Credinta Ortodoxa

Respectul desăvârşit al libertăţii celuilalt este o lege a dragostei creştine

Pildă de respectare a celuilalt să ne fie Dumnezeu, Care respectă libertatea fiecărui om şi nu-l  sileşte să I se închine sau să facă voia Sa. Domnul Însuşi ne este pildă vie, căci n-a silit pe nimeni să-L urmeze, ci doar a spus: Oricine voieşte să vină după Mine...(Mc 8, 34)
Părintele Porfirie
................................................  

"Deschiderea Evangheliei", practică necreştină
1 din 3
Mi s-a întâmplat foarte des să fiu întrebat de unii credincioşi dacă eu ştiu să „deschid Evanghelia”. Am răspuns: „Da, o deschid la fiecare slujbă, care are în rânduiala ei citirea unui text din Sfânta Evanghelie”. Mi s-a spus: „Nu, nu aşa, ci dacă ştiţi să ghiciţi în Sfânta Evanghelie!?”
Trebuie să ştim că Evanghelia este vestea cea bună a mântuirii, adusă lumii de către Domnul Iisus Hristos. Dar ce doresc aceşti creştini? Doresc să-şi cunoască viitorul.
Unii rămân dezamăgiţi când le spun că „deschiderea Evangheliei”, pentru a ghici, este o practică greşită, care nu ţine de rânduiala Bisericii noastre Ortodoxe şi, deci, un mare păcat. La această practică s-a ajuns din cauza unor inşi dornici de câştig, fără frică de Dumnezeu, care nu se gândesc ce mare rău  fac celor ce apelează la ei şi le cred aberaţiile. Profită de necazurile şi de dorinţa unora de a-şi cunoaşte viitorul.
Părintele Florian Ionescu

“Deschiderea Evangheliei”, practică necreştină
2 din 3
Gestul de a deschide Evanghelia este doar un pretext. Ghicitorul, fără a interpreta de fapt textul evanghelic, îi spune bietului om ceea ce îi trece prin cap, căutând să intuiască necazul celui ce-i stă în faţă. De la ghicitorul în Sfânta Evanghelie, ca la oricare înşelător, bietul om pleacă năucit, cu ideea că este duşmănit de toţi, că este sub blestem, că i-a făcut cineva farmece şi că are cununiile „legate”. Este avertizat că aceşti duşmani sunt prin apropiere, că-i intră în casă şi că-i sunt chiar rude; atunci, sărmanul om începe să-i suspecteze pe toţi cei din jurul său. Faptul acesta poate deveni şi comic, dacă nu ar avea partea sa tragică. Cel ce practică ghicirea în Sfânta Evanghelie este un escroc, iar cel ce cere să i se deschidă Sfânta Evanghelie este un înşelat. Înşelătorul are grijă să-şi asigure clienţii şi începe cu programarea, spunându-le să vină peste trei – şase săptămâni, practică specifică oricărui vânzător de iluzii.
Părintele Florian Ionescu

“Deschiderea Evangheliei”, practică necreştină
3 din 3
Trebuie să fie clar pentru toţi creştinii că în Sfânta Evanghelie nu scrie cine ne-a furat lemnele, nici dacă Marioara se mărită şi nici dacă bolnavul din familia noastră se face sănătos. Pentru necazuri de tot felul avem învăţătura Bisericii Ortodoxe, care ne spune clar ce avem de făcut. Trebuie să ştim că nu există nevoie sau necaz omenesc pentru care Biserica Ortodoxă să nu aibă rugăciuni, pe care credinciosul le poate solicita preotului din parohia sa. De la noi se cere credinţă şi fapte bune.
De aceea, facem apel la cei care au neclarităţi în această privinţă: Deschideţi Biblia şi citiţi Sfintele Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca şi Ioan şi lămuriţi-vă şi singuri că acolo este cuvântul lui Dumnezeu, iar nu iluziile vândute de cei care vă înşeală, pur şi simplu, durerea şi curiozitatea dumneavoastră.
Părintele Florian Ionescu
…………………………………………….

