poeme in proza

Sagalnic adie zefirul, soptind o poveste usoara si dulce, povestea iubirii zvapaiate ce se desprinde viu din cadrul copilariei mele.
Este un ungher de tara pe care-l vad adeseori, desi l-am parasit de mult: acolo imi petrec eu noptile. Nu bine am inchis ochii, si vine o raza din stele de ma fura din lumea prozei. Trupul meu doarme somn greu: e obosit de munca, dar eu, sufletul, ma simt usor ca un fulg si zbor... zbor sprinten prin regiuni muiate in splendoarea prafului de stele si argintul raurilor, cari soptesc cantece de dragoste in noptile cu luna, poleieste calea eterica a visului meu.
Ma duc, ma duc cu gandul si ajung intr-o gradina maiastra. Pun piciorul pe un pamant vanat de sarutarile fierbinti ale soarelui si de sarutarile stranii ale stelelor.
E un pamant ciudat, un pamant care a simtit, a iubit, a cantat, a visat cu poetii ,cu amantii, cu visatorii... un pamant care a absorbit razele vii din ochii mari si negri ce turbura si dau fiori.
E un pamant care, patruns de melodia dulce a povestilor din copilarie, o canta in fiecare noapte acelor care stiu sa asculte soaptele zanelor.
In fund sunt malinii cu frunze intunecate, sub cari am plans in serile triste, sunt malinii cari mai pastreaza in freamatul lor ecoul pierdut al sarutarilor patimase, sunt malinii pe ale caror frunze sclipeste inca roua diminetilor de fericire usoara, sunt malinii ale caror frunze intunecate canta povestea grava a mortii unui suflet...
Acolo am trait o viata. Adeseori trecut-am pe dunga luminoasa a cararii, alaturi de iubita. Ea pasea ca-n vis pe pamantul infiorat de splendoarea noptii lunare si capul ei micut si drag se lasa gales pe pieptul meu de tanar. Aspiram in valuri mici rasuflarea ei calda de patima si sufletele noastre cantau o cantare numai de noi inteleasa, o cantare hieratica, sfanta, cantarea stelelor de argint pe care a plutit divinul suflet al lui Gogol.
Cand amintirile acestea prind sa zboare in vazduhul vrajit, natura intreaga devine o lira imensa, si Ossian incepe sa cante, si canta...


(Stefan Petica, "Pe aripa zefirului",1900)

Edited by me_raul, 07 May 2009 - 11:33.

Miresmele sunt graiul florilor. Ele călătoresc pe vînt, aleargă de ici-colo, se ridică peste zidurile grădinilor, te întîmpină cine știe unde în pustiuri, te urmăresc și merg cu tine, te lasă apoi la o răscruce și dispar cum au venit, fără să știi de ce. Suflete rătăcite colindă lumea, un norod de fantome de toate culorile călătorește căutînd poarta sufletelor noastre, stăruiesc într-un fald de rochie, se ascund sub adăpostul unei frunze, se strecoară pe ferești și pe uși și umblă pretutindenea fără să le putem vedea.
Merg coloratele fantome sub formă de mireasmă, trec umbrele de buchete, alunecă albastrele spectre, aproape de noi, fără să le putem atinge, fără să le putem cuprinde forma, fără să le putem vedea. Trec procesiile dulcelor moarte, își încrucișează calea, se întreabă și își răspund poate, ducîndu-și în brațe urna, în care și-au pus sufletul lor mirositor, spre cine știe ce țintirim tăinuit al întinderilor albastre.
Toate își au graiul lor. Gherghina singură, marmoreana și recea floare ce stăruie pînă tîrziu în grădini, cînd vine toamna, ținîndu-și pe frunte sus, pînă și în minutul morții, coroana de petale ca o regină, singură ea tace, nu-și spune nimănui durerea.
Enigmatică și rece, mulțămită cu fardul trecător căzut din paleta naturii în cuibul ei; cea roșie, bucuroasă de purpura ce-i ascunde poate paloarea minutelor de slăbiciune ; cea palidă, veselă că-și poate masca roșața ce i-ar urca în obraji, în clipele cînd sufletul se înduioșează ; așa se clatină ele pe ramuri.
Prin clătinări ușoare își spun ele ce simt, una celeilalte, prin izbucniri colorate deasupra ramurilor își vădesc ființa, prin umbra pe care și-o coboară și și-o măresc pe drumuri, cu mersul soarelui se apropie și se ajung una pe alta.
O întîlnire mută în capătul unei răscruci, de unde pornesc cărările infinitului, o apropiere catifelată de umbre ce se sărută, două lumini ce coboară de pe înaltul unui ram ca să facă oleacă de întunerec în luminișul unui drum.
Împrejurul lor, ca să-și spuie splendorile, ca să-și arate bogățiile, ca să-și slăvească aparențele ori micimile, toate vorbesc. Elocvența miresmelor, oratoria parfumurilor, demagogia mirodeniilor umplu aerul. Fiecare își scutură parfumata ei rochie, fiecare cheamă, fiecare plînge un strop mirositor de rouă, fiecare își anunță nașterea, iubirea sau moartea, ca să ne înduioșeze sufletul.
Gherghina singură tace. Marmoreană și rece, disprețuitoare pentru gălăgioasa durere, naște, iubește și moare, fără a spune nimănui nimic.
Un zbor de petale ce le aduce vîntul a fost viața ei, un punct colorat care mai nălucește în spațiu o clipă, rumenind încă locul unde a stat, o umbră dispărută pe un luminiș de drum.
Ținîndu-și funerara urnă în brațe, în care sufletul ei tace și după moarte, în alaiul atîtor fantome ce se îndreaptă spre țintirimul florilor ce au murit, pe dînsa nimenea n-o știe, n-o vede, nici n-o presimte...

