Credinta Ortodoxa

Taina Sfintei Spovedanii
2 din 8
Cred că este foarte bine, dacă nu ne spovedim des, să ne sfătuim des cu duhovnicul, pentru că duhovnicul nu e numai omul care te iartă şi te dezleagă, ci este şi omul care te însoţeşte în toate ale tale, este cel care nu doarme noaptea când tu nu dormi noaptea - sau nu doarme noaptea, ca tu să poţi dormi liniştit noaptea -, este cel care se topeşte în rugăciune pentru tine, lacrimă pentru prostiile tale. Nu cred că este duhovnic cel care doar aruncă din înaltul scaunului judecăţii un ciocan de judecător pe masa judecăţii şi după aceea te lasă în pace, adjudecat sau judecat. A fi duhovnic înseamnă, în cele din urmă, a te topi în dorinţa altruistă de a-i sluji celuilalt, pentru ca el să nu se piardă. Şi atunci, cât de deasă şi cât de rară să fie spovedania?... Depinde foarte mult de starea în care te afli, de responsabilizarea pe care o ai în raport cu Biserica, de dorinţa de a „parveni duhovniceşte”, de a acumula ceva duhovniceşte, pentru că fără spovedanie, celelalte taine sunt un pic reduse la tăcere, dacă nu diminuate la maximum. Vorbind despre spovedanie ca despre un al doilea botez, un botez al lacrimilor, cum ar spune Sfântul Simeon Noul Teolog, ne referim la faptul că taina aceasta are ceva din acest al doilea botez, în măsura în care te reînviază în Hristos, te reaşează, te restructurează, te reconştientizează, te reînchipuie chip al slavei lui Dumnezeu, te reaseamănă lui Dumnezeu! Dar dacă transformi spovedania într-un fel de scutire de plată, într-un fel de negoţ duhovnicesc, lucrurile nu mai stau chiar aşa.
Să ne re-orientăm către ritmul liturgic al spovedaniei...
Părintele Constantin Necula

 Ayami, on 11 septembrie 2017 - 09:49, said:

Ce plata dragule daca isus Hristos ne-a platit toate pacatele ? Cumva arginti   ?  

Taxa fixa: 30 arginti. Dupa ce ai "tradat" pacatul in fata duhovnicului, Hristos iti iarta pacatele deoarece au fost platite pe cruce, corect ce zici.
Totul se plateste dragule, nimic nu e gratis chiar daca -cateodata-  asa pare la prima vedere.
Pana si pacatul are o taxa: Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.
....................................................              

Taina Sfintei Spovedanii
3 din 8
Aş începe cu nişte rânduri scrise cu roşu în Molitfelnic, care spun un lucru - e drept, greu de ţinut, dar bine de ţinut - de luat aminte, preotului: „Duhovnice, venind la tine cei ce vor să se mărturisească, să stai tu îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti înaintea icoanei Stăpânului Hristos. Şi chiar dacă ar fi mărturisirea în grabă, fără epitrahil şi felon să nu îndrăzneşti a mărturisi”. Molitfelnicul fiind o lucrare a tradiţiei Bisericii, cred că se subliniază foarte mult inclusiv ideea că duhovnicul are nevoie de toată „armura” ca să poată rezista la spovedit. Preotul este vulnerabil în foarte multe momente ale viaţii sale omeneşti, dar la spovedania celorlalţi este teribil de vulnerabil, este ca un şvaiţer duhovnicesc, şi orice glonţ pleacă din păcatele celorlalţi către el, îl simte exact cum e el. Apărat de epitrahil şi felon, înţelegi că preoţia în Hristos şi acoperământul Maicii Domnului sunt de folos în astfel de situaţii şi te obligă să te rogi de la început un pic mai mult decât de obicei, pentru că spovedania nu poate fi făcută între două lucruri. Există o pildă teribilă în viaţa marelui Arsenie, în care doi tineri călugări, care plecau să cumpere smicele la Alexandria, se apropie aşa, hliziţi un pic, de chilia părintelui şi spun la un moment dat: „II căutăm pe părintele Arsenie”. Şi ucenicul de chilie al părintelui vine la acesta, care îl întreabă ce vor. Ucenicul îi răspunde: „N-au venit la noi, se duc la Alexandria să cumpere smicele, ca să poată face coşuri”. Şi atunci părintele îi spune: „Odihneşte-i, dă-le să mănânce şi lasă-i să plece”. Spovedania n-o faci între alte lucruri. Această taină a înveşmântării preotului vine să-ţi atragă din start atenţia ţie, ca penitent, că este o treabă foarte serioasă, că nu se poate face în grabă şi că nu se poate arunca la gunoi imediat.
Părintele Constantin Necula

