poeme in proza

Sughita:
Cineva se gandea la ea.

Cam peste-o luna-i dusa la vedere
...Odaia zace in tacere,
perdeaua are ciucuri, creturi,
pe masa - cinci dulceturi

Cand se intoarce de la el,
sparc, pe ea, un porumbel
Petitoarele ii spun
ca-i semn bun.


(Nichita Stanescu - "Anica")

Nu mai dasi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane...
Singur ti-ai facut dreptate
cu cutitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fiescare...
Nu-ti stersesesi din faptura
casul inca de la gura
Hamesit cum fusi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost leganat in cant;
Tot te-au incalzit cu dor
si dulceata vorbelor...
Si te-ai potrivit la soapta,
minte cruda si necoapta,
calea-n codru de-o luasi
plin de visuri si de casi
Dara iarna n-o stiui,
nici ce-abate vantul sui...
...Treispe lupi te-au incoltit,
foamea de si-au izbavit
si ti-au incalzit cu dintii
carnea ta si ochii mintii,
de te duci cu pasi desculti
leganat in treispe burti.


(Nichita Stanescu - "Bocet")

Primejdii dulci alcatuind sub gene
mi te ivesti, istovitor de dulce
cu sanii bulbucati, zvacnind sa culce
pe ei sarutul lutului alene.

A prins aevea alauta lina
s-adune-n strune naluciri de soapte
urzind unduitor ca peste noapte
s-a spart in cioburi albe luna plina.


Incinsa -aprins cu brau de sanziene
te-ascunzi de dupa vis invins, iubita,
si dinadins abia te lasi ghicita
primejdii dulci alcatuind sub gene...

As vrea sa fiu spanzurat de limba!


(Nichita Stanescu - "Primavara")

Edited by me_raul, 30 July 2010 - 13:46.

Cantec incet

Moto:
"...o... lala^rio...
la... la
o..."

Stapana-a pomilor din drum,
a pomilor uitati in drum...
pe langa-acelasi felinar,
retrec hoinar... hoinar... hoinar

Mi se lipesc, tacut ivar
alene funigei in par...
se duc pe raul prins in tei
lumini prelunge, funigei

Si trec hoinar... hoinar... hoinar
cu pumnii stransi in buzunar
cu sisul singur in caramb,
pe langa gardul stirb si stramb

- Hei... arborilor...


Nichita Stanescu

Te-am hotarat cu ochii negri,
deci fie noapte-ncercanata!

... ramas departe, printre crenge,
ma cheama gandul tau de fata.

Le-ai adunat in ochi cuvinte
nestirilor nepangarite...

Talhar hoinar, cu vaz albastru
si nins pe umeri de clipite,
ma-ntorc, fugit din munti, sa mangai
faptura umbrelor pagana,
ce-alene luna petitoare
ti-a inganat-o pe tarana

si nalucirile de sange
pe valea noptilor s-or pierde,
doinindu-ti lin un cantec singur
"Hei, frunza verde...
... frunza verde..."


(Nichita Stanescu - "Cantec singur")

Ma-ntorc, la tine ma intorc
Doiniri sa se-nfiripe!
Se frange timpul intre crengi
in ore si in clipe

Hei... maine-am sa-ti aduc in ochi
de-mi vei iesi inainte,
un cantec vechi, un joc de doi
din sange si cuvinte

Cantari de ocna si de dor
ma dor si ma aduna
Azi codrul tot, talharii goi
s-au murdarit cu luna

Ma-ntorc, la tine ma intorc
prin noapte si prin ganduri
Raman nescrisi, in urma mea
copacii, randuri, randuri

si calc asa, fara sa vreau,
cu talpile murdare,
pe umbra frunzelor de tei
uitata in carare


(Nichita Stanescu - "Cantec singur")

Inima
fii simpla ca moartea
Lucrurile simple nu se pot dovedi
si sunt atatia morti in jur...


(Nichita Stanescu - "Gand")

Tu esti batran, ma, ingere!
Surasul a-nceput sa-ti sangere
si fulgii aripilor moi, de jad,
frunze moarte gem si cad
Gingia peticita surd cu dintii verzi,
in gandul meu nu ti-o mai pierzi
si pasii tai de vis si de batran
in mine, moi, nu mai raman
Dulci naduseli reinflorite
din porii verzi ai pielii de argint,
in nari, in sange, in clipite
nu ma mai mint

De piele dezbracat, tu, ingere,
muschii n-au sa iti sangere
nici bezna verde si nici lut
ce-ti este peste ei sarut
....Gol dezbracat de piele si de vis,
te-ai naste poate-n gand ucis
si vine moi si ciufulite
ti-ai pieptana cu maini ghicite
Mainile verzi, prelunge moaste
de patimi dulci si pamantesti.

...Poate ca Domnul nu te-ar recunoaste
crezand ca esti...


(Nichita Stanescu - "Ïnger verde")

Uneori vorbesc in fata ta,
ca-naintea unui zid inalt, de piatra
care se pierde lenes in nori.

Strig toate numele lucrurilor,
stiute de mine vreodata.
Smulg secundele din ora
si le arat, batand,
iar sub placuta infatisare a tacerii
marturisesc destinul planetelor.
Zidul inalt, de piatra,
deschide un ochi mare, albastru
si-apoi il inchide.

(Nichita Stanescu - "Poem")

Edited by me_raul, 29 August 2010 - 17:52.

Eu te-am rupt pe tine din aer,
zeitate melodioasa, subtire,
ca sa-mi trec inelul bratului meu
in jurul mijlocului tau nervos ca un deget.
O, revarsare de mirosuri suave,
alergare de iepuri; albire de ziua;
lina topire de lumi ale ghetii!
Alunecare a pletelor, geamana
cu singuratatea neagra a pamantului...
nu te voi invata niciodata
niciun cuvant din limba dupa-amiezelor.
nu-ti voi destainui niciodata
niciun adevar al nemiscarilor.
Ramai deci cu mine, ramai,
intruna curgand peste bolovanii albastri
ai ochilor
pe sub salciile aramite de toamna
ale coastelor,
si-adormi tu, adormi
sub cortul suierator al trupului meu,
visand ca esti treaza.

(Nichita Stanescu - "Cantec de dragoste")

Cum as putea sa-ti spun intregul adevar,
ce-as mai avea atunci de vorbit cu mine?
Dar cum ar fi sa nu-ti spun totul, toate.
cu ce cutit, de unde, sa tai o limpezime
in doua si s-o-mpart,
nici-unuia intreaga, oprind la jumatate
silabele, privirea si vana de pe gat,
din paisprezece sa fac sapte reci carate
din doua brate - unul si atat.

(Nichita Stanescu - "Dilema")

Daca privesti un singur fir de iarba
sunt geloase pe tine, sprancenele mele.
Daca privesti un singur arbore
sunt geloase pe tine oasele mele.
Daca privesti un singur nor
sunt geloase pe tine gandurile mele.
Daca-ti lasi mana pe o singura piatra
umarul meu e gelos pe tine.
Daca inima ta bate singura
orele mele se rostogolesc
lovite
in dupa-amiaza de duminica, atuncea cand
culorile zilei incep sa atarne in jos
spre miezul pamantului
si eu ma aflu in nemiscarea
acelorasi si acelorasi patimi.

(Nichita Stanescu - "Daca privesti un singur fir de iarba")

Taceri stridente, trotuare inghetate, rebele,
isi amintesc pasii din ele.

Surasul tau amarui, funigel
pluteste ca-n amintiri, stingher.

Furi azilnici se scurg
in cenusa varsata de-amurg,
fluturandu-si cenusii comorile
Monezi cad din turn orele
pe-acoperisurile sticloase si se duc, se duc

Nu stiam ca merg prin materie nauc
si ca iarna isi flutura cenusie
tacerea stridenta; strada pustie.

Nu mai vreau sa vii.

Se surpa schelarii si cad
aiurea, cu trosnet surd de brad.
Zidurile ramase departe
isi revasesc in mine ferestrele sparte.
Liniile se despletesc si curg
in cenusa risipita in amurg
si vantul rece, vantul oarecare
monezi de aer zvarle pe trotuare.

Copacii te-au pierdut din ramurile goale
frunza hohotita, pe santuri, canale
Privirea rupta de pleoape catre ei
ca niste funigei pluteste, vineti funigei...

Taceri stridente, trotuare inghetate, rebele
isi amintesc pasii din ele.


(Nichita Stanescu - "Asteptare")

Incet, sub pasii ceasului venit,
se sterge, sur, noptirea-albastra
...Si tot mai e ceva neimplinit
si singur, in iubirea noastra...

Poate ca doina asta veche
tacerile le cerne rand pe rand,
pe dupa ceturi, luna lunecand
de iti rasuna in ureche...

Nelinisti vechi, si glasul lor hoinar
spre nestiut incet ne mana
Ne-oprim o clipa, apoi mergem iar
prin ceata uda, mana-n mana.