Vedeţi fraţilor ce înseamnă vederea duhovnicească? Acestea nu sunt poveşti cu zâne!
Vii tu aşa în faţa unui preot care îşi zice că e văzător cu duhul, un popă plin de rafinament şi plin de impresii pe el, şi-ţi spune:
„Vei avea o problemă, vei avea o greutate!”
Toţi avem o problemă, toţi avem o greutate.. şi tu şi eu, nimeni nu e fără o problemă. Oricine are un părinte bolnav, ori o problemă la serviciu, o neputinţă, o întristare, nimeni nu e fericit şi da pe afară, nimeni nu mai poate de bine. Poţi să stai învelit în bani, să dormi pe baloţi de bani, o suferinţă interioară tot ai. Şi când ai atâţia bani de nu ai ce face cu ei, te gândeşti să nu-ţii fure cineva şi tot e o grijă. Deci nu există.. aşa ceva.
Şi când te duci la un impostor.. ca să-i zici aşa:
Părinte, ştiu că am probleme, mata scoate-le dacă ştii cum, nu trebuie să mi le zici că eu le ştiu. Pentru asta am venit!
Părintele Calistrat Chifan

1 din 2
La început, Iuda Iscarioteanul nu a avut trădarea în minte, şi nici David nu a avut de gând să curvească şi să ucidă. Şi totuşi, avea să vină ziua când amândoi vor şedea singuri, roşi de vinovăţie, faptele fiind făcute.
Cum de-au ajuns până acolo? Iuda era unul dintre cei 12, iar David fusese om după inima lui Dumnezeu. Ce anume a mers prost? Această întrebare este importantă dacă vrem să evităm dezastrele spirituale personale. Ştiu cu siguranţă un lucru: nu păcatele „exotice” sunt cele care ne doboară. Suntem stăpâniţi de căderile morale pe care le-am făcut să devină obişnuinţă prin micile, dar continuele noastre îngăduinţe.
Satana nu l-a atras pe Iuda direct la săvârşirea faptei extreme şi complete a blasfemiei supreme, ci mai întâi s-a jucat cu lăcomia lui.
Apostolul Ioan ne spune că Iuda obişnuia să fure din punga ucenicilor. Lua câte puţin de ici, de colo, probabil devenind tot mai îndrăzneţ cu timpul, până când era atât de predispus să-şi satisfacă impulsurile, încât a fost gata să-L trădeze pe Hristos pentru 30 de arginţi. Un păcat mic adăugat peste un altul, până când întreaga lui viaţă s-a dus de râpă.
sursa: pemptousia.ro

2 din 2
Micile îngăduiri ale păcatelor noastre ne pregătesc inima pentru păcate şi mai mari. Le categorisim, facem pace cu ele, ne simţim confortabil cu ele. Şi deodată, slăbiţi fiind de micile păcate, vine o ispită serioasă şi ne dă peste cap cu multă uşurinţă.
Nu este nimic mai înşelător decât obişnuinţa. Păcatele mici, simple, stupide, sunt cele care sfârşesc prin a ne omorî.
În cartea sa, Finishing Strong, autorul Steve Farrar îl arată pe David ca pe un exemplu al îndulcirii care slăbeşte inima. David avea mai multe soţii, deşi regilor lui Israel nu le era îngăduit de Dumnezeu acest lucru. Iar Regele, „să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui” (Deut. 17, 17). Prin continua satisfacere a dorinţelor sale sexuale, David s-a precondiţionat pe sine să cadă atunci când avea să o vadă pe Betşeba îmbăindu-se pe acoperiş, şi-a pregătit inima să se depărteze, i-a slăbit tăria. Nu e nimic rău cu sexualitatea, per se. David, însă, nu învăţase vreodată să se refuze pe sine. Dacă şi-ar fi ţinut inima în frâu mai demult – dacă ar fi învăţat să-şi ţină patimile sub control – situaţia nu ar fi luat turnura cunoscută. Însă el n-a făcut asta.
Nu doar că aceste păcate mici se adună şi, în viitor, la un moment dat, explodează spectaculos, dar ne şi înmoaie spiritul în prezent. După cum spunea acel părinte, „ele îi strică omului creşterea şi maturitatea”. Iar dacă suntem retardaţi duhovniceşte, dacă rugăciunile noastre sunt fără vlagă, dacă inimile noastre sunt reci, s-ar putea ca micile noastre îngăduinţe să fie de vină. „Căci inima, cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească” (Marcu Monahul, (Despre Legea duhovnicească, 177).
Aşadar, ce nutrim înăuntrul inimii noastre? Avem mici păcate dragi pe care le ţinem ascunse acolo? Ele nu sunt nişte creaturi mici şi blânde, pentru că nu există păcate domesticite.
sursa: pemptousia.ro

