poeme in proza

Am vazut un barbat foarte frumos, acoperindu-si trupul cu o haina din blana de pantera. Nasturii hainei (am observat imediat) erau si ei din ochi de pantera. SI cand parea a se fi epuizat orice sursa a mirarii mele, mi-a spus complice: Nu cumva sa va scape verticalitatea unui rau coborand de la gulerul camasii spre talie; iar pe acel rau, un crocodil, stralucitor ca un smarald umed, era acul de la cravata.

(Rafael Perez Estrada)

In visul unui calugar sintoist apare o plaja. Nisipul este format din fosile de petale de trandafiri bonsai. Apele, din lacrimile copilelor indiene inchise in turnuri foarte inalte de proxenetism. Cine se scalda in ele, profetizeaza calugarul, va fi foarte sensibil la zefir si la briza. Sentimentele sale vor avea ca obiect tot ceea ce este fragil, iar emotia ii va colora toate faptele.

(Rafael Perez Estrada)

Marele duce Tadeo, numit si invingatorul lui Hercule, vizionar si calator prin tari cu o ciudata istorie si cu o curioasa geografie, povesteste despre descoperirea pe care a facut o pe o plaja greceasca: Am vazut pe plaja, ne spune el, larva unui inger: un baiat perfect luptandu se cu lebada, ca sa i ia puterea. Suntem avertizati in aceasta cronica asupra faptului ca este vorba tot de un vis, dupa cum vis este si nasterea ingerului, care se va ivi dintr-o lupta. Uneori, ca in povestea descoperita de autorul acestor randuri, spiritul este cel devorat, zamislindu-se astfel leul din San Marco; alteori, ca in delirul Ducelui, devoratorul este ingerul, in ambele cazuri se distruge ceva si totodata ceva nou isi ofera frumustea in exces. Tadeo afirma in versuri decadente ca baiatului i-au crescut in spate doua aripi frumoase si usoare.

(Rafael Perez Estrada)

Cineva trantise usa si-i prinsese ingerului aripa. Strigatul a fost ca al unui pahar care se sparge de podeaua cea fara de sfarsit. Restul era doar singuratate si tristete. Dupa aceea a inceput sa se lase intunericul.

(Rafael Perez Estrada)

Povestea vantului

- e vremea unei noi povești!
- da, Tina! în seara asta voi depăna povestea vântului ...
- are și vântul o poveste ?
- desigur, iat-o !
... când lumea s-a făcut, peste frumusețea ei se așterneau doar lumina sau întunericul ... și oamenii credeau doar ceea ce vedeau când era lumină, deși nu pe toate le înțelegeau.
nu pentru că nu puteau, dar nu aveau răgazul necesar, pentru că după scurtul popas de lumină, peste toate se așeza mereu întunericul ...

era lumină - vedeau, în întuneric - nu vedeau.
pe lumină pot căuta înspre lucruri, pe întuneric se pierd iar .... și iar și iar ... ei simțeau că li se lua ceva ce nu înțelegeau nici de către cine și nici de ce ...

întâi s-au simțit pedepsiți ... dar de ce?
pentru că nu din cauza lor venea întunericul ...
apoi s-au simțit încercați ... dar nu știau ce trebuie să facă. au implorat cerul, care nu le răspundea direct ... iar ca să le ușureze căutarea și să le sprijine înțelegerea, Dumnezeu a creat vântul ...

- cum?

- doar a oftat usor și s-a pornit o adiere ... mai întâi peste marea cea mare în care a ridicat undele apelor, dând semne malurilor că marea e vie, mai vie decât toate viețuitoarele din adâncurile ei....

stârnite, apele au clătinat plutele, canoele și bărcile cu oameni în ele, iar ei s-au temut ...
pe unii, pe cei care nu trudiseră după pește îndeajuns, i-a împins în larg, pe cei mai vrednici i-a ajutat să ajungă la mal mai ușor...

și s-a purtat adierea apoi peste pământuri, mișcând frunzele și iarba, răsfirând părul femeilor și oamenii se întrebau de unde le vine mângâierea ... dar era aceasta doar mângâiere?

unii au mulțumit pentru răcoare, alții au dat răspuns un zâmbet pentru răsfăț, dar cei mai mulți au ridicat din umeri a neștiință și neînțelegere ... iar adierea s-a oprit o clipă, supărată de nerecunoștiința lor ... a mai dat o raită peste ape și a cules aburii ridicați de soare, i-a alcătuit în voaluri albicioase de ceață pe care le-a presărat peste oameni slăbindu-le vederea către depărtări, îngrijorându-i de cele din jur ...

și nu destui au căzut în genunchi să se roage și n-au mulțumit când soarele a rupt vălurile ... doar au crezut că binemerită asta ... iar adierea a plecat din nou după provizia de apă ... a strâns mai multă și a făcut ghemoroace albe din ea, pe care le-a așezat între soare și oameni, pe soare abia mai lăsându-l să se vadă ...

și din înalt i-a plouat ... întâi răzlețind câțiva picuri, apoi cernând picături mai dese ... dar oamenii iar n-au înțeles semnul ... s-au bucurat doar de răcoare și de sporul dobândit de la cer pentru câmp fără efort ...

a mai alergat odată adierea peste ape, mai hotărâtă să-i facă să caute înțelegerea lucrurilor ... a luat câtă apa a putut, a întocmit clăi negre de nori și schimbată în vânt, i-a îngrămădit peste pământ, aducând cu el negurile, dar numai după ce a scufundat câteva bărci pe mare ... pe altele le-a repezit în țărmuri de pe creste de valuri în înalt ridicate ... și până să-și plângă oamenii neputiința, a răsturnat peste ei marea nu dinspre țărmuri, ci din înalturi ... arătându-le că rânduiala știută a lucrurilor poate fi schimbată ...

i-a chircit sub torente de apă ... i-a măturat pe ei și munca lor cu șuvoaie ... a înmuiat pământul făcându-i nesiguri pe picioarele lor și afundându-le avutul și genunchii plecați a rugă târzie în noroaie și gloduri ... și ca însemnare le-a trimis piatra, iar ca semn de bun rămas a izbit norii, orbindu-i cu flacăra trăsnetului și împietrîndu-i cu sunetul tunetului ... apoi și-a luat norii și s-a dus, căci mai avea și alte locuri de îndreptat ...

i-a lăsat pe oameni din nou cu soarele, care doar greu a izbutit să-i ajute ridicând apa din nou înspre ceruri, s-o ducă apoi în marea de unde venise ... el îi putea lumina doar ziua, pentru că la porunca Celui de Sus trebuia să se petreacă prin toate lumile și astfel apunea ...

