Jump to content

SUBIECTE NOI
« 1 / 5 »
RSS
Incalzire casa fara gaz/lemne

Incalzire in pardoseala etapizata

Suprataxa card energie?!

Cum era nivelul de trai cam din a...
 probleme cu ochelarii

Impozite pe proprietati de anul v...

teava rezistenta panou apa calda

Acces in Curte din Drum National
 Sub mobila de bucatarie si sub fr...

Rezultat RMN

Numar circuite IPAT si prindere t...

Pareri brgimportchina.ro - teapa ...
 Lucruri inaintea vremurilor lor

Discuții despre TVR Sport HD.

Cost abonament clinica privata

Tremura toata, dar nu de la ro...
 

poeme in proza

- - - - -
  • Please log in to reply
114 replies to this topic

#1
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
pentru tine, nostalgia infinitului :)

La poalele crangului


Pe iarba verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosas zbârnâie un cântec monoton si un toporas galben întinde petalele lui lacome de sarutari spre mine.
E lumina în aer, lumina multa si toate celea sclipesc, desfasoara o bogatie orbitoare de culori.
Soarele trimite raze fierbinti cari-ti amintesc momente de profunda senzualitate...
Ridic capul.
Un nor cenusiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rau într-o inima nevinovata.
Sunt fericit. Senzatii dulci ma navalesc si pare ca ma doboara, atât sunt de multe si atât sunt de intense.
Sufeltul meu zboara lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde si pe toate le simte.
De pe mugurii plini de seva se desprind sarutari sub îmbratisarea calda a razelor de soare, si sarutarile zboara prin vazduhul clar si trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse.
Iubirea veche, mare, puternica reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea, ah, cât n-am simtit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale ? iubirea mea era senzuala ? e remuscarea neagra, dureroasa ? iubirea mea fusese criminala ? e lupta între ideal si întrupare ? iubirea mea fusese un trist episod din goana dupa ideal.
Si la poalele crângului, sub razele fiebinti ale soarelui primaverii, renasc sarutarile fierbinti si înfiorate din noaptea aceea, senzatiile omorâtor de dulci, privirile lungi si galese ale iubitei.
Si visez, visez la poale de crâng.


(Stefan Petica)

Edited by me_raul, 26 March 2009 - 13:46.


#2
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Cântec uitat



...Şi coardele vorbiră prelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiam bine
amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele suspinară aşa de rugător şi notele se
tânguiau aşa de sfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fost ochii prinşi de
ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.
Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângace sălta tremurând ca o umbră
ce se mişcă fantastică într-o alee umbrită de tei negri în noapte. Noapte de vară!
Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod de argint peste pământul adormit.
Copacii stăteau nemişcaţi ca nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna părea prinsă
pe imensa boltă albastră.
Câmpul se întindea ca un strat de flori albe, şi în toată această magie strălucită şi
ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşi lăsau dulcele lor mister ca un vis duios
peste o serbare veselă.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă uşoară sălta zglobie ca
o rază de lună furişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinse peste un drum de
visuri!
Drumul se umbrea mai tare, ramurile se întindeau mai mult şi visul se făcea mai
nerăbdător. Fruntea se ridică în sus ca o cugetare plină de cutezanţă şi inima bătea ritmul
viitoarelor fericiri. Portiţa verde apărea scăldată în raze de lună şi n-a fost niciodată
pridvor de biserică mai cu evalvie călcat decât pragul acelei portiţe.
Şi coardele spuseră prelung şi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lină ca
o faţă de madonă melancolică într-un templu curios. Grădina era un templu, şi madona
avea ochi mari şi visători, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală.
O, notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!



(Stefan Petica)

Nopţile de legende



Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă! Ce trist vă port în suflet în
ceas de singuratecă rătăcire, când visul cade spre amurgurile tragice în cari se cufundară
iubirile mele ca un tezaur în mare, un tezaur misterios în marea adâncă!
Gândul meu se duce mereu către misterele trecute şi în zadar florile fragede de
astăzi îmi surâd; ele par că tremură sub un vânt de doliu şi parfumul lor e trist ca un
cântec ce moare în depărtare.
Mi-amintesc de serile fabuloase şi de pădurile întunecate unde nu mă aştepta
decât straniul glas al cornurilor de vânătoare şi visez nopţile fermecate când ironia nu
insulta inima mea castă şi când dormeam sub bolta ramurilor lungi unde nu-şi lăsareră
tristeţea decât duioasele raze de lună.
Nopţi împovărătoare, nopţi de vară monotonă şi lungă!
Oh, aş vrea să fug către mările lucitoare, către grădinile îmbălsămate şi către
pădurile de legende. Să plec cu roze albe în mână şi să las din ochi naivi să cadă surâsuri
clare ca nişte petale fragede din degete de fecioară, petale curate împrăştiate pe drumuri
luminoase.
Să nu turbure nimeni seninul meu somn de pribreag şi dimineţile zgomotoase să
nu sune chemarea la vecinicul martiriu al visurilor grele. Să fie noapte de pace şi umbră
duioasă; florile să tremure încet pe tulpina lor subţire, iar vânturile să pară că plâng pe un
frate.
Tăcere magică! Să nu se audă nici zgomotul aripelor paserilor rătăcite!



(Stefan Petica)

#3
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
"Renuntarea la buze, daca se intampla dintr-o dragoste adevarata sau daca la renuntare concura unele ratiuni eroice, permite buzelor sa subziste independente, libere de chipul si de gura care le suporta. Astfel, ca entitati proprii, ele pot sa traiasca si sa se reproduca aidoma anumitor pesti orientali.
La batranete, doamna Tryon Roland a crezut ca un crap de un rosu aprins, aproape violent, este zambetul unui iubit din adolescenta, care intr-o clipa de extaz i-a oferit trasatura sa cea mai expresiva."

(Rafael Perez Estrada)

#4
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
"N-a putut niciodata sa se pieptene.Parul ei ,roscat,ardea ca iluzia proaspat zamislita a unui put de petrol.Pletele ei erau ca un maces de flacara purpurie, iar ea era fericita,pentru ca unii baieti o tratau cu un asemenea respect, de parca ar fi fost focul ce arde in memoria eroilor.Si totusi, cei mai indrazneti, care erau si cei mai frumosi, nu ezitau sa-si aprinda tigarile lor blonde de la acea neconsolata flacara."