1 din 2
Să ia aminte la cuvintele mele cei care se roagă fără vlagă şi se revoltă atunci când Domnul întârzie să le împlinească cererile. Eu le zic: „Rugaţi-vă la Dumnezeu”, iar ei îmi răspund: „Ne-am rugat o dată, de două ori, de trei, de zece, de douăzeci de ori şi n-am primit nimic”. Nu înceta să te rogi până ce nu primeşti ceea ce doreşti. Sau mai degrabă, nici când primeşti răspuns la cererea ta să nu încetezi să te rogi. Înainte să primeşti răspuns, să te rogi, iar după aceea, să mulţumeşti.
Mulţi oameni intră în biserică, spun câteva rugăciuni şi apoi ies. Ies din biserică fără să ştie ce au spus. Buzele lor se mişcă, dar urechile lor nu ascultă. Dacă tu însuţi nu asculţi rugăciunea pe care o rosteşti, cum vrei să o asculte Dumnezeu? Zici: „Am îngenuncheat”. Da, ai îngenuncheat, dar numai cu trupul, căci gândul tău zbura prin alte părţi. Cu gura rosteai rugăciunea, iar cu mintea socoteai dobânzi, încheiai contracte, vindeai mărfuri, cumpărai proprietăţi, te întâlneai cu prietenii tăi. Lucrul acesta se întâmplă pentru că diavolul, care ştie că prin rugăciune multe putem să dobândim, tocmai atunci vine şi ne seamănă gânduri în minte.
Sfântul Ioan Gură de Aur

2 din 2
De multe ori, stăm în patul nostru şi nu ne gândim la nimic; ne ducem la biserică să ne rugăm şi atunci mii de gânduri ne trec prin minte. În felul acesta, pierdem roadele rugăciunii noastre, plecând din locul de unde ne-am rugat cu mâna goală.
De aceea, în ceasul rugăciunii noastre, de fiecare dată când ne dăm seama că gândul nostru s-a îndepărtat de Dumnezeu şi s-a apropiat de problemele de zi cu zi, să-l aducem înapoi şi să-l silim să rămână atent şi nedezlipit de înţelesurile rugăciunii. Dacă ne-am pierdut atenţia, să spunem rugăciunea din nou, de la capăt, şi dacă iarăşi gândul nostru se îndepărtează, să spunem rugăciunea şi a treia oară, şi a patra oară. Să nu ne oprim din rugăciune până când nu am reuşit să o spunem toată, de la un capăt la celălalt, având cuget treaz şi netulburat. Iar când diavolul va înţelege că nu depunem armele, atunci va renunţa şi el să mai lupte cu noi.
Sfântul Ioan Gură de Aur

Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.
Sfântul Grigorie Dialogul
...........................................


Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află.
Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află.
Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.
După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.
Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.
Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.
Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.
Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?
Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.
De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi la îndeplineşte asemăna-se-va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.
A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă.
Iar oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le îndeplineşte, asemăna-se-va bărbatului nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip.
Şi a căzut ploaia şi au venit râurile mari şi au suflat vânturile şi au izbit casa aceea, şi a căzut. Şi căderea ei a fost mare.
Iar când Iisus a sfârşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui.
Că îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor.
Sfânta Evanghelie după Matei, cap.7

1 din 3
Să nu devină Rugăciunea o lucrare din obligaţie. Tensiunea ce vine din obligativitate poate aduce o reacţie potrivnică înlăuntrul vostru şi să facă mult rău. S-au îmbolnăvit mulţi din pricina aceasta, tocmai că o făceau cu forţa. Reuşeşti ceva, bineînţeles, când faci un lucru cu forţa, dar nu este sănătos. Nici metode tehnice, exterioare să nu folosiţi. Nu-i nevoie nici de scăunel, nici de aplecarea capului, nici de închisul ochilor, cum zic unii. Nu este nevoie neapărat să te concentrezi într-un mod special pentru a spune Rugăciunea. Atunci când te copleşeşte dorul dumnezeiesc, nu este nevoie de nici o altă osteneală. Oriunde te-ai afla, pe scăunel, la birou, în automobil, la şcoală, la serviciu să spui Rugăciunea, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, delicat, fără forţare, fără încordare. Nu trebuie nici să ne legăm de un anume loc. Totul este dorul după Hristos. Dacă sufleţelul vostru repetă cu adoraţie, cu dorinţă cele cinci cuvinte, “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă“, nu se mai satură. Sunt cuvinte de care nu te mai saturi! Toată viaţa voastră să le spuneţi. Ascund într-însele atâtea sucuri dătătoare de viaţă!
Părintele Porfirie

2 din 3
Trebuie, de asemenea, ca şi duhovnicul să fie încercat într-ale Rugăciunii. Căci nu poate, dacă se roagă aşa mecanic şi nu a simţit rugăciunea cu ajutorul harului divin, să spună altuia cum să se roage. O să spună, bineînţeles, aşa cum a citit în cărţi sau cum spun Sfinţii Părinţi.  Cărţi întregi s-au scris şi care vorbesc despre Rugăciune. Tot atâţia le citesc şi în final nimeni nu ştie să se roage. Imi vei spune: “Le citim, învăţăm modul de rugăciune, ne pregătim şi   Dumnezeu   binecuvintează   şi   ne   trimite   harul   Său   şi   le înţelegem”. Da, însă, este taină rugăciunea, în general, şi mai ales Rugăciunea minţii.
Dacă mergi la un Avvă îţi va spune despre Rugăciune. Trebuie însă să ştii că dacă nu a trăit-o el însuşi, nimic nu-ţi va folosi. Atunci când el o trăieşte, există o taină. Iar această taină este că învăţăcelul aude cuvintele Avvei şi vede în acelaşi timp şi modul de trăire, vede cum inima duhovnicului se deschide şi vorbeşte cu Dumnezeu prin mijlocirea minţii. Nu numai aceasta, dar şi suflet cu suflet intră în comuniune şi simte un suflet pe celălalt. Simte că se naşte starea, forma necesară practicării Rugăciunii, simte că se generează starea aceasta prin lucrarea harului.
Nu este un lucru uşor. Aceasta este învăţătura. Spunem în general că nu se predă Rugăciunea ca o teorie, dar se învaţă cu adevărat când trăieşti lângă cineva care cu adevărat se roagă. Când ai lângă tine pe Avva ce se roagă intri şi tu în Rugăciune, o îmbrăţişezi, te rogi fără să-ţi dai seama, intri în comuniune cu toţi. Nu e cartea, nu e cunoştinţa în sine, ci este trăirea, este modul, este deschiderea sufletului, este îmbrăţişarea.
Părintele Porfirie

3 din 3
Să vă rugaţi pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea este cuprinsă înlăuntrul Rugăciunii. Dacă vă rugaţi doar pentru voi, acest lucru ascunde interes personal. In timp ce atunci când vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. In Biserică este Hristos unit cu Biserica precum şi unit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorinţa voastră pe această realitate trebuie să se întemeieze, să se sfinţească lumea, să devină toţi ai lui Hristos. Atunci intraţi în biserică, trăiţi bucuria paradisului, trăiţi în Dumnezeu, căci toată plinătatea dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
Suntem toţi un trup iar capul Hristos. Toţi suntem Biserica. Credinţa noastră această măreţie are, că uneşte lumea în gând, în cuget. Puterea rugăciunii este mare, foarte mare, mai ales atunci când se face de către mulţi fraţi. In rugăciunea comună se unesc toţi. Să-l simţim pe aproapele ca pe eu-l nostru. Aceasta este viaţa noastră, veselia noastră, tezaurul nostru.
ând vom pătrunde în această Rugăciune neîncetată, vom slăvi pe Dumnezeu neîntrerupt, lăsând toate Acestuia, precum se roagă Biserica, “toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Aceasta este “matematica înaltă” a credinţei noastre!
Părintele Porfirie

Ce să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum?
1 din 2
Părinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viață. Vă rugăm să ne spuneți ce atitudine e bine să avem față de Domnul, cum să ne raportăm la El și ce așteaptă Domnul să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum și că nu mai avem în noi nicio fărâmă de putere să facem ceea ce ar trebui să facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea în patima deznădejdii?
Vorbiți despre acele momente când suntem duși până la limită, până la capătul puterilor noastre și, îndrăznesc să adaug: dincolo, dincolo de limită. Nu pot să vă dau o formulă, că formulă nu există și căutarea unei formule de ieșire este conținută în prima cădere, a lui Adam. Adică nu aștepta ca Dumnezeu să faca ceva care să te îndumnezeiască: „mănâncă tu din chestia aia și automat ți se vor deschide ochii și vei deveni ca Dumnezeu!” Nu există! Formulă, formalism, formă, formalitate. Nimic din lucrurile acestea nu pot mântui. Ce mântuiește este o relație personală între persoana ta și Dumnezeu ca Persoană, asta este ce mântuiește.
Părintele Rafail Noica

Ce să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum?
2 din 2
Voiam să spun că în momentele în care ești dus la limită sau poate dincolo de limită, aș vrea să vă împărtășesc și lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am învățat: nu uitați - Dumnezeu să vă pună în inimile voastre - ca asta înseamnă și măsura încrederii pe care Dumnezeu ți-o arată! Deci, măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită! Iar când zic „dincolo de limită” cred că este și o realitate. Și acest „dincolo” este fiindcă duhovnicia noastră, călătoria noastră din neființa noastră - pe care încă o purtăm cu noi în devenirea noastră - prin asta mergem mai departe, transcendem - în momentele neființei noastre de multe ori - limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limită, dar, ni se lărgesc limitele. Și dacă avem răbdare în momentele alea… Și ce răbdare? Zi: „Doamne!” Și dacă nu poți să zici nimic, măcar nu uita că te iubește acel Doamne! Simți că nu există? Nu importă! Poți să simți tot ce vrea dracul să simți, dar continuă. Treci pragul acela și o să vezi că limitele ți s-au lărgit până când devenim nelimitați, așa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depășirea limitelor, câteodată trece prin momente extreme.
Astea două lucruri aș vrea să vă împărtășesc: că formulă de scăpare nu este. Dacă vreți ca formula un singur cuvânt ar fi: asumare. Să ne asumăm acel moment, în încrederea în acel Dumnezeu care ne iubește, răspunzând cu încredere la încrederea pe care Dumnezeu ne-o arată ca să ne trateze în felul asta.
Părintele Rafail Noica

Un monah obișnuia să spună că oricine vrea să se mântuiască trebuie „să născocească mereu noi șiretlicuri”. Legătura noastră cu Dumnezeu este un lucru nemaipomenit de creativ!
Arhimandrit Zaharia Zaharou

un pic de atentie ii trebuie omului: sa nu fie inafara de Dumnezeu

iar am patru puncte de avertizare, mama masii, cumva m-am atasat de forumu asta

cateodata ajungi in niste locuri unde dispare minciuna
numa sfintii cauta asta, noi ajungem de prosti

Edited by Ayami, 24 August 2017 - 01:45.

ne chinuim sa distrugem in jurul nostru impunandu-ne conceptia noastra despre viata si Dumnezeu, delicat, dubleaza si construieste cu dragoste ce stricam noi
cat de dobitoc tre sa fii sa nu vezi asta? iaca ca se poate


si se mai intampla uneori ca orice faci, da orice, si daca respiri, se deranjeze
asta e o mare necunoscuta, cum se poate ca simpla ta existenta sa tulbure pe altii?

