Memorii de razboi de la Stalingrad , Cotul Donului ,Odessa etc.

partea 2 a

Rezistenţă sau moarte
Pe 28 iulie 1942, ziua în care Hitler sărbătorea cucerirea Rostovului, Stalin se găsea într-o
stare de spirit diametral opusă. Forţele sovietice care se retrăgeau din faţa Armatei 6 a lui
Paulus erau aproape de a z nimicite la vest de Don. Încă 65 de km peste Volga şi germanii
puteau tăia ţara în două. Convoaiele aliate spre Rusia erau anihilate aproape complet de
submarinele germane, iar singura linie de aprovizionare anglo-americană prin Iran ar z fost
în curând sub ameninţarea germană. Uniunea Sovietică se găsea în faţa sprectului anihilării.
„STAVKA[1]a uitat ordinul meu!”a izbucnit el în faţa generalului Vasilevski, referindu-se la
ordinul dat în august 1941 prin care oricine se preda urma să ze considerat dezertor, familia
acestuia urmând să ze arestată. În aceeaşi zi a semnat ordinul nr. 227, în care se preciza că
„provocatorii de panică şi laşii trebuie stârpiţi pe loc. Comandanţii de armate care au
permis abandonarea voluntară a poziţiilor trebuie îndepărtaţi şi trimişi imediat în faţa unui
tribunal militar pentru a z judecaţi”.Au fost instituite detaşamente speciale, de până la 200
de oameni zecare, pentru a împuşca pe oricine încerca să fugă. A fost întărit sistemul
Departamentelor Speciale NKVD[2], reînzinţate cu un an în urmă pentru a se ocupa de
„trădători, dezertori şi laşi”.La Direcţiile Politice ale Fronturilor au fost înzinţate
departamente care se ocupau de interogatoriile prizonierilor inamici. Dacă prizonierii
germani erau puţini şi îndeobşte făceau declaraţii lipsite de interes, prizonierii români erau
mult mai dispuşi să coopereze. Un ozţer român declara că soldaţii săi îl urau pe Antonescu
pentru că „vânduse patria lor Germaniei”.Alţi soldaţi declaraseră că uciseseră un ozţer
german după ce acesta le împuşcase doi camarazi. Ozţerii îi loveau frecvent şi erau dese
cazurile de automutilări. Unul dintre rapoarte concluziona că „românii au un nivel politic căzut”.
Un sentiment de eşec şi dezastru se răspândise în Armata Roşie în vara anului 1942.
Comandanţii erau schimbaţi unul după altul, se simţea o lipsă acută de trupe instruite şi
ozţeri cu experienţă. Cei mai mulţi dintre recruţii aruncaţi în luptă avuseseră parte de cel
mult 12 zile de instrucţie. Soldaţii, analfabeţi, recrutaţi de prin colhozuri, nu ştiau nimic
despre război şi armamentul modern. Deseori aveau loc atacuri sinucigaşe, lipsite de sens.
Exista o teribilă teamă de iniţiativă, din cauza represaliilor. Din fericire pentru Armata
Roşie, sub impresia lăsată de Jukov, un general energic, indiferent faţă de comisarul politic,
capabil să-l înfrunte inclusiv pe Stalin, a apărut un nou fel de comandant. Unul dintre cele
mai bune exemple a fost Vasili Ciuikov, unul dintre eroii de la Stalingrad, comandantul
Armatei 62 sovietice. Va ajunge comandantul armatei de ocupaţie din Germania, mareşal şi
ministru adjunct al Apărării sub Hruşciov. O zgură tipic rusească, dură, de om trecut prin
greutăţi, avea dese accese de furie, comparabile cu ale lui Jukov. Nu ducea însă lipsă de
simţul umorului;un subordonat îşi amintea mai târziu că avea un râs zgomotos, „de tâlhar”,
în care îţi arăta toţi dinţii înveliţi în coroane de aur.
Germanii aveau evident o altă tipologie a comandantului de front. Generalul Hans Hube,
comandantul Diviziei 16 tancuri, avea obiceiul de a trage un pui de somn în miezul unei
bătălii, în faţa subordonaţilor săi, inspirându-le încredere prin calmul său imperturbabil.
„Papa Hube”, cum îi spuneau soldaţii, impresiona imediat cu chipul său puternic, parcă
cioplit în stâncă şi cu mâna neagră artizcială (pierduse un braţ în timpul Primului Război
Mondial). Era foarte organizat, cu obiceiuri de la care nu abdica niciodată. Chiar dacă lupta