(Dimitrie Anghel, "Gherghina", 1913)

Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stîlpi albi îi sprijineau bătrîna streșină plină de cuiburi și perdelele de salcîm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul își prindea rădăcinele îndărătnice, rămîneau calde pînă tîrziu, și greierii, odată cu luceafărul de seară, își începeau eterna lor cîntare. Sfios prindea unul să cînte ca încercînd un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, și monotonul refren se prelungea pînă la ziuă.
Stelele, una cîte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari pînă la cele mici, și-apoi în tîrziu, ca și cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-și însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezișul cerului.
Umbrarele se întunecau și minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca și sufletele noastre după un plîns tăcut. Fîntîna cînta, și pe apa havuzului împresurat de teii înalți, sădiți laolaltă și crescuți ca niște frați gemeni, nuferii pali stăteau neclintiți, ca și cum o făclie trecută pe fața unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară.
Și noi, frații amîndoi, crescuți în farmecul poveștilor și lăsați în voia lor, cînd toți dormeau, ne furișam din casă și, strîngîndu-ne unul lîngă altul, ne așezam pe lespezi și așteptam încrezători ca lumea fantastică a celor ce au ființă în povești să se trezească și întrupeze.
La Fata din Dafin visam noi, la frumoasa și bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaș și plin de scorburi, în care apele ploilor strînse luceau în nopțile de lună ca niște ochi misterioși. Spre el ne aținteam ochii la orice zgomot, așteptînd ca închisoarea de lemn să se deschidă și albaștrii ei ochi luminoși să lumineze întunericul. În haine albe de crin o îmbrăca fantazia noastră, un mac roș ca un potir plin de sînge trebuia să poarte la piept și un galben trandafir în mină.
Dar dafinul rămînea neclintit, murmura cînd bătea vîntul și arar se înfiora de un suspin ca din adîncurile lui venit, căruia în zadar căutam să-i dăm o tălmăcire...
De Fata din Dafin ne era dor nouă, și cîte nopți n-au crescut și au scăzut deasupra capetelor noastre. Imensul mister ce învăluie lumea plantelor cîte nu ne-a spus nouă ! Toată poezia aceea semănată așa de darnic, toată simfonia viorie de semitonuri, unde nimic nu rănește ochiul, toată lumea de vis care îndulcește decorurile, cît de mult nu ne-au desfătat !
Căci numai noaptea știe, pe unde trece cu dulcea ei estompă, să șteargă marginea realului și să ne unească cu nemărginirea... Numai ea dezrobește flăcările comorilor și le face să joace și să tremure în aer, numai ea știe să ațîțe flăcările minței și să deie ochilor putere de a vedea mai departe, dincolo de zidul mărginirei.
Și dacă n-am mai căutat pe frumoasa fată bălaie cu ochii albaștri, dacă n-am mai bătut cu mînele mele de copil în lemnul răsunător al dafinului bătrîn, dacă nu m-am mai înfiorat de apele ploilor ce priveau adunate în scorburi ca niște ochi misterioși, dacă n-am mai tresărit de suspinul acela adînc ieșit ca din afundul unui suflet din trunchiul străvechi, totuși ochii albaștri ai dulcei fantasme visate i-am așteptat, căutîndu-i de atunci pretutindeni în lume...
Dacă dafinul bătrîn nu și-a deschis inima să-mi arate comoara lui, comoara întreagă de poezie a nopților pe care le-am pierdut privind la dînsul mi-a pătruns fără de voie sufletul.
Nemărginita poezie risipită așa de darnic, de la lacrima stelei din infinit și pînă la stropul de lumină al licuriciului, mi-au luminat îndeajuns ochii. Freamătele împrăștiate care trec pe vîrfurile ierburilor plecate, ca și pe înaltele frunzare ale copacilor, mi-au fermecat cu prisos auzul. Mirezmele toate, pe care trupurile florilor le exală, m-au făcut să știu ce-i îmbătarea și să-mi pot fermeca singur, oriunde aș fi, întunericul.
Și ca dafinul acela bătrîn ce-și păstra comoara lui, arborul acela sădit în decorul minunat al grădinei noastre, așa am închis și eu acum în adîncul sufletului meu o ființă minunată, ochii albaștri, căreia îi voi închina toată poezia pe care simțurile mele au cules-o de-a lungul anilor la lumina stelelor, atunci cînd greierii cîntă și cînd Prichindelul ceresc își aruncă în urma lui spuza fărămiturilor de stele ca să-și însemne drumul pe unde a trecut...

(Dimitrie Anghel, "Fata din dafin",1910)

Majestuos își înalță fruntea, în ziua aceasta primăvăratecă și îndulcită de soare, bătrînul cedru din Grădina Plantelor și freamătă căutînd în zări neagra dungă a cocorilor, ce vin din țara lui.
Străin și singur visează patriarhul la țara Libanului, unde praful de pe drumuri se ridică în pulbere de mărgean roș.
Murmură așteptînd să-i răspundă o șoaptă de palmier, tace ascultînd surdul zgomot ce-l face rodul unui măslin în cădere, se cutremură cu tot frunzarul văzînd pe orizont cum trec norii deși, închipuind caravane.
Anemone albe înstelează verzile mări de ierburi, crini uriași își scutură polenul în soare, miresme tari de roze vin să-i îmbete frunzarul.
Vorbe străine însă răsună, și bietul patriarh amintindu-și că e în surgun își încetinează păinjenișul de rămurele, încremenește din nou rotunda-i umbră pe pămînt și tace.
Placa înfierbîntată de soare, ce o poartă pe trunchi, cu inscripția anului cînd a fost smuls din pămîntul țării lui și peste care se înclină curiozitatea trecătorilor, îl arde ca un stigmat...
Cercuri rotunde, ca undele unor vibrații, i-au pornit din inimă și i-au scris viața an cu an.
În cele mici dorm amintirile care se trezesc și îl înșeală cu fantasmagorii ce i se par că le-a visat. Unele peste altele, spun apoi celelalte mersul timpului, lupta cu furtunile ; largi, cele din urmă, nesigure și depărtate, șerpuitoare și abia văzute, își scriu păinjenișul ca ultimele unde ale unui val ce vine obosit să se spargă de un țărm.
Întemnițat din miile acestea de cercuri, ce-l cuprind de sus și pînă jos, își ascunde viața centenarul și tace.
Tumultuoasă, venind de departe din pămînt, prin miile de rădăcini ca prin niște subterane, cît ține ziua seva urcă, susură poate, cotind prin miile de pridvoare și ganguri, se înalță, se împrăștie prin milioane de canaluri, pînă la cea din urmă nervură ; ca să coboare iarăși, o dată cu noaptea, să alunece în cascadă, să scadă din crenguță în crenguță, din ram în ram, pînă în întunecatele ganguri și pridvoare ce duc în pămînt.
Un etern flux și reflux îi înveșnicește durerea și nostalgia, iar rădăcinele-i îi țin robit ca pe un uriaș legat în lanțuri, adus din cine știe ce colț de lume spre batjocura trecătorilor.
Un răget de fiară îl face să se deștepte din nou și să se cutremure. Imperiosul glas pe care îl aducea vîntul torid din galbenele pustiuri, glasul care își striga foamea și dragostea, netulburat de nimeni, cînd biruitoarea primăvară își dezlega puterile vieții, a trecut prin aer…
Neașteptat însă vîntul și-a îndreptat aiurea aripa, și glasul leului domolit s-a amestecat cu alte zvonuri și a amuțit ca o părere...
În locul galbenului pustiu peste care vîntul aleargă mînînd la infinit mișcătoarele valuri de nisip, o mare uriașă de coperișuri îl împresoară. Zădarnic caută bătrînul centenar să vadă nălucind în zări culmile ninse ale munților ; zădarnic caută spre șesuri, doar o zări nesfîrșitele turme ; zădarnic își mișcă fremuitoarea pleată căutînd să se înșele și picură lacrimi mari de chihlimbar din înaltul ramurilor așteptîndu-și dezrobirea.
Mii de vieți însă, aduse din toate colțurile lumii, mii de ființe străine, care născute pe un mal de mare, care venite din tropice, care odrăslite sub nordice ceruri, tînjesc și suferă ca și dînsul ; dureri minuscule, alături de durerea lui uriașă.
Anii vor curge însă, și cercurile, tot mai multe și mai mari, îl vor cuprinde, pînă ce gol de sevă va rămîne într-o zi în fața cerului, așteptînd vîntul milostiv care să-l dea la pămînt. Cu zgomot va cădea schelăria de lemn și va putrezi în țară străină ; înjosit va ajunge splendidu-i trup, din care netrebnice scînduri și grinzi se vor face ; zgomotoase vor suna ferăstraiele împrăștiindu-i alba pulbere care, ridicată poate de vînturi, va mai întoarce măcar o parcelă din el, în țara lui.
Mari, bătrîni și aproape de cer ca și dînsul trebuie să fie acum melezii, terebinții, chiparoșii, pe care i-a lăsat acolo. Lungi și rămuroși poate unii au căzut la pămînt, tremurători și sonori cînta poate alții, înfiorați de glasurile ce vin din pustiuri, dar și ei vor cădea la rîndul lor, cînd viața ca un val obosit de-abia își va mai putea scrie ultimul cerc, ce se va sparge de țărmul morții.
Grinda sfîntă, ce sprijinea splendoarea templului Ierusalimului, nu va mai ajunge nici unul, căci biblicile vremuri au apus ; nici scîndura prețuită ca să slujească drept sicriu faraonilor, căci faraonii au trecut și ei de pe pămînt, intrînd cu toată seminția lor sub albul portal al piramidelor...

