Memorii de razboi de la Stalingrad , Cotul Donului ,Odessa etc.

Nu plânge, Maică Românie!
Versuri găsite în ranița unui soldat mort în
toamna anului 1918, pe muntele Sorica,
din Carpații de Curbură

“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

Glorie eterna eroilor neamului !

Zau?...

Eu stiu de la bunicu din partea mamei ca un vecin de la ei din sat a distrus un tanc sovietic, a aruncat grenada pe gaura de la turela si a primit 15 zile permisie in plin razboi.

Cea de-a doua poezie imi e cunoscuta, am mai citit-o.
Prima nu.

....

Chiar daca au facut parte din materialul propagandistic de razboi, recunosc ma infioara.

Grigore Gheba, matematicianul luat prizonier de ruşi. Geniul a fost salvat din groapa comună de doctoriţa de care s-a îndrăgostit
Prizonier la ruşi, îndrăgostit de medicul care i-a salvat viaţa Despre acest episod povesteşte în cartea autobiografică „Între viaţă şi moarte”, scrisă înspre finalul vieţii sale. „În vagonul meu aveam nouă morţi şi, în mijloc, o grămadă mare de excremente. Într-un alt vagon, cei rămaşi în viaţă taiasera fesele morţilor şi le mincaseră. După ce am trecut prin trei lagăre, dintr-un barbat voinic, la 26 de ani, ajunsesem să cântaresc 39 de kilograme. Atunci a apărut îngerul vieţii mele”. Îngerul descris de matematician era medicul lagărului, o frumoasă rusoaică, blondă cu ochi albaştri, Marusia Anka, care l-a recuperat mai mult mort decât viu dintr-o groapă comună în care l-au aruncat ruşii, gândind că este deja decedad. Între cei doi s-a înfiripat o poveste de dragoste, sfârşită tragic, prin moartea Marusiei, exterminată de sovietici, din cauza idilei, chiar în lagărul în care s-au cunoscut. Eliberat din lagăr, Gheba s-a înscris apoi în Divizia „Tudor Vladimirescu” şi a luptat împotriva nemţilor. A fost rănit de două ori şi a primit 8 decoraţii, iar la sfârşitul războiului a fost ridicat la rangul de general .

http://adevarul.ro/l...c12e/index.html

 ocoleanuionut, on 20 iunie 2017 - 20:23, said:

Sa mai zica lumea ca armata nu se intelege bine cu activitatea intelectuala, mintea multe este utila oricui si chiar unui cioban.

Ce s-a întâmplat cu doi eroi români din Bărbătești, tată şi fiu, în cele două războaie mondiale

In Comuna Barbatesti din Judetul Valcea, in satul Barbatesti, Catunul Mierlesti exista o biserica de patrimoniu zidita in jurul anului 1774. In cimitirul acestei biserici extraordinar de frumoasa, care-si pastreaza pictura originala, se afla amenajat un colt al eroilor cazuti in primul si-n cel de-al doilea razboi mondial.In cele doua conflagratii mondiale 168 de fii ai Comunei Barbatesti au facut suprema jertfa pentru apararea tarii lor ROMANIA.

In coltul eroilor din cimitirul bisericii Mierlesti un lucru ma tulbura de fiecare data: una langa alta doua cruci atrag atentia cu cele inserate. Pe una scrie:”Dumitru T.Avramoiu – 31 de ani-sergent- major cazut in luptele de la Plaiul Coltii din 1916.” Pe cea de-a doua este inserat:”Dumitru D.Avramoiu – 31 de ani segent-major cazut in luptele de la Cotul Donului din 1942.”

Cumplita identitate – tata si fiu cazuti la aceeasi varsta, avand acelasi grad militar, avand acelasi crez apararea tarii. Si unul si celalalt facand parte, desi inca nu am o certitudine din celebrul Regiment 2 Dorobanti „Valcea”, care s-a acoperit de glorie in primul razboi mondial aparand atat Valea Oltului si Brasovul in 1916,cat si contraatacand in ziua de 6 august 1917 prin Padurea Razoarele de la Marasesti, care fusese incendiata de germani, fiind in componenta Diviziei 13 Infanterie romana.

Contraatacul Diviziei13 infanterie dat printre resturile arzande ale Padurii Razoarele a dat peste cap trupele Diviziei 12 Infanterie Bavareza, care ocupasera celebra cota 100 aparata de compania de mitraliere condusa de capitanul Grigore Ignat, salvand practic intreg frontul roman de la o catastrofa.
In cea de-a doua conflagratie Regimentul „2 Dorobanti Valcea” a fost decimat in luptele de la Cotul Donului din 1942, refacut si participant la luptele din campania apuseana a armatei romane. In februarie 1945, batalionul 1 al acestui regiment a fost incercuit in localitatea Ulmanka din Cehia. Timp de trei zile rupti de restul trupelor romane, soldatii din acest batalion au luptat cu inversunare impotriva trupelor germane superioare ca numar si dotare si au respins orice solicitare de capitulare.

Au murit toti dupa ce au ramas fara munitii si au atacat la baioneta pozitiile germane.Comandantul acestui batalion Maiorul Avram Zenovie avea sa fie decorat post-mortem cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a-II-a pentru eroism.

Revenind la cei doi eroi, tata si fiu, ai Comunei Barbatesti ma inclin in fata eroismului lor si le dedic cateva versuri ale unui cantec al Cenaclului Flacara:
„Si-am luptat si-am fost batuti
Si-am fost ocupati de rusi
Si-am murit de mii de ori
Sa ne nastem mai apoi.”

http://ziaruldevalce...boaie-mondiale/

Glorie Eterna Eroilor Neamului

In ceea ce priveste ''aruncarea cu noroi in armata noastra '' , vin cu cateva argumente in a sustinte concluzia care trebuie sa ramane in mintea fiecarui roman ,dupa cum spunea Manstein ,aceea ca  :trupele romane si-au facut datoria cat de bine au putut .

Feldmaresalul Erich von Manstein in cartea sa Victorii pierdute –mai jos ...
In ceea ce priveste armata romana ,pot spune fara ezitare ca avea multe slabiciuni .Desi soldatul roman –care de regula era la origine taran-nu cerea prea mult si era un luptator capabil si curajos ,posibilitatile de a-l antrena pentru a deveni un luptator independent ,care sa rationeze singur in actiune ,erau mult reduse din cauza nivelului scazut de educatie a populatiei din Romania .Un alt factor de importanta capitala este faptul ca o mare parte din ofiterii romani cu grade medii si superioare nu corespundeau din punctul de vedere al pregatirii .Conducatorii militari ai Romaniei ,care erau sub influenta francezilor ,erau obisnuitit sa rationeze in termenii Primului Razboi Mondial .In ciuda tuturor neajunsurilor si factorilor negativi mentionati aici ,totusi ,pot afirma ca trupele romane si-au facut datoria cat de bine au putut .Mai presus de orice ,romanii s-au supus intotdeauna fara obiectiuni directivelor primite de la comandamentul german si,spre deosebire de alti aliati ai nosti , nu au sacrificat interesele militare pentru chestiuni de prestigiu .

ps.. Erich von Manstein, militar profesionist, a fost unul dintre cei mai proeminenţi comandanţi ai armatei germane, reuşind să se ridice până la rangul de mareşal, cu toate că nu a fost membru al partidului nazist. Von Manstein a fost cel care a elaborat planul pentru invadarea Franţei, iar din 1941 a fost trimis pe Frontul de Est. Din această postură, comandantul german a reuşit una din cele mai importante victorii moderne când, în ciuda superiorităţii materiale şi numerice sovietice, a reuşit să stopeze controfensiva Armatei Roşii şi chiar să ocupe oraşul Harkov, prin propria contraofensivă.
Pentru mine Manstein ,Guderian si Jukov au fost cei mai buni strategi militari in cel de al doilea razboi mondial .