în răgazul dat de noapte, oamenii au început să se strângă în grupuri și să caute semn de îndreptare pe care l-au găsit ... era la îndemâna lor răspunsul și în mințile lor ... e ploaia un rău? nu! doar un răgaz și ajutor!

era furtuna pedeapsă? nu! doar umblare a vânturilor nestăvilite, față de care și-au ridicat adăposturi prin munca lor ...

era umbrirea norilor semn de îngrijorare? nu! doar semn că lucrurile nu-s statornicite pe vecie!

așa au înțeles întunericul! era ajutorul lor pentru două felurite lucruri: să le aline truda, dar nu oricum... ci să le nască și hrănească visele! iar dacă au putut oamenii să înceapă și dorească a visa, au desprins dintre gânduri menirea acestuia, care nu răul li l-a adus, ci mai ales visele.

au multumit vântului care numai rar îi mai certa cu furtuni ... altfel le mai aducea doar belșugul prin ploi, iar prin adieri, răcoarea în zilele de arșiță ...

ba i-a mai și ajutat să cutreiere mările și lumea, doborând mai întâi pentru ei copacii din care au făcut corăbii, și pe care le purta suflându-le cu folos în pânze.

iar pentru cei mici, vântul mai clătina ierburi și lanuri, mișca frunze și ramuri, iar peste toate purta păsări care cântau dinspre cer a bucurie, o bucurie adâncă la fel cu liniștea din înalturi, acolo unde pluteau măreț și lin pe fața lui vulturii, învățându-i astfel curajul ....

- am isprăvit ! mai ești copilule? sau ai adormit la povestea spusă ?
- sigur că sunt trează !
- are voie povestitorul, ca și în basme, să-și sărute ascultătorul pe frunte?
- sigur că are voie ! o să-mi mai spui și altădată povești ?
o să-ți spun, chiar dacă nu primesc altă răsplată decât bucuria și odihna ta ! noapte bună, Tina!


sursa

Furtuna

Pe marginea dunei, acolo unde forfotesc valurile în veșnic neastîmpăr, pescărușii iubitori de furtună își înalță aripele, rămîn neclintiți plutitori între cer și apă ca și cum ar fi atîrnați de un fir nevăzut, recad și se fac una cu o creastă de val, în stropi argintii se înalță din nou, se alungă în spațiu, se ajung înfrățindu-și zborul în rotocoale, cu cenușiu și alb pătează văzduhul și lămuresc cu țipete stridente anunțînd îndepărtata primejdie ce călătorește pe creste.

Iubitorii de furtună, cenușii ca și talazurile și pătați de spuma ce o nasc frămîntările, ei singuri nu mai au hodină acum cînd obloanele toate pe la case sunt închise și fantasticul fum se risipește despletit de pe marginea ogeagurilor, înfrățindu-se cu negurile ridicate din abisuri.

Abătut de funebre gînduri, cu albele foi dinainte, eu mi-am întrerupt poemul început în care am încercat să-mi încheg visurile mele născute din furtună și, fără să vreau, mi-am lipit fruntea de geamuri, privind nebunele arabescuri ce le scriu aripele.

Credeam în visurile mele și, necăutînd decît în adîncul sufletului meu omenesc, care e un abis ca și adîncul mării, îmi aruncam imaginile și le făceam să joace, îmi întindeam aripele fantaziei între cer și mare, între liniștea de sus și furtuna de jos, ca și pescărușii, și mă îmbătăm de voluptatea zborului, de primejdia ce o simțeam pitită după creste de marele suflu potrivnic ce mă pîndea de subt curba oricărui val.

În cenușiul zbor, mai alb ca toți ceilalți, ca o închegare de spumă sau ca o bucată imaculată de zăpadă, din tot nebunul stol, unul singur se avînta mai sus, precum tot el știa să se lase mai bine furat de fluidul element în adîncuri, ca să răsară pe vîrful unei creste, ca și cum ar fi fost reînsuflețit și dus de voia valurilor, ca apoi să se ridice ca o săgeată într-un praf de stropi argintii, urmărit de toate cenușiile aripi.

Albe erau filele mele rămase pe masă ca și dînsul, și, nu știu pentru ce, nu puteam să mă liniștesc purtîndu-mi ochii de la dînsul la ele, precum nu știu de ce acea pasăre, simțind parcă adîncul gîndurilor mele, se răzlețea din cînd în cînd de stol și fulgerătoare venea cu aripa ei albă să treacă pe dinaintea geamului meu, ca apoi să se piardă din nou în furtună.

Spre neguri zbura pierzîndu-se pasărea, ca să apară din nou, mergînd parcă pe valuri, ca o foaie de hîrtie albă luată și clătinată de uragan fîlfîia în aer, departe de stol se răzlețea, ca apoi să revie ca o săgeată, capricioase tumbe făcea în aer ca și cum ar fi vrut să-și arate virtuozitatea, sfidătoare trecea deasupra stîncilor ascuțite, căutînd primejdia și pierea din nou într-o bătaie de aripă.

Și în acest timp, furtuna creștea, aducînd negrele catifele ale nopții pe valuri, purpurii lumini se aprindeau licărind pe subt obloane, arătînd parcă spaima de întunerecul ce avea să vie.

Strînși desigur în jurul meselor familiare, subt alba lumină a lămpilor prietenoase, cei ce își dau seama că viața este așa cum este, căutau să-și alunge întunericul din suflet și să puie oleacă de lumină față de multul întunerec ce are să vie pe valuri.

Om sunt ca și cei mulți. În minutul acela însă cu pescărușul iubitor de furtună am fost frate și neavînd aripi să zbor, nici destulă energie să mă înalț și să mă pierd în furtună ca dînsul, deschizîndu-mi fereastra spre larg, mi-am luat albele file și le-am dat drumul în uragan.

Și albele file au pornit, s-au dus fîlfîind, marginea crestelor au ras-o și mai sus s-au înălțat, ajungînd albul pescăruș și amestecîndu-se cu dînsul în furtună.


(Dimitrie Anghel, 4 april 1912)

Umple timpul cu miscarile iuti ale mainilor. Ingradeste spatiul, modeleaza lumina, taie drumul vantului - construieste un lucru necesar si vizibil pentru altcineva.

Un ochi din viitor isi antreneaza uimirea.

(Marcela Benea, "Anonimul")

Visez mereu ca-s un inger fara aripi, dar tot pe mine ma mint, caci sub fiecare picatura a sudorii sarate tac si-mi cugeta visul sacru, rosu- ce dainuie si peste tine. Imi place sa calc peste ape si sufletele moarte, caci tot ce-i aici e la fel- monoton si al dracului de circular… si-mi place.
   Cu fiecare vas domol, venele oceanelor albastre poti sa le tai, si-apoi plictisit de prostia creatiei musti din imaginatia-ti vie; atunci franghii netezi sa ti se rupa si-al tau catarg sa-mparta pupa-n fata ta. Si frica sa-ti dea aripile negre pierdute odata prin sangele-n chegat al nasterii.
   Poti castiga tot ce-ai pierdut si ce-ai uitat intr-un apus al zorilor de ieri, acum saruta-ma si-ncearca-ti ochiul rosu ce ti l-am oferit pe sanul tau rotund si moale. Si astfel pune-ti crucea pe dosul palmei tale, saruta-ma din nou si-ncearca a privi dincolo de suspine. Dar traiesti… inger fara aripi printre oameni fara vise!

(Anghel Bogdan, "Ingerul fara aripi")

Casa Judecatii


Și era tăcere în Casa Judecății, și bărbatul veni în pielea goală înaintea lui
Dumnezeu.
Iar Dumnezeu deschise Cartea Vieții Bărbatului.
Și Dumnezeu îi spuse Bărbatului: 'Viața ți-a fost rea, și ai vădit cruzime față de
aceia care aveau nevoie de ajutor, și față de aceia cărora le lipsea ajutorul ai fost amarnic
și lipsit de inimă. Săracii veneau la tine, iar tu nu luai seama la ei, și urechile tale erau
închise la plânsul necăjiților Mei. Moștenirea celor fără părinte ai făcut-o a ta și ai trimis
vulpile în via vecinului tău. Ai luat pâinea copiilor și ai dat-o câinilor s-o mănânce, iar
leproșii mei, care trăiau în mlaștinile tale și viețuiau în tihnă și Mă lăudau, i-ai izgonit la
drumul mare, iar pe pământul Meu, din care te-am făcut, ai vărsat sînge nevinovat.'
Iar bărbatul a răspuns zicând: 'Întocmai astfel am făcut.'
Și iarăși Dumnezeu a deschis Cartea Vieții Bărbatului.
Și Dumnezeu i-a zis Bărbatului: 'Viața ta a fost rea, iar Frumusețea pe care am
arătat-o ai căutat-o, iar pe lângă Binele pe care l-am ascuns ai trecut fără să-l vezi. Și
pereții odăii tale sunt acoperiți cu picturi, și din patul abominărilor tale te-ai ridicat în
sunetul flautelor. Ai clădit șapte altare păcatelor pe care le-am suportat, și ai mâncat din
ceea ce nu trebuie mâncat, și purpura veșmântului tău a fost brodată cu cele trei semne
ale rușinii. Idolii tăi nu au fost nici din aurul, nici din argintul ce durează, ci din carnea ce
moare. Le-ai stropit părul cu parfumuri și le-ai umplut mâinile cu rodii. Le-ai boit
picioarele cu șofran și ai întins covoare înaintea pașilor lor. Le-ai vopsit pleoapele cu
antimoniu și trupurile li le-ai mânjit cu mir. Te-ai înclinat până la pământ înaintea lor, și
tronurile idolilor tăi erau puse în soare. Îi arătai soarelui rușinea ta și lunii nebunia ta.'
Și omul a zis: ‘Întocmai astfel am făcut.’
Și pentru a treia oară Dumnezeu deschise Cartea Vieții Bărbatului.
Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Rea ți-a fost viața, și cu răul ai răsplătit Binele,
și cu facerea de rău bunătatea. Ai rănit mâinile ce te-au hrănit, iar pieptul ce ți-a dat să
sugi l-ai disprețuit. Acela care ți-a adus apă a plecat însetat, iar pe răufăcătorii care te-au
ascuns în corturile lor noaptea i-ai trădat înainte de zori. Pe vrăjmașul tău care te-a cruțat
l-ai prins în laț întinzându-i o capcană, iar pe prietenul care a umblat cu tine l-ai vândut
pe bani, iar acelora care ți-au adus Dragoste le-ai înapoiat Desfrânare.'
Iar Bărbatul a răspuns zicând: 'Într-adevăr astfel am făcut.'
Și Dumnezeu a închis Cartea Vieții Bărbatului, și a spus: 'Neîndoielnic te voi
trimite în iad. Chiar în iad te voi trimite.'
Iar Bărbatul a exclamat: 'Nu poți.'
Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Din ce pricină nu te pot trimite în iad, și pentru
care motiv?'
'Pentru că în iad am trăit întotdeauna,' răspunse Bărbatul.
Și în Casa Judecății se făcu tăcere.
Și, după un răgaz, Dumnezeu a vorbit și i-a spus Bărbatului: 'Văzând că nu te pot
trimite în iad, e neîndoielnic că te voi trimite în Rai. Chiar în Rai o să te trimit.'
Și Bărbatul a exclamat: 'Nu poți.'
Și Dumnezeu i-a spus Bărbatului: 'Pentru ce pricină nu te pot trimite în Rai, și
pentru care motiv?'
'Pentru că niciodată și în nici un loc nu am fost în stare să mi-l închipui,' răspunse
Bărbatul.
Și se lăsă tăcerea în Casa Judecății.

(Oscar Wilde)

Livezi ceresti si-au vanturat floarea, blocandu-i dimineata. Un zid de cristal inalta atunci in jurul casei, o poteca de-argint indrepta inspre portile lumii; cuprins de generozitate, o cale sclipitoare fauri pana la locuinta prietenului. Flori mari cu parfum alb si rece; il intampinara intepenite pe sticla ferestrelor: din zori adastau aceasta sigura, neprefacuta durere.

Singur. Gol, straluminat de puritatea eminenta a mortii.

(Marcela Benea, "Singur")

me_raul, on 15th June 2009, 16:09, said:

Frumos.