sau nu, avea grijă să mănânce la zecare trei ore, pentru a consuma un procent optim de
calorii şi vitamine.Nicăieri ordinul „Nici un pas înapoi!” al lui Stalin nu s-a dovedit mai aplicabil decât în oraşul
care îi purta numele. În timpul războiului civil rus, pe când se numea Ţariţin (în tătară
însemna oraşul de pe Ţariţa, Râul Galben), în oraş se desfăşuraseră lupte şi fusese creat
mitul că prezenţa lui Stalin în calitate de comandant schimbase nu numai soarta bătăliei,
dar şi a revoluţiei. În vara anului 1942, aproape 200.000 de civili au fost mobilizaţi pentru a
participa la lucrările de apărare. Luptele din interiorul oraşului au fost de o ferocitate
extremă, iar autorităţile sovietice erau necruţătoare. În timpul bătăliei au avut loc 13.500 de
execuţii, sumare sau judiciare, decizii luate de comisarii politici. Cele mai slabe unităţi ale
lui Ciuikov erau brigăzile speciale de miliţie, formate în principal din muncitorii de la
fabricile din nordul Stalingradului. În ciuda propagandei, erau considerate nesigure, în
spatele lor zind plasate unităţi NKVD. Un oarecare comisar politic îi raporta lui Hruşciov,
Comisarul Politic al Frontului din regiunea Stalingrad, că în decurs de două nopţi, 25 şi 26
septembrie, dezertaseră 15 oameni din rândul acestor miliţii, inclusiv doi subozţeri.
Tensiunea şi frica de inamic, dar şi de NKVD deopotrivă erau prea mult pentru aceşti oameni lipsiţi de cea mai elementară instrucţie. Această luptă acerbă a avut, pe termen
lung, un rol benezc pentru sovietici şi unul negativ pentru germani. În primul rând, lupta
într-un oraş fortizcat a lipsit Wehrmacht-ul de cea mai bună armă a sa – capacitatea de
manevră. De pe altă parte, obsesia lui Hitler a făcut ca toate argumentele generarilor săi, cu
privire la incapacitatea de a menţine un asemenea front pe Volga, cu trupe aliate insuzcient
înarmate şi în perspectiva iernii, să ze ignorate complet. Pe măsură ce pierderile deveneau
tot mai mari, câştigurile teritoriale tot mai puţine şi vremea din ce în ce mai friguroasă,
moralul atacatorilor scădea. Deşi aşteptat de o parte a comandamentului german,
amploarea atacului sovietic se va dovedi o surpriză de proporţii.
Operaţiunea Uranus:simplă, dar ambiţioasă
Ideea iniţială a contraloviturii data din acea sâmbătă de 12 septembrie, în care Paulus s-a
întâlnit cu Hitler la Vinniţa şi Jukov a fost convocat la Kremlin după atacurile eşuate
împotriva {ancului nordic al lui Paulus. Vasilevski, şeful STAVKA, era şi el prezent. În biroul
impozant al lui Stalin, sub privirile portretelor recent instalate ale lui Alexandr Suvorov –
învingătorul turcilor din secolul al XVIII-lea – şi cel al lui Mihail Kutuzov – adversarul
tenace al lui Napoleon – Jukov a fost pus să explice unde şi de ce s-a greşit. În urma
discuţiilor, Stalin le-a ordonat să se retragă la Statul Major, pentru a se gândi cu atenţie la ce
este de făcut în zona Stalingrad. A doua zi, cei doi generali s-au întors, prezentând un plan
de contraofensivă pe {ancurile expuse şi apărate de trupele române insuzcient dotate şi
instruite. La început, Stalin nu s-a arătat prea entuziasmat. Se temea să nu piardă
Stalingradul, o nouă lovitură umilitoare după atâtea altele. Cu toate astea, spre deosebire de
Hitler, Stalin îşi recunoştea lipsurile în ceea ce priveşte capacităţile de analiză strategică. În
noaptea de 13 septembrie a aprobat planul, precizând că „nimeni, în afară de noi trei, nu
trebuie să ştie deocamdată”. Ofensiva avea să se numească Operaţiunea Uranus.
Atitudinea lui Hitler s-a dovedit un avantaj suplimentar pentru Stalin. Cancelarul german
refuza să creadă că Uniunea Sovietică avea armate de rezervă, ca să nu mai vorbim de
marile unităţi de tancuri necesare pentru operaţiunile în adâncime. În timpul verii, când
Germania producea cam 500 de tancuri pe lună, generalul Halder i-a spus lui Hitler că