Edited by ocoleanuionut, 23 June 2017 - 20:51.

Nu se aștepta nimeni ca România sã facã minuni. O putere minusculã, cum era România, mai ales dupã pierderile teritoriale din 1940, nici n-ar fi trebuit sã intre într-o încleștare a titanilor. Antonescu a fost un cãlãu al propriului popor. Acești conducãtori rudimentari și psihopați ai României - Antonescu și Ceaușescu n-au avut în minte sã-și protejeze poporul, sã-l ajute sã ducã o viațã decentã, mãcar la nivelul popoarelor vecine, ci l-au tratat ca pe o turmã, ca pe sclavi de sacrificat farã scrupule pentru ambițiile lor demente.
Toate memoriile de mai sus sunt cam în același registru - țarãnoi nefericiți aruncați în luptã și luați prizonieri de cãtre sovietici cu prima ocazie. Ãștia fiind norocoșii supraviețuitori, restul au servit drept carne de tun, ține pe care sovieticii sã-și mai consume din muniție. Dar unde sunt victoriile? Unde sunt mãrturiile despre pierderile provocate inamicului? Nu existã. Antonescu și-a trimis poporul la moarte sigurã împotriva unui inamic cãruia nu a fost în stare sã-i provoace o zgârieturã. Și acest cãlãu bolnav e considerat erou național de bunã parte din ... da, turmã. Se pare cã avea ceva dreptate sã-i trateze pe români pe o turmã de dobitoace, bunã doar de sacrificat.

@Czc
Eu am alta parere legata de Antonescu si Ceausescu .
Legat de Antonescu doar ...
Ca militar :a fost unul exceptional in primul razboi mondial ,un excelent ofiter . ( a se citi despre el in timpul primului razboi mondial )
Ca om : si -a iubit tara , parerea mea .A facut si greseli ca orice om .

Inainte sa fie ucis , printre altele acesta a spus :.....Daca as fi fost invingator,as fi avut statuie in fiecare oras al Romaniei.Cer sa fiu condamnat la moarte si refuz orice gratiere.In felul acesta voi fi sigur ca voi muri pe pamantul Patriei mele,in schimb voi,ceilalti,nu ve-ti fi siguri daca ve-ti mai fi aici cand ve-ti fi morti......Tie,popor ingrat,nu-ti va ramane nici cenusa mea !!!!!!!!
Si a avut dreptate ...unde este cenusa lui Antonescu ?!

Pentru mine maresalul Antonescu a fost un militar exceptional si un om care si-a iubit tara  .Nu neaparat erou .

Legat de pierderi ...
Urss ul a avut foarte multe pierderi fata de celelalte tari ...peste 11.000.000 soldati dupa unele surse ...ca morti .
Nemtii ar fi avut 6.000.000 !!!
Deci cele mai multe pierderi .

Bunicul din partea tatei a fost la artilerie grea. Regimentul de artilerie grea de la Focsani, nu mai stiu ce numar avea. Povestea ca a ajuns pana pe la Odessa. La 23 august era pe front pe undeva prin Vrancea, asa ca si-a bagat picioarele si a fugit acasa pe jos (era de printr-un sat de langa Buzau). Dupa aia l-au chemat iar, sa mearga in vest, dar i-a dat de baut unui rus si ala i-a dat o chitanta ca a dus animale cu trenul in Rusia. Asa ca nu avea cum sa se prezinte la unitate. S-a prezentat prin aprilie 1945, cand razboiul era gata. Povestea o gramada de chestii de pe front cand se imbata, dar nu mai tin minte prea multe, eram copil.

Fratele lui a ajuns pana la Stalingrad, si a fugit de acolo pe jos. A avut noroc si a scapat de prizonierat. El nu povestea niciodata nimic de pe front, treaba asta mi-a spus-o bunicul.

Celalalt, din partea mamei nu a fost pe front. Era sergent in unitatea de la Tismana, care pazea tezaurul Romaniei. Povestea ca odata au scapat o lada cu aur, care s-a crapat si au venit comisii peste comisii sa vada daca aurul e la locul lui. Spunea ca a fost o adevarata nebunie.
Pe urma au venit rusii si au luat tot fara nici o chitanta. L-au incarcat si dusi au fost. De asta nu-i cred pe aia de povestesc cum a fost luat de unul si altul.

Tezaurul BNR ascuns la Tismana nu a fost luat direct de sovietici ci a fost predat de catre Armata Romana inapoi BNR-ului. Ulterior a fost folosit de statul roman ca baza de finantare pentru SOVROM-uri si implicit plata datoriei de razboi. Astfel se explica micsorarea lui pana in 1953 la doar de 53 de tone de la 244 initial.
http://www.tomoniu.r...nea-tismana.htm

Eu am scris ce a povestit bunicul, martor ocular. Rusii l-au luat. Si nu avea nici un interes sa ma minta.

 kyrre, on 24 iunie 2017 - 09:27, said:

Ma indoiesc ca bunicul tau era la nivelul necesar sa inteleaga ce se petrece. Traseul aurului este foarte bine documentat asa cum e si firesc la o asa valoare, toate inscrisurile sunt la arhive. Mai era si o parte din aurul polonez acolo care a fost restituit imediat noii republici poloneze.

Adevarul e ca-ti trebuie vreo doua facultati sa-ti dai seama ca niste nenea sunt rusi. Si inca una sa vezi ca obiectul muncii a disparut dupa ce au trecut rusii pe acolo.

Detalii revoltătoare despre Armata Română, încercuită la Stalingrad: Un ofițer își hrănea CALUL mai bine ca pe proprii soldați înfometați. Soldații își primeau porția de bătaie, fie că erau răniți sau bolnavi, degerați sau chiar amputați

Recent s-au împlinit 73 de ani de la încheierea bătăliei de la Stalingrad, cea mai dureroasă înfrângere a unei armate românești. Acest articol nu are rolul de a minimiza eroismul trupelor române sau de a generaliza un comportament imoral, ci doar de a arăta și o altă față a istoriei.
În timpul acestei bătălii, numeroși soldați români s-au găsit încercuiți în ceea ce ulterior s-a numit "Fortăreața Stalingradului". Un ofițer german, Helmut Welz, a scris în autobiografia sa "Grenadieri trădați" despre perioada în care s-a aflat, împreună cu camarazii români, sub încercuirea forțelor sovietice.
Mărturia sa despre comportamentul soldaților români este cutremurătoare. Astfel, ofițerul german oferă detalii despre dezinteresul ofițerilor români față de proprii soldați, detalii care sunt cu atât mai șocante cu cât evenimentele se petrec în condițiile groaznice de la Stalingrad. Maiorul Welz a avut sub comanda sa un detașament românesc format din două companii de lucru, conduse de căpitanii Popescu și Brăteanu.
Din pasajele care se referă la români, putem descoperi cum se împărțea hrana, și-așa puțină, între ofițeri și soldați. De distribuția hranei se ocupa însuși căpitanul Popescu.
"Prima data umple farfuriile ofițerilor cu carne și boabe, aproape fără lichid. Apoi vin la rând toți subofițerii. Aceștia primesc ce rămâne pe fundul cazanului. Iar tot ceea ce rămâne pe urmă – apă caldă și fără gust, ajunge la soldați. Aceasta este regula. De observarea ei cu strictețe se îngrijește Popescu – nobil român", notează neamțul.
Și mai îngrozitor este detaliul relevat de câțiva soldați români ajunși să cerșească mâncare la camarazii lor germani. Căpitanul Popescu își aduse după el iapa, pe Mademoiselle, pe care o hrănea mai bine ca pe trupă. Mai mult, conform memorialistului, acesta pusese 40 de de soldați să-i construiască un grajd, adăpost mai bine încălzit și mai spațios decât al soldaților din subordine.
"Băieții români nu au nici un minut de odihnă. Sunt ocupați de dimineața până noaptea. Nu numai că trebuie să-și satisfacă comandanții de companie și de pluton dar trebuie să facă rost pentru ei de cele mai incredibile lucruri pentru a crea confort în adăpostul ofițerilor. Mai mult de atât, întregul pluton este angajat în niște afaceri care nu-i pot da prin cap unui muritor obișnuit. Popescu e vechi sportiv hipic și ca atare nu poate fi separat de iapa sa, Mademoiselle. O cară cu trenul de aprovizionare de la o etapă la alta din România la Don, de la Don mai departe. Oriunde este compania sa, nobilul animal trebuie hrănit și asta mai bine decât soldații companiei. Astăzi 40 de soldați au lucrat la construirea grajdului pentru favorita căpitanului, grajd care e mai bine încălzit și mai spațios decât adăposturile soldaților. Avem o iapă, la fel de obosită și de emaciată ca orice ființă vie din încercuire, dar lângă ea stă zi și noapte un grăjdar, după un program special, care trebuie să o supravegheze indiferent ce s-ar întâmpla", scrie neamțul.

Fragmele următoare au fost traduse de Alin Bogdan Sămușan pentru siteul Estica.eu. În paranteză fie spus, mărturiile lui Welz confirmă afirmațiile făcute în anii 90 de Horst Zank, fost comandant al unui batalion de grenadieri din regimentul 673
Introducere:

Închiderea inelului de la Stalingrad de către armata roșie la 23 noiembrie 1942 a dus la secționarea dispozitivului defensiv al armatelor 3 și 4 române care asigurau flancurile efortului ofensiv german și la prinderea în încercuire a pivoturilor acestora: diviziile 1 cavalerie și 20 infanterie, eșaloanele române cele mai apropiate de oraș pe fronturile nordic și, respectiv, sudic.
Cea mai substanțială forță românească închisă în ceea ce s-a numit ”fortăreața Stalingradului”, Divizia 20 infanterie, a fost astfel separată de unitățile sale de sprijin și de formațiunile de servicii acestea fiind aruncate în afara cercului, lucru care i-a compromis capacitatea de aprovizionare și împrospătare și deci viabilitatea ca entitate unitară. În aceste condiții, între 2 și 10 decembrie 1942, efectivele diviziei române au fost triate și reorganizate în 11 detașamente luptătoare și 18 detașamente de lucru și coloane de transport care au fost puse la dispoziția și în subzistența unui număr de 15 divizii germane. Această soluție a fost aplicată și celorlalte forțe române din încercuire: Divizia 1 cavalerie și micul Detașament ”colonel Voicu” care se retrăseseră puțin mai târziu de pe Don.
În cele ce urmează aducem în atenție o mărturie, inedită în limba română, cu privire la existența și activitatea unuia dintre cele câteva detașamente de lucru românești create în încercuirea de la Stalingrad. Evocarea maiorului Helmut Welz, comandantul batalionului 179 pionieri din Divizia 79 infanterie a Corpului LI armată german, ofițer care a avut în subordine directă mica unitate românească improvizată, este cu atât mai importantă cu cât informațiile despre efectivele românești surprinse în marea încercuire de la Stalingrad sunt foarte puține. Amintirile ofițerului german dau viață unui tablou cutremurător în care claritatea expunerii ne relevă cu maximă acuitate efectul multiplicator pe care viciile funciare ale armatei române moderne: corupția ofițerilor și dezinteresul acestora față de bunăstarea ostașilor îl au asupra uzurii morale și materiale produse de încleștarea armată.
Detașamentul românesc (format din două companii de lucru conduse de căpitanii Popescu și Brăteanu) din subordinea maiorului Welz a acționat în dipozitivul Diviziei 79 germane, pe teritoriul uzinei siderurgice ”Octombrie Roșu” în vecinătatea fluviului Volga, ducând acțiuni de consolidare a lucrărilor defensivede-a lungul rambleului căii ferate uzinale și în halele uzinei, având în față elemente ale Diviziei 39 infanterie de gardă sovietice din Armata a 62-a.
Autobiografia căpitanului Welz, Verratene Grenadiere [”Grenadieri trădați”] a apărut în primă ediție în anul 1965 la Deutscher Militärverlag din Berlin. Traducerea de față este realizată după ediția rusă, Солдаты, которых предали apărută la editura Rusici din Smolensk în anul 1999, pp. 203-217, 244, 248, 253-254.