Taina Sfintei Spovedanii
4 din 8
Urmează apoi o slujbă întreagă; rugăciunile dinainte de spovedanie sunt o slujbă întreagă. Se porneşte cu binecuvântare, se rostesc rugăciunile începătoare. Se rosteşte psalmul 50, troparele de umilinţă, după Uşa milostivirii se citesc rugăciunile de dezlegare, rugăciunile speciale ale spovedaniei... Construcţia ca atare a tainei este fundamental realizată ca slujbă, ca o parte integrantă a rimului liturgic al Bisericii. Nu punctăm doar cu o rugăciune întâlnirea cu Hristos. Sigur că sunt momente în care graba de a a junge la capul muribundului - situaţii foarte grele, în război de pildă - nu îţi mai permite să parcurgi toate acestea, dar când te apropii de ei şi îi spovedeşti şi eşti în tranşee, o faci înaintea unor oameni care din start au conştiinţa lucrului care li se va întâmpla, marcaţi de moartea lor iminentă. Ce este important de văzut? Cele două rugăciuni vin să ne atragă atenţia asupra a două icoane ale spovedaniei, şi o voi citi pe prima, apoi pe a doua, ca să înţelegem mai bine. Prima rugăciune ne spune aşa: „Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care prin proorocul tău Natan ai dăruit lui David, cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui şi ai primit rugăciunea lui Manase pentru pocăinţa lui, însuţi şi pe robul Tău acesta, care se căieşte de păcatele ce le-a făcut, primeşte-l cu ştiuta Ta iubire de oameni, trecându-i cu vederea toate cele făcute de dânsul, Cel ce ierţi fărădelegile şi treci peste nedreptăţi, că Tu ai zis, Doamne: Cu vrere nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu! Şi de şaptezeci de ori câte şapte să iertăm păcatele. Pentru că aşa cum slava Ta este neasemănată, aşa şi mila Ta este nemărsurată. Că de te vei uita la fărădelegi, cine va putea suferi? Că Tu eşti Dumnezeul celor ce se pocăiesc, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Părintele Constantin Necula

Taina Sfintei Spovedanii
5 din 8
Primele modele de pocăinţă care ne sunt puse înainte sunt Natan proorocul şi David. Cu alte cuvinte, prima rugăciune ne aduce aminte de modelele Vechiului Testament şi ne arată că rădăcina spovedaniei, în ciuda tuturor aparenţelor, se găseşte în Vechiul Testament, la limita extrem de subţire în care Adam, dacă ar fi spus: Aici sunt, Doamne, am păcătuit..., spovedania ar fi mântuit lumea. Adam a trecut însă limita aceasta teribil de larga, care se va încheia cu strigătul de biruinţă Maranatha Şi în toată această istorie, ceea ce constituie firul roşu care leagă alungarea din Raiul dintâi de venirea lui Hristos, desăvârşita misiune, împlinirea misiunii Sale, este această aşteptare în pocăinţă a venirii Sale. Imediat de la alungarea din Rai, spovedania stă lângă om şi omul nu o foloseşte. Este mai mult decât simplă pocăinţă! Eu când îi aud pe fraţii aceştia de la secte că sunt pocăiţi în Domnul, mă apucă răul! Sunt trei termeni greceşti care vorbesc despre convertire, în general, şi despre pocăinţă. Despre pocăinţă: methanoia, epistrepho şi metamoipbosis. Epistrepho înseamnă „adânca cugetare la păcate care te fac să te întorci către Dumnezeu”, în timp ce metamorphosis înseamnă, într-un fel sau altul, „modificarea de suprafaţă a omului, transformarea lui”, cu referire la faptul că faţa lui se modifică, nu altceva. Primul termen, care a primit o încărcătură spirituală mai mult decât celelalte, şi pentru că se aude bine pe româneşte, consemnează acţiunea de a schimba mintea, de a o co-lega de Dumnezeu. Dar cea mai adâncă rezonanţă misionar-pastorală ar trebui s-o aibă acest epistrepho,cart marchează cel mai profund teologia convertirii, şi care n-are a face nimic cu străvezimea financiar materială pe care unii o leagă de convertirea lor.
Părintele Constantin Necula