Si vazul tau pe piept imi suie
ca un paianjen beat... Si nu imi spui
ca mi s-a prins surasu-ti amarui
de buze, fata amaruie...

Chemarile ne scutura in san
durut zornaitoarea salba...
....................................

...si de-as fi fost copac batran, batran?...
tu ai fi fost o frunza alba...

...sau poate inserarea...


(Nichita Stanescu - "Cantec de luna noua")

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu,
dar seara grea de stele si de lut
ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum
ochi de pisica-mi licareau in drum
si pasul greu mi se-asternea natang
...si fluieram, asa, ca sa nu plang.

Dar tot credeam ca poate viermii moi
nu cresc in ochii mei pustii si goi
nici in surasul meu nedaruit
si tot credeam ca poate n-am murit.

Iesise-n calea sufletului meu
aiurea, din trotuare, Dumnezeu
dar nu l-am cunoscut si, gol de gand,
trecui asa 'nainte, fluierand.

(Nichita Stanescu - "Cantec vechi de luna noua")

Sa-ti mai sfarsesc povestea cu hoinarul
caresi furase noptile, pe rand?...
Ei... pe suras petale moi, de luna,
iti cad si nu le mai aud cazand

...si greu ce-ti e... si mainile-atipite
ti-aluneca din poala-atat de dulci...
Ti-am asternut in ochi un pat albastru...
Hai, vino, somnoroaso sa te culci.


(Nichita Stanescu - "Cantec de luna noua")

O, fluiera cocosii de tabla
pe-acoperisurile-nnorate, in vant,
si pe clavicule port umbra neagra
a platanului sub care-am trecut
(cu arderea verii)
Mi-am amintit deodata de casa ta
fara umbre, invelita de toamna
si-am venit langa ziduri, o, desigur,
te privesti in oglinda, cand fluiera
acoperisele-n vant.

Desigur, mainile tale prelungi
ti le-ai ridicat fosnitoare
Un dans pentru sprancene si unul
pentru spirala urechii
Un dans
pentru buzele ca doua frunze rosii de salca
si pentru surasurile daruite mai demult,
un dans,
In aer, mainile tale gandesc
cu ondule, cu spirale,
cand fluiera acoperisurile de tabla in vant
M-am oprit,
cu umarul razimandu-ma de zid
pentru ca inauntru potrivesti coltul covorului,
si cate un cantec pe care nu-l aud
ti se rupe de buze,
si-o privire anume se surpa
in ochii tai intamplatori,
petrecand insule nelocuite,
in trecerea lenta prin ziduri.
Pentru ca ceasul cu cuc din perete
s-a oprit deodata si tu
tresarind, ai lovit cu mana orele
Pentru ca ti-ai despletit zulufii stransi,
si surasuri pe care nu le zaresc
se intorc, si tu le ospatezi
cu trupul tau de piatra subtire.
Dar aceasta uneori se arata,
alteori nu,
cand fluiera
acoperisurile-nnorate, in vant.

(Nichita Stanescu - "Poem despre viata tainica a femeii")

Prin cate o mansarda, in puterea noptii,
cand orele trec greu si frigul tencuieste toate
crapaturile
las cate-o bucata, umarul de pilda,
ochiul cu geana si spranceana pentru lume,
creionulsi hartiile putin roase
de prea mult purtat in buzunar...

Nimeni nu face nimic pentru mine.
Sunt o scara de serviciu, in spirala,
pe care urca, ori coboara doar cate-un om, singur
Jos de tot, pe usa de tabla, copiii
au schitat cu creta niste pomi, dar
daca te uiti bine pot fi si libelule
ori case mai vechi

Printre acoperisurile ruginite, aici,
port cocosi de tabla pe umeri, si geamul
ingrosat de praf il deschid cu mana
care mai mi-a ramas -
stiu, in curand am s-o dau cuiva,
ori mai bine am s-o subtiez
ca sa pot bate cu ea vazduhul
Restul mi-l pot schimba pe cuvinte,
Il las asa cum e, sa se imputineze singur,
pe cate-un pervaz, langa merele mucegaite,
pe cate-un scaun fara un picior
ori jos, pe firul de pamant serpuit
printre pietrele caldaramului
unde birjarul din colt motaie pe capra

Intre timp, daca mai e ceva sus,
atunci, desigur, va adormi leganat
de pocnitura neregulata si rara a caldaramului,
sub potcoava calului, care prin somn
isi trece osteneala, rand pe rand, cand pe un picior,
cand pe altul...

(Nichita Stanescu - "Prin cate o mansarda")