Sămușan Alin Bogdan
”-A sunat generalul! Vom primi în subordine două companii românești. Comandanții vor sosi mâine dimineață. De asemenea vom primi imediat și o companie de brutărie. Ar trebui să înceapă lucrul la poziția de repliere de-a lungul căii ferate.
Poziție de repliere? – pentru mine aceste cuvinte erau noi! În plus, compania de brutărie! Poate vin cu pâine, poate vom avea din nou pâine mai bună. Avem nevoie. Dar Berger mă lămurește: la divizie nu mai e făină, compania brutărie șomează așa că poate fi folosită acum pentru lucrări de sapă.
(…)
În dimineața următoare s-au prezentat în fața mea doi domni purtând căciulile înalte de iarnă ale românilor. Cei doi comandanți din subordinea mea. Au învăluit încăperea într-un miros de colonie. Mustăcioși, cu obrajii dolofani, proaspăt rași. Uniformele îngrijite parcă ar fi venit la un ceai de ora 5 sau la o întâlnire la Piccadilly. Uniformele croite impecabil le vin ca o mănușă. Se vede că sunt făcute la croitorii de modă din București. Peste vestoane poartă cojoace de oaie. După ce la cotul Donului am văzut mase românești demoralizate care fugeau, apariția lor mă uimește. Nu mă așteptam la întăriri atât de bine hrănite și bine echipate.Deci două companii.120 de oameni în fiecare. Numai un lucru nu înțeleg – declarația celor doi ofițeri că unitățile lor, din cauza malnutriției și epuizării nu sunt apte de muncă. Judecând după comandanții acestor unități, nu mi se pare necesar să verific starea soldaților. Le dau sectoarele în care vor acționa: ravina care se întinde de la ”ghivecele cu flori” până la casele albe. Berger le va arăta. Am dat ordinele pentru a doua jumătate a zilei și le-am promis un medic care să se uite la răniții lor, închizând astfel conversația cu cei doi comandanți de companii.
După ce am mâncat, împreună cu dr. Birch am luat-o la picior. După jumătate de kilometru, câteva minute în jos pe pantă, am ajuns în sectorul celor două companii românești. Peste tot erau numai umbre. soldați emaciați, epuizați, obosiți, nerași, cu murdăria întărită pe ei.Uniformele erau complet uzate.Capetele, mâinile și picioarele bandajate erau la tot pasul. Pe fața dr. Birch se citea disperarea. Cu toate astea, în ciuda aparentei slăbiciuni fizice se muncea, se construiau adăposturi, sunau fierăstraiele și se vedeau topoarele prin aer. Ne priveau cu curiozitate, li se puteau citi cu ușurință gândurile pe fețe: ”Ce caută aici, nemții ăștia? Nici n-am ajuns bine și ăștia doi își bagă nasul… măcar de ne-ar lăsa în pace…”. Am dat colțul și am rămas țintuiți locului: nu-mi venea să cred: în fața mea, construită cu atenție, protejată de vânt cu pereți de placaj – bucătăria de campanie fumegând iar deasupra stătea chiar căpitanul Popescu care, cu mânecile suflecate până la cot și transpirând din greu, amesteca cu un polonic în supă. Din eleganța cu care mă uimise azi-dimineață nu mai era nici o urmă. Numai fața dolofană era aceeași – lucru deloc surprinzător când poți să bagi mâna în gamela soldatului. Căpitanul Popescu era atât de adâncit în activitatea sa de bucătar că ne-a văzut doar când am ajuns aproape de cazan. În acel moment sare în zăpadă, își șterge mâinile pe pantalonii de lucru și încearcă să explice comportamentul straniu:
-Trebuie să o iei asupra ta. În asemenea momente nu poți permite nimănui să se apropie de mâncare. Aștepați un minut… gata.
Cheamă locotenentul și îi predă ”sceptrul” după care ne invită în adăpost. Doctorul se duce într-un adăpost din apropiere pentru a explora întreaga companie și a stabili capacitatea de luptă a fiecărui soldat. Eu și cu Popescu discutăm întrebuințarea viitoare a companiei. Nu am încredere în capacitatea soldaților români de a opera minele germane și de aceea vreau să-i pun la muncă de sapă în spate, cel mult pe plutoane. În primul rând ordinul de la divizie spune clar că eșaloanele superioare nu au încredere în ei.În al doilea rând cred că ar fi mai bine dacă cu ei ar sta unii dintre ofițerii noștri familiarizați cu terenul. Și în plus să conduci grupuri mai mari de un pluton prin oraș ar reprezenta o țintă prea mare.
Comandantul companiei nu are nici cea mai vagă idee despre majoritatea covârșitoare a oamenilor săi. Sunt din toate unitățile posibile, pușcași și artileriști împreună cu soldații proprii care, ca pregătire militară nu știu decât să coacă pâine și să țesale caii. Cu așa ceva e necesar să fii pregătit de orice. De mâine vor fi puși la rație în batalion și mă voi concentra mai mult pe toate aspectele.
Ne-am dus în adăpostul unde se afla doctorului Birch. ”Camera de așteptare” plină până la refuz și cu o duhoare insuportabilă de sudoare și putreziciune. Dr. Birch lucrează cu bandajele, siringile și pensele sale. Aerul e stătut, sudorile ne curg pe frunte amândurora. M-am apropiat și am văzut că desface bandajul de pe mâna unui soldat. E necesar să-i amputeze degetul. Bandajul cu iod este pregătit. Următorul! Aproape fiecare are ceva grav. Răni de glonț, fracturi, răni de șrapnel, disenterie, icter și degerături purulente – o serie continuă de suferințe umane. Și cei care nu au nimic din cele de mai sus sunt într-o stare generală de sănătate că nici nu mai pot vorbi. Flasci și moleșiți, umbrele acestea întorc capul spre doctor. Li se văd coastele care seamănă cu o tablă de spălat rufe, pielea de pe gât le atârnă iar claviculele sunt căzute. Coapsele au grosimea unui braț. Situația este de așa natură că fiecare lopată de pământ săpat, fiecare metru de sârmă instalat, fiecare puț minat reprezintă pentru noi o mare realizare. Ca atare doctorul îi examinează cu atenție, ia fișa fiecărei persoane: grad, nume, vârstă, stare de sănătate. O asemenea muncă ia timp. Văd că va dura cel puțin câteva ore. La vizita celei de-a doua companii române nici nu mă gândesc. Căpitanul Brătianu
va primi mâine tratament medical, primește de știre căpitanul Popescu. Deși am fost invitat la masă, nici nu m-am gândit să rămân. Grăsanul m-a dezgustat cu amabilitatea lui lingușitoare. În plus aș consuma câteva porții din hrana soldaților înfometați.
Ajunși în adăpostul nostru, Fiedler, Berger și cu mine stăteam la masă când doctorul Birch s-a întors. Arăta epuizat. Ceea ce-mi raportează i se poate citi și pe față. Din 120 de oameni câți are compania cel puțin 90 sunt inapți pentru luptă, iar jumătate din total nu mai au nici o valoare militară. Și asta se cheamă întăriri!
Continuăm să vorbim în timp ce ușa se deschide. Intră doi soldați români. Mantalele uzate le atârnă pe umerii osoși ca pe umeraș. Unul cu un bandaj proaspăt în jurul capului, celălalt cu căciula de blană în mână, părul rărit căzându-i pe fruntea palidă. Privesc în jur, iau poza cântăreților de stradă din grădinile Berlinului și cu o voce nesigură din ultimile puteri încep să cânte un cântec popular. Melancolic și tânguitor, credința și speranța răsună din intonația joasă a cântecului și deși nici măcar n-am înțeles un cuvânt din el simțim durerea oamenilor despărțiți de casele lor, dragostea de pământul natal și visul unei vieți fericite. Acest cântec, cu toată naivitatea sa, mi-a deschis ochii. În cuvintele unei limbi străine sună aceleași sentimente care ne copleșesc și pe noi. Și, desul de ciudat, simt compasiune pentru acești bieți băieți care ne cântă acest cântec trist. Cu câteva ore mai înainte le-am văzut compania și nu m-am gândit decât cum să o folosesc. Și acum, doi dintre ei într-un fel m-au scos din echilibrul meu obișnuit deși pe diferite fronturi am văzut destulă tristețe. Poate pentru că îi văd aici, în adăpostul meu, având imaginea mizeriei umane. Poate astăzi am văzut prea mult ca să trec indiferent peste. Așadar, îmi place să duc o viață dublă: sunt comandant, dar în cele câteva ore de liniște sunt adâncit în gândurile mele. Însă mai mult de atât nu-mi pot permite. Ce înseamnă încercuire pentru armată, pentru mine înseamnă un jurământ, ascultare și căutarea unei ieșiri. Și  aceste sentimente reprezintă o opreliște în calea datoriei.