(Rafael Perez Estrada)

#5
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Cezarina Adamescu: „Eu caut sufletul luminii…“, poem scenic pe versuri proprii

(Scena întruchipează un spaţiu hiperboreean, în care cele două personaje, BĂRBATUL şi FEMEIA, rememorează un timp trăit împreună, îşi revendică amintirile, se caută, se regăsesc, se pierd şi din nou pleacă, fiecare pe alt drum, aşa cum se întâmplă în viaţă. Femeia se află la o margine a scenei, lângă arlechin, luminată de-un spot. Se plimbă îngândurată, vorbind ca pentru sine):

MOMENT I :

FEMEIA:   Astăzi vorbesc despre tine

la timpul destrămat – al uitării.

Unde sunt orele, zilele, anii

când ne scăldam într-o

inegalabilă sferă

stăpâni fiecare

pe câte un gest absolut?

Sprijiniţi deopotrivă

umăr de umăr

şi tâmplă de tâmplă,

orbi, orbi

şi cu atât mai puţin înţelepţi

cu cât dragostea noastră

se  împalida,

se rarefia,

cădea pradă…

(În tot acest timp, bărbatul stă rezemat de celălalt arlechin şi scoate vălătuci de fum pe care-i alungă cu mâna căuş, absent, gânditor, trist, însingurat peste măsură. El nu aude vorbele femeii dar, mişcările lui sunt conforme cu ele, ca şi când i-ar urma gândurile. În felul acesta pare hipnotizat de o himeră a trecutului care-l provoacă la gesturi automate, stingheritoare, nevoite).

FEMEIA:  (Se strânge în sine, în propria îmbrăţişare, face câţiva paşi, se scutură parcă de gând, de amintire, de povara trecutului):

Din ce în ce mai frig în odaie

deşi am aprins toate rugurile

şi-am îmbrăcat unul peste altul,

veşmintele de duminică….

Doar tăciunii aprinşi

din căminul de-alături…

Din ce în ce mai întunecată odaia,

deşi aprind toate luminile

şi acopăr fisurile

prin care ar putea să se strecoare,

lacomă, noaptea…

Doar fosforul din ochii pisicii

licăreşte prin zid

luminându-mi răzleţele file…

Din ce în ce mai linişte-n odaie.

Doar scâncetul copilului vecin

acoperă vacarmul din mine

clinchetind în auz

ca un vis retezat…

(De undeva se aud acordurile unui pian. Cineva cântă Sonata lunii – de Ludwig van Beethoven, muzică menită să sporească starea de angoasă şi tristeţe, parcă implacabile. Pe momentul ei de pauză, Bărbatul rosteşte):

BĂRBATUL:  Mi se revarsă în trup

cu lăcomie, trecutul,

plăpând panaceu de lumină.

Un timp dezgolit de privelişti

ca un tablou din care

frunzele se risipesc în guaşe,

norii-n azur

şi invocarea-n absenţă.

Toate la timpul supunerii.

toate la locul lor aşteptând.

Ca-ntr-un mulaj echivoc de materie

în care nu mai sălăşluie nimeni.

Amânarea perpetuă a unui fapt

încă nepetrecut

îmi alungă duhul ocrotitor al lăuntrului.

Şerpuitoare sargassele invadează uscatul,

învăluie tandru drumul de-ntors

pe care mă strecor, invizibil

împrăştiind un căuş

din cenuşa încă mocnind,  neliniştii.

Un câine străin se opreşte uimit

să mă amuşine.

FEMEIA:  (continuându-i gândul):

Ne-am irosit

mult-puţinul deajuns,

prea zgomotul  liniştii casei.

Nu mai putem împărţi deopotrivă

aerul sfânt

din fotografia de nuntă.

(culege de pe speteaza scaunului un voal îngălbenit de mireasă,

împodobit cu beteală. Îl duce la nări, absentă. De asemenea, răsfiră  printre degete câteva cocarde boţite, contorsionate):

Nici beteala, nici voalul

nu mai păstrează aceleaşi mirosuri,       costumul de mire

devine costum de pârât

iar frageda marmură

din umbră

licită vânzarea.

BĂRBATUL: (Parcă dialogând în vis cu ea):

Nici un minuscul secret

nu mai avem de ascuns:

amintirea logodnei

ne frânge în două…

FEMEIA:   Refuz să dau numele meu bucuriei

de teamă că o să dispară

la fel cum am dispărut eu

din inventarul memoriei

celui care nu m-a iubit îndeajuns

rostogolindu-mă astfel

în brusa mea de nelinişte

ca-a albia neprihănirii…

Un suspicios ar putea

denumi aceasta

studiu de ochi pineal…

BĂRBATUL:  Când ai plecat

pe buze purtai

rugina sărat-amăruie

a unor pistrui cunoscuţi.

Imprimeurile acestei materii complice

lăsau urme de tatuaj

pe obrazul uimit

şi pe strigătul mut de dinaintea privirii.

Şi, pentru o clipă

călătoare cristale de fum

hălăduiau prin regatul târziului.

FEMEIA:   În urma ta – freatic – un RĂU DE ABSENŢĂ –

strivind sub călcâi

un alb vegetal: sideful uimirii,

târcoalele visului – terorizantă victorie!

Am perceput deîndată

ofensiva rămânerii

peste silabele numelui tău,

aprinzând focuri de artificii

pe când eu începusem deja

să-ţi cânt fără veste

Cântarea Cântărilor….

BĂRBATUL: (dialogând cu imaginea ei nevăzută):

Îţi aminteşti?

Înserarea ne adulmeca prin vitralii.

Noi oficiam ritualul tăcerii,

Amintirea se strecurase tiptil pe sub uşă.

Prezentul se estompa simţitor în oglinzi.

(Cele două personaje, înaintează ca în transă, se apropie unul de celălalt şi, se întorc, spate-n spate, cu mâinile pe lângă trupuri, atingându-se, dar continuându-şi fiecare firul aceleiaşi amintiri):

FEMEIA:   Aveam trupuri fosforescente, fierbinţi,

însingurarea ne istovise cu-ncetul.

BĂRBATUL:  Stăteam în fotolii ca-n strane de fildeş,

neştiutori de sinele nostru uimit.

Pielea ne era tatuată în caractere chirilice.

FEMEIA:   Lăsasem în voie noaptea să ne adaste

să ne întrepătrundă.

Li Mingqiang interpreta la pian

Cinci cântece din provincia Yunnan,

BĂRBATUL:  Noi o vedeam într-aievea pe Fata din Fada

urmându-şi tăcută iubitul.

Devenisem albi din pricina  întunericului.

Stelele ne dojeneau rând pe rând

pentru pudica noastră lumină lăuntrică,

sufletele se mistuiau covârşite

de încărcături indicibile.

Un înger trecea grăbit prin încăpere…

(Pauză. Trecere muzicală. Cei doi se desprind, se depărtează,

ajung, fiecare în alt loc. Începe o melodie nouă.)

FEMEIA:   (se aşează pe un suport, închipuind un trunchi de copac):

Fie şi pentru o clipă

aşteptam iminenta orbire.

Era ca o precedere

dintr-un timp într-altul,

mai teafăr, mai alcătuit

şi în răgazul acestei sălăşluiri

sinele înflori sub acelaşi chip

străluminând în dogoarea

aceluiaşi fulger.

Mi se dăruise privilegiul tandreţei.

Petrecându-mă, albă, numai orbirea.

Făgăduită clepsidrei de lut,

mă fură cu trup şi cu vis

anaforul secundei.

Amurgul mi se alipeşte de glezne

ca o pisică străină.

Mă silabisesc în tăcere.

Nu-mi lepăd în iarbă nici una

din credincioasele piei.

Rămân să adap întunericul

cu propria umbră…

BĂRBATUL:  Mă aflu supus memoriei

acestui ciudat ermitaj

dintre mine şi tine

-spaţiu etern de dispută –

în sinele căruia dorm încă trudite

oboseala şi râvna învingătorului,

vanităţi inutile,

o duzină de lucruri

lepădate înainte de facere

împrejmuind ca un zid de cenuşă

o idilică pace.

FEMEIA:   Nu suntem decât nişte

fiinţe dezlocuite…

( Muzica încetează. Pauză. Mişcare largă, circulară. Cei doi se îndreaptă din nou unul spre celălalt, stau faţă în faţă, se ating, îşi lipesc trupurile într-un dans fără sunete. Se învârtesc aşa, o vreme, apoi, mâinile lor cad, inutile):

BĂRBATUL:  Pâlpâie jarul pe rugul de frig.

Cu trupuri fierbinţi aprindem petarde

în dispersa lumină.

Ne asumăm anevoie aerul de legătură;

mâinile noastre magnetice dansează-n zigzag

pe grumazul stelar al nopţii fluide.

FEMEIA:   Captiv în  fiorul privirilor mele

ca-ntr-un aquarium

un  peştişor de hiacint,

aşa te cuprind, răsucindu-te,

în abisul de linişte.

Prindem lumina de capete

şi ne-o petrecem prin inelare

până ne mustră locaşul pustiu,

orgoliosul refuz al logodnei de spirit.

BĂRBATUL:  Acelaşi dar, ca şi naşterea –

o singură dată se dăruie…

FEMEIA:   Niciodată n-am scris în memorie

atâtea scrisori de iubire

ca-n toamna aceea când mă aflam

sprijinită de fluviul nomad,

în rostogolire.

Niciodată n-am destrămat amintirea mai lesne

ca-n clipa de impetuoasă lumină

când înspăimântată de frig

am cuprins cu o mie de braţe

gleznele focului sacru…

Niciodată n-am plămădit în memorie

vreo altă relicvă

să-mi demonstreze că TOTUŞI EXIST,

oglindindu-mă limpede

chiar şi în ochii

celui ce azi mă trădează…

(Bărbatul îşi aprinde, eventual, din nou o ţigară. Gesticulează cu ţigara aprinsă, închipuind gesturi de fum, ca şi spaţiul de înstrăinare pe care-l împarte cu femeia iubită):

BĂRBATUL:  Închipuirile mele dansând

alborada, cadril, rigaudon

într-o dulce triadă;

ochii mei mustră covorul orange,

mustră plafonul, fotoliul comod şi vitrinele

din care-mi surâd

îngeri destui – niciodată.

FEMEIA  (continuându-i gândul):

Dovadă că suntem acasă – pereţii aceştia aerieni

sprijiniţi de-ntrebări răsucite,

semne întoarse de interogaţie,

spaţiul subit de înstrăinare,

de abandon absolut,

câtă vreme?

Persuasivă – magia tăcerii izbind-se blând

de adoraţia mea pentru tine.

Neprihănirea pe care nu o putem împărţi deopotrivă,

subit sprijiniţi de lumina aprinzându-se singură

şi ca o premeditată trădare,

fuga, izgonirea din spaţiul acesta precar

pe când cuvintele tale se-ntorc

pe un poem sfâşiat

revendicând inefabilul….

BĂRBATUL: Mă-ncearcă extazul răsfrângerii

în steaua cu numele unic.

Frigul îmi bate din palme – în sânge.

Pâlpâi orbit de propria rază,

mă detaşez de miresmele clipocind – ale serii,

urc treptele până la vid

şi mă arunc în mirajul acesta posibil.

Descătuşate,

celulele trupului meu fosforescent,

reclădesc universul.

FEMEIA:  Orele mor încet

deposedate de orice tentaţii.

Gândurile nu sunt altceva

decât pietre în rostogolire.

Aripi nemărginite ating în cădere

porţile lacrimei.

Incendiară – nemărginirea cuvântului.

Lumina încremeneşte

pe icoana iubirii dintâi.

BĂRBATUL:  Peste scheletul întâmplării aceleia

se brodeau ciucuri trandafirii de secunde.

Calciul părăsea mădularele vechiului an.

În numele vârstei,

singurătatea stătea de pază

ca un câine, la uşă.

Eu îmi strecuram respiraţia

într-o clepsidră.

Numai lupii cei tineri

în liziera de paltini

îşi arătau în răstimpuri,

unul altuia, colţii…

FEMEIA:   Mă spulber de vis, dimineaţa.

printre zgomote vraişte

smulgându-mă somnului,

în preliniştea apei dintâi mă scufund.

Alcătuirile mele

în oglindă se năruie.

Degeaba mă fac

zi cu zi mai frumoasă

mă regăsesc în tine cu greu

şi mă dărui de-a-ntregul,

ţie, prelinişte,

îngenunchindu-mi puterea…

BĂRBATJUL:  Ochi mult prea puţini ni se dăduseră

nici măcar mâini destule

s-ascundem la sân

dimineaţa aceea subţire

pe care nu mă îndur nicicum

s-o asemui cu alta.

Culcuşul în care

ne-mprumutam unul altuia

aerul

când nu  îndrăzneam să-ncropim un sărut

de teama răsfrângerii.

Un astru cu dinţi presimţiţi

iscălindu-ne frunţile

ca o apă a-nceputului

premoniţiind un surâs necesar

reflexul incert

viitorului zbucium de valuri…

FEMEIA:  (se strânge în sine)

Pe aer mâinile-mi îngheaţă.

umblu desculţă prin tandrul văzduh,

încotro?

Lacom de vid – trupul

desperecheat de păcate.

Risc posibilitatea ecoului

într-un cer cu pereţii de brumă.

Mi-a devorat ochii – aerul.

Covârşită de vis

pe urme de lebede mute colind.

Se cuvine răbdare şi veghe;

nu găsesc nicăieri

prielnic teren de cădere.

Poate mi-ar fi trebuit

alt aluat pentru aripi.

BĂRBATUL:  Stele –

stropi de lumină

în peşteri.

Pe unde-ar fi trebuit

să cobor

urc toboganul.

Cad în văzduh

ca-n tristeţe.

FEMEIA:   Valorific tăcerea

în câteva nuanţe posibile.

Aştern apoi nesilabe

în locul descântecului

spăl ochii şi mâinile clipei

cu sângele meu genuin,

mă clatin,

alunec pe râs

şi-i pierd înţelesul,

revin vertical,

înving,

şi sunt învinsă continuu…

BĂRBATUL:  Vreme de-o ţinere minte

ne-am tot aşteptat

aniversând fiecare pentru sine

o nuntă posibilă;

dăruiam gesturi oricui

era dispus să primească.

Viaţa – scai după noi

macerând sentimente.

Gesturile noastre –

posibile mori de cuvânt -

temeiul râvnit pentru rotire.

Acum?

Inventez un surâs

în stare a desfereca

toate ieşirile…

(Fundal sonor. Acorduri brahms-iene. Cei doi fac se plimbă prin scenă, fiecare cu gândurile lui, în direcţii diferite. Din când în când se opresc, ţintuiţi de propriile gânduri).

FEMEIA:   Îţi spuneam deseori:

Sunt cineva de aproape;

dimineaţa mă nasc pentru tine

stea vorbitoare.

Mă vezi aparent

risipindu-mă

cu toate speranţele mele

nacele de păpădie.

Sunt aici

fruct patetic şi crud

la doi paşi de aducere aminte

şi refuz recunoaşterea

tot mai mult năpădită

de tandrul nisip

ca un cuibar de clepsidră…

BĂRBATUL:          Până şi aerul e împresurat

de mirosul de neprihănire.

Tăcerea, deliberat ne îndură.

Tragem pe rând la galera cuvântului

Fideli cu tot dinadinsul

acestui tulbure mir.

Oricărui vuiet de gânduri

stavilă-i pui.

Sideful de stridie

îţi camuflează surâsul,

bumerangul Poem

împotriva iubirii te apără…

FEMEIA:   Câte un semn

dovadă

CĂ PENTRU TINE EXIST

deşi atâtea lumini

îţi invadează pupila;

tulburi morile de cuvânt

cu un evantai de tandre capricii

pe  care nici acum

nu mă încumet a le numi

FERICIRE

LA PRIMA VEDERE…

BĂRBATUL:  Particip la faptul mirării:

cu palmele goale tatonând înserarea.

Pe scara acestei lumini ostenite

mă privesc: nud în searbădă glorie,

roua îmi fură aproapele ochiului

îl neînduplecă

prefigurând o adăugire de lacrimă.

Sunete oarbe se  zvârcolesc în timpane

pe când mai aprind o ţigară

sorb orizontul cu ochiul mijit,

fac zarvă să cred că SUNTEM ÎN DOI,

vorbesc singur,

apoi, deposedat de tăcere,

aştept o sută de ani,

ciocănitul în uşă…

FEMEIA:   Feeric,

trena zăpezii

caier

incendiat de sublim

univers asumat

dis de cu primăvară.

Fiecare fulg migrator

sângerând corola clepsidrei.

Tandreţe-n averse,

mari inundaţii nostalgice

dincotro?

Selene

răneşte cu secera

pruncii nenăscuţi

ai făgăduinţei…

BĂRBATUL:  Până la plete intram

în tânărul grâu

până la ochiul deochiului

muţi în promisiuni

fericirea

cu lumânarea pândind-o.

Îndelung amânată visare,

cu rouă nuntite,

doar dimineţile desculţe?

În locul târziului

s-ar cuveni (des)cifrate

câteva ploi

şi-o nălucă de înger…

FEMEIA:   După atâtea nesupuse fugi

iată şi acest loial colocviu

presimţit ca  răsuflare de aripi.

Priveşte-ţi ochii-nfrunziţi

în care seara picuri

câţiva stropi de colir…

Ia uite!…Semnul acesta

abia perceptibil,

recunoaşte că ieri nu-l aveai!…

Pe-aici a săpat roua tranşee,

urmele sunt evidente.

Din cele trei păsări împăiate,

una îţi e complice,

pe cine crezi tu că minţi?

BĂRBATUL:  Zgribuliţi

aidoma unor păsări

pe ramuri.

Nici o privire – aceeaşi –

nici o posibilă asemuire.

Păunii încetaseră de mult să mai ţipe,

îngerii se plimbau prin scuaruri

în straie de ger.

Vezuviul mocnea

sub povara aceleiaşi flori,

zero era egal împărţit

la copiii orfani

numai tu,

numai tu,

refugiindu-te

în oarba ta inclemenţă

te dezlogodeai de iubire

încetul cu încetul…

FEMEIA:   Înveşmântat în capricii

iei lecţii de comic răsfăţ

din tânguirile lui Lautreamont.

O presimţire a candorii

sau poate numai închipuirea

dansând în conduri fermecaţi

la balul brânduşelor.

Ceva aproape religios,

mai degrabă profan,

pipăibil numai în stare latentă.

Eu –

aruncându-ţi provocator

petarde prin zid

graţioase flori de ciulin

pentru ierbarul tău

plin de galbene  blitz-uri….

BĂRBATUL:  Leapădă-ţi repede ochii-n oglinzi

şi te scutură

de toate-ale trupului vârste.

Stropeşte-ţi cu azimă nurii.

Răsădeşte-ţi un crin în aproapele gurii.

Hainele – numaidecât să le vinzi

şi te îmbracă-n cicoare

într-un strai verde pur

de pământească răcoare.

Împarte-te foamei până la saţ;

cheamă îngerul

să-ţi potrivească elitrele…

FEMEIA:   Goală pe alba podea de lumină

să te scufunzi într-o baie de muzică

până la confruntarea cu sine;

leoarcă de sunete

să nu-ţi mai suporţi epiderma,

s-o lepezi o dată cu lesa,

inelul,

sarcasmele,

-accesorii odinioară utile.

Nici un mărunt vicleşug

să nu-ţi dea târcoale.

Între extremele relativ-absolut

cu-acelaşi surâs să rămâi

într-o LOGODNĂ

PURURI SPIRITUALĂ…

BĂRBATUL:  Zidită de vie

într-una din acele

tristeţi vegetale

cu ochi schimbători ca agatul.

În liniştea migratoare

orice instanţă lăuntrică

îşi temperează pulsaţiile.

Târziu, la răspântia a două silabe

ca un mugur imponderabil

va izbucni prin zidurile ostile

otrava de malachit

A SINGURĂTĂŢII…

FEMEIA:   Invazii de mici nostalgii

revolute,

agresiuni reciproce.

Duhul unor cuvinte

cu o anumită percuţie…

Tu cărui anume

zeu i te supui

atotputernice Scrib

al cuvintelor meşteşugite

din  uger de lut nesătul,

şi întrebările cui

le primeşti bucuros

să-ţi devină blajine cuţite?

Peste cascade fugite de miercuri şi joi

mirosul amiezii de anul trecut…

Torente de mângâieri

-a mângâiere –

săruturi – a sărut –

intarsii cu vise-n durerile facerii,

resturi vinovate din carnea cuvintelor…

BĂRBATUL:  Sprijiniţi-vă de o stea

a cărei murire

e simplă alegere…

Restul – concluzie de tras

oiştea singurătăţii…

(Lumina scade, muzica se stinge. Cei doi, rămân nemişcaţi, în acelaşi loc de la început. Se sus, se prelinge prin  raza spotului, o ploaie de confetti,

în timp ce

CORTINA CADE UŞOR…

#6
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
"Tigru al ametelii, asa denumeste Tadeo Orsini o felina care traieste in turnurile cele mai inate, cele mai semete si cele mai periculoase.Pielea sa transparenta se poate compara numai cu fragilitatea unor cristale de Venetia.Animal cu vocatie angelica, i se atribuie facultatea de a zbura, pe care o practica plin de timiditate, visul sau de tovarasie apatine doar ingerului."

(Rafael Perez Estrada)

Edited by me_raul, 22 April 2009 - 08:15.


#7
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
"In parc, in cadenta despletita a unui chiparos autumnal, intr-un ungher unde motanii au vise de tigri, l-am vazut pe orbul vrajitor: un noncomformist care, cu aparatul sau de fotografiat, incearca sa fixeze imagini pe care nu le va vedea niciodata. Il urmaresc cu privirea si-l surprind manuind fara incetare un Kodak.Apasa pe buton spre nord, spre sud, nu iarta nimic din roza vanturilor. Apoi, stiindu-se privit, spune: Nu vad, nu vad, dar totul este aici! Si cand vorbeste, loveste aparatul cu aceeasi afectiune cu care castigatorul olimpic isi mangaie calul cu palma."

(Rafael Perez Estrada)

Edited by me_raul, 23 April 2009 - 16:31.


#8
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
"Fizicianul, iubitor al sensului metafizic al existentei si, pe deasupra, un iluminat, mi-a explicat confidential: Exista doua feluri de gravitatie: una, cea a pietrei cand cade victima a destinului ei corporal, cealalta este cea a pasarii, care, cand isi da seama de greutatea trupului, isi inteteste zborul. Si a conchis: Moare doar piatra."

(Rafael Perez Estrada)

#9
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Noaptea trecuta, un om de sesazaci de ani era la fereastra; ochii cii intristati radica catre bolta cereasca, in care plutea stelele brilante ca florile cele albe de nufar asupra luciului unei ape line; uneori tantea vederile sale pe pamant, unde nime nu era ca el intr-atat lipsit de bucurie si de rapaos, caci nu era departat de mormant, catra carile coborase sesazaci de trepte. Din timpul cel frumos al tineretilor sale nu i-au fost alta ramas decat zmintele si mustrarile de cuget. Sanatatea lui era struncinata, sufletul era desart si obosit, inima sa amarata de parerile de rau, si a sale batranete era pline de dureri. Atunce zilele tineretilor sale s-au infatosat inaintea sa si-i aducea aminte acel minut sfintit cand parintele sau il pusese la raspintenea acelor doua drumuri, din care unul duce la o tara linistita si ferice, acoperita de manoase sacerisuri, luminata de un soare ce este purure sanin si rasunator de o dulce armonie, cand celalant drum duce la lacasul intunericului, la o viziune din care nu se mai poate iesi, plina de serpi si de venin.
Aleu, serpii sa acata de inima sa, buzile sale se spurca de venin, incat el au inteles in ce loc sa afla. Atunci au inaltat ochii sai catre ceri si cu spaima necuvantata au strigat:"O, tineretilor, inturnati-va!O, parintele meu, du-ma inca o data la intrarea vietii, pentru ca sa pot alege in alt feli!".Dar nici tineretile sale, nici parintele sau nu era! El au vazut o stea cazatoare trecand cu repegiune pe ceri, leganandu-sa si stangandu-sa."Iata asa sant si eu.",zis-au, si spinuri ascutite de pocainta i-au strabatut mai mult inima.
Atunce s-au adus aminte de toti oamenii ce sant de a lui varsta, atat de acii pe care au cunoscut de aproape cat si de acii ce nu-i cunostea, carii petrecusa tineretile cu dansul, carii acum, raspanditi pe fata pamantului, sa purta ca buni parinti, ca prieteni adevarului, a virtutii, si carii in liniste, fara a varsa lacrimi, petrecea aceasta intai noapte a anului.Sunetul clopotelor, ce serbeaza pe acest intai pas a timpului, din inaltimea turnului bisericii au rasunat la urechea sa ca un cantic evlavios. Acest sunet i-au adus aminte de parintii sai, de urarile care ii facea pentru el in aceasta zi sfintita, de invataturile care ii innoia si care sfatuiri nenorocitul lor fiu niciodineoare nu au fost urmat si de care niciodata nu s-au folosit. Impovarat de durere si de rusine, el nu mai poate privi catra acest ceri sub carile traia parintele sau, incat au tantit pe pamant obosita lui vedere. Lacrimile au rourat din ochii sai, ele au cazut pe omat, de care se acoperea pamantul; au suspinat si, nevazand nimic care ar putea sa-l mangaie, "ah,inturnati-va, tineretilor", au mai strigat, "inturnati-va!". Si tineretile sale s-au inturnat, caci toate aceste era numai un vis carele i-au fost tulburat acea intai noapte al anului. El era inca tanar, numai greselile sale erau adevarate. Atunce au multumit lui Dumnezeu ca tineretile sale nu i-au fost trecut si ca au putut parasi calea necuviintei, spre a urma acea a virtutii, pentru a intra iar in tara cea lina, coperita de manoase secerisuri.
Inturnati-va cu dansul, cetitorilor mei, si voi cati ca el v-ati ratacit. Acest infricosat vis sa fie de pe acuma giudetul vostru, daca odineoara, impovarati de durere, veti fi nevoiti a striga "inturnati-va, frumoaselor tinerete!" ca tineretile cele dorite nu se vor mai inturna.

(Gheorghe Asachi - "Noaptea anului nou" , 1839)

#10
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Va veni ziua cand se va stinge focul vinelor mele, in sanul meu va lacui iarna, fulgii cii albi imi vor impresura tamplele si negurile vor intuneca ochiul meu. In mormintele cele asezate zac prietinii, numai eu am ramas, ca un singuratic spic pe carile saceratoriul au uitat a-l taie! Un nou neam au rasarit, cu noua dorinte si idei noua; plin de mirare aud numi noua si versuri noua, sufletul numirilor celor vechi au trecut, precum m am trecut si eu insumi; poate ca sunt de putini cinstit, de multi defaimat si de nime iubit! Si iata catre mine saltand vin tinerii cii cu inflorita fata si in mana mea cea tremuratoare puindu-mi  harfa imi zic:"De mult ai tacut, batranule! En canta-ne iar versuri despre visurile juniii tale!"
Atunci apuc harfa, placerile si durerile cele vechi sa trezesc, negurile pier, lacrimile rasar iar in ochii mei cii stinsi, in sanul meu sa rasprimavareaza, tonuri dulce a duiosiii tremura pe coardele harfei, iar mi sa infatosaza raul cel galban, palaturile de marmora, zanele cele frumoase, si cant versuri de Italia!
Acesta va fi canticul meu cel de pe urma; stelele sa vor lumina ca in noptile tineretilor mele, raza cea racoare a lunei imi va atinge fata si canticele trecutelor privighetori ca un iho vor rasuna in departare; atunci ochii mei doritori de repaos sa vor inchide si sufletul sa va inalta ca tonul harfei mele.
O arbure va umbri piatra de pe al meu mormant; as fi dorit sa fie un dafin, insa acesta nu creste in patria me! Acolo vor sadea o zi doi inamorati; paserea care pe ramuri se leagana tace si arburea me raspandeste un freamat preste fericitii carii nici nu au un minut de a citi inscrisul pietrii mele. Dar mai in urma ,cand tanarul va pierde pe a sa iubita, atunci se va inturna iar la a mea arbure, va suspina, va plange, va privi la piatra mult si adeseori si va ceti inscrisul: "El au iubit floarea din campul Italiei!"

(Gheorghe Asachi - "Meditatia unui imbatranit poet", 1839)

#11
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Lina tacere, balsam vindecator al tulburatelor suflete!... Tu, al caria placut nectar, favorit inimilor simtitoare, desteapta tinerea de minte, ne bucura repetandu-ne multumirile ce in trecut am gustat, si aratandu-ne viitorul ca un veac aurit, ne fagaduieste intr-insul dobandirea celor mai mari fericiri!...

Toata suflarea tace! toata faptura viseaza in pace placerile ce au a le gusta maine!... Nimic nu tulbura somnul cel de pe urma al norocitului, pe care ziua il asteapta ca sa depuie in mana-i muncitoare uneltile hranii!...

Abia cand si cand cantarea cocosului sau latratul vreunui caine vine sa bata auzul nenorocitului parasit de somn...

Dulce tacere! Cine a stiut a se folosi de tine si n-a gasit inzecita multamirea, ce fiii chinurilor cu atatea osteneli o cauta in baluri, si ospete de mare cuviinta? Care, de nenorociri apasat, alergand la al tau liman, n-a aflat intr-insul azilul cel mai adevarat?... Tu versi in tinerele inimi acea dulce melanholie, ce adoarme cumplitele furii ale nenorocirii; si facand sa curga in ele un namol tamaduitor, asemenea pacinicului paraias al gradinilor, odihnesti simtirile obosite de cumplitele varietati ale soartei, intocmai ca un milos stapan ce, descurcandu-si calul cazut de osteneala si de arsura zilii, ii desface toate chingile, il bate pe spate s-il sloboade in racoarea inserarii a paste troscotul cel racoros al campiilor...

O, cat este de placuta intristarea ce tu aduci!... Omul, departat de tot zgomotul lumii, intr-armat cu fagaduielile nadejdii, zboara pe aripile idolului sau la scumpu-i object; isi inchipuieste pozitiile in care s-ar fi afland, repeteaza vorbele ce i-a zis, raspunsurile ce a luat, face o placuta critica slabului inteles ce scoate din ele, numara cautarile ce a castigat de la ea, oftarile ei, vorbele ce se repeta in delirul cel dulce, le da o colora dupa voia lui, isi face o idee de ceea ce gandeste acum; si incantat in farmecul placerii, inganat de un somn intrerumpt, asteapta un vis care vine si-l arunca in bratele ei.

(Cezar Bolliac - "Ceasul al treilea dupa miezul noptii")

#12
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Lacramile sunt amfibii care traiesc in pamantul nacazurilor; in grozavele cai ale durerilor, in pustia mustrarii cugetului, in fierbintele nisip al pocaintei, in marea bucuriei, in lacul conducerii si in raul partinirii. Lacrimile sunt facatoarele de bine lipitori, care in inflacararea inimii noastre rasfira. Lacrimile sunt margele scumpe care se nasc in ochii omului, hotarate a-l infrumuseta cu ordenul omenirei. Lacrimile sunt radacina putearnicului arbor al vietii, fara hrisov nobilitate, ca si fiii celor putearnici la nasterea sa. Lacrimile sunt legatuinta intre virtute si prihana. Lacrimile sunt mijlocitoriul intre realele patimi, si scutitoriul caderei omenesti.

Precum intre toate fiintele, asa si intre amfibiile lacrami se arata pincipul cel bun si cel rau. Lacramile in ochii celor rai, lingusitori si turbati sunt margele intunecoase, margaritari falci, cristal ruginit. Lacramile in ochii acelor cu dureri impresorati sunt cele mai putearnice, lacramile in ochii compatimasilor - cele mai primejdioase; lacramile in ochii partenitorilor - cele mai rapitoare; lacramile bucuriei sunt mai multamitoare, iar a grijei sunt mai arzatoare. Nimic nu infrumuseteaza omul mai mult decat o lacrama cuviincioasa in ochii lui cei uzi. O lacrama in oglinda sufletului muierii este chizasia fiintei ei. O lacrama in ochiul barbatului este totdeauna paratorul lui; barbatul poate arata ochii sai uzi, insa nu lacramosi. Precum tot lucrul bun se face si rau, asa si lacrama nu s-au putut scuti de infruntarea amagirei.

(Pavel Vasici-Ungureanu - "Lacramile", 1839)

#13
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
-Unde te duci ,copila, la un ceas asa tarziu! Miezul noptii a sunat demult, soptea unei fecioare ingerul cel bun.
-Grabeste, ii zicea ingerul cel rau; el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Copila, la auzul acestor doua voci, se oprea cate o clipa nehotarata.
Ingerul cel bun ii striga: opreste; miezul noptii a sunat de mult.
Ingerul cel rau: grabeste, el te asteapta diseara sub leasa inflorita a leandrelor.
Cel bun ii arata primejdia de a se duce la intalnirea ce-si detese cu palidul strein.
Cel rau i-l arata asteptand-o cu neastampar, i-l infatisa mai frumos ca totdauna: ochii lui visatori, parul lui ondulat, statura lui inalta treceau si reterceau pe dinaintea vederii sale.
Si copila nu mai statu la indoiala.

*

Nu trecu multa vreme si o corabie cu toate panzele pe catarte se departa repede de Ischia.
O copila plangea in tacere pe o stanca din marginea marei.
Copila care plangea era fecioara care nu ascultase de vocea ingerului cel bun.
Corabia care se departa ducea la sanul ei pe frumosul strein.
Copila a privit mult corabia, si, in urma, noaptea s-a coborat si a invelit corabia, copila si soarta ei, iar soarta ei nu a mai iesit niciodata din noapte.

*

Insa de atuncea, oricine trece la lumina lunei sau la intunericul norilor pe poteca ce urmase acea nenorocita aude niste soapte tainice:
-Unde te duci, suspina vantul, ierburile si frunzele! miezul noptii a sunat de mult!
-Grabeste, murmura in departare valurile marei; el te asteapta de aseara sub leasa inflorita a leandrelor!

(Alexandru Macedonski - "Doi ingeri",1874)

#14
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Pisica se joaca cu camasa iubitei mele. Ii place suavul odor di femina. Iubita-mi o prinde in brate, iubita-mi cu ochi verzi.
Iubita-mi doarme ostenita si pe buze cu surasul Jocondei, suras enigmatic, fatal, durere si jale a vietii mele: un zgomot se aude: pe scanduri, nebuna de pisica se joaca cu camasa iubitei mele.
Acum se pierde in maneca, acum scoate capul pe sub poale. Pisica-mi seama cu a mea iubita: e mancacioasa, vicleana, isteata, voluptoasa. Dar seamana si cu mine, caci si ei ii place suavul odor di femina.
Voi s-o linistesc, dar iubita-mi s-a desteptat: mi-arunca o lunga privire, apoi roseste, se arunca jos; pisica nu vrea sa lase camasa; da goana pisicii iubita-mi si o prinde in brate.
Trupul negru al pisicii e o pata pe albul trup al femeii; tine-o bine, draguta, si ia-ti camasa. Las-o acum, caci n-ai nevoie de dansa: esti insati o pisica, iubita-mi cu ochi verzi.

(Bonifaciu Florescu - "Pisica",1889)

#15
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
In tacera cea adanca, ceasul bate, si una dupa alta rasuna loviturile: iata cea din urma; un ceas mi s-a scurs din viata.
E iarna; in fata caminului scormonesc cu clestele jaratecul, visand aievea, alene, melancolic, gandindu-ma mult la trecut, si nitel la viitor, cand iata ca-n tacerea cea adanca, ceasul bate.
Sapte! ce faceam anul trecut in aceeasi zi, la acelasi ceas? A! da, imi amintesc: iubeam. Dar acum doi ani? Plangeam. Asa merge viata: putine fericiri, da, vai! una dupa alta rasuna loviturile.
Viata! stofa tesuta cu fir de aur si cu calt, o! da! cu mult calt. Omul uita de a trai, tot tragand la nadejdi, si , din nadejdi in nadejdi si pomeneste cu Moartea ca-i striga: Iata cea din urma!
Si eu insumi ce fac? Visez, uitand ca actiunea e legea vietei, si pe cand marsava melancolie ma stapaneste, pe cand nemernicia mea viseaza tanguitoare, iata ca un ceas mi s-a scurs din viata.

(Bonifaciu Florescu - "Ceasornicul", 1889)

#16
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Sub jaratecul lunei lacul doarme. O lebada alba pluteste molatec si maiestos. Apa se infioara in urma ei...
Singuratica pasare trece asa de linistita, asa de neturburata, ca ma gandesc: de ce sufletele noastre nu pastreaza aceeasi seninatate in trecerea lor prin viata?

(Traian Demetrescu - "Lebada")

#17
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Aproape de scapatatul soarelui, cobor dealul, indreptandu-ma catre lac. In toate zilele, la aceasta ora, merg sa privesc apusul, din luntre, pe apa. Nimic nu mangaie durerile cu care te-a ranit trivialitatile si monotonia vietei de oras, ca exilarea sufletului in seninele departari ale contemplatiunei. Cand existenta devine o realitate brutala si meschina, noi restrangem viata in marginile unui vis singuratic, in care ne izolam pentru totdauna.
Luntrasii ma asteptau, trantiti pe nisipul uscat de pe malul lacului. Sunt doi: unul tanar, celalalt batran. Tanarul abia de optsprezece ani, are brate musculoase si puternice pentru a despica valurile cu lopetile; batranul e un om vestit carmaci de luntri; iar dintre toti trei el pare cel mai tanar, caci rasul sau e frumos si naiv ca al unui copil.
Apa e linistita si de o melancolie blanda. Pare o apa cugetatoare, o pagina imensa peste care soarele asterne o poezie trista.
Ne asezam in luntre. Urnita cu putina greutate de la mal, ea incepe sa lunece apoi ca o pasare uriasa, clatinandu-se pe luciul valurilor, fermecator de molatec. Imi descopar capul, lasandu-mi parul in voia unei adieri usoare, asa cum ni-l lasam sub mangaierea unor maini de femeie.
Soarele apune. Ultimele lui reflexe se sting intr-un imn de culori stralucitoare. Cerul e senin si grav, ca altarul unui templu. Iar de departe, se lasa peste firea obosita melancolia tacerei...
Atunci ma gandesc la surasul unei femei blonde, pe care am iubit-o in eternitatile catorva nopti. Surasul ei, tulburator de dulce, avea ceva din farmecul misterios al apelor imense.
Soarele disparand, surasul ei ii luase loc, se materializase in spatiu,si-l priveam cu ochi nebuni.
Stelele incep sa se iveasca iar.
Cateodata, aud un freamat vag de aripi si inteleg ca sunt carduri de gaste salbatice cari trec dincolo de lac, spre departari.
Tipetele acestor paseri ma infioreaza intr-un chip ciudat. Dupa ce au disparut, ramane in urma lor un farmec trist - ca din niste amintiri de moarte.
Abia inteleasa, dar mai mult ghicita, o leganare vaga de unde adormite imi alinta auzul. E ca o muzica de vis...
Razlete si melancolice, amintiri de iubire picura din vremuri apuse.
Cartea vietii se redeschide inapoi. Si dintre paginile ei prafuite, se ridica un parfum vechi, un parfum de uitare...
Ne uitam pe noi!... Cine sta sa-si mai aduca aminte de sine insusi, de cel de altadata?... Abia te mai recunosti, - iti esti strain...
Si stau pana tarziu noaptea, spre a-mi aduce aminte de mine, ca de un mort uitat...

(Traian Demetrescu - "Pe lac",1893)

#18
me_raul

me_raul

    Active Member

  • Grup: Members
  • Posts: 1,549
  • Înscris: 05.01.2007
Niciodata nu a fost cerul mai albastru...
Amintire de demult? Asociatie inconstienta? Nu stiu! Dar versul acesta imi suna in urechi cu o incapatanare uimitoare. Scoate armonii ciudate si neasteptate, trezeste imagini noi si netede si cateodata mi se pare ca prinde fiinta si sta gata sa mi se intrupeze inainte cu trup mladios si sprinten de fecioara antica.
Nicioata nu a fost cerul mai albastru...
Departe, conturat de pervazurile ferestrei, cerul isi desfasoara mantia sa regala in toata splendoarea. E un azur clar si cald ca intr-un vis de negraita fantasie, plasmuit de mintea romantica a unui poet care canta singuratic, in timp ce luna-i scalda fata in raze, intr-o minunata noapte de mai.
Nicioadata nu a fost cerul mai albastru...
Si mintea mea incheaga din partea aceasta de cer bogatia imensa a primaverei care naste. Soarele trebuie sa fie triumfator ca un zeu tanar, si culorile revarsate din nesfarsitul sau tezaur trebuie sa straluceasca ca intr-un tablou de Veronese. Si sub cupola aceasta primaveratica, sesurile intinse de o verdeata sfiicioasa, dealurile albastre in departarea lor nehotarata, copacii cari se desteapta, murmurul taraganat al izvoarelor, parfumul cast al arborilor, si viata, viata, viata clara si simpla, ca un suras argintiu.
Niciodata nu a fost cerul mai albastru...
Aci e frig si intuneric. Soarele nu se vede si parfumul nu se simte, iar visul moare zdrobit de povara celor patru pereti cari parca ar sta sa cada peste el. De departe vine zgomotul multimei uriase; s-a sfarsit o intrunire publica, lumea se imprastie infierbantata de discursuri searbede si entuziasm ieftin, si grija vietei de toate zilele pluteste in aer. Si, ca sub doborarea unei groaznice furtuni, sclavii umili ai prozei nemilostive isi pleaca fruntile descoperite cu un gest de slugarnica resemnare.
Niciodata nu a fost cerul mai albastru...
Si poate vom muri de dorul cerului albastru pe care nu-l vom vedea niciodata.


(Stefan Petica - "Doua vieti",1900)

Edited by me_raul, 06 May 2009 - 09:39.


Anunturi

Chirurgia spinală minim invazivă Chirurgia spinală minim invazivă

Chirurgia spinală minim invazivă oferă pacienților oportunitatea unui tratament eficient, permițându-le o recuperare ultra rapidă și nu în ultimul rând minimizând leziunile induse chirurgical.

Echipa noastră utilizează un spectru larg de tehnici minim invazive, din care enumerăm câteva: endoscopia cu variantele ei (transnazală, transtoracică, transmusculară, etc), microscopul operator, abordurile trans tubulare și nu în ultimul rând infiltrațiile la toate nivelurile coloanei vertebrale.

www.neurohope.ro

0 user(s) are reading this topic

0 members, 0 guests, 0 anonymous users

Forumul Softpedia foloseste "cookies" pentru a imbunatati experienta utilizatorilor Accept
Pentru detalii si optiuni legate de cookies si datele personale, consultati Politica de utilizare cookies si Politica de confidentialitate