Am cunoscut-o la plaja si in scurt timp stateam fata in fata intr-o mica pergola facuta din transparente si bauturi gazoase. Stateam la taclale si, la un moment dat, m-am temut ca ispravisem dictionarul. Dar un dictionar se poate spune de cate ori dorim si-am mai stat de vorba, dar acum cu cele mai frumoase si fericite cuvinte. A inceput sa se intunece, fara sa-mi dau seama. Pana si marea era o pata de mister, miscandu-se pe un orizont dominant si liniar. Am crezut ca am o metafora luminoasa ca sa i-o ofer; era cat pe ce s-o fac, cand am observat ca si ea inserase si ca in gingasia adolescentina a pielii ei albastre, astrii si constelatiile straluceau intr-un fel unic si, luand-o de mana, am preferat sa ma fac complice al linistii.

(Rafael Perez Estrada)

Vacanța de Crăciun se anunța tristă pentru mine, ca pentru străini. Priveam cărțile
în care trebuia să uit singurătatea, sau farmecul acestor sărbători de distracții și banchete.
Va fi aceeași odaie ce se încălzește cu greu, unde vor trece și aceste zile, la fel sau
mai trist ca celelalte.
Ceva, însă, îmi spune că poate va fi altfel, și deși nu dădusem nici o atenție unei
scrisori primită cu câteva zile în urmă, în noaptea aceasta o reluai pentru a o citi din nou.
„Iubit poet, cu multă greutate aflându-vă adresa, vă scriu ca un necunoscut
admirator, care vă roagă să petreceți anul nou la dânsul, în satul C... prin gara M... unde
vă așteaptă o trăsură. De veți veni sau nu, rămâne cum veți crede; eu însă, vă aștept.
Radu.”
A mă deplasa pentru un admirator necunoscut… Din nou stăteam cu ochii în gol,
gândindu-mă să-i răspund, sau să aștept zilele să treacă, pentru a mă decide! Și modestia
rece a odăii mele, că tot mai bine ar fi să mă duc, oricum ar fi. Zilele treceau și zgomotul
particular al sărbătorilor mă întristă și mai mult. Un dor de variație mă lua mereu și
invitația își făcea loc ca o preocupare definită.
Am plecat în ajun, într-un vagon plin de lume. Mă duceam la întâmplare, și chiar
cu o adâncă tristețe. În dosul gării pustii; găsii trăsura și țăranul singur, pe capră, care îmi
spuse râzând, că pe noapte vom intra în sat.
Câmpii înghețate și crânguri goale rămâneau în urmă, și apărea... iar tristețea din
tren mă urmărea mai înainte, fără să mă întreb: de ce am venit pe aici? Stelele apărură, și
o fază de lună arată pustiul înghețat și fantastic.
Frigul se lăsa aspru... Prin satele pustii se auzeau ecouri de colindători puțini, iar
căsuțele acoperite cu trestie dădeau fiori...
Departe, într-un câmp pustiu, trăsura intră pe o alee lungă de copaci goi, și vizitiul
îmi spuse că am ajuns. Ascunsă între copaci, în cîmpul înghețat, casa păru izolată cu totul
de sat. O zidire veche cu două etaje, în care primul era stins și nelocuit.
O singură lumină se zărea la odaia de sus, cu un balcon vechi și întristat…
Nici o mișcare de primire. Peste tot tăcere. Amorțit de frig, și rămas singur în
sufragerie, singura odaie luminată pe care o văzusem de afară, priveam de lângă sobă
serviciul de masă pentru o singură persoană, și sticlele cu băutură... Așteptam... Părea că
sunt într-o locuință din care cei de acasă plecaseră pentru a scăpa de singurătatea unei
clădiri atât de vechi, cu gratii și ziduri groase.
O căldură plăcută, totuși, și aerul antic al acestei clădiri mă familiariză întrucâtva
și așteptam..
O scrisoare deschisă pe masă mă atrase de la sosirea mea… Apropiindu-mă o
citii: „Fii bine venit. Bea pentru un an mai bun.Sunt eu care te-am invitat”. Magda.
Îmi trăsei scaunul, și stam trist, privind serviciul singuratic și buteliile, într-o
tăcere care îneca orice surprindere de relațiuni omenești, și care spunea: adu-ți aminte că
ești departe și nu mai cerceta nimic…
Stam însă în sufragerie, în țăcănitul monoton al unui ceas vechi, uitat pe un dulap,
bând vinurile alese, în sănătatea acestei necunoscute, care aranjase această amăgire, pe
care în amorțirea alcoolului o găseam duioasă, iar zidurile foarte vechi și groase spuneau:
„rămâi la noi”.
Privirile rătăceau în fumul țigării, presupunând mulțimea odăilor și din acest etaj,
care dormeau, închise, goale, sau mobilate, în noaptea lor.
Era târziu. Mă plimbam încet și privirile mele se opreau la ferestrele cu gratii
înfipte în zidurile groase, zărind o lună fugară pe un senin cu câmp înghețat.
Pentru a uita și opri spaima ce se lăsa, îmi luai ultima sticlă rămasă, stinsei lampa
de aici, și trecui prin sala largă luminată slab de lună, către odaia de culcare, unde lampa
aprinsă mă aștepta.
Căldura, covorul moale și grosimea zidurilor zugrăvite de mult, și aceleași gratii
la ferestrele stinse de un desiș de copaci lungi și goi mă izola liniștit pentru a mă crede
într-o locuință visată în care aș fi voit să rămân uitat. Mobila veche cu un parfum de
povești arăta odaia unei femei, care părea că plutește pe lângă mine, șoptitor, pentru a mă
face să zâmbesc.
Lângă pat pe o măsuță, câteva cărți, un caiet gros, o cutie de fondante și țigări
fine, stăteau ca niște tovarășe ale insomniei, aici în această clădire veche, înconjurată de
copaci vâjâitori sub palida lună.
Pentru a nu plânge în această vrajă, pe care o suportam dureros, băui ultima sticlă
ce o adusesem, luând și din fondantele deschise. M-am culcat târziu; stând între perne,
luai caietul pentru a citi impresiuni, scrise de aceeași mână ce-mi scrisese scrisorile ce le
primisem, gândindu-mă trist la această fantezie, – de a veni pentru anul nou într-o
locuință atât de veche și aproape pustie, ascultând șoapte duioase pentru a nu mă simți
amăgit.
Caietul se deschise la o foaie îndoită, unde câteva rânduri veneau ca o explicație:
„nu mi-a plăcut să amăgesc pe nimeni, găsind acest lucru neserios, și mai totdeauna cu
urmări triste. Aș dori ca această nebunie a mea să-ți rămână indiferentă. Mi s-a părut
viața în ultimul timp, atât de sever serioasă, încât doream o amintire în aceste ziduri
vechi, pe care, după plecarea dumitale, voi simți-o fără a ști nimeni, – până atunci, când
felul meu de a fi îmi va dicta să vă cunosc personal, sau nu. Te rog iartă această amăgire.
Sărbătorile le voi petrece cu familia în orașul din care ai plecat, și ne vom întoarce
aici pe la mijlocul lunii.
Încă o dată, te rog să ierți singurătatea și neexplicarea în care îmi place să mă
afund, visând la atâtea la câte au fost..
Scrie-mi ceva în acest caiet... M”.
În vagul unor tăceri adormii în vâjâitul stufișului de copaci, ce înconjura ca un
crâng această casă depărtată.
M-am trezit târziu. Un soare clar lumina odaia parfumată și caldă, iar zarea se
întindea la ferestrele vechi cu întinderi de câmpii înghețate și zboruri de păsări iernatice.
Spălându-mă, mă trezii, și mă simțeam întrucâtva mai lămurit de situația mea; mă
gândeam că a doua zi trebuia să plec, ducând cu mine o nouă melancolie, pentru nu știu
câtă vreme. Vroiam să văd această casă din depărtare, din parcul ei sălbatic, înainte de a
pleca și coborâi ușor scara lată și veche, pe unde venisem.
Trăgând un drug de la ușa uscată, din sala de piatră ieșii pe niște trepte vechi și
înverzite, privind aleea nesfârșită și goală, ce mă umplu de o melancolie amară, fără a
putea să înaintez. Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu care, totuși, părea mai
puțin întristătoare, cu violetul fumuriu din fundul parcului sălbatic.
Rătăceam neauzit printre sălile tăcute…
Pustiul acesta explica sufletul necunoscutei mele, care se decisese de a mă avea
aici, desigur, după multe zile și nopți de singurătate gândită...
Masa și vinurile alese urmară cu o varietate deosebită. O cameră pe care o zării
întredeschisă, licărea de butelii... Nopți de visare, în care uitam orașul, spre care trebuia
să plec pentru totdeauna. În ultima noapte recitii rândurile ei din caiet și voiam să-i scriu,
după cum mă ruga, terminând scrisoarea.
Beam vinul cu fondanta pe care o luasem, și aprinsei o țigară fină din cele lăsate
de ea. Putui să scriu câteva rânduri cu o mână tremurătoare: „Buteliile de vin, consumate
de mine, iubită necunoscută, vor spune că ai amăgit un bețiv. Poate că vei uita că am
petrecut un an nou într-o clădire veche și fantastică, care m-a putut găzdui atât de puțin
pentru a mă reda mai învins în zgomotul orașului, ce va pătrunde în odăița închiriată ce se
încălzește atât de greu… Un plâns supărător vei auzi în această cameră după plecarea
mea, și nu cred că voiai o astfel de amintire... după cum și eu voi duce cu mine un duios
ecou, care nu știu de este ecoul glasului tău. Un cuvânt fantastic… adio. Va plânge acest
cuvânt în parcul sălbatic, la ferestrele vechi, cu gratiile lor de fier, după cum mi-a plâns și
mie în ultima noapte de amăgire, în aceste ziduri groase, pe care părăsindu-le nu știu cum
le voi privi, ca să nu plâng. B.”
Sunt mulți ani, și palate vechi, și case vechi stau uitate în depărtări de sate... și
câte alte ziduri din zilele noastre, nu vor deveni odată atât de fantastice…


(George Bacovia, "Amagire")

Întuneric? Moarte? Întuneric?
Obosit de atâtea erori -Omul- victimă a evului atomic, sfârteca vidul, însingurat, ca o umbră alungată. Din când în când își mai întorcea privirea durută în urmă, apoi, cuprins parcă de o și mai mare tristețe se lăsa să plutească pradă întâmplării. Peste umerii săi, geometria ucisă a Universului se scurgea în râuri de cenușă iar haitele de umbre ale morții îl pândeau din locurile unde constelațiile nu mai erau decât o părere.
Atunci, în asemenea clipe, avea nevoie măcar de un licăr de lumină, de o fărâmă de viață, dar stelele și planetele nu mai erau decât nesfârșite mări și deșerturi de fum. Biciuită de atomii ucigași, Lumina încremenise pentru totdeauna în umbra adâncului iar Universul murise otrăvit de proprii săi copii, oamenii.
Iar el, Ultimul Fiu al Universului, se îndrepta acum, ca la o adâncă și tainică chemare, prăbușindu-se, către matcă. Când, deodată, se opri din zborul său trist și, îndepărtându-și praful, își plecă cu grijă urechea și ascultă, neștiind că nu e decât tăcerea.
?Ce-ați făcut cu timpul de mâine?? izbucni Însinguratul în inima întunericului. Și nu îl auzi nimeni. Iar Universul n-a fost niciodată mai trist decât atunci, împodobit cu cenușa stelelor.

***

Fiul Omului cade, dar călăii îl împing, îi pun pe cap coroana de spini, îl bat și-l batjocoresc necontenit pe calea crucii până la Golgota unde este despuiat de hainele Sale și adăpat cu fiere și oțet. Hainele i se rup și se împart iar astfel i se reînnoiesc toate rănile pricinuite de bici. Mâinile și picioarele Lui sunt pironite pe cruce iar Fiul lui Dumnezeu atârnă de rănile mâinilor și picioarelor și suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre și pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre.

(Sorin Olariu - Crist Sideral)




Încă din copilărie a fost ca unul umplut cu desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu,
și chiar de când nu era mai mult decât un băietan, numeroși dintre sfinți, ca și anumite
femei sfinte ce locuiau în cetatea liberă a nașterii sale, au fost ațâțați la mare minunare de
înțelepciunea gravă a răspunsurilor sale.
Și când părinții i-au dat haina de ceremomie și inelul bărbăției, el le-a sărutat, și
le-a lăsat acolo, și a plecat în lume, pentru a putea vorbi lumii despre Dumnezeu. Pentru
că existau în acele timpuri mulți în lume care, fie nu-l cunoșteau pe Dumnezeu deloc, ori
aveau numai o cunoaștere incompletă a sa, sau adorau zeii falși care sălășluiau în
crânguri și cărora nu le păsa de adoratorii lor.
Și și-a întors fața către soare și a călătorit, pășind fără sandale, și a văzut sfinții
mergând, și purtând la brâu o pungă de piele tăbăcită și o ploscuță din lut ars, pentru apă.
Și pe când mergea pe drumul mare era plin de bucuria ce vine din desăvârșita
cunoaștere a lui Dumnezeu, și-l lăuda în cântări pe Dumnezeu neîncetat; iar după un timp
a ajuns la un ținut straniu în care se aflau multe cetăți.
Și a trecut prin unsprezece cetăți. Și unele dintre aceste cetăți se găseau în văi, iar
altele pe lângă malurile fluviilor, și altele erau așezate pe dealuri. Și în fiecare cetate a
găsit un discipol care l-a iubit și care l-a urmat, și de asemenea o mare mulțime de
oameni l-a urmat din fiece cetate, și cunoașterea lui Dumnzeu s-a răspândit în toată țara,
și mulți dintre diriguitori au fost convertiți, și preoții templelor în care se aflau idoli au
descoperit că jumătate din câștigul lor pierise, și când își băteau dobele la amiazi, nimeni,
ori doar câțiva, soseau cu păuni și cu plocoane de carne, după cum fusese obiceiul țării
înainte de venirea lui.
Totuși, cu cât îl urma lumea mai mult, și cu cât era mai mare numărul ucenicilor
săi, cu atât mai adâncă îi era mâhnirea. Și el nu știa de ce mâhnirea îi era atât de adâncă.
Pentru că întruna vorbea despre Dumnezeu, și o făcea din deplinătatea acelei desăvârșite
cunoașteri pe care i-o dăduse Dumnezeu însuși.
Și, într-o seară, trecu și de a unsprezecea cetate, care era o cetate a Armeniei, iar
ucenicii săi și o mare mulțime de oameni îl urmau; și el urcă pe un munte și se așeză pe o
stâncă ce se găsea pe munte, și discipolii săi ședeau în jurul său, și mulțimea
îngenunchiase în vale.
Și și-a plecat capul pe mâini și a plâns, și i-a spus Duhului Său, 'De ce oare sunt
plin de mâhnire și teamă, și fiecare dintre ucenicii mei este ca un vrăjmaș care pășește în
lumina amiezii?'
Și Duhul Său, răspunzându-i a zis: 'Dumnezeu te-a umplut cu desăvârșita
cunoaștere a Lui Însuși, iar tu ai împrăștiat această cunoaștere, dând-o altora. Perla
neprețuită ai împărțit-o, și odăjdiile fără cusătură le-ai despărțit bucăți. Acela care
dăruiește înțelepciune se jefuiește pe sine însuși. El e ca acela care-și dă comoara
tâlharului. Nu este Dumnezeu mai înțelept decât ești tu? Cine ești tu să dai taina pe care
Dumnezeu ți-a împărtășit-o? Am fost cândva bogat, și tu m-ai sărăcit. L-am văzut
odinioară pe Dumnezeu, iar tu acum l-ai ascuns de mine.'
Și plânse iarăși, pentru că știa că Duhul său îi grăise adevărul, și că le dase
celorlalți desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu, și că se afla ca unul agățat de poalele lui
Dumnzeu, și că îl părăsea credința din pricina numărului acelora care credeau în el.
Și și-a spus sie însuși: 'Nu voi mai vorbi despre Dumnezeu. Acela care dăruiește
înțelepciunea se jefuiește singur.'
Și după ce se scurseră câteva ceasuri, discipolii săi se apropiară de dânsul, se
înclinară spre pământ și spuseră: 'Învățătorule, vorbește-ne despre Dumnezeu, fiindcă tu
ai desăvârșita cunoaștere a lui Dumnzeu, și nici un om în afară de tine nu are această
cunoaștere.'
Iar el le-a răspuns zicând: 'Vă voi vorbi despre toate celelalte lucruri ce se află în
cer și pe pământ, dar despre Dumnezeu nu vă voi vorbi. Nici acum, nici la vreun alt ceas
nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
Și s-au mâniat pe el și i-au grăit lui: 'Ne-ai dus în pustie pentru a te putea asculta.
Ne vei alunga înfometați, la fel și pe numeroasa mulțime pe care ai făcut-o să te urmeze?'
Iar el le-a răspuns zicând: 'Nu vă voi vorbi despre Dumnezeu.'
Și mulțimea cârti împotriva lui și-i spuse: 'Ne-ai dus în pustie, și nu ne-ai dat
hrană să mâncăm. Grăiește-ne despre Dumnezeu și ne va fi deajuns.'
Dar el nu le-a răspuns nici un cuvânt. Deoarece știa că dacă le vorbea despre
Dumnezeu își arunca tezaurul.
Iar ucenicii s-au îndepărtat întristați, și mulțimea oamenilor reveni la casele lor. Și
mulți au pierit pe drum.
Și când a rămas singur, s-a ridicat și și-a îndreptat fața către lună, și a călătorit
șapte luni, nevorbind nici unui om, nici dând vreun răspuns. Și când luna a șaptea a pălit,
a ajuns la acel deșert care este pustiul Marelui Fluviu. Și găsind o peșteră în care
sălășluise un Centaur, o luă ca loc de așezare, și-și făcu o rogojină din papură, pe care să
se întindă, și se făcu pustnic. Și la fiecare ceas, Pustnicul îl lăuda pe Domnul pentru că l-a
îngăduit să păstreze oarece cunoaștere a Sa și a măreției Sale.
Acum, într-o seară, pe când Pustnicul ședea în fața peșterii în care își făcuse loc
de așezare, zări un tânăr cu chipul rău și frumos care trecea prin preajmă în straie
sărăcăcioase și cu mâinile goale. În fiece seară cu mâinile goale tânărul trecea prin
preajmă, și în fiece dimineață se reîntorcea cu mâinile pline de purpură și perle. Pentru că
era Tâlhar și jefuia caravanele neguțătorilor.
Iar Pustnicul îl privea și-i era milă de el. Dar nu-i grăia nici un cuvânt. Deoarece
știa că acela care grăiește un cuvânt își pierde credința.
Și într-o dimineață, cum tânărul se întorcea cu mâinile pline de purpură și perle,
se opri și se încruntă și izbi nisipul cu piciorul, și-i spuse Pustnicului: 'De ce te uiți la
mine totdeauna astfel când trec prin preajma ta? Ce văd în ochii tăi? Că nici un om nu
m-a privit așa mai înainte. Și asta îmi stă ca un ghimpe și mă tulbură.'
Iar Pustnicul i-a răspuns zicând: 'Ceea ce vezi în ochii mei e milă. Mila este aceea
care iese din privirile mele și se îndreaptă către tine.'
Iar tânărul râse zeflemisitor, și strigă la Pustnic cu un glas amar, și-i spuse: 'Am
purpură și perle în mâinile mele, iar tu ai doar o rogojină de papură pe care zaci. Ce milă
poți avea de mine? Și pentru care pricină ai mila asta?'
'Mi-e milă de tine,' spuse Pustnicul, 'pentru că nu ai cunoștință de Dumnezeu.'
'Este această cunoștință a lui Dumnzueu un lucru de preț?' întrebă tânărul, și se
apropie de gura peșterii.
'Este mai de preț decât toată purpura și toate perlele din lume,' răspunse Pustnicul.
'Și tu o ai?' spuse tânărul Tâlhar și se apropie și mai tare.
'Cândva, într-adevăr,' răspunse Pustnicul, 'am stăpânit desăvârșita cunoaștere a lui
Dumnezeu. Însă, în nebunia mea, m-am despărțit de ea, și am împărțit-o celorlalți. Totuși,
chiar și acum, câtă cunoaștere îmi rămâne este pentru mine mai de preț decât purpura sau
perlele.?
Și când tânărul Tâlhar auzi acestea, aruncă departe purpura și perlele pe care le
căra cu mâinile, și scoțând o sabie ascuțită, din oțel curbat, îi spuse Pustnicului: 'Dă-mi,
pe dată, această cunoaștere a lui Dumnezeu pe care o stăpânești, sau neîndoielnic te ucid.
De ce nu l-aș ucide pe acela care are o comoară mai mare decât comoara mea?'
Iar Pustnicul și-a întins brațele și a spus: 'Nu era mai bine pentru mine să mă duc
la cele mai înalte curți ale lui Dummnezeu și să-l laud, decât să trăiesc în lume și să n-am
cunoștință de El? Ucide-mă dacă aceasta îți este dorința. Dar nu voi lepăda cunoașterea
lui Dumnezeu.'
Iar tânărul Tâlhar îngenunche și-l rugă stăruitor, dar Pustnicul nu voia să-i
vorbească despre Dumnezeu, nici să-i dea comoara sa, iar tânărul Tâlhar se ridică și-i
spuse Pustnicului: 'Fie cum vrei tu. În ceea ce mă privește, mă voi duce în Cetatea celor
Șapte Păcate, e doar la trei zile de drum din acest loc, iar pentru purpura mea îmi vor
dărui plăcere, și pentru perlele mele or să-mi vândă bucurie.' Și-și ridică purpura și
perlele și se îndepărtă degrabă.
Iar Pustnicul strigă după el și se ținu după el și îl căută. Cât durară cele trei zile, îl
urmă pe tânărul Tâlhar pe drum și-l imploră să revină, și să nu intre în Cetatea celor Șapte
Păcate.
Și, din când în când, tot la scurtă vreme, tânărul Tâlhar privea înapoi la Pustnic și
striga la el zicând: 'Ai de gând să-mi dai această cunoaștere a lui Dumnezeu care este mai
de preț decât purpura și perlele? Dacă o să mi-o dai, nu voi intra în cetate.'
Și întruna răspundea Pustnicul: 'Toate lucrurile câte le am ți le-aș dărui ție, în
afară de acest singur lucru. Pentru că acest lucru nu-i legiuit ca să-l îndepărtez de la mine.
Și, la apusul celei de a treia zile, au ajuns ambii în apropierea marilor porți roșii
ale Cetății celor Șapte Păcate. Și din cetate veneau hohote mari de râs.
Iar tânărul Tâlhar râdea, răspunzându-le, și se pregătea să bată în porți. Și pe când
făcea astfel, Pustnicul alergă înainte și-l prinse de poalele veșmântului și zise: 'Întinde-ți
mâinile și aruncă-ți brațele în jurul gâtului meu, și lipește-ți urechea de buzele mele, și-ți
voi da ceea ce mi-a rămas din cunoașterea lui Dumnezeu.' Și tânărul Tâlhar se opri.
Și când Pustnicul i-a împărtășit cunoașterea sa de Dumnezeu, căzu la pământ și
plânse, și o mare întunecime îl ascunse de cetate și de tânărul Tâlhar, astfel încât nu-i mai
văzu.
Și cum zăcea acolo plângând, deveni conștient de careva care stătea în picioare
alături de el; iar Acela care stătea în picioare alături de el avea picioarele de aramă și
părul ca o lână frumoasă. Și El îl ridică pe Pustnic, și-i spuse: 'Înainte de această perioadă
de timp, ai avut desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu. De acum înainte vei avea
desăvârșita dragoste de Dumnezeu. De ce, dară, plângi?' Și El îl sărută.