Românii mănâncă. Nu poți să-i privești fără să-ți fie milă. Dar cine poate spune că noi înșine n-am fi arătat la fel de jalnic dacă ne-am fi găsit în locul lor, atunci, la Klețkaia? Aceia care i-au trimis să lupte acolo pe acești români sunt niște indivizi proști și aroganți care cred că încă mai sunt atotputernici și că pot ieși din orice situație. Măcar să le fi dat tunuri antitanc moderne, în loc de acele câteva piese mizerabile de 37 mm. Așa poate astăzi lucrurile ar fi stat diferit. În toate felurile! Noi, germanii – coroana creației și domni, dintre toți numai noi – buni soldați, noi – tot și totul. Iar alții sunt aici pentru ce? Pentru a restabili diferite sectoare ale frontului, pentru a înfunda spărturi ca umplutura pentru chiftele? Pentru asta sunt potriviți! Da, lucrurile astea ne convin. În loc de proiectile de calibru mare aruncă cinci-șase ”Cruci de Cavaler” comandanților lor, publică-le în ziare fotografiile cu comentarii lungi – toate astea sunt, se înțelege, foarte atractive pentru ei. Aici toate mijloacele sunt bune: până la urmă, avem nevoie de soldați!
Ne uităm la ei de sus – dar cu anumite nuanțe. Comandamentele noastre îi disprețuiesc în mod absolut. Noi – restul ofițerilor, nu îi stimăm foarte mult pentru că nu putem avea încredere în ei. Dar soldați noștri au puțină simpatie pentru ei – dacă, după trei ani de război mai putem cumva vorbi despre astfel de sentimente – în orice caz au pentru ei ceva asemănător cu compasiunea. Dar ce impact va avea totul asupra românilor? Până la urmă, acești țărani trebuie să fi observat că armata germană privește pe simplii soldați ca pe nimicuri. Ei trebuie să fi observat ce importanță crucială are relația lor cu comandamentele, că aceste comandamente exprimă punctul oficial de vedere. Și aceasta spune: români – soldați de mâna a doua, dar necesari.
Aroganța și stupiditatea cu care îi jignim pe alții și chemăm ura asupra poporului nostru. Dar ura și frica sunt un prost fundament pentru camaraderia de arme care este atât de necesară aici pe front și ne mai mirăm că diviziile străine luptă prost! Auzi despre ”acești soldați de rahat”, ”suflete de negustori”, ”macaronari”, ”gloată lașă”! Dar numai foarte puțini se gândesc că aceștia nu știu pentru ce luptă, fapt care îi lipsește de un moral înalt și de spirit ofensiv și care dă naștere indiferenței ce îi caracterizează. Poate ar fi suficient să se dea acestor națiuni un țel pentru care să merite să-și sacrifice viețile și vor începe să lupte precum leii. Dar dacă nu le dăm un astfel de țel?
Cei doi soldați români cereau de mâncare. Le-am dat feliile de pâine rămase, câteva bucăți de cârnat și puțină marmeladă. Grăsimi nu avem nici noi, dar o farfurie de supă există. S-a acrit puțin, dar și-a păstrat gustul. Foamea este cel mai bun bucătar, înobilează chiar și o supă ordinară. (…) Situația noastră e tolerabilă pentru că bucătarul a economisit puțin săptămâna trecută. De asta pot acum să-i hrănesc pe ”oaspeții” noștri subit apăruți. Mă privesc cu gratitudine și, când primesc o țigară, fețele li se luminează de fericire.
Folosesc momentul pentru a-i întreba despre cum e la ei în companie. Se plâng amar.
Am aflat că Popescu nu amesteca azi în cazan din întâmplare.Se întâmplă în fiecare zi. El însuși distribuie rațiile, el gătește, el distribuie mâncarea. Are propriul său sistem special. Prima data umple farfuriile ofițerilor cu carne și boabe, aproape fără lichid. Apoi vin la rând toți subofițerii. Aceștia primesc ce rămâne pe fundul cazanului. Iar tot ceea ce rămâne pe urmă – apă caldă și fără gust, ajunge la soldați. Aceasta este regula. De observarea ei cu strictețe se îngrijește Popescu – nobil român.
În locul meselor care lipsesc se mănâncă bătaie. Armata română încă nu a abolit pedeapsa corporală. Chiar și pentru cea mai mică greșală se întinde pe bancă și se biciuiește. Această metodă nu este abandonată nici acum, după serioase crize de panică și de retragere. Soldații își primesc porția de bătaie fie că sunt răniți sau bolnavi, degerați sau chiar amputați. Se vede cu ochiul liber că moralul soldaților nu se ridică prin aceste tratamente ci doar se intensifică ura față de ofițeri. Ei bine, acest lucru se va schimba cel puțin în cele două companii care îmi sunt subordonate mie. Și asta imediat.  Aceia care sunt destinați să-și pună capul în joc aici n-ar trebui să fie bătuți.
Băieții români nu au nici un minut de odihnă. Sunt ocupați de dimineața până noaptea. Nu numai că trebuie să-și satisfacă comandanții de companie și de pluton dar trebuie să facă rost pentru ei de cele mai incredibile lucruri pentru a crea confort în adăpostul ofițerilor. Mai mult de atât, întregul pluton este angajat în niște afaceri care nu-i pot da prin cap unui muritor obișnuit. Popescu e vechi sportiv hipic și ca atare nu poate fi separat de iapa sa, Mademoiselle. O cară cu trenul de aprovizionare de la o etapă la alta din România la Don, de la Don mai departe. Oriunde este compania sa, nobilul animal trebuie hrănit și asta mai bine decât soldații companiei. Astăzi 40 de soldați au lucrat la construirea grajdului pentru favorita căpitanului, grajd care e mai bine încălzit și mai spațios decât adăposturile soldaților. Avem o iapă, la fel de obosită și de emaciată ca orice ființă vie din încercuire, dar lângă ea stă zi și noapte un grăjdar, după un program special, care trebuie să o supravegheze indiferent ce s-ar întâmpla.
***
Pe la miezul nopții, mă bag în adăpost. În camerele alăturate stau oberfledwebelul Birch și cu Toni. Vorbesc – despre ce altceva – despre vecinii noștrii români. Birch vorbește despre examenul medical de astăzi și despre starea companiei românești. Toni, furios, vorbea atât de tare încât puteam să aud fiecare cuvânt:
-Cum ar fi să încerce cu mine! I-aș da niște bice la cur imediat!
-Tu însuți nu crezi ceea ce zici – îi răspunde Emig. Ești prea încet și nici nu ți-ar trece prin cap. Sunt mereu răvășiți, s-au obișnuit.
-Cum adică ”s-au obișnuit”? Poate sunt obișnuiți și cu degerăturile, să mănânce zeamă de varză și să moară. Nah, bieții băieți o duc mult mai rău decât noi. Și pentru ce, mai exact, suferă toate astea? Poate cred că vor cuceri [fabrica – n.n.] Octombrie Roșu sau alte colțuri din acest oraș?Au aterizat prea târziu.
-Nu striga așa de tare! Ce, tu crezi că o să primești o vilă la Volga? Tu însuți ai ceva care te tine legat de locurile astea?
-E chiar altceva! Din moment ce Ivan a vrut să ne atace, vrând-nevrând a trebuit să ne apărăm. Dar dacă n-a vrut să ne atace – acum mulți spun asta! – atunci nimic din chestia asta nu face sens. Atunci, peste toate, dacă a început-o Adolf însuși, atunci nouă germanilor ce ne mai rămâne? Lasă-l, dă-i înainte! Nu e nici o diferență între ei și noi. Dar românilor – nimeni nu le-a făcut nimic și nu au pornit ei războiul. Așa că doar sunt strânși tare de bile.
-Da și e clar: treaba nu le-a ieșit. Doar îi asculți și vezi că nici nu știu de ce sunt aici.
Acum în conversație intră Birch:
-Exact! Mi-au zis chiar doi români. S-au săturat, vor acasă, cât despre război„să și-l facă cum vor!„.
-Ah, acum totul e clar! Acum înțeleg de ce infanteria a refuzat asemenea întăriri.Ei sunt pe linia frontului și acolo nu se renunță.
-Interesant. Și ce va face oare bătrânul nostru cu gloata asta?
În dimineața următoare, doctorul nostru se duce la compania lui Brătianu. L-am rugat să-l trimită în cursul zilei la mine împreună cu Popescu: trebuie să stau de vorbă cu ei. După două ore s-au prezentat amândoi cu fețele supte, gâfâind și transpirați. Mă priveau cu surprindere: de ce mă amestec în afacerile interne ale unităților lor? Dar acesta eraun lucru necesar. În primul rând interzic pedeapsa corporală. În al doilea rând trimit la fiecare dintre companiile lor bucătari care vor prelua sarcina preparării și distribuirii mesei atât a hranei reci cât și a celei calde. Adițional, după programul de lucru soldații se vor ocupa cu totul marginal de alte sarcini. Asta în ceea ce privește grajdurile și adăposturile ofițerilor. În cele din urmă dispun celor doi căpitani ca împreună cu elementele apte de luptă din companiile lor să vină în zona caselor albe. Vor fi acolo complet pregătiți de lucru la ora 17:00. Vor avea asupra lor uneltele de săpat. Cazarea și-o va aranja fiecare la fața locului.
Rezultatele examinării medicale la compania lui Brătianu erau un pic mai bune ca cele de ieri. 50 de oameni pot fi folosiți. Împreună cu cei 30 ai lui Popescu asta înseamnă totuși 80 de oameni care pot fi puși la treabă.
Exact la ora 17:00 românii se prezintă la locul hotărât. Ambii comandanți ne-au salutat pe mine și pe Franz. Artileria rusă ne-a lovit astăzi cu moderație, după criteriile locale bineînțeles. Comparat cu alte sectoare ale frontului este însă un uragan de foc. Oricum, românii se culcă la pământ căutând o cât de mică protecție. Pentru a evita pierderile în mișcare, ordon înaintarea în formație extinsă. Subofițerii din batalionul meu care trebuie să supravegheze munca de sapă merg la o distanță de 50
de metri. Eu împreună cu Franz și cu cei doi comandanți români de companie mergem înainte. Ridicându-ne camarazii după fiecare oprire ajungem la hala numărul 5 și lucrurile încep să se complice. Durează de două ori mai mult ca de obicei.
Acolo, în prezența ambilor comandanți de companii indic munca care trebuie făcută: consolidarea cuiburilor de mitralieră, săparea tranșeelor și a adăposturilor. Totul este limpede. Doar că lipsea mare parte din forța de muncă – românii. Mă gândesc să-i aștept pentru a preda comanda lui Franz și să plec. Din primul detașament care sosește lipsesc cinci oameni. Subofițerul mă anunță că s-au adăpostit pe drum și că vin. Așteptăm dar din acest grup nu mai vine nimeni. La celelalte detașamente situația nu e mai bună. Apare subofițerul Trautman cu un soldat – unul singur. Acum, la punctul de întâlnire nu sunt decât comandanții de detașamente. Un soldat din 28 de oameni. Așteptăm încă o jumătate de oră, dar soldații nu sosesc.
De soldații care lipsesc nu mai aud nimic. La vest de casele albe ajungem din urmă un grup de patru oameni care trag ceva ca o sanie. Mă uit mai bine: pe două placaje bătute în cuie stau trei morți: doi cu capul înainte, unul cu capul înspre înapoi. Cadavrele – pur și simplu aruncate pe targa improvizată, capetele și mâinile atârnând prin zăpadă. Viața umană nu valorează prea mult aici, morții – și mai puțin. Se pare că este la fel și pentru români.
A doua zi toți oamenii apți de muncă sunt la locul indicat pentru că de astăzi numai cei care lucrează vor primi de mâncare. Interzicerea pedepsei corporale și corectitudinea instaurată de cei doi bucătari ai noștri își vădesc roadele așa că, după câteva zile, ambele companii arată ca niște unități adevărate.
Pentru a-i face să lucreze mai bine e nevoie să le dăm mai multă mâncare. În cei doi comandanți români nu se poate avea încredere în această privință așadar trebuie să o distribuim chiar noi, ca pentru oamenii noștri. Precauția nu strică. Suplimentul îl vor primi doar aceia care muncesc în prima linie. Acum însă soldații români s-au pus pe treabă. Sapă, întind sârma ghimpată și ajută oriunde este necesar.
Numai o singură dată a fost necesar să intervin. Câteva zile mai târziu, am observat dintr-o dată că pe panta din fața întăriturii se vede ceva închis la culoare. Opresc mașina și mă duc să văd. Se pare că pe două scânduri stau cadavrele celor trei uciși în prima zi. Probabil că cei patru soldați care trăgeau sania improvizată nu au fost destul de puternici ca să-și tragă camarazii morți până la companie sau la cimitir. Era întuneric, nu se putea vedea nimic, sania s-a răsturnat cu încărcătura sa iar placajele și cadavrele s-au rostogolit pe pantă și au rămas împrăștiate.
Am ținut companiei o lecție de morală, dar soldații s-au arătat nemulțumiți. Românii care îmi traduceau cuvintele îmi reproșau din priviri. Sau mi se părea? Până la urmă am interzis pedeapsa corporală, le-am trimis doi bucătari care să aibă grijă să nu fie folosiți în van. Acum că sunt mai relaxați ar trebui să primească critica. Dar eu îi sperii că vor rămâne nemâncați. Oare nu îi trimit astfel înainte în uzină, direct sub foc, unde obuzele nu fac diferența între nemți și români? Și eu stau în fața lor aici și îi învăț cum să se comporte cu morții! Nu e de mirare că se uită la mine așa.
(…)
Da, cred că în curând unitatea mea se va transforma într-o mică divizie. Rămășițele propriului batalion, o companie de brutărie, plutonul de măcelărie, cele două companii românești și acum trei noi companii de construcții. Dacă lucrurile merg așa în curând, în apropiere, nu vor mai fi ravine pentru a caza toți soldații. (…)
În fața mea stă căpitanul român Popescu. Este cu mințile rătăcite și plânge în timp ce ne spune vestea tragică. I-au ucis iapa de curse! Cea pentru care fusese construit grajdul special și pentru care un soldat stătea mereu treaz. Cu jumătate de oră în urmă căpitanul a găsit grăjdarul în paie, legat, lângă capul Mademoisellei și la o oarecare distanță copitele tăiate – tot ce mai rămăsese. Nu-l pot ajuta, mai ales că nimeni nu recunoaște ci numai insistă că nemții au făcut-o.
Conversația ne-a fost întreruptă de un telefon. Tensiune! Rușii au pătruns în hala numărul doi și trebuie  să trimitem toate forțele acolo! Totul ca de obicei. Unitățile nominalizate pe linia de foc, cercetarea, asigurarea operativității și contraatacul.
(…)
Anul nou. 1943.
Anul nou a venit și credința în capacitatea de a ieși repede din acest mediu mortal nu mai există. Operația Gotha a rămas un episod oarecare al parcursului tragic al viitorului nostru. Cu puțin înainte de Crăciun vârful penei blindate s-a apropiat de noi la o distanță de 40 de km atingând Mișkova. Soldații din sudul încercuirii vedeau în stepa pustie bombardierele noastre în picaj. Noaptea, un ochi ager putea să distingă lumina produsă de focul artileriei pe centura de încercuire rusească. Comandanții unităților blindate și motorizate din interior care trebuiau să rupă încercuirea și să facă joncțiunea cu armata care avansa așteptau momentul în care aceasta va fi reușit să creeze prima breșă și să iasă pe un front larg pentru a-și stabili țintele. Lovitura fusese aplicată între diviziile 3 și 29 motorizate. Dar în zorii lui 28 decembrie, pana blindată a operației Gotha a început să se retragă. Pe Don, rușii au rupt frontul în sectorul Armatei a 8-a italiene. Pentru a-și acoperi flancul nordic, Manstein a ordonat ca Divizia 6 blindată să intre în subordinea Armatei a 3-a române slăbind în mod decisiv operația Gotha care a fost incapabilă să reziste debușării rezervelor operaționale ale inamicului. Suferind pierderi grele în oameni și echipament, gruparea a început să bată în retragerea
din care încă n-a fost în stare să se oprească. Soarta noastră este pecetluită. (…)”

ps.Helmut Welz, comandantul batalionului 179 pionieri din Divizia 79 infanterie
În cercul de la Stalingrad au rămas diviziile 20 infanterie, 1 cavalerie şi Detaşamentul „Voicu”, efectivele totale fiind de 12.607 militari (ofiţeri, subofiţeri şi trupă)
surse .adevarul.ro,historia.ro
http://www.estica.eu...-la-stalingrad/

articol din historia.ro partea 1
În cartea sa despre Stalingrad, istoricul militar Antony Beevor considera, pe bună
dreptate, că bătălia pentru oraşul ce purta numele conducătorului Uniunii Sovietice nu
poate z înţeleasă printr-o analiză obişnuită. Un studiu pur militar al acestei lupte titanice
nu poate să transmită realitatea, tot aşa cum hărţile lui Hitler din Bârlogul Lupului din
Prusia Orientală l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferinţa soldaţilor săi.
Stalingradul, mai întâi de toate, a fost un loc al jertfei şi al suferinţei, al deciziilor
îndrăzneţe şi al indeciziilor, al supravieţuirii şi al morţii.
Atunci când a propus noua direcţie de ofensivă a Wehrmacht-ului în primăvara anului 1942,
Hitler a avut drept argument hotărâtor dimensiunea economică a con{ictului. În opinia sa,
Germania nu putea continua războiul cu şanse de reuşită dacă nu obţinea rezervele de
petrol din Caucaz. Concepţia s-a dovedit eronată, de vreme ce Germania a reuşit să continue
războiul timp de încă trei ani, dar cancelarul german era foarte sensibil la asemenea
argumente. Pe de altă parte, zind un jucător înăscut, ideea unei ofensive îi surâdea, în timp
ce detesta orice sugestie a trecerii în defensivă. Când serviciile de informaţii i-au dezvăluit
că fabricile sovietice a{ate dincolo de Urali produceau aproximativ 500-600 de tancuri pe
lună, Hitler a făcut o criză de nervi, susţinând că un asemenea ritm de producţie e
imposibil. Şi atunci, ca şi mai târziu, nu credea decât ceea ce dorea să creadă, cu consecinţe
dramatice pentru germani.
Concepţia strategică adoptată în primăvara anului 1942 preconiza un efort ofensiv făcut pe
{ancul sudic al frontului, pe lângă Marea Neagră, sub forma unui atac în josul coridorului
dintre Don şi Doneţ. După ce traversa cursul inferior al Donului, între cotul lui sudic şi gura
de vărsare în Marea Neagră, ofensiva urma să continue spre sud, către exploatările
petrolifere din Caucaz, extinzându-se totodată spre Stalingrad, pe Volga. Pe restul frontului
de est, armatele germane urmau să rămână în defensivă şi să încerce să-şi consolideze
poziţiile fortizcate. Şi de această dată, generalii germani aveau dubii în privinţa proiectatei
ofensive. În primul rând, ideea unui atac pe un singur {anc, fără o presiune simultană
asupra centrului frontului, era diferit de toate concepţiile cu care fuseseră îndoctrinaţi în
academiile militare. Îi neliniştea şi prezenţa a numeroase trupe aliate – române, italiene sau
ungare – în care marea majoritatea nucleului de comandă a armatei germane nu avea prea
multă încredere, pentru a ne exprima elegant. Hitler le-a explicat că trupele aliate vor z
doar de acoperire, mai ales în zonele unde cursurile unor mari râuri urmau să ze un
obstacol natural greu de trecut. În znal, ca de zecare dată, cancelarul german a avut câştig
de cauză în a-şi impune punctul de vedere. Cucerirea Stalingradului va reveni exclusiv
trupelor germane, i-a asigurat el.
Hitler şi Caucazul
Discuţiile au avut la 1 iunie 1942, la Poltava, cartierul general al Grupului de Armate
Sud. Hitler părea extrem de bine dispus când s-a întâlnit cu feldmareşalul von Bock şi cu
ceilalţi comandanţi-şez de armate, printre care Kleist (Armata 1 Tancuri), Hoth (Armata 4
Tancuri) şi Paulus (Armata 6). Reprezentantul aviaţiei pentru această întâlnire era
generalul-baron von Richthofen, vărul celebrului „Baron Roşu”, în escadrila căruia intrase
în 1917, un bărbat chipeş dar cu o expresie dură şi extrem de arogantă. Avea şi un bogat
palmares în acte neîndurătoare:comandant al legiunii Condorîn Spania, cu o implicare
directă în bombardamentul localităţii Guernica, căruia Picasso i-a „dedicat” unul dintre
celebrele sale tablouri, comandant al Corpului 8 aviaţie care a atacat Belgradul în aprilie
1941, cu costul a aproape 17.000 de vieţi – act pentru care superiorul său direct, generalul
Alexander Löhr, a fost executat în Iugoslavia după război. Şi în Creta, oraşele Canea şi
Heraklion cunoscuseră priceperea generalului-baron, atât de indiferent la consecinţele
actelor sale.
Spre deosebire de acest războinic parcă desprins din operele lui Wagner, înaltul şi delicatul
Friedrich Wilhelm Paulus, cu manierele lui elegante, avea reputaţia unui intelectual, uşor
stingher în postura de conducător de oşti, mai ales în comparaţie cu generalii Model sau
Rommel. Provenit dintr-o familie de dregători, tânărul Paulus făcuse, în 1909, o cerere de
înrolare în Marina Imperială, dar fusese respins, un an mai târziu primind o şansă prin
mărirerea efectivelor armatei. Era complexat de originea sa socială şi, în egală măsură,
obsedat de aspectul său. În 1912 s-a căsătorit cu românca Elena Rosetti-Solescu, care avea
doi fraţi ozţeri şi provenea dintr-o familie cu importante legături princiare. Se deosebeau în
ceea ce priveşte convingerile politice:în timp ce soţia sa dispreţuia naţional-socialismul,
Paulus se înrolase în Freikorpspentru a lupta împotriva bolşevismului la sfârşitul Primului
Război Mondial. Conştiincios şi meticulos în munca sa de ozţer de stat-major, ocupaţia sa
favorită era să deseneze hărţi la scară redusă a campaniei lui Napoleon în Rusia. Spre
deosebire de energicul Rommel, gata oricând să intre în dezacord cu superiorii săi, Paulus
era un subordonat model, chiar slugarnic uneori.
În timpul conferinţei, Hitler a menţionat doar în treacăt Stalingradul. Pentru generalii săi,
nu era decât un nume de pe hartă. Obsesia sa din acel moment erau câmpurile petrolifere
din Caucaz. „Dacă nu luăm Maikopul şi Groznîi”, a azrmat el în felul său patetic, „trebuie să
pun capăt războiului”. În acea fază, singurul interes pentru Stalingrad consta în eliminarea
fabricilor de armament din zonă şi asigurarea unei poziţii pe Volga, capturarea oraşului
nezind considerată o necesitate.
În acelaşi timp, Stalin părea din nou cuprins de încăpăţânarea din primăvara anului 1941,
când a refuzat cu obstinaţie să ia în considerare toate sursele care indicau un atac iminent al
Germaniei. În vara anului 1942, liderul de la Kremlin era convins că Hitler pregăteşte o
nouă ofensivă împotriva Moscovei. În 19 iunie, ozţerul însărcinat cu probleme operative la
Divizia 23 tancuri a plecat cu un avion uşor Fieseler Storch să viziteze o unitate din linia
întâi. Contrar tuturor procedurilor de securitate, luase cu el un set de ordine detaliate
pentru întreaga operaţiune. Aparatul a fost doborât dincolo de liniile germane, iar o patrulă
trimisă să recupeze documentele a constatat că ruşii ajunseseră acolo primii. La primirea
veştii, Hitler a făcut o criză de nervi, ameninţând cu trimiterea în faţa Curţii Marţiale pe
oricine îi ieşea în cale. Dar în momentul în care documentele i-au fost aduse la cunoştinţă,
Stalin nici nu a vrut să le vadă, considerându-le falsuri.
„Cât vedeai cu ochii vehicule şi maşini semişenilate înaintează prin stepă”
Pe 28 iunie, armatele 2 şi 4 tancuri germane au atacat din direcţia Kursk spre Voronej, spre
est, nu spre nord, spre Orel şi Moscova, aşa cum se aştepta Stalin. La 30 iunie, Armata 6 a lui
Paulus a părăsit aliniamentul de plecare pregătit pe malul de est al râului Doneţ. Cu toată
rezistenţa puternică întâmpinată, curând diviziile germane înaintau prin lanuri de porumb
şi {oarea soarelui într-o ţară deschisă, spre Rostov-pe-Don şi câmpurile petrolifere din
Caucaz. Părea că zilele glorioase din vara anului 1941 reveniseră. „Cât vedeai cu ochii”, scria
un martor ocular, „vehicule şi maşini semişenilate înaintează prin stepă. Fanioanele {utură
în aerul pâlpâitor al după-amiezii”. Comandanţii stăteau fără frică în picioare în turele
tancurilor, cu braţul ridicat, pentru a-şi îndemna soldaţii să înainteze, în praful gros ridicat
de şenile. Dar la un moment dat, din cauza lipsei de combustibil, blindatele au fost nevoite
să se oprească. A{at într-o stare de surescitare din ce în ce mai mare din cauza întârzierilor,
Hitler a luat o decizie hotărâtoare pentru viitorul lui şi al Germaniei. Conform planizcării,
Armata 6 şi a Armata 4 tancuri urmau să atace spre Stalingrad, înainte de lansarea atacului
asupra Rostovului şi peste Donul inferior spre Caucaz. Hitler dorea cu atâta disperare să
grăbească atacul spre Caucaz, încât a hotărât ca aceste faze să se desfăşoare concomitent.
La 16 iulie, cancelarul german s-a deplasat la noul Cartier de Armate din oraşul Viniţa, pe o
căldură toridă, de aproape 40 de grade, care-i crea un disconfort dublat de starea de
surescitare în care se a{a. În doi timpi şi trei mişcări, le-a expus comandanţilor un nou plan de bătaie. Armata 6 urma să se ocupe de capturarea Stalingradului, în timp ce Grupul de
Armate A, sub comanda feldmareşalului von List, a primit ordinul de a cuceri întreaga platformă maritimă estică a Mării Negre şi cea mai mare parte a ceea ce mai rămăsese din
Caucaz.
Permanenta subestimare a potenţialului inamicului capătă treptat o formă grotescă şi
devine primejdioasă”
Când a primit acest ordin, două zile mai târziu, List l-a citit înmărmurit. Apoi a devenit
convins că Hitler deţinea anumite informaţii despre Armata Roşie, care nu îi parveniseră. În
jurnalul său, Franz Halder, şeful de stat-major al armatei de uscat, nota în:„Permanenta
subestimare a potenţialului inamicului capătă treptat o formă grotescă şi devine
primejdioasă”.
Hitler a încercat să justizce riscurile asumate pe baza întăririlor primite de la aliaţi. Cu
toată capacitatea sa de persuasiune, nu a convins însă pe nimeni când a vorbit în termeni
elogioşi despre Armatele 3 şi 4 române, 2 ungară şi 8 italiană. Generalii germani ştiau că
zecare din aceste armate nu pot face nici cât un corp de armată german, ca să nu mai
vorbim de o armată, îndeosebi din cauza mijloacelor antitanc insuzciente. Majoritatea
împărtăşeau opinia feldmareşalului von Runsdstedt cu privire la această „armată a Societăţii
Naţiunilor”, care cuprindea români (ai căror ozţeri şi subozţeri erau după părerea lui
„deasupra oricărei descrieri”), italieni („teribili oameni”) şi unguri („nu doreau decât să
plece mai repede acasă”). Cu puţine excepţii, precum slovacii („excelenţi, foarte modeşti”) şi
trupele române de vânători de munte, el şi majoritatea corpului de comandă german îi
considerau prost echipaţi şi înarmaţi, neinstruiţi şi total nepregătiţi pentru Frontul de Est.
Exprimate arogant, opiniile lui Rundstedt sunt conzrmate şi de alte surse. Majoritatea
soldaţilor aliaţi era analfabetă, lipsa de familiarizare cu progresul tehnologic expunându-i
unor accese de panică, mai ales când erau atacaţi de tancuri. Pedepsele corporale aplicate
soldaţilor de ozţerii români erau de neconceput în armata germană. Opinia unanim
împărţită în rândul corpului de comandă german era că moralul Armatei Române,
îndeosebi după pierderile din timpul asediului Odessei, era extrem de scăzut, iar
continuarea războiului dincolo de Nistru era de neînţeles pentru majoritatea soldaţilor.
Această atitudine „balcanică” asupra războiului era valabilă pentru toate trupele
aliate:câţiva soldaţi unguri se plânseseră germanilor că sunt dezamăgiţi de cât se putea fura
faţă de ce le promiseseră ofiţerii lor.

Edited by ocoleanuionut, 26 June 2017 - 20:08.

Mai draga, ce ar fi sa dai link si sa iti exprimi si tu niste puncte de vedere in loc sa dai ponta/paste.