Uniunea Sovietică producea între 800 şi 1.200, o cifră mult subevaluată. Führer-ul a dat cu pumnul în masă:acest lucru era imposibil! În 1942, producţia de tancuri sovietică a crescut
de la 11.000 în primele şase luni la 13.600 în a doua jumătate a anului, cu o medie de 2.200
de tancuri pe lună. Producţia de avioane a crescut şi ea de la 9.600 în primele şase luni, la
15.800 în a doua jumătate a anului. Faptul că Uniunea Sovietică, lipsită de principalele
regiuni industriale, putea să întreacă industria Reich-ului, era de neconceput pentru Hitler,
cu credinţa sa fanatică în „superioritatea” rasei nordice. Refuza pur şi simplu să creadă că
peste 1.500 de fabrici fuseseră evacuate dincolo de Volga, mai ales în Ural, zind reasamblate
de armate întregi de tehnicieni care munciseră ca nişte sclavi toată iarna. Puţine erau
încălzite, accidentele de muncă erau extrem de frecvente, dar mâna de lucru nu a constituit
niciodată o problemă pentru autorităţile sovietice. În vreme ce Hitler, din aceleaşi motive
ideologice, refuza să accepte munca femeilor germane în fabrici, dincolo, producţia
sovietică depindea de munca rusoaicelor, zeci de mii de femei lucrând cu însu{eţire, având
mereu în faţa ochilor azşele de propagandă ale partidului:„Ce ajutor ai dat frontului?”
Pentru conducerea trupelor ce urmau să aplice contralovitura, Jukov şi-a ales cu grijă
colaboratorii, ştiind cât de important este să ai comandanţi potriviţi într-un război
mecanizat. La sfârşitul lunii septembrie, la comanda Frontului Don a fost numit generalul
Konstantin Rokossovski, iar generalul-locotenent Nikolai Vatutin la comanda Frontului de
Sud-Vest. Generalul Eremenko asigura comanda Frontului Stalingrad. Născut la Varşovia
într-o familie de nobili polonezi, Rokosovski se înrolase în 1914 în armata ţaristă, pentru a
se alătura partidului bolşevic în 1917. În timpul războiului civil a comandat un regiment de
cavalerie în Siberia, urcând apoi în ierarhia Armatei Roşii. La începutul anilor ’30 era
comandantul unei divizii de cavalerie, unul dintre subordonaţii săi, comandantul unei
brigăzi, zind chiar Jukov. A fost arestat în 1937, în timpul Marii Terori şi acuzat de spionaj în
favoarea Poloniei, zind torturat în închisoare. A fost eliberat la 22 martie 1940, într-un
moment în care războiul cu Finlanda demonstrase lipsa cronică de cadre de comandă,
dispărute în timpul epurărilor. Din închisoare a ajuns direct la gradul de colonel şi
comandant al Corpului 5 Cavalerie, cu care a participat la „eliberarea” Basarabiei în 1940 .
După Stalingrad a proiectat şi condus în 1944, Operaţiunea Bagration, pentru a cărei reuşită
a fost avansat la gradul de mareşal. După război a fost comandantul trupelor sovietice de
ocupaţie din Polonia şi Ministru al Apărării, funcţie primită împreună cu titlul de mareşal al
armatei poloneze. Va muri în 1968, în Uniunea Sovietică.
Spre deosebire de Rokosovski, Nikolai Vatutin avea o origine socială ideală pentru
propaganda sovietică, părinţii săi zind ţărani din regiunea Belgorod. Înrolat în Armata
Roşie în 1920, va lupta împotriva ţăranilor ucrainieni răsculaţi şi a mişcării anarhiste
condusă de Mahno. În perioada interbelică a lucrat în Statul Major, în paralel cu studiile la
Academia Militară Frunze. Epurările masive din anii 1937-1938 i-au deschis calea spre o
rapidă avansare. În 1940 era şef de stat major la grupul de armate însărcinat cu ocuparea
Basarabiei. La începutul războiului, în iunie 1941, a fost numit şef de stat major al Frontului
Leningrad. După bătălia de la Stalingrad, a luat parte în mod direct şi la bătălia de la Kursk.
A murit la 28 februarie 1944, într-o ambuscadă organizată de naţionalişti ucrainieni.
Planul Operaţiunii Uranus era simplu, dar deosebit de ambiţios. Lovitura principală urma să