Taina Sfintei Spovedanii
6 din 8
Iar ceea ce este şi mai important, din toate aceste aspecte, este modul în care Biserica a crescut lucrurile acestea, pornind dinspre pildele Vechiului Testament, reactualizându-le şi aducându-le dinaintea credincioşilor în Biserică. Este şi motivul pentru care de fiecare dată iconologia noastră aşează la loc de frunte pe profeţii şi pe personajele Vechiului Testament pocăite înaintea lui Dumnezeu. Dar una este pocăinţa lui David şi alta este pocăinţa pocăitului meu de astăzi; una este modul smerit în care David îşi trăieşte drama pocăinţei sale şi alta este orgoliul de pocăit al celui care trece pe lângă mine. Una este drama pocăinţei Sarei, care plânge că i-a greşit Treimii la stejarul Mamvri, şi alta este pocăinţa duduii care simte că are nişte frisoane de pocăinţă în ea şi imediat se dă în spectacol! Pocăinţa nu este o chestie spectaculară, nu este niciodată un dolorism exprimat în afară; este, în primul rând, o construcţie lăuntrică a împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu începe să se nască în om în momentul în care se naşte pocăinţa, starea de graţie a împărăţiei lui Dumnezeu este pocăinţa, bucuria şi pocăinţa. O pocăinţă bucuroasă! De aceea nu cred în tot felul de manifestări de genul acesta: căzut pe spate, dat din mâni, lacrimi cu orice preţ, doar pentru a emite celorlalţi ideea că tu eşti pocăit. Pocăinţa este o chestie de echilibru, o chestiune de demnitate, de redobândire a demnităţii, şi niciodată, în nicio situaţie, nu naşte sminteli celor din jur, decât în măsura în care cei din jur refuză cu adevărat bucuria şi pocăinţa ta ca om.
Părintele Constantin Necula

Taina Sfintei Spovedanii
7 din 8
A doua rugăciune spune aşa: „Doamne lisuse Hristoase - aceasta este direct adresată Mântuitorului -, Fiule al lui Dumnezeu Celui Viu, Păstorule şi Mielule, Cel ce ridici păcatele lumii, Care ai iertat datoria celor doi datornici şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor ei, însuţi, Stăpâne, slăbeşte, lasă, iartă păcatele, greşelile, fărădelegile cele de voie şi cele fără de voie, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă, cele prin călcare de poruncă şi prin neascultare care s-au făcut de către robul tău acesta! Şi în orice chip, ca un om purtând trup şi vieţuind în lume, a fost înşelat de diavol, sau în cuvânt, sau în faptă, sau cu ştiinţă, sau cu neştiinţă, sau cuvântul preotului a călcat, sau sub blestem preoţesc este, sau sub blestemul său este, sau cu jurământ pe numele Dumnezeului Celui Viu s-a jurat şi l-a călcat. însuţi, ca un bun Stăpân, Care nu ţii minte răul, binevoieşte să se dezlege robul tău acesta prin cuvânt, iertându-i lui şi blestemul, şi jurământul, după mare mila Ta. Aşa, Stăpâne, Iubitorule de oameni Doamne, auzi-mă pe mine, slujitorul Tău, care mă rog bunătăţii Tale pentru robul Tău acesta, şi-i treci cu vederea ca un milostiv toate păcatele lui, izbăveşte-l pe el de chinurile cele veşnice, că Tu ai zis, Stăpâne: Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Că Tu singur eşti fără de păcat şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Părintelui Tău fără de început şi Prea Sfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Părintele Constantin Necula

Taina Sfintei Spovedanii
8 din 8
Este pomenit Mântuitorul Hristos la începutul rugăciunii, tocmai pentru a ni se face mai aproape pocăinţa, pentru a ni se aduce aproape Cel care ne-a dăruit iertarea. Şi este interesantă, de exemplu, formularea Păstorule şi Mielule, concomitenţa aceasta de Păstor şi Miel, deci „ca Unul Care ne păstoreşti şi ca Unul Care ai suferit asemenea nouă, celorlