Credinta Ortodoxa

2 din 3
Aşa facem şi noi: nu facem ce trebuie, ascundem sub preşul vieţii noastre tot felul de oameni pe care i-am batjocorit, sau nu i-am băgat în seamă, sau pe care i-am jignit, sau nu i-am ajutat, trecem sub tăcere ce am făcut, dar asta nu rezolvă problema. Si noi rămânem nişte fricoşi în continuare, și la orice ni se întâmplă zicem că răul pe care l-am făcut este cauza, dar asta nu ne face să punem început bun vieţii noastre sau să facem ceva bărbătesc, hotărât, să luăm plugul de coarne şi să nu ne întoarcem îndărăt. Adică să fim ori calzi, ori reci, să ne hotărâm odată. Şi rămânem în aceeaşi stare, nici buni, nici răi, dar, de fapt, în inimă răi.
Şi, în prima parte a vieţii, acest rău nu se vede, până nu-ţi scoate diavolul în cale tot felul de situaţii în care cazi cu uşurinţă. Irod, până nu şi-a luat de femeie pe soţia fratelui său, probabil părea un evreu care ţine regulile. Dar, această locuire a noastră cu păcatul în minte, în inimă, dorindu-l, nedându-l afară, se va coace şi va rodi mai devreme sau mai târziu prin răul făcut în exterior. Să nu ne înşelăm! Aşa cum zice Pavel, nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi noi ne gândim: de fapt, când ne vorbeşte de aceste păcate, care la început par mici sau disparate… Si, din când în când, Pavel ne vorbeşte tainic că noi, făcându-le pe acestea consecvent şi constant, aceasta dovedeşte o însoţire cu păcatul la nivelul minţii de lungă durată şi o nehotărâre şi o nebărbăţie de lungă durată de a alunga păcatul din sufletul nostru, care, la început, se arată prin lucruri mici, nu te loveşte ca trenul dintr-o dată, ci te biruieşte prin lucruri mici şi exterioare. Dar, conlucrând cu păcatul, și trăind în mijlocul lui, şi alegându-l tot timpul, şi stând în preajma lui, diavolul te va prinde.
Părintele Ciprian Negreanu

3 din 3
Vinovăţia continuă – starea de vinovăţie nerezolvată, nelăsată să rodească prin oprirea din păcat, un fel de vinovăţie rea, cum vă spuneam înainte, cum zice cineva care de dimineaţă a mâncat ceva de dulce în post: “A, păi dacă tot am călcat postul, gata, m-am spurcat...” şi mănâncă de toate, nu mai ţine nici post. Asta e o mare greşeală, e ca şi cum o echipă de fotbal ar primi un gol şi ar zice că nu mai are rost [să joace], şi ar părăsi terenul, și ar fi înfrântă doar pentru că a primit un gol. Aşa se întâmplă cu această vinovăţie care nu rodeşte bărbăteşte în hotărârea de a nu mai face. E o vinovăţie de care diavolul se foloseşte excepţional de bine, dându-ţi impresia unei vinovăţii fără şanse, fără orizont de iertare.
…
Aşa face diavolul și cu noi: îl ținem în minte, ne gândim tot timpul la păcat, nu-l alungăm, ne întărește în patimi, în păcate, încet-încet vin alte patimi, alte păcate, colaborăm cu păcatul în mintea noastră, vom găsi prilejuri să facem păcatul atunci când nu ne vede nimeni, când nu ştie nimeni, când conştiinţa poate fi minţită că vei face păcatul doar într-o anumită măsură, îl aştepţi, îl doreşti şi nu ştii cum să-l împlineşti, îl vei împlini în multe feluri, în mici măsuri, până când, după ce se adaugă păcat după păcat și patimă după patimă, diavolul va găsi un moment cu bun prilej când, folosindu-se de mândria ta, sau de deznădejdea ta, sau de starea ta de nepăsare faţă de Dumnezeu, sau de multe altele, te va prinde. Şi, în momentul acela, poţi face lucruri pe care să nu le mai poţi repara niciodată, de la uciderea pruncilor la nepăsarea faţă de proprii tăi copii, care ajung să fie nepăsători ei faţă de Dumnezeu sau printr-o viaţă de păcat în faţă propriilor tăi copii prin care le ucizi sufletul – şi uciderea sufletească e chiar mai rea decât uciderea copiilor în pântece – și poţi ucide alţi oameni în jurul tău, alte suflete curate, inocente.
…
Părintele Arsenie insista şi spunea că cel care nu dezamorsează acum bombele, tensiunile care se strâng acum între tine și conştiinţă, între tine şi Dumnezeu, între tine şi tu însuţi, aceste tensiuni vor exploda, se vor arăta în toată urâciunea lor. Iar dacă mai târziu înseamnă după moarte, e înspăimântător, nu se mai poate face nimic!“
Părintele Ciprian Negreanu
……………………………………………………………

Cât de importantă este Rugăciunea Inimii în condiţiile societăţii de astăzi?

Rugăciunea este a inimii, pentru că nu ține cont de societate. Este exercițiul de iubire intimă și tainică prin definiție între om și Dumnezeu. Și, Slavă Domnului, nu este singurul. Intuiția Mântuitorului Hristos în nevoia de multitudine a ființei umane ne este dată de faptul că nu rostește o Fericire, ci nouă și nu ne propune o Poruncă, ci zece…Toate ca niște porți prin care intrăm în Harul Lui. În rest, Taină!
Părintele Constantin Necula

Lacrimile și întristările nu dau nici un folos morților, nici nu pot să-i întoarcă din viața cea veșnică, nici să-i scoată din gropi. Pentru aceasta au dat lege dumnezeieștii apostoli, să nu ne pierdem mintea plângând pe morți, ci să-i pomenim la înfricoșatele taine și să facem milostenie în numele lor. Firea este aducătoare de lacrimi, dar credința oprește izvoarele lacrimilor. Nu a murit fratele nostru, ci doarme. Moartea cea adevărată este moartea sufletului. Se închide mormântul pentru trupul lui, dar se deschide cerul pentru sufletul lui.
Părintele Arsenie Papacioc
..................................................

Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite,
Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;
Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic.
Şi de este cineva din voi lipsit de înţelepciune, să o ceară de la Dumnezeu, Cel ce dă tuturor fără deosebire şi fără înfruntare; şi i se va da.
Să ceară însă cu credinţă, fără să aibă nici o îndoială, pentru că cine se îndoieşte este asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo.
Să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Dumnezeu.
Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale.
Iar fratele cel smerit să se laude întru înălţimea sa,
Şi cel bogat întru smerenia sa, pentru că va trece ca floarea ierbii.
Căci a răsărit soarele arzător şi a uscat iarba şi floarea ei a căzut şi frumuseţea feţei ei a pierit; tot aşa se va veşteji şi bogatul în alergăturile sale.
Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.
Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.
Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.
Nu vă înşelaţi, fraţii mei prea iubiţi.
Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, Cap.1

Ne place să observăm defectele altora, să facem comparaţie şi să ne simţim superiori, însă e puțin probabil ca înjosind pe cineva să devii cu adevărat mai bun - e doar o senzație. Gândește-te cum se simte acela pe care tu l-ai corectat și mai ales făcând-o cu superioritate și ironie; este mai mic decât tine, ok, poate nici n-are experiența sau dexteritatea ta, dar lasă, nu mai desface tu după el, nu mai reface! Sau cel puțin, nu de față cu el, să te vadă. Nici el nu se îndreptează în felul acesta și îl mai și pierzi, îi pierzi dragostea, iar să i-o recâștigi, nu mai poți... pentru că l-ai înjosit. El e mic, dar a avut voință și a încercat... în felul lui; că nu i-a reușit în totalitate este altceva, dar ce a făcut, a făcut cu dragoste.... iar tu l-ai desconsiderat, l-ai făcut să-și piardă încrederea în sine, poate a și plâns din pricina ta... iar tu nu conștientizezi nimic din acest fenomen, nici nu te gândești cât se frământă în sinea lui... și te întrebi uimit de ce a devenit rece față de tine... Încearcă să-i recâștigi dragostea și redă-i încrederea în sine, dacă mai poți!...
Elena J.

Despre ascultare
1 din 3
Un alt aspect care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. In numele ascultării s-a tacut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci cand era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrancenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi. Tot aşa, de cate ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, totul se face sub deviza „ascultării”. Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm! Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea de armată, în care ascultarea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi. Scopul meu nu este să instig la neascultare, ci doar sa refac sensul evanghelic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. Cel ce Mă iubeşte pe Mine - spune Hristos - ascultă cuvintele Mele. Aşadar ascultarea este o expresie şi o dovadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. In sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o virtute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor. Exemplele din mediile monahale primare care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuie înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se impune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Niciodată din ascultare nu poate ieşi ceva rău, pentru că ea este urmarea lui Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare
............................................

Despre ascultare
2 din 3
Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dragostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucura doar de adevăr. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe linia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos.
Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putand, de aceea, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o replică, puţin mai înmuiată, la infailibilitatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturisirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „talhăresc”, la care a fost condamnat Sfantul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase. Aşa se explică paradoxul că mari învăţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Mărturisitorul, au fost de neînduplecat atunci cand li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vanduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi imfumurării împărătesei, iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşită a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său. Atat marele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţara, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stâlpi şi dascăli ai Bisericii.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Despre ascultare
3 din 3
De fapt, fenomenul martirajului în Imperiul Bizantin, declarat ortodox, trebuie să spulbere desăvarşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriarhal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al VII-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mana dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII-lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, „ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni”, au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor. Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisind în numele unui popor întreg, atat in Rusia, cat şi în România şi aiurea. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci Cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare“, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osandita laşitate. Vorba Sfântului Maxim Mărturisitorul: Nu este nimic mai silnic decît o constiinta care te acuză şi nimic mai îndrazneţ decat o conştiinţă care te apără.
Ieromonah Savatie Baștovoi

1 din 7
Una este lumea crestinilor si alta lumea veacului acestuia. O mare deosebire le desparte. Viata, conceptiile, gandurile si faptele unora sunt complet deosebite de ale celorlalti. Cum spune Iisus: „Voi nu mai sunteti din lume, pentru ca Eu v-am scos pe voi din lume“. Intreaga omenire este cernuta in sita satanei. El, raul, neincetat scutura sufletele, le agita cu ganduri inselatoare, ca pe graul care este cernut si intors pe toate partile, scuturat bine de tot. Astfel, vicleanul zguduie tot omul prin ganduri si pofte, calcandu-l in picioare, buimacind tot neamul lui Adam.
Caci aceasta este deosebirea intre crestini si lumea pacatoasa. Crestinii au mintea si gandurile la Dumnezeu, in timp ce lumea le are la poftele si interesele sale materiale. Dupa lupte grele, dupa multe suferinte, ispite si incercari, cernuti in sita diavolului cu inversunare, crestinii adevarati ajung la adevar, la pace, la cumintenie, la statornicie, la liniste. Ei s-au intors din moarte la viata! Deosebirea nu este deci exterioara, in forme si haine, ci deosebirea este in minte, in inima, in suflet. Multi oameni din lume, care par a avea pace si stapanire de sine, sunt in fond zbuciumati de ganduri si tulburati sufleteste, iar multi din cei ce par agitati, activi, sunt in fond plini de pace si bucurie sufleteasca. Numai Dumnezeu cunoaste taina inimii fiecaruia. Prin urmare, sa nu judecam niciodata pe nimeni. Numai cei ce L-au gasit pe Dumnezeu au adevarata pace; orice alt fel de pace este inselatoare si de scurta durata, pana la prima provocare!
Avva Macarie Egipteanul

2 din 7
Cei care L-au descoperit pe Dumnezeu se reinnoiesc, devin creaturi noi; dar nu dintr-o data, ci printr-o munca grea, personala, intima, ascunsa - un razboi nevazut, de mii de ori mai cumplit decat cel purtat intre popoare. Lupta gandurilor este cea mai grea lupta. Este lupta duhurilor nevazute, este comparatia si alegerea intre placerile si bogatiile vazute si cele nevazute, intre cele actuale si cele promise, lupta intre prezent si viitor. Numai cine reuseste sa renunte la prezent, sa jertfeasca momentul de fata, acela cucereste viitorul, vesnicia! O clipa sa ne daruiasca eternitatea!
„Siliti-va, spune Domnul, sa intrati pe poarta cea stramta“. Asadar, silinta cucereste vesnicia. Trandavia, lenea, lipsa de curaj, neincrederea, obisnuinta cea rea opresc straduinta celui ce vrea sa castige vesnicia. Orice alta dorinta impiedica elanul spre Cer, orice pofta, orice ambitie si orice lucru dorit prea mult sunt pietre de poticnire in drumul desavarsirii. Cine voieste sa fie cu Hristos in vesnicie trebuie sa se si rastigneasca cu Hristos in timp si spatiu, pe acest pamant! Iisus a spus-o doar: „Cine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa vina dupa Mine“. Fara lepadare de sine, vesnicia este cu neputinta. Inima decide ce iubeste mai mult: pe Dumnezeu, sau lumea? Mandria aceluia care Il doreste pe Dumnezeu, dar de sine nu se leapada, va improsca sageti veninoase impotriva fratilor sai, judecandu-i fara mila, crezandu-se numai pe sine drept si pe calea cea buna. Nu mai pomenim de pacatele grozave si de ura si egoismul duse la extrema.
Avva Macarie Egipteanul

3 din 7
Cel rau este ferecat in poftele sale prin propria voie, pe care nici nu se gandeste sa si-o schimbe, nici nu o considera drept ceva rau, nestiind poruncile lui Dumnezeu pe care, din indiferenta, nu vrea sa le caute! Şi astfel orice viciu, orice iubire ce stapaneste mintea unui astfel de om il ingreuneaza de la intelegerea adevarului, il indeparteaza de Dumnezeu si mai mult. Balanta inimii hotaraste soarta sufletului. Orice iubeste omul devine piedica in unirea cu Dumnezeu. Tot ceea ce place omului: lauda, averea, onorurile, violenta, cearta, vorbele desarte, trandavia, desfranarea, luxul, cochetaria, somnul, glumele proaste, distractiile, lecturile proaste, toate acestea sunt lanturi grele ce-i strang sufletul ca intr-un cleste si nu-i dau libertatea sa zboare spre Dumnezeu. Scapa din acest lat numai acela caruia toate ii sunt indiferente, dornic sa-si indrepte mintea si inima neincetat spre Dumnezeu!… Unul ca acesta se uita pe sine si nu da atentie capriciilor si poftelor trupului sau. El se preda in intregime, minte si suflet, in voia lui Dumnezeu. Numai asa va putea strabate, prin lupte grele, incercarile care-i vin. Toate poruncile Domnului devin usoare pentru el daca isi pastreaza neatinsa iubirea pentru Dumnezeu. „Sarcina lui devine usoara si jugul dulce“, dupa cuvantul lui Iisus. Ba mai mult, incercarile si suferintele se transforma in bucurii, ele fiind pentru un astfel de suflet semnul iubirii lui Dumnezeu, care doreste sa-l curateasca de orice impuritate pe care inca o mai are!…
Avva Macarie Egipteanul

4 din 7
Asa se elibereaza cel ce-L iubeste pe Dumnezeu, cu propria-i vointa si staruinta, primind astfel ajutorul de sus.
Dintr-o casa cuprinsa de foc, cel care vrea sa se salveze fuge gol, in timp ce acela care vrea sa-si mai salveze ceva din bunurile pe care le iubeste piere in flacari, o data cu acestea… Pentru un castig neinsemnat, se prapadeste prin propria-i vointa, din cauza intarzierii, a amanarii!
Cum s-a lepadat Iov de toate, laudandu-L totusi pe Dumnezeu? A dovedit ca nimic nu conta pentru el mai mult decat credinta si nadejdea in Domnul. Avraam, la fel, a fost gata sa-si sacrifice unicul fiu la porunca lui Dumnezeu. Adevarata dragoste jertfeste totul pentru Dumnezeu. Unii ca acestia pot duce lupta pana la sfarsit, pentru ca sacrifica totul pentru dumnezeiasca iubire. Putini sunt insa acestia, o turma foarte mica. Este nevoie de multa credinta, de multa lupta, de multa rabdare, de multe chinuri, de multa foame si sete pentru a face binele, de istetime, de lipsa de frica. Cei mai multi oameni voiesc sa castige Imparatia Cerurilor fara munca si fara lupta, ceea ce este cu neputinta.Trebuie insa sa se dovedeasca cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu, pana la moarte, jertfindu-se pe sine pentru El!
Avva Macarie Egipteanul

5 din 7
Pe buna dreptate vor merita Imparatia aceia care s-au lepadat de iubirea de sine, de propriile lor vointe si dorinte si au rabdat necazuri si suferinte, batjocoriri si prigoane pentru Cel iubit. Dragostea mare si fierbinte atrage dupa sine, pe buna dreptate, mare rasplatire si implinirea fagaduintelor celor ceresti. Fericirea vesnica sta ascunsa in suferinta trecatoare rabdata cu umilinta si nadejde. Domnul a spus doar: „intru rabdarea voastra, veti castiga sufletele voastre“, si: „in lume necazuri veti avea, dar cine va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui“. Deci desavarsirea este rabdarea necazurilor si a suferintelor. Alta cale nu exista. Neincetata atentie, neincetata osteneala, neincetata stapanire si infranare, neincetata istetime si mai ales neincetata rugaciune catre Domnul pentru ca sa putem scapa de neincetatele curse intinse de cel viclean care ne pierde sufletele. Şi mai ales pe cei ce urca, pe aceia se straduieste cel rau sa-i opreasca!…
Sa cucerim comoara cea cereasca dupa exemplul sfintilor, prin lupte, cu curaj, fara frica de diavol, asteptand cu bucurie parasirea casei noastre trupesti! Pentru ca noi, dupa spusele marelui Pavel, „avem locuinta nefacuta de mana, casa cea vesnica din Ceruri“. Chiar daca trupul piere si se strica, sa nu avem frica, pentru ca avem casa cereasca a sufletului vesnic, nepieritoare.
Avva Macarie Egipteanul

6 din 7
La inviere, fiecare se va proslavi numai atat cat s-a facut vrednic prin credinta si straduinta de a fi partas al Duhului Sfant. Comorile pe care le-a strans sufletul omului in viata aceasta se vor descoperi la inviere. Ca si arborii care revin la viata primavara, dupa inghetul iernii, iar caldura soarelui face sa rasara, printr-o putere nevazuta, un nou vesmant verde de frunze si flori, tot astfel trupurile oamenilor vor invia si focul Duhului Sfant, care a salasluit in ele, se va arata in afara si va lumina trupurile dreptilor asa precum S-a aratat Domnul pe Tabor. Aceasta stralucire au avut-o sufletele ascunsa in ele in timpul vietii pamantesti, iar la inviere „toate cele ascunse vor fi dezvaluite”. Aceasta va fi proslavirea celor drepti, precum a voit-o Hristos. Cum deci sa nu dorim fiecare din noi sa cucerim Duhul Sfant, care ne va imbraca in frumusete, in lumina si fericire in clipa invierii?! Stralucirea chipului lui Moise cand s-a coborat de pe Muntele Sinai a preinchipuit stralucirea pe care o vor avea la inviere trupurile dreptilor.
Inca de pe acum sa ne invrednicim de aceasta slava, sa ne hranim cu Duhul Sfant in chip nevazut, implinind cuvantul lui Dumnezeu.
Avva Macarie Egipteanul

7 din 7
Aripile gandului ne poarta deja de pe acum sus in Ceruri, si crestinii adevarati se invrednicesc de pe acum de castigarea Duhului Sfant, iar la inviere vor primi slava pregatita lor, pe care ei deja au gustat-o prin marea pace si bucurie din sufletele lor, cu toate incercarile navalite asupra lor din furia celui viclean!
Sa ne silim sa credem, sa cerem deci, ca sa avem cu ce inveli trupurile noastre goale la ziua invierii, sa acoperim rusinea noastra in fata lui Hristos, ce va cobori iarasi pe pamant. Sa fim vrednici de El, de chemarea Lui in randul celor drepti, de a sedea la dreapta Lui, de a purta semnul deosebit: pecetea Duhului Sfant peste noi. Numai aceasta pecete ne va dovedi ca suntem ai Sai, caci Iisus ne-a spus clar: „Oile mele asculta vocea Mea, Eu le cunosc pe ele si ele Ma cunosc pe Mine“…
Cu El, cu Pastorul Cel scump si bun sa fim si noi, oitele Lui, invaluite in slava cereasca, si sa fim purtati, rapiti la Ceruri alaturi vesnic de Cel iubit.
Avva Macarie Egipteanul

Cand merg babele pe la manastiri sau morminte si simt miros de tamaie sau simt fiori... or fi simtit "fiori", nimeni nu are treaba cu fiorii lor! Fiecare traieste o stare sufleteasca, dar nu are a face cu starea de sfintenie a minunii. Aici trebuie sa fim noi foarte atenti, societatea, cand alergam cu "picioare vesele" si grabnica pornire a mintii si mare ravna a inimii.. Alergam si facem tam-tam si vrem sa demonstram minunile din ortodoxie pe tot felul de banalitati.
Nimeni nu o sa stie momentul minunii si asta o spune Iisus cu lux de amanunte: " Din cand in cand un inger tulbura apa, iar ce ce intra dupa tulburarea apei, se facea sanatos de orice boala era cuprins!" Aia da minune!
Dar minunea avea ceva ceresc: Un inger care tulbura apa! Si ceva pamantesc..un om care de 38 de ani era atat de preocupat de vindecarea lui, incat n-a reusit sa se arunce niciodata in apa. Vedeti!? Ala era unul din acela care a mers de o suta de ori la Prislop si nu a inteles nimic!
Parintele Calistrat

Mărturisirea este sinceră numai atunci când este însoţită de hotărârea statornică de a nu mai repeta aceleaşi păcate, căci altfel omul se face precum spune Apostolul: „Câinele se întoarce la vărsătura sa şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”. Aceasta, însă, nu trebuie să constituie un argument pentru cei care spun: „De vreme ce voi cădea în acelaşi păcat, ce trebuinţă este să mă mai spovedesc?”. Hotărârea noastră şi încercarea de a nu mai repeta aceleaşi greşeli trebuie să fie statornică. Dar fiindcă patimile noastre sunt sădite în firea noastră căzută şi căreia îi place să se întoarcă la păcat, se poate ca din slăbiciune sau din neatenţie să săvârşim aceleaşi sau chiar şi mai multe păcate.
Nu trebuie, însă, să deznădăjduim de îndreptarea noastră, ci trebuie să ne apropiem de Taina Mărturisirii cu şi mai multă smerenie şi mult mai des, astfel încât cu ajutorul harului lui Dumnezeu, şi cu îndrumarea duhovnicului nostru să ajungem la omorârea patimilor. Plină de mângâiere şi întărire este următoarea pildă din Pateric:
Un frate s-a mărturisit Avvei Sisoe:
– Am căzut, părinte. Ce să fac acum?
– Ridică-te, i-a răspuns sfântul stareţ cu simplitatea lui specifică.
– M-am ridicat, avva, dar iarăşi am căzut în blestematul păcat, a mărturisit cu tristeţe fratele.
– Şi ce te împiedică să te ridici din nou?
– Până când? a întrebat fratele.
– Până când moartea te va găsi sau în cădere sau în ridicare. Oare nu este scris: în ce te voi găsi, în aceea te voi judeca? Numai roagă-te lui Dumnezeu ca să te afli în ultima ta clipă ridicat prin sfânta pocăinţă.
De aceea experienţa patristică, cu înţelepciune învaţă că sfânt este cel care mereu se ridică din cădere. Dar în paralel cu nevoinţa, făcută cu mărime de suflet, să avem ca sprijin în lucrarea pocăinţei şi rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Arhimandrit Atanasie Anastasiu

Biserica: ce înţelegem prin acest cuvânt?
1 din 2
Definiţia cea mai concretă, mai palpabilă este aceea conform căreia biserica (scris cu minusculă) este o clădire sau un spaţiu consacrat slujirii liturgice. Asta are în vedere şi Sfântul Apostol Pavel în prima lui scrisoare către cei din Corint, în versete precum: „aud că atunci când vă adunaţi în biserică, între voi sunt dezbinări” (I Corinteni 11, 18); „dacă nu e tălmăcitor, să tacă în biserică şi să-şi grăiască numai lui şi lui Dumnezeu” (I Corinteni 14, 28).
Al doilea înţeles, poate la fel de uzual, este cel de instituţie eclezială care îşi exercită, de obicei, autoritatea în limitele unor graniţe şi asupra celor de o anumită naţionalitate - cum este, în cazul nostru, Biserica Ortodoxă Română. „Apostolul neamurilor” numeşte, în această accepţiune, „Biserica din Ierusalim” (cf. Fapte 8, 1) sau „Biserica din Antiohia” (Fapte 13, 1). Tot în sensul de autoritate, de instanţă eclezială, este folosit cuvântul Biserică atunci când Însuşi Hristos ne învaţă că, „de-ţi va greşi ţie fratele tău”, după ce l-ai mustrat „între tine şi el singur”, apoi de faţă cu „încă unul sau doi”, dacă nici aşa nu se îndreaptă, „spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (v. Matei 18, 15-17). Instituţia bisericească a trebuit să ia fiinţă şi să funcţioneze în cadrul acestei lumi, supunându-se, din multe puncte de vedere, aceloraşi reguli pe care le respectă şi instituţiile laice. Când se rosteşte azi cuvântul Biserică, cel mai adesea se face referire la aspectul său instituţional, omenesc, şi mai rar la aspectul divin. La asta se referă şi sondajele de opinie care anunţă, de la an la an, „o nouă scădere a încrederii în Biserică”.
Părintele Constantin Sturzu

Biserica: ce înţelegem prin acest cuvânt?
2 din 2
Biserică mai înseamnă şi comunitatea credincioşilor dintr-un loc anume, aşa numita „biserică vie”, cea care se poate cuprinde liturgic în, dar nu se limitează la „biserica de zid”. Un pustnic sau cineva care este paralizat, fiind ţintuit la pat, şi nu poate frecventa slujbele, poate fi parte dintr-o comunitate dreptmăritoare, chiar dacă fizic nu stă împreună cu fraţii săi. Sensul de comunitate de persoane unite prin credinţa în Domnul Hristos îl găsim, de exemplu, în cartea Faptele Apostolilor, unde se spune: „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică” (Fapte 14, 23) sau „bisericile se întăreau în credinţă şi sporeau cu numărul în fiecare zi” (Fapte 16, 5). Mai mult, înainte se vorbea despre o familie convertită ca despre o biserică, precum atunci când sunt amintiţi „Acvila şi Priscila, împreună cu biserica din casa lor” (I Corinteni 16, 19). Şi după vremurile apostolice, Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur numeşte o familie care este creştină drept „ecclesia domestica” („biserica de acasă”).
Înţelesul deplin al cuvântului Biserică se regăseşte concentrat în formula paulină: „Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui Mântuitor şi este” (Efeseni 5, 23). Acesta este, dacă vreţi, înţelesul mistic, dumnezeiesc al cuvântului Biserică. Toate celelalte înţelesuri sunt, prin comparaţie cu acest al patrulea, doar simboluri care fac trimitere la realitatea deodată văzută şi nevăzută. Lăcaşul de cult, instituţia eclezială, comunitatea euharistică - toate trei au menirea de a ne ajuta să conştientizăm că toţi cei dreptcredincioşi suntem parte integrantă, „mădulare vii” ale Bisericii care este „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică” (v. Crezul).
Părintele Constantin Sturzu