(Dimitrie Anghel, "Cedrul",1911)

Primăvară, ce bine știi tu să-ți întinzi mătăsurile albastre deasupra caselor străvechi, să împodobești ruinele, să faci să strălucească albul statuelor și să redai viață celor ce așteaptă să vie soarele, ca să le încălzească mînile și obrajii din cari rumeneala sîngelui a dispărut!
De la patul meu la fereastră, depărtarea mi se părea nesfîrșită ; ochii mei însă puteau să umble și priveau mersul tău biruitor, deslușeau trecerea ta deasupra arborilor, te urmăreau în zborul fulgerător al aripilor ce-și zugrăveau neastîmpărul răscolind seninul.
Neputînd să-ți ies înainte și să te întîmpin, intrai tu la mine ca să-mi spui biruințele tale, în fragede și mirositoare mănunchiuri de viorele și de toporași, te așezai la căpătîiul meu, în albe și minuscule potire de lăcrămioare, îți afirmai ființa plecîndu-te grațios pe marginea cupelor de lîngă oglindă, în vesele și rîzătoare tovărășii de romanițe ținute de o mînă virginală, pătrundeai tu în odaia unde tînjeam bolnav, departe de țară și de toți ai mei.
Glasuri de clopote aducea vîntul, rîsete clare îmi arunca din stradă, fericirea de a trăi mi-o aducea pe ferești și mi-o răspîndea în casă. De la pat la geam însă, mi se părea o nemărginire, și numai cu ochii și cu auzul mă puteam bucura de luminile și de sunetele ce ajungeau pînă la mine.
Cînd am fost în stare, însă, să ajung pînă la marginea ferestrei, lumea mi s-a părut o feerie. Pe un trotuar era lumină și pe celălalt umbra era viorie, și pe amîndouă, femei în rochii albe umblau purtîndu-te tot pe tine, primăvară. Departe, peste marea de coperișuri, cupola Sfîntului Petru se străvedea ca un clopot scufundat în azur, cireșii și vișinii prin grădini înduioșau melancolia vechilor ruini cu spuma lor roz-albă, întunecatul Tibru se veselea și el sub arcurile albelor poduri de piatră, coloanele toate păreau că sprijinesc cerul, și cerul tot, așa senin cum era, părea că-și sprijină cu drag imensa-i boltă peste lumea aceasta de ruini, unde viața merge de-a pururi cu moartea de mînă și unde trecutul te întîmpină la fiece pas.
Firesc mi se părea să renasc, precum firesc mi s-ar fi părut să și mor. Ca dunga viorie ce o vedeam mărginind dunga de lumină jos în stradă, umbra și lumina, trecutul și prezentul, moartea și cu viața nu mergeau oare acolo pretutindeni ca doi buni tovarăși, frageda tinerețe roz-albă a unui vișin nu-și juca oare umbra pe scările de marmoră ale unui templu zidit acum ani o mie, frumusețea juvenilă a unei brune fete nu visa oare pe lespedea șlefuită a unei fîntîni ascultînd o gură de apă, care îngîna un cîntec străvechi cu aceleași note ca și pe vremea lui Tiberiu ?...
Pulbere nouă de floare cu pulbere veche de secoli, tinere aripi de păsări pe vechi adăposturi de temple, murmure clare de ape ce cîntă aceleași cîntece triste, albă risipă de soare și neagră risipă de noapte nu sunt gemene aicea, nu sunt pretutindeni alături.
Alături erau, și firesc mi se părea să reviu la viață, cum firesc mi s-ar fi părut să și mor. Îmbătarea, însă, de viață, ce mi-ai adus-o tu, primăvară, n-am resimțit-o niciodată atît de puternic...
Priveliștile acelea, mirosurile toate, luminile multe și multiplele forme atunci le-am înțeles întîi și atunci am priceput ce însemnează să ridici în fața soarelui un templu, să-ți însemni numele pe piedestalul unei statui, să privești dincolo de marginea vieții și să te bucuri de rotundele globuri ce ți le-a pus Dumnezeu subt pleoape, ca să poți vedea ce frumoasă e lumea într-o dimineață de primăvară, subt albastrul cer al divinei Italii.