Edited by Ayami, 24 August 2017 - 03:36.

Mi-e frică (o frică bine înfiptă în tot trupul) și de mai mult. Mi-e teribil de frică, nici nu știam cât de fricos sunt. E o descoperire groaznică, și nu-i văd leac. Mi-e frică, asta e, total, intru în frică așa cum ar intra cineva într-un costum de scafandru. Sunt totuși în stare – încă în stare – s-o stăpânesc, s-o ascund. Încă nu-mi clănțăne dinții, încă nu-s livid, încă nu vărs fiere verde.
„Splendoarea” fricii constă în faptul că ne dă identitatea. Suntem, în măsura în care ne este frică. Pentru că în frică suntem confruntați cu posibilitatea de a nu mai fi, ne descoperim din plin ca fiind. Abia în fața perspectivei că nu voi mai fi îmi iau în brațe eul. Frica îi trasează acestuia conturul. Am nevoie de contracția de ființă pe care o obțin prin frică (în frică mă adun în mine), pentru a afla cât de mult sunt. Concluzia e că frica mă face neliber, de vreme ce ea mă ține agățat de viață și de ființa mea. Frica e capitalul meu de ființă șantajabilă. Din pricina ei se poate face cu mine orice. Prin frică aflu că-mi port ființa ca pe suprema povară a vieții.
Instinctul fricii îmi spune că viața e bunul meu cel mai de preț și că, pentru ea, trebuie să fac orice. Din faldurile fricii se iscă „instinctul de conservare”. Vrând-nevrând, câtă vreme vreau să trăiesc, sunt, astfel, la cheremul ei. Sunt condamnat la frică. Dar ce lucru straniu! De aici rezultă, potrivit unei logici severe, că, pentru a mă elibera de frică și a deveni cu adevărat liber, puternic și curajos, trebuie să pot ca în orice clipă să mor. „Frica liberă” este frică învinsă și, de aceea, în mod esențial, curaj.
Curajul este mersul prin frică înspre faptul de a fi liber.
Nicolae Steinhardt

1 din 3
De multe ori, viaţa noastră duhovnicească se rezumă în a ne mustra conştiinţa, şi a fi trişti, şi îngânduraţi, şi a sta gândindu-ne ce-o fi cu viaţa noastră, şi ce oameni rataţi suntem, şi că n-am făcut nimic înaintea lui Dumnezeu, şi nu împlinim nicio poruncă. Si ni se pare că asta e o mare calitate și prin asta Dumnezeu ne iartă, şi că ăsta este maximul. Si să ştiţi că majoritatea dintre noi avem ca maxim al vieţii duhovniceşti această mustrare a conştiinţei pe care o adăpostim, și care devine doar un chin sufletesc fără niciun folos, un fel de masochism, ne autochinuim, ne tot spunem că nu suntem bine, că nu suntem pe calea cea bună, dar peste o oră facem acelaşi lucru rău fără probleme. Apoi, iarăşi, stăm și ne chinuim. Și ni se pare că dacă ne chinuim astfel, și ne necăjim, astfel îi place lui Dumnezeu şi Dumnezeu ne va ierta. Şi dacă ne iartă, ne mai lasă să facem o dată. Vedem că între timp n-am fost trăzniţi, nu s-a întâmplat nimic, nu ne-a pedepsit cu nimic, şi atunci zicem că e probabil pentru că am plâns şi ne-am necăjit, şi atunci o să fac din nou, o să plâng din nou și tot aşa. Nu e asta calea! Irod e chipul desăvârşit că nu e asta calea! El făcea asta neîncetat. Vedem că era într-o frică neîncetată chiar și după ce l-a ucis pe Ioan Botezătorul, sufletul lui nu s-a liniștit, conştiinţa continua să-l mustre, vedem asta din faptul că atunci când a auzit că Mântuitorul face minuni a crezut că Ioan a înviat şi el e cel care face minuni şi era înfricoşat.
Părintele Ciprian Negreanu

Edited by Ayami, 29 August 2017 - 19:20.