ze dată la 160 km vest de Stalingrad, zind lansată în direcţia sud-est din capul de pod
Serazmovici, o fâşie lungă de 65 kilometri la sud de Don, neacoperită de Armata 3 română
(toate proiectele de lichidare a capului de pod, propuse de generalii români, fuseseră
respinse de germani). O altă lovitură interioară urma să pornească de la un alt cap de pod de
la sud de Don, la Kleţkaia. În cele din urmă, din sudul Stalingradului, unităţile de tancuri
urmau să atace în direcţia nord-vest pentru a se întâlni cu asaltul principal lângă Kalaci,
realizând astfel încercuirea Armatei 6 a lui Paulus şi a unei părţi din Armata 4 tancuri a lui Hoth.
La 23 noiembrie, încercuirea era completă
De la începutul lui noiembrie, informaţiile privind un eminent atac au început să circule. Cu
toate astea, mulţi generali considerau la rândul lor că Armata Roşie e epuizată şi în
incapacitate de a realiza contraofensive. Căpitanul Winrich Behr, ozţer decorat de multe ori
în Africa de Nord, îşi amintea că atunci când s-a alăturat statului major al Armatei 6,
locotenent-colonelul Niemeyer, ozţerul cu informaţiile, i-a arătat harta operativă. „Uită-te la
toate marcajele roşii”, i-a spus. „Ruşii încep să se concentreze la nord, aici, şi la sud, aici” .
La sfârşitul lunii octombrie, comandantul Armatei a 3-a române, generalul Petre
Dumitrescu, a fost printre primii care au atras atenţia asupra pericolului reprezentat de
capul de pod de peste Don, sugerând cucerirea lui, pentru organizarea unei apărări mai
ezciente pe râu, dar fără rezultat. Însuşi mareşalul Antonescu a avut discuţii asupra
eventualului pericol, dar Hitler a ignorat toate avertismentele. Singurul tun antitanc al
armatei române, cel de 37 mm tras de cai, fusese poreclit de ruşi „bătaia în uşă”, datorită
incapacităţii proiectilului de a perfora blindajul tancurilor sovietice. În primele zile ale lui
noiembrie, tancurile au fost trimise câtre linia frontului, megafoanele acoperind zgomotul
prin transmiterea unor mesaje propagandistice pentru a minimiza huruitul motoarelor.
Aproximativ 60% din întregul efectiv de tancuri al Armatei Roşii a fost alocat operaţiunii, iar
germanii nu au reuşit să identizce formarea a cinci noi armate de tancuri. Aproape un
milion de oameni erau pregătiţi de ofensivă, dar niciun superior nu precizase
subordonaţilor pentru ce se «pregăteau». Cuvântul încercuirenu a fost pronunţat. Atacul a
fost declanşat în zilele de 19 şi 20 noiembrie 1942, într-un moment foarte bine ales –
intervalul dintre două geruri puternice, când pământul îngheaţă favorizând înaintare
rapidă, şi fără ninsorile teribile care ar z îngreunat orice manevră. Flancurile apărate de
trupele române au fost izbite în plin de forţa contraloviturii. În doar câteva zile, la 23
noiembrie, încercuirea era completă. Ulterior, ruşii au dezvoltat alte ofensive în cercul
exterior al încercuirii, pe Donul inferior, cu scopul de a atinge Rostovul şi a izola complet
Grupul de Armate B care lupta în Caucaz. Sursele germane conzrmă faptul că românii au
luptat vitejeşte, dar masele de tancuri şi infanterie „erau mai mari decât am văzut în
întregul război”, îşi amintea un martor ocular.
Manstein:„indiferent de neajunsurile lor, românii rămâneau cei mai buni aliaţi ai noştri”
Riposta germană a venit târziu, la mijlocul lui decembrie, şi a fost lansată dinspre sud-vest,
de dincolo de Don. Din statul major al Armatei 11 germane a fost organizată un „Grup de
armată Don”, condus de mareşalul Erich von Manstein. Denumirea nu corespundea nici pe
departe realităţii, având o forţă redusă. Manstein se născuse la Berlin, în 1887, sub numele
de Lewinski, ulterior zind adoptat de un cumnat al mamei sale. A trecut prin toate treptele
ierarhiei militare şi a fost „creierul” din spatele planului de invadare a Franţei, în 1940.
Considerat de mulţi drept „cel mai bun strateg al celui de-Al Doilea Război Mondial”,
Manstein a reuşit foarte abil să folosească la capacitate maximă blindatele, reuşind să
penetreze până la 50 de km de armata asediată. Sub presiunile din propriul {anc şi datorită
ordinelor lui Hitler către Armata 6 de a nu se retrage, ordine urmate cu stricteţe de Paulus,
forţele lui Manstein au fost nevoite să se oprească, pecetluind soarta trupelor a{ate în
încercuire. În memoriile sale, scrise după eliberarea din captivitatea britanică şi intitulate
sugestiv Victorii pierdute, face precizări referitoare la trupele române. O sursă extrem de
importantă, de vreme ce a colaborat, dintre cadrele superioare de comandă ale armatei
germane, cel mai strâns cu trupele române. El azrmă că „indiferent de neajunsurile lor,
românii rămâneau cei mai buni aliaţi ai noştri şi trebuie să spunem că au fost multe situaţii
în care au luptat cu mult curaj”.Luptele au continuat cu ferocitate în oraş până la 2 februarie
1943, când ultimele unităţi germane au capitulat. Recent înaintat la gradul de mareşal şi
decorat cu frunze de stejar la Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, Paulus a ales captivitatea,
provocând furia lui Hitler. „E ultimul mareşal pe care îl voi mai avansa”, a spus el. Nu s-a
ţinut de cuvânt. Pentru Germania şi aliaţii săi, Stalingradul a reprezentat începutul sfârşitului.  
După Stalingrad
Sute de mii de soldaţi germani, români, italieni au murit sau au căzut în captivitate la
Stalingrad. Dintre aceştia, aproximativ 91.000 de germani au ajuns în lagărele de prizonieri.
Foarte puţini au supravieţuit pentru a se întoarce acasă. De fapt, jumătate au murit înainte
de sosirea primăverii. În 1955, când ultimii prizonieri germani au fost eliberaţi, doar
aproximativ 5.000 au revenit în Germania Federală. Şansele de supravieţuire depindeau întrun
mod oarecum grotesc de rang:au murit 95% dintre soldaţi şi subozţeri, 55% din ozţerii
inferiori şi doar 5% din ozţerii superiori. Un singur general a murit în prizonierat, iar acela
de cancer
Oraşul Stalingrad, ajuns din anonimat în centrul atenţiei mondiale, a sângerat mulţi ani
după încetarea luptelor. Iniţial, prizonierii germani au fost puşi să stivuiască cadavrele
camarazilor săi, ca nişte lemne la marginea drumului. Majoritatea au murit de tifos câteva
luni mai târziu. Când a venit primăvara, pe malurile Volgăi desgheţate au fost găsite gheme
coagulate de piele înegrită. Când s-a oprit la Stalingrad, în decembrie 1944, în drumul său
spre Moscova, generalul De Gaulle a fost neplăcut impresionat să vadă că încă se mai găseau
cadavre. Ar z fost şi mai surpins să a{e că asemenea descoperiri macabre s-au făcut ani la
rândul.
Autorităţile sovietice au încercat să atragă o parte dintre generalii prizonieri în organizaţii
„antihitleriste”. Câţiva au acceptat, printre care şi generalul Seydlitz, dar au purtat anatema
trădării tot restul vieţii lor. Condamnat în aprilie 1944 in absentiaca trădător şi cu toate
bunurile conzscate, Seydlitz a primit în 1956 o hotărâre de anulare a acestei decizii a
autorităţilor naziste. Dar noul Bundeswehr, armata Republicii Federale, a refuzat să-i
restituie gradul şi pensia. Niciodată nu avea să ze considerat cu adevărat un opozant al
regimului, precum cei care încercaseră să-l asasineze pe Hitler. În ceea ce îl priveşte pe
Paulus, a cărui soţie murise în 1947, după eliberarea din captivitate în toamna anului 1953 a
trăit în Germania Democrată, încercând zadarnic să se explice prin lungi epistole pe care le
redacta apoape zilnic. A murit la Dresda în 1957 după o grea suferinţă, trupul zind adus în
Germania Federală şi înmormântat alături de soţie la Baden-Baden. Şi el, dar mai ales sutele
de mii de soldaţi germani, români sau italieni, au înţeles cel mai bine cuvintele poetului
Tiucev:„Rusia nu poate z înţeleasă cu mintea” .

Superficiala analiza si izvorand din istoriografia sovietica a anilor 60. Generalyl Vasilevski e adevaratul artizan al operatiunii Uranus in vreme ce Jukov o sfeclea in operatiunea paralela Mars contra grupului de armate Centru.
Si sovieticii dupa ce victoria de la Stalingrad era aproape sigura s-au crezut mai puternici decat in realitate facand aceeasi greseala c germanii extinzandu-si liniile si in consecinta fiind invinsi in a treia batalie de la Harkov.

Intrebarea este ???
In sitiuatia de mai sus , putea fi altul rezultatul bataliei de la Cotul Donului pentru noi ???
Sau de la Stalingrad pentru nemti ???

Eu cred ca nu ,deoarece nu poti sa te ''pisi'' (scuze )impotriva vantului !!!

Vina principala o poarta Paulus, un cacacios ca toti laudatii generali germani. Unul nu a avut curaj sa faca ce trebuie daca intrau in contradictie cu ordinele lui Hitler. Romanii au avut multe iesiri de avion facand cercetare aeriana si intuind directiile de atac societice. Hube sau Hartman au incercat sa il faca pe Paulus sa eludeze ordinele lui Hitler incercand o aparare mai elastica. Solutii erau dar Paulus a stat imobil incapabil sa FACA ceva in afara operatiunilor curente.
Asa cum s-a demonstrat in cursul operatiunilor ulterioare de care am amintit mai sus nici sovieticii nu u putut inainta mai mult de 1-200 de km de Stalingrad.
Un general ca Manstein sau Paul Hausser ar fi profitat de acel camp din fata Stalingradului lasandu-i pe sovietici sa isi lungeasca frontul si resursele pana cand ar fi dat de germani. Ar fi castigat doar cea mai mare parte din mormanul de ruine numit Stalingrad. Oricum batalia de la Stalingrad nu trebuia sa aiba loc,  a fost una din marile erori ale lui Hitler sa schimbe si sa duplice obiectivele operatiunii in conditiile in care facuse marele haos cu demiterea lui Bock si a altor ofiteri.

Ia fii atent :

--Goering a spus ca face pod aerian si hraneste armata 6 a cu tot ceea ce are nevoie ....vax...... era imposibil ...Halder a spus ca este imposibil ,insa Hitler l a crezut pe Goering  si a gresit
--apoi Manstein incearca sa despresurizeze armata 6 a si ajunge la 50 km de ea .Insa astia au stat pe loc nu au inaintat spre armata lui Manstein .De ce ???Eu nu inteleg de ce caporalul Hitler nu a dat ordin sa iasa astia din incercuire .De ce ?
--apoi ,flancurile ,cum insusi caporalul o spune erau de umplutura ....nu eram la nivelul nemtilor .Dar uite ca pe flancuri a fost incercuita armata 6a !!!!!!!!!!
--apoi rusii aparau 100 metri pana sa fie aruncati peste Volga (armata 62 a lui Ciuikov ) /...cum naiba au reusit sa isi revina ???
--apoi in nici un manual de tactica militara nu se prevede atac pe flanc  gen 2 armate catre Stalingrad si 2 catre campurile de petrol ...sa le castige pe ambele odata !??? Armatele 1,17,6,4 ....plus noi si altii .
Totusi un caporal nu se poate ridica la nivelul unui general niciodata .
Astfel nu inteleg de ce a facut atatea greseli nenea Hitler ....Generalii sai erau peste cei ai lui Stalin ...



Eu unele chestii nu le inteleg ...ma uit ZILNIC pe harta si nu inteleg De CE ???

Edited by ocoleanuionut, 27 June 2017 - 21:50.

Razboiul lui Hitler este unul ideologic si de propaganda in primul rand. Asta e motivul pentru care Hitler a deturnat atacul inspe Caucaz spre Stalingrad, de asta Stalin a initiat goana catre Berlin a fronturilor sovietice indiferent de pierderi in primavara lui 45.
Chiar daca Stalingradul putea fi folosit ca momeala pentru sovietici Hitler nu putea lasa acest simbol sovietic sa fie lasat din mana niciun moment. Sunt lucruri simbol in fiecare razboi pe care o tara sau un conducator nu isi poate permite sa le piarda.
Sovieticii au rezistat datorita a patru  cincilucruri IMHO
- au avut mereu caile de aproviziobare deschisa
- geografia Stalingradului si a Volgai
- tacticii de "imbratisare" a lui Ciuikov care a dus la anularea capacitatii Luftwaffe de a sprijini trupele de la sol.
- sentimentul acut al sovieticilor ca daca pierd si batalia asta statul lir nu mai poate rezista
- brutalitatea si eficienta detasamentelor de baraj

Corect ...au fost cazuri cand la atacul cotei Kurganul lui Mamaev sovieticii au pierdut o divizie de 11 000 luptatori in cateva minute ....apoi trimiteau alta si alta samd.
Ei luptat int un mod fanatic .
ordinul 227 al lui Stalin nici un pas inapoi...sau dincolo de Volga nu mai avem ce cauta ...
La Kurganul lui Mamaev a fost ca la Verdun ..un .abator ...
Spuneau unii mitraliori nemti ca li se inrosea mitraliera de cati sovietici impuscau .,..deci era clar ,  gloata castiga .

A si inca ceva ,Ciuikov a fost eroul de la Stalingrad .Cum spuneam mai sus a rezistat in 100 metri cu armata 62 !!! Asta a fost imposibil !
Viata bate filmul ).

Harta militara ,batalia de la Stalingrad -Cotul Donului .

Am auzit multe relatari , reale , ori de la rude a celor de pe front ori direct de la fosti eroi direct.
De exemplu , un vecin de al meu care a murit de ceva ani , a fost luat prizioner de catre rusi , dus undeva prin Siberia daca tin bine minte . A zis ca frigul era cel mai mare dusman , dormea pe gresie iarna . Dupa perioada aia nu a mai putut sa mearga niciodata normal .
Mai pot sa spun despre nemti ca erau niste domni , care cumparau animale ca sa le manance si dadeau ciocolata la copii , iar rusii devastau tot . Singurul care s-a luat cu rusii la cearta a fost o ruda de-a bunicului , care nu a murit atunci , ci intr-un bombardament de la sf razboiului .
Apropo de americani , cand au venit sa-i omoare pe nemti , au bombardat tot ! De la animale , copii , batrani , civili , romani , orice ! Unde vedeau ceva ce misca acolo aruncau bomba . Si ei se vad niste eroi .Au si statuie prin nu stiu ce parc . Majoritatea romanilor au ramas cu sechele grave de la razboi . E trist , au murit oameni ca sa ne calce rusii in picioare

Revin si eu dupa o scurta pauza .
Am fost prins cu unele cercetari la Arhivele Nationale Romane si la Arhivele Militare Pitesti .
Legat de primele ,Arhivele Nationale Romane ,informatia se obtine mai usor ,dar nu prea este .Sunt putine documente de cercetat .
Legat de cele de la Pitesti ,este tocmai invers .Se obtine mai greu si este din belsug .Multe dosare de cercetat .
Eu studiez acum Regimentul 19 Infanterie Romanati -Caracal .
Acesta nu a fost studiat niciodata de nimeni inca de la crearea sa 1941 -1945 (eu doar de aceasta perioada sunt interesat ...el are date si mai vechi si mai noi ,adica anii 1900 sau 1950 etc etc ) .
Am gasit lucruri foarte interesante ,dar din  pacate studierea dosarelor dureaza mult .
Pana acum din ceea ce mi-am propus am reusit sa cercetez decat cateva dosare din mille care sunt .
Revin cu date cand primesc documentele de la Pitesti .

Speram sa isi spuna si altii povestile lor ,deoarece incet ,incet se sting toti eroii nostri .

Glorie eterna eroilor neamului !!!

Frati romani ,
Revin cu o completare sau mai bine zis ''urlet de durere in suflet '' ...
In cel de al doilea razboi mondial am avut ca si pierderi aproximativ 800.000 oameni (100.000 morti ,400.000 disparuti ,adica peste jumatate tot in categoria celor morti  si 300.000 raniti )
Astea sunt date aproximative .Eu cred ca sunt muuult mai multi .
Drama este urmatoare .Multe cimitire au fost sterse de pe fata pamantului de armata rosie .Multi disparuti au ramas ''disparuti''pentru totdeauna .Si sotiile ,mamele ,copii si tatii lor nu au mai stiu nimic de spre ei niciodata ramand in suflet cu o durere ce nu poate fi exprimata in cuvinte .
Am descoperit insa in arhive , la fondul ce il cercetez , multe marturii interesante legate de locurile unde sunt inmormantati eroii nostri .
Sunt liste cu cei morti la o anumita cota /inaltime ,cu marturiile celor care au participat la inmormantarea acestora ,cu numarul lor ,cu data mortii etc .Sunt multe documente necercetate de NIMENI .
Mare pacat oameni buni .Ceilalti aliati din razboi  (Ungaria , nu mai spun de Germania au o evidenta mult mai clara decat a noastra )
Sa luam de exemplu batalia de la Stalingrad .
De abia in anul 2015  am inaugurat si noi un minuscul cimitir al romanilor morti in aceasta batalie .Spun minuscul ,deoarece aici sunt ingropati doar cateva zeci -sute de soldati romani cazuti in aceasta batalie !!!
Datoria noastra ramane sa nu ne uitam eroii sa ii gasim  si sa ii cinstim .Ei au luptat pentru noi si tara noastra .

Glorie eterna eroilor neamului !

Daca tot cercetezi arhivele ar fi bine sa stii ca mare parte din arhivele militare romanesti au fost confiscate de sovietici si de aia avem serioase gauri in documente. Nu mai avem filme de razboi practic deloc, jurnale de operatiuni ale marilor unitati etc. De pilda ar fi foarte interesant sa stim cum s-au comportat in lupta Hawker Hurricane sau tancurile Matilda dar volumul de informatii este compus doar din niste amintiri disparate.
Am mai scris si altadata, am cautat date despre statiile Freya si Wurzburg dar nada nada.

Tin sa te contrazic .
Legat doar la pierderile noastre in razboi ,cei morti ,raniti si disparuti sunt evidentiati in arhive in multe documente necercetate si neconfiscate .Pana si cei din prizonierat au o anumita evidenta .Daca se doreste un mic efort putem face multe .Eu personal incerc sa fac ceva pentru anumiti oameni (ceea ce cercetez Regimentul 19 Infanterie Romanati Caracal )
Sunt foarte multe documente in arhivele militare care contin multe date despre eroii morti ,raniti sau disparuti .
Singurele lupte cu documente mai putine sunt cele de la Stalingrad Cotul Donului .
La fondul care il cercetez am gasit ,legat de batalia de la Cotul Donului .foarte putine documente .Dar sunt pretioase (au o lista cu cei piuerduti la Cotul Donului si locul inmormantarii .Apare cota 208 dintr o anumita localitate .Cred ca daca se doreste se poate gasi usor acest loc ...).

Nu am zis ca nu s-ar gasi date despre "morti, raniti sau disparuti". In fond orice unitate cand intra in refacere isi actualiza datele si le trimitea mai sus la esalonul superior.
Ti-am si dat mai sus ce lipseste in cea mai mare parte. Alte colectii care lipsesc sunt arhivele comenduirilor din orase.pentru Odessa sovieticii au lasat cat le-a convenit ca sa demonstreze caracterul atroce al ocupatiei romanesti. Dar pentru alte orase gen Ovidiopol sau Oceakov nu mai exista nimic.

Edited by Kokoshmare, 01 August 2017 - 21:12.

Cred ca au fost abandonate in timpul retragerilor din 1944 ,la fel cum s-a intamplat cu cele de la Stalingrad din 1942 .
Cercetezi si tu ceva anume ???

 ocoleanuionut, on 01 august 2017 - 21:20, said:

Din pacate, vremurile m-au fortat sa imi gasesc alte activitati

De unde aveti voi acces la asa ceva ?

La ce anume ?