(Dimitrie Anghel, "O primavara la Roma")

Orbul zacea intre florile primaverei si se juca cu un fir de iarba.
Zambetul lui era parca micsorarea zambetului ceresc.
Si m am apropiat de dansul si l am intrebat sfios.
"De ce zambesti? Vezi frumusete?"
"Vad multe flori... si in lacul iubirei se scalda lebada vietii... din celelalte tarmuri isi trimite parfumul lumina, si suna fluierul lui Pan, si indragostitii inseala clipele cu imbratisarea lor... Canta pasari albastre deasupra unui soclu de marmura alba, si sclavi si sclave danseaza imprejurul mesei incarcate cu vin, fructe si cupe de argint, in care stralucesc diamante mari, ca lacrimile diminetii intre ramuri... Si stralucirea soarelui inconjoara fetele tinere perechi, caci a sosit mireasa din tara apelor batrane, pe spatele elefantului si insotita de heruvimi..."
O, cat de frumoasa-i viata!... paduri de portocale... flori de vis... case fericite... primavara... , o, viata!"
Si orbul zambea si ma intreba:
"Si tu? Ce vezi tu?"
Si i-am raspuns incet:
"Vad o biserica, de pe a carei turla a cazut crucea; iar in altar se saruta Diavolul cu Razboiul, si scheleturi canta-n cor in strana...".


(Emil Isac, "Orbul")

E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.
Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne.
Și în singurătatea asta a înserării, deodată o umbră de om ieșit ca din pămînt, ca o arătare, a început să plîngă un cîntec trist de vioară. Cu hainele vechi în bătaia vîntului, zgribulit, cu o bărbie violetă înțepenită de coșul uscat al vioarei, cu pletele în neorînduială peste ochi, cu un umăr mai ridicat decît celălalt, își tremură arcușul, în timp ce un glas venit ca de pe o altă lume prinde să cînte un cîntec vechi, o romanță duioasă auzită în copilărie.
Cîntă fantoma, și deodată, de pe poarta de la intrarea tăpșanului, un șir nesfîrșit de echipajuri cu cai frumoși în clinchet de alămuri, cu roțile strălucitoare, cu vizitiii în livrele bogate, se ivește și umple parcă platoul. Roată lîngă roată apoi se învecinează și rîsete clare încep să sune. Plecate peste marginea trăsurilor deschise, capete tinere se apropie și în bătaia evantaliurilor frumoasele zilei își împărtășesc taine, își destăinuie amorurile, pun la cale zavistiile. Călăreții își joacă bidiviii, strecurîndu-se printre trăsuri, spun o vorbă ici, aruncă un zîmbet colo, fac frumos la cucoane. Un parfum dulce se răspîndește, și parcă toate aceste se petrec într-o lumină de lună, într-o atmosferă misterioasă...
Fantoma de adineaori are un taraf acuma, o giubea nouă o îmbracă, ochii îi sclipesc și mîna nu-i mai tremură, tînguirea singuratecă se face orchestră, o ghitară parcă s-a adăogat, și iată și un flaut, și sunt mai multe viori parcă, și vocea care cîntă ai spune acuma că e tînără, vibrătoare, sonoră... Și tot alte trăsuri vin. Și iată-le acum pe largul tăpșanului ocolind, se țin șir una după alta, merg domol îndrumate spre poartă și dispar una după alta sub umbrarele aleelor de tei ce împrejmuiesc drumul în defileu pînă de vale. Dar cîntecul a tăcut și amintirea aceasta adusă de cîntec a dispărut cu el. Pe tăpșanul pustiu se face întuneric și devale lașul și-aprinde luminile sfioase tremurînd în ceața albăstrie. Arunc un ban fantomei de lăutar și cobor la vale, cătînd să-mi întregesc amintirile.
Da, viziunea aceasta era adevărată în vremea copilăriei mele. Era bogăție, și nu era seară cu lună să nu urce trăsurile pe dealul Copoului. lașul era un ostrov fericit, o oază de verdeață împrejmuită de vii roditoare, cu grădini fermecate, în care cîntecele priveghetorilor se amestecau cu ale viorilor ascunse prin boschete. Era ostrovul binecuvîntat, în care se aciuiase boierii noștri mari, ultimii păstrători ai unei lumi ce nu mai este.
Cobor la vale trist, sub teii cari au îmbătrînit și murmură, mișcîndu-și umbrele.
Și iată, parcă văd trăsurile iar cum se opresc la ronduri, unde alți lăutari cîntă. Parcă le văd acuma în plină bătaie de lumină, cu alte haine, ca pe vremea noastră, cu crenoline mari și învoalte, cu mijlocul subțire, cu pălării cu streșine mari pe sub cari scapătă zulufii pînă pe umeri. Toți se cunosc și figurile lor toate parcă-mi sunt cunoscute și mie, și mi-e jale de dînsele, ca de o lume de morți.
Luna urcată sus, deasupra copacilor, ca o mască lividă de clovn, privește și ea și rîde ironic, mișcînd umbrele...
Paveaua acuma se face sonoră, lespezile sună sub copitele cailor, fanarele fulgeră în treacăt. Case vechi boierești, de o parte și de alta, strălucesc prietenos cu geamurile lor aprinse și o mireasmă puternică de flori se ridică din grădini și umple aerul nopții.
Trăsurile s-au oprit din nou pe două rînduri și-au umplut strada, în fața cofetăriei celebrei M-me Alexandre... Evantaliurile iar prind să bată, cavalerii slujitori se întrec care de care și băieții din prăvălie vin legănînd tablalele cu dulcețuri și cu înghețate, slujind în trăsuri cucoanele, care săturate de luciu de lună și cîntec de lăutar și înviorate de aer curat, mănîncă cu poftă, ținînd cu mănușatele lor mîini grațioase farfurioarele cu bunătățuri. Cavalerii își servesc favoritele, iau farfurioarele, întind un pahar cu apă, și strecoară glume dulci printre zaharicale. Singuri vizitii și lacheii de pe capre stau gravi, făcînd zîmbre, neexistînd parcă, neauzind, neștiind nimic.
Și cînd au isprăvit acest ultim popas, un ultim gest de mînă, o înclinare grațioasă din cap, și alaiul de fantome pleacă din nou în lumea lui de fantome.
Da, alaiul e plecat din nou, și iată-mă singur cu umbra mea în Iașul mohorît al zilelor noastre, în Iașul lepros și vulgar, unde străinii s-au mutat și au pus mîna pe vechile case boierești, pe parfumatele grădini de altădată.
Ostrovul fericit, ascuns între umbrare și împrejmuit de vii, adăpostește astăzi o altă lume, care nu mai e aceea a copilăriei mele și unde eu mă simt un străin, aproape o fantomă.