(Oscar Wild -  Dascalul intelepciunii)

Edited by me_raul, 07 August 2009 - 21:10.

IUBIREA

Atunci cind mi-a batut pentru prima oara la poarta inimii mele, nu am vrut sa-i deschid. La cea de-a doua vizita a sa am reusit sa-i zaresc doar chipul gingas. Cind mi-a venit in ospetie a treia oara, am decis sa stau de vorba cu ea. Era atit de frumoasa! Imbracata intr-o rochie lunga, cusuta din trandafiri cu spini lungi si ascutiti. Vazindu-i vesmintul, am inteles ca are si momente fericite, dar si din cele mai dificile. In miini putra doi nuferi albi ca neaua, care semnifica puritatea sufletelor celor ce se iubesc. Pe cap avea un val de matase, care-o prindea atit de bine! Am invitat-o sa intre, dar ea statea in fata mea aidoma unei fantome si zimbea. Am mai indemnat-o odata, zicind: “Intra in inima mea si in sufletul meu. Ne te teme, nu am de gind sa-ti mai inchid usa in fata”. Ea m-a crezut si a intrat pe usa sufletului meu. Iar eu sint fericita ca traiesc alaturi de ea…

A bătut vântul... Frunzele cad peste noi și peste ziare.
Am plecat pe o alee fără bănci; trec singur pe lângă bazinuri de piatră părăsite, și
de la sfâșitul parcului, privesc câmpia nesfârșită peste care se lasă corbii și vântul
părăsirii.
Îmi amintesc de romane pasionale, în care eroii se împușcă, sau se otrăvesc, se
spânzură, se aruncă în mare, sau înaintea trenului.
E trist. Frunzișul e galben și sunt și frunze roșii ca pete de sânge; dacă vrei să
rămâi pe gânduri, pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister și nu e nimeni să râdă, sau
să te plângă.
Numai poeții redau în câteva strofe, aceste stări de melancolie, și numai ei ne
amintesc de tăceri și singurătăți...
În drum, spre oraș, m-am gândit la descrieri care sfârșesc cu speranțe de viitor. La
colțul unei străzi așteptau mai mulți un tramvai; pe bulevarde mari, vântul duce repede
praful și frunzele, până departe...
E toamnă... cu tramvaiul am ajuns la celălalt capăt al orașului; pe aici sunt
cazărmi și fabrici.
Am rătăcit și pe aceste străzi, ca prin marginile unui oraș de provincie; pe
maidanele goale se lăsau corbii, iar zarea era închisă și rece. Pe o stradă din acele locuri,
am intrat în grădina unui restaurant, unde am stat mai mult pentru un vin nou care era și
bun, pe când un gramofon cânta într-o cameră a acelui local.
Un tânăr elegant, cu floare la reverul hainei, un fel de nebun distractiv,
sprijinindu-se în baston, privea la consumatori cu mișcări leneșe din corp.
Întru târziu i se făcu semn să ia loc la o masă. Acest nebun mânca și cânta după
gramofon, și din când în când, se ducea la masa ofițerilor pentru a se recomanda, ceea ce
făcea o plăcere deosebită doamnelor... Gramofonul cânta, când ca o fanfară, când cântece
populare din voce; era totuși liniște, izolare, iar vinul dădea visări că sunt și mai singur...
Spre seară, am luat în oraș, câteva cafele într-un local plin de lume, printre care se
distingeau câțiva poeți, câțiva artiști, – vor apărea desigur în toamna aceasta, câteva
reviste literare cu scriitori de talent cu o notă nouă în poeme mici, sau cine știe în ce fel...
Plouă încet; cafeneaua e și mai plină, și, când se face tăcere, se aude cum cade
ploaia încet, care predispune la somn… Noapte.
Pe asfaltul ud, se răsfrâng luminile felinarelor, și trec umbre de trăsuri și de
oameni... pare o carte cu îngeri, demoni, stele, suflet și alte vedenii...
Câte întâlniri mai ieftine, sau scumpe, rămân în urmă, și câte grădini plouate, cu
parfum de toamnă, până spre casă…


(George Bacovia - "A batut vantul...")

Citeam poemul pe muzica asta, in plin avant.

Edited by me_raul, 01 June 2010 - 00:19.

LXI

Somnul ce pluteste pe pleoapele pruncului - cine stie de unde vine?
"- Eu! Mi s-a povestit ca acolo in satul zanelor, prin umbrele padurii ce-o lumineaza dulce licuricii, se pleaca sfios doua flori fermecate. De acolo vine sa puna un sarut pe pleoapele pruncului."
Surasul care pluteste pe buzele micutului cand doarme - cine stie unde s-a nascut?
"- Eu! Mi s-a povestit ca o dulce raza a lunii noi pipai coltul unui ostenit nor de toamna si acolo, in visul unei dimineti muiata-n roua, un suras se nascu - surasul ce pluteste pe buzele micutului cand doarme."
Gingasul fior ce rumeneste trupul micutului - cine stie unde se ascunsese mai intai?
"- El invelea intr-o tacuta si dulce taina sanul tinerei fecioare ce fuse mama intai - gingasul fior ce rumeneste trupul micutului."

(Rabindranath Tagore - "Gitanjali", trad. George Remete)

I

Fiule, stinge lumina cand dormi, iar daca luna te bate, scoate-i cu mana dreapta umbra de sub perna.
Nu te rasuci mult. Daca e sa-ti amorteasca ceva, oricum iti amorteste.
Daca dormi dus si cu vise; - cosmarul tau e viata mea. Nu incerca sa fii cuviincios cand dormi, fiule, incearca sa nu visezi.


II

Cel mai mult, fiule, eu nu am iubit-o pe mama ta. A iubi nu inseamna a suge lapte, fiule. A iubi nu inseamna a fi fericit, fiule.
Noi doi, uita-te si tu la noi, ne asemanam numai prin faptul ca ne sarutam. Aerul care iese din tine intra in mine. Sa facem economie de aer, fiule, si risipa de timp.


III

Tu ai sa pleci si ai sa ma parasesti si o sa ti se
faca dor de mine si o sa te intorci.
De caldura mea o sa ti se faca dor si de raceala ta o sa ti se faca piatra.


IV

Atat, fiule, iti zic, cauta si tu de spune strainilor ca esti ruda cu firul ierbii verzi, nepot de ciocarlie si var primar cu ciupercile. Nu te simti strain oriunde ai fi! Eu, tatal tau, pretutindenea sunt risipit si bag rubedenie sub forma razei intre tine si stea.


V

Fiule, sa nu-ti pese prea tare de maica-ta. Sa stii, fiule, ca ea, aidoma norilor care ploua si aidoma vedeniilor colorate de la pol, a fost fericita sa se schimbe nascandu-te.


VI

Nu te sfii sa-ti marturisesti tie insuti, fiule, propria ta nemernicie; - si nu te sfii sa te miri ca existi si sa binecuvantezi pentru aceasta tot ceea ce ti se pare tie a-ti fi timp.


VII

Insoteste-te si cauta sa uiti.


VIII

Nu ridica privirea la cer pentru ca s-ar putea dintr-o saltare intamplatoare sa te spulberi.


IX

Mai aproape de tine in afara trupului tau este dragostea mea.
Cand esti foarte obosit, culca-te pe dansa ca pe un pat odihnitor si inveseleste-te cu melancolia pe care ti-am daruit-o la nastere.


X

Fiule, eu te-am facut pe tine sa fii; linisteste-te si bland stai si incearca la randul tau sa nu mai faci pe altcineva sa fie.
Pe mine te poti sprijini si in mine poti plange. Eu sunt mort cand tu esti viu.


XI

Fiule, daca ai maini tine o mana in maini iar daca ai ochi tine un ochi in ochi. Nu te obosi prea mult, fiule, murind.


(versuri de Nichita Stanescu - "Alte invataturi ale cuiva, catre fiul sau")