(Dimitrie Anghel, "Fantome" ,1910)

S-a trezit ciocârlia în chemarea prepeliței: „Pitpalac!”
Cerul abia se rumenise; picăturile de rouă încă nu se prefăcuseră în mărgăritare; luceafărul tot făcea din ochi pământului.
Dar peste puțin deodată adâncul scăpără. Cea dintâi rază străpunse văzduhul și se topi în ochiul ciocârliei. Niciodată darul acesta, trimis de către soare, nu umpluse sufletul păsării de o mai mare fericire. Căci și fericirea nu-și alege totdeauna clipa nimerită în care să-și verse prinosul.
Scuturându-și penele, un tril de mulțumire izvorî din gușa ciocârliei. Apoi se dezlipi de țărână și, pâlpâind din aripi, se înălță.
Aerul parcă se rumenise. Oglinda cerului poleia pământul. Încă o bătaie de aripi.
Mai sus!
Slab de tot i se părea ciocârliei că mai aude glasul pitpalacei. Înota în valuri străvezii; plutind pe ele, dete drumul ciripitului ei gâdilitor ca al unei grindine de mărgăritare.
Dar raza care i se topise în ochi o chema la ea, în înalt. În cântecul ei, pasărea îi spunea că vine. Încă o lovire de aripi, și-ncă una.
Mai sus!
Îmbătată, pasărea se asculta singură; pentru ea și pentru soare cânta.
I se părea că tremurările cântecului ei umpleau bolta cerului. Vroia să se simtă singură, dezlipită de țărâna pământului, — ea și raza, în singurătatea amețitoare a înălțimilor...
Își avântă din ce în ce cântecul; și încordează mai tare puterile. Dar trupul greu parcă-i înlănțuie glasul, i-l ține închis ca într-o colivie. Ar vrea să se simtă dezrobită, ușoară ca aerul, străvezie ca el.
Mai sus! mai sus!
Și trupul mereu o trage înapoi către pământ, și raza mereu o cheamă către înălțimi.
Într-un avânt își pune cea din urmă putere și, deodată, se simte, în sfârșit, slobodă, desfăcută de greutatea netrebnică a cărnii.
Și-n vreme ce, smulgându-se, nebun de fericire, glasul se-nalță singur, tremurător și dumnezeiesc de dulce, în înalt, trupul cade ca un bulgăre de țărână spre pământ.

(Emil Garleanu, "Mai sus", 1910)

Era odata un gradinar.

Si gradinarul era tanar cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai tanar,  si gradinarul era frumos cum niciun un gradinar n-a fost vreodata mai frumos.

Si gradina era frumoasa cum nimeni n-ar fi visat-o mai frumoasa.

Si gradinarul isi ingrijea gradina cu-atata dragoste cum niciun gradinar nu si-a-ngrijit gradina cu mai multa dragoste.

Si fiecare floare el o semanase si fiecare floare crescuse sub mangaierile lui. si toate florile il cunosteau pe gradinar si gradinarul le cunostea pe toate.

Si fiecare arbor el il sadise si fiecare arbor crescuse sub mangaierile privirilor lui.Si toti arborii il cunosteau pe gradinar si gradinarul ii cunostea pe toti.

Si seri de-a randul luceafarul, rasarind, il gasea visator pe-aceeasi banca si dimineti de-a randul luceafarul apunand, il lasa visator pe-aceeasi banca.

Si toate fericirile si toate nefericirile acestei lumi el nu le cunostea si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da, Doamne,s-adie vantul ca tulpina florilor sa creasca si mai mladioasa;da, Doamne, s-adie vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai mladioase.Da, Doamne ,sa picure ploaia ca florile sa fie sarutate de margaritare; da, Doamne,sa picure ploaia ca ramurile arborilor sa fie ramuri de margaritare".

Si Dumnezeu l-a ascultat si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp ,fericirea fiind aceeasi, era nefericit.

Si intr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Da,Doamne, sa bata vantul ca florile, mangaiate de racoare, sa para si mai frumoase;da, Doamne, sa bata vantul ca ramurile arborilor sa fie si mai frumoase.Da,Doamne, sa ploua ca florile sa-nfloreasca fara durere;da, Doamne, sa sa ploua ca arborii sa creasca fara durere".

Si Dumnezezeu l-a ascultat si-ntreaga gradina radea de fericire.Si toate pasarile chemate de fericire au cantat asa de frumos cum niciodata, in nicio gradina, n-au cantat pasarile asa de frumos.

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu: "Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, sa ploua si mai tare, ca florile sa-nfloreasca intr-o clipa, sa-nfloreasca si mai frumoase.Da, Doamne, sa bata vantul si mai tare, ca arborii sa rodeasca si sa creasca si mai puternici."

Si Dumnezeu l-a ascultat si florile au rodit intr-o clipa, au inflorit atat de frumoase, incat parea de aur si de argint.

Si Dumnezeu l-a ascultat si arborii au rodit, au rodit poame de aur si de argint si au crescut atat de puternici incat au atins panza cerului.

Si-ntreaga gradina plangea de-atata fericire, si toate pasarile, cele mai frumoase pasari, cu pene de aur si de argint, rapite de atata fericire, au cantat asa de frumos ca parea cantecul lor de aur si de argint.

Si gradinarul era fericit cum niciodata, in lumea asta, un gradinar n-a fost mai fericit.

Si de la un timp fericirea, fiind aceeasi, era nefericire.

Si-ntr-o zi gradinarul s-a rugat lui Dumnezeu:"Doamne Dumnezeule, tu care ai facut intr-o clipa cerul si pamantul; tu care stapanesti oamenii si toate vietuitoarele, tu care stapanesti muntii, marile si padurile; tu care intr-o clipa poti sa nimicesti tot ce ai facut si tot ce stapanesti - fa sa bata vantul, sa bata vantul si mai tare; fa sa ploua si mai tare, caci sunt nefericit, atat de nefericit cum niciodata in lumea asta un gradinar n-a fost mai nefericit, si numai tu, Doamne Dumnezeule, poti sa ma faci fericit."

Si Dumnezeu a facut sa bata vantul si vantul s-a schimbat in furtuna si furtuna in uragan si uraganul a sfaramat intreaga gradina.

Si Dumnezeu a facut sa ploua, si ploaia s-a schimbat in torent, si torentul in potop, si potopul a tarat dupa el sfaramaturile.

Si gradinarul a imbatranit intr-o clipa ca si cum ar fi trait zece mii de ani, ca si cum ar fi trait o vesnicie.

Si gradinarul nu si-a pierdut nadejdea, si-ntr-o zi incepu sa-si inalte gradina cu aceeasi dragoste cu care ingrijise de cea dintai.

Si fiecare floare pe care o semana si fiecare floare care-nflorea si fiecare arbor pe care-l sadea si fiecare arbor care crestea ii aminteau de florile si arborii din gradina trecuta -  din cea dintai gradina.

Si-ntr-o zi gradinarul - sub povara amintirei - a innebunit.

(Al.T. Stamatiad, "Gradinarul" ,1911)

Edited by me_raul, 18 May 2009 - 11:43.

Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.

O vorbă nu-și spun, căci ce-ar putea sa-și spună ? Un zîmbet nu schimbă, căci gurile lor nu-s făcute să zîmbească ; o înduioșare nu trece în ochii lor, căci ele n-au vreme să se înduioșeze. În albul lor veștmînt, pe care joacă lumina albastrului opaiț ca pe niște giulgiuri, cele ce n-au cunoscut divinul farmec al tinereții, nici bucuria ce-o resimte frumusețea în fața oglinzii, nici reveriile dulci ce le dă amorul, torc înainte nesfîrșita lînă ce-o scapătă caierul înfrățind firul de lumină și firul de întuneric pe care așteaptă să-l taie recele fier al foarfecei...

Sinistră toarce trinitatea aceasta la lumina opaițului lor și nu știu că, în casa în care stau eu, au o a patra suroră, mai sinistră, mai hidoasă și mai implacabilă decît ele. Ea nu toarce, ci dormitează toată ziua în întunerec, cu perdelele lăsate, ținînd la pieptul ei uscat și pe pleoapele ei vestejite somnul, acest frate bun al morții. Cu negru e îmbrăcată odaia ei, mirți funebri are în cerdac, făclii de ceară ard lîngă icoane și jalnice tropare îngînă în tactul mătăniilor de lemn sfînt ce le deșiră toată ziua.

Din cerdacul larg al casei însă, unde sta această a patra Parcă, Tătărașul vechi își înalță colina lui plină de grădini umbroase cu pomi roditori și cu albe căsuțe care rîd voios la soare. Flori roșii luminează ici-colo fereștile și parmaclîcurile, prietenoasele zorele îmbracă stăruitoare cîte un foișor și vara ți-e mai mare dragul să privești cum amestecul acesta de alb și de verde ia cu asalt colina, voind parcă să vadă ce se petrece după creasta care mărginește cerul. Un drum alb șerpuiește însă, se ridică pieptiș, se pierde la un cot, după un pîlc de case, și se arată din nou scriindu-și vadul alb pîna la poarta "Eternității" care-și profilează turnul bisericii, înălțîndu-și crucea aurită ce adună ultimele raze ale soarelui.

Dimineața e tihnit șleaul, rari drumeți trec și, în timpul acesta, Parca stă ascunsă și ea după geamurile cu perdelele lăsate ; dar după-amiază convoiurile se urmează urcînd spre neagra poartă de unde nu se mai întoarce nimeni înapoi și atunci, ca furișată dintr-un mormînt, vecina, ținîndu-și mătăniile în mînă, iese și se așază în cerdac între mirții ei. O bucurie stranie îi luminează ochii și priveliștea aceasta a morții o înviorează parcă și îi dă o noua înfățișare de tinerețe. Cu o voluptate neînchipuită, își pleacă urechea ei bătrînă și ascultă frînturile de marș funebru scăpate din alămuri ce le aduce vîntul, ca o hienă adulmecă aerul, urmează și numără avidă prapurile, face parcă în gînd socoteala pomenilor și, cu cît convoiul e mai bogat, cu atît și bucuria ei pare mai mare.

Din ce în ce mai mic, convoiul descrește, o umbră trece pe fața ei cînd dispare după case, cu nerăbdare se ridică în vîrful picioarelor ca să-l vadă reapărînd, atentă își pleacă urechea să prindă și cele din urmă frînturi de sunete și, cînd convoiul și-a șters dunga neagră de pe drum, atunci ca în urma unei biruințe se așază din nou între mirții ei și urmează, cu închipuirea poate, scenele ce trebuie să se petreacă la marginea gropii deschise peste care cad lacrimile celor ce și-au pierdut o ființă dragă.

Sunt zile însă cînd vîntul nu aduce nici o frîntură de marș funebru și atunci, la orele obișnuite cînd trec morții, ea nu-și mai poate găsi astîmpăr. Ca o furie își clatină funebrii mirți ca și cum ar vrea să deștepte moartea din ei, neliniștită se pleacă pe marginea vechiului cerdac și cercetează drumul, doar o vedea un dric cît de sărac, cu răbdare așteaptă pînă se împînzesc umbrele și, dacă viața a fost biruitoare în ziua aceea, îmbătrînită parcă cu zeci de ani, se face mică, se imaterializează și se strecoară în casă ca o umbră, așteptînd să se facă iarăși ziuă ca să poată vedea negrele convoiuri trecînd...

Iar Cloto, Lachesis și Atropos, cele trei posomorîte și triste surori, în timpul acesta, la lumina lividă a opaițului ce le luminează, torc înainte nepăsătoare, una ținînd în mîna-i veștejită furca din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină, cealaltă fusul fatal pe care vine să se învîrtească firul, iar cea de-a treia implacabila foarfecă ce va tăia într-o zi și firul hidoasei lor surori, întîrziată prin cine știe ce întîmplare pe pămînt.

(Dimitrie Anghel, "A patra Parca")

Edited by me_raul, 19 May 2009 - 09:56.

Va trebui sa invatam ca e frumos cerul? Ca pe campie semanaturile isi leagana valuri de viata, cu toate florile si toate mierlele? Iata, in frunze de stejar si in maracine vanat, vara a venit, acoperind cu praf drumurile, azvarlind in frunzisuri bratari.
Daca nu stii sa atipesti la umbra unui zid de biserica, intre cruci de lemn si maces vested, ascultand subpamanteanul cosas, nu ai sa intelegi cat de firesc creste, si se desfoaie in nemarginire, tot rostul traiului nostru.Daca nu ai baut apa din urciorul care naduseste racoare, daca nu te a plimbat capita de fan ce suie spre casa trasa de boi care nu se mai vad sub namila incarcaturii si daca nu ti-ai taiat cu sfoara felia de aur a malaiului ca sa ti astemperi foamea, cum sa intelegi tara? Nu stii sa cetesti, in norul ce destrama, ploaia sau vremea buna, dupa cum se intoarce lana cerului, sau se incaiera.
Nu gazduiesti la acele palate de clestar, care sunt in toti muntii calatori prin slavi. Si, cand rosul ineaca amurgul, nu te pregatesti pentru vanturile de a doua zi.
Toate frumusetile au pornit pe campuri unde acum si zarile joaca.
Daca nu ai prin in seara licurici, crezand ca sunt stele, daca nu ai stiut cu o floare pe buze sa canti, nu stii, nu cunosti insasi viata.

(Adrian Maniu, "Inceput de vara",1935)

Juan,mana mea!...
E intuneric si am vazut bratul meu luminand in intuneric. E alb, Juan, inchipuieste-ti ca e alb. Trage o curba vie, un mister ciudat in umbra. Nu e nimic aprins in odaie, si in oglinda el se vede clar luminat din el singur, ca o torta. Seamana cu bratele de statui de prin lume, in gesturile lor eterne.

Oameni nenumarati au adorat si adora inca aceste curbe de marmura si ce sunt ele decat nesimtitoare pietre in care dorinta sau amintirea s-au chinuit, turnand fiorul in degete tremuratoare, sa realizeze carnea visata sau iubita?

Si ale mele sunt vii, vii si zadarnice! E intaia oara ca-mi vad bratul, Juan, bratul alb de marmora vie, pe care nu-l iubeste nimeni.
Pana acum, legate pe osia incheieturilor, bratele mele au fost doua furci neobosite care au facut slujbe umile.Si iata ca acum in umbra, vazandul-le ca doua transparente rame sacre, o mandra ura pentru umilirile lor trecute ma cuprinde.Luate de peste cap, unde imi faceau o cununa somptuoasa, le am intins impreunate in varful degetelor prelunge, si o durere imensa pentru soarta lor obscura le a dat miscarea sublima a disperarii.

Au trecut acum pe dinainte-mi de marmora si portelan, din paste fine si sidefuri, intr o singura clipire de ochi... Procesiunea nesfarsitelor brate sculpturale, si alte mii de brate viitoare se innoada si se deznoada inainte-mi, si nici unele nu vor nemuri perechea de ramuri atarnate, cu o curba usor bombata, de bustul meu muiat in intuneric.O mila cumplita, simtirea unui pacat fara remediu a intins arcul lor elastic. Le iubeste si sora mea Licia si vecina Flavia cea batrana, care nu e nici rea nici buna - e un gust mijit sub domul fruntii ei inguste, acoperite cu par ros ca tinicheaua ruginita.Se uita cu ochi mici si galbeni ca de pasere si cu gust de poame dulci de la cot la varfurile degetelor patate cu ros de capriciul sangelui, cantarindu-le cu vorbe gustoase - din ascutitul moale al cotului, pe al carui razam ingust se urca spre frunte bratul, de care mana ca o frunza de palm atarna din incheietura gingasa a pumnului. Se mira fara odihna de matasea alba a pielei prin care se vede, ca printr-un tulpan, sangele si mai ales drenajul minuscular la vinelor albastre.

De cate ori ma vede, dispretuindu-ma, se inclina numai bratelor mele.Ma plictiseste. Trag adesea peste ele maneca hainei. Nu stiu de ce ma supara, in loc sa ma bucure. Ma supara ca le vede ea ca si cum ar fi o greseala, si le pastrez mereu mai transparente cu cat trece timpul peste ele in umbra, atat incat uneori mi-e frica sa nu se sparga pojghita ireala a pielii si sa nu scape de sub ea raurile revarsate si cruda tesatura ce invaluiesc. Dar azi simt cum se taie o dunga intre sprancenele mele impreunate de grija. Plecand armonios pe un galb plin si sinuos, cand sa se prinda de parghia umerilor, ies din drumul prevazut de masura precisa a artei , si se rotunjesc prea bogat la radacina.Oare fata de frumosul etern, nu pacatuieste forma lor cumva?

Nu am pe nimeni, Juan, sa mi spuie ca ele sunt ale mele si cele mai frumoase, ca sunt unice si vii, cu masura lor, una - numai a mea - cu modelarea lor, una - numai a mea.Pieritoare minuni, pe care nici un amant nu le va masura in podul cald al palmelor sau in marmora eterna, ci numai vanata imbratisare a putregaiului, singura, va saruta curba lor unica.

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, II ")

Ce usor e sa fii fericit! Cine a nascocit durerea? Ce neintelegere cruda a lipsit omenirea de minunata desfatare fara umbra?

Simt oboseala sa caut inapoia vremurilor samburele stramosesc. al suferintelor de acum.

Ce putin lucru e mintea, ce palida e necugetarea, ce mici sunt minunile oamenilor, ce sterse eroismele, ce slabe puterile!

E deasupra mea cer neispravit, campie imprejurul meu, incat pot crede ca cuprinde tot intinsul, flori prin care calc, fara sa le stiu numele, grau taiat, holda aurie de paine culcata, si la dreapta mea, marea.

Marea, Juan!... Tu ai cunoscut-o chiar pe aceasta. De ce ii zic "neagra" ? Pentru ca a ucis toate cutezantele, a inecat toate ticalosiile si furtunile ei i-au inghitit dusmanii intotdeauna!

E cea mai frumoasa femeie din lume si cea mai mandra. E unica si eterna. Si e albastra azi... Parca m-as simti nebuna sa cred ca e vreodata altfel. Asa de albastra, parca s-a sfaramat topaz? Nu e adevarat ce spun oamenii despre cer, eu sunt sigura ca surasul ei vopseste cerul pana departe cu un suras mai palid si ca el nu e albastru decat de culoarea ei.

Pentru ce putin lucru ne-am putea lipsi de viata! Simt ca m-as ucide de necazul ca apa din pumnul meu e incolora, si cand ii dau drumul pe lama valurilor tremuratoare, cobaltul ei scanteiaza iarasi.

Tremura azi, incet si lin, ca un camp care clipeste, si arunca in mal abia o singura lama spumoasa ca un palpit de viata cadentata.

Stii tu mirosul ei de departe, ce rasuflare amara si calda!

E principiul ei generator de mare creatoare, e parfumul sexului ei ce exala.

Ma duc singura, adanc prin flori necunoscute, cu campia lumei imprejur si cu marea in dreapta, ma duc la casa de pescar care se vede acolo departe...

(Hortensia Papadat-Bengescu, "Lui don Juan in eternitate, III",1916 )

Focul suna in caminul ars: e ca o floare pasionala al carei parfum se mistuie in explozii repezi. Atat. Incolo cei patru pereti sterpi, si masa de scris pe care zadarnic incearca sa puna ordine: cartile se amesteca, se prabusesc, inchise sau ranjite , schelete sufletesti. Se mai aflau pe deasupra o zaharnita goala, creioane, cerneala, pagini albe sau insemnate. Si printre toate o lampa de petrol cu lumina galbena ca arama, si neclintita, o lampa insensibila, muta, facuta sa asiste la mari plictiseli, la deznadejdi nocturne, stinghere si manifestate prin priviri reci si tigari peste tigari si parul nitel valvoi. Cine ar putea sa spuna nepotrivirea din aceste doua fiinte de aceeasi esenta: lampa lugubra si focul plin de patosul unui tenor de opera; lampa mizantropasi nordica uraste desigur, cu o ura concentrata si ursuza, pe tovarasul petulescent dintre caramizi. Cand intra in aceasta atmosfera de vrajba, Stapanul se interpuneo clipa intre efluviile lor nesimtite. La inceput incearca un intim fior de siguranta, asemeni jivinei intoarse la vizuina. E apropierea care-l face voios aceea de a se sti atat de frate cu lupul de pilda si departe cu gandul desert al originii sale divine. Numai amintirea ca sunt alte dobitoace care merita mai deplin comparatia cu el, omul, il readuce la melancolia lui profunda. Cainele in lat si calul inhamat, fara sa se intrebe cum si in ce fel recheama in el suferinta. El are totusi superioritatea sinuciderii, prin care poate scapa de corvoada de a face cauza comuna cu cainele si calul. Si iata-l pravalit cu fruntea la piciorul lampii si torcand firul negru al gandului.

Din toate astea, care sunt cele mai simple dintre toate, si asa de umilitor modeste si umane, ar putea iesi , isi zise, o pagina de arta. Consolarea e relativa si problematica si apoi, cand intervine obiceiul imperios al publicarii urmata de obligatia de a trage cu urechea la critici... E vorba sa afle daca s-a jeluit conform regulei stabilite.

Si unele femei care dau buzna cu o curiozitate esteta printre toate aceste hartiute ce le-ar interesa infinit mai mult daca ar fi biletele de dragoste... Pentru a sfarsi pe patul soldatesc din colt, dupa ce au semanat pe podele pantofii scobiti si rochiile inutile.

Deznadejde crancena si hapsana cand iti ofera apoi sufletul sa te consoleze. Stapanul tocmai cufunda intr-al sau ciutura intrebarilor neumplute. Si restul timpului trage de franghia asta de care nu spanzura decat clipe, clipe dupa clipe. Si figura lui isi insuseste o expresie superioara si magnanima, deasupra propriei turgescente, langa fiinta care-si cauta pretundeni jartierele.

Singur. Au ramas lampa si tezaurul spart in rosu al focului. Stapanul sufla si da drumul intunericului. Un rau sangeros il strabate, urcand din gura ranita a caminului. Acum incepe vechea citanie in jaratec. Dureaza cateva ceasuri pana cand cocosii striga afara plecarea primelor stele. Vatra e alba.

Inceputul si sfarsitul e la fel in fiecare seara.

(Ion Vinea, "Soarta unuia", 1925)

Au smuls zarile bujorul luminii cu radacini de flacari, lasand cerul gol.
Adanc s-au insangerat zarile in ghimpii soarelui apus.
Ce freamat mut tresare in vazduhul care se va intuneca?
Privesc visand si vad: nalucile trandafirilor se strecoara din pamantul umed si, covarsind vazduhul, cu vestejitele lor inflacarari, razbat deznadajduite, voind sa se infaptuiasca, sa-nfloreasca iarna.
Biete naluci! Mi-e mila de truda voastra zadarnica.
Va-ntind, larg bratele mele. Veniti cu toatele, veniti cu vazduhul intreg, sa va scald in inima mea, sa va-mbujoreze vlaga sangelui meu tanar; ca zburand iara, inflorite, sa va rostogoliti pe pamant, acoperindu-l, ca un hohot de ras impurpurat al sangelui meu, invingator al toamnei.
...Dar noaptea se inalta neagra, zvarlind nepasatoare in inima mea, ca-ntr-un mormant abia deschis, nalucile trandafirilor, vestejite pentru totdeauna.


(Ionel Teodoreanu, "Amurgul trandafirilor", 1919)

Valurile verzi vin in ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseala...
Ochii imi sunt inchisi.. s-au afundat tot mai adanc spre creier, ca sa poata privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea trebuie sa-i fii tot mai departe.
Si sunt departe.
Valurile curg, zbor de pasari verzi. Trupul imi e afundat in nisipul aprins, in infinit aprins e adancit soarele.
Cu mana imi apas din ce in ce mai tare ochii, cercuri aurii sa se desprinda, in noaptea ce vreau sa-mi fac.
Cercuri aurii se desprind si zboara, ca flori ce s-ar naste si s-ar flutura, randuri-randuri, in vazduh. Cercuri aurii se desprind si alearga, si nu se pot ajunge, fiindca plutesc pe aceeasi apa, in alte timpuri.
Valurile vin, cadenta in solduri de soparla.
Valurile se lipesc de zagazuri cand se arunca si de pe ele se sorb cand pleaca. Au frigul sarmelor de cobza, cand zuruiesc sub punti si cand suspina in trestii.
Valurile. Departe tipa un erete, tipatul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, cand trec prin albii netede, au galgait limpede, cand bat tarmuri scobite.
Tremura frigul sarmelor.
O cobza e ca o floare franta de greutatea ei, si e aproape femeia care, desi nu te iubeste, te lasa sa o porti in brate, sa o saruti, sa te sarute, ca sa poti suferi.
O floare franta.
Sunt unele atat de grele in frumusetea lor, incat tulpina e impovarata de durere, inainte ca rodul sa le fi patat cu iubire.
Ce floare e apa?
In cotituri lenese ii ghicesti umarul, in valtori rotunde banuiesti sanii, in unduirea valului ii simti infiorarea pantecului ei flamand care cere incapatanat si ragusit: om.
Si in nisipul fierbinte ii simti mirosul de iarba arsa si de peste mort, dar n-o intelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apasat prea mult ca sa ma uit departe, dor.

(Adrian Maniu, "Apa" ,1912)

L-au intrebat pe rege: ce sa-i dea.
-Dati-mi imparatia celuilalt rege.
L-au intrebat pe savant:
-Dati-mi rostul vietii si cheia mortii.
Pe poet:
-Toate ciocarliile lumei si toate florile.
Pe erou:
-Cununa de dafin dupa invingere.
Si l-au intreabt pe artist:
-Dati-mi zambetul copilului care vede pe mama-sa...
Iar cand l-au intrebat pe mosneag acesta raspunse trist:
-Nu-mi dati nimic.

(Emil Isac, "Orbul" ,1923)

A trait pentru ploaie. Cunostea culorile, cantul si fiorul ploii. Statea la panda, urmarind venirea norilor si ura stralucirea soarelui. Colectiona in borcane, ca pe niste mostre de apa, orele ploii. O considera sfanta, miraculoasa, produs al cerului, o astepta. In visele catifelate, seceta ocupa locurile unde amintirea lasa urma de dragoste. Uneori, nostalgica, ii placea sa si contopeasca tanguirea cu ploaia; iar in zorii care vesteau vara se amagea crezand ca roua este doar timiditatea ploii.

(Rafael Perez Estrada)

Edited by me_raul, 27 May 2009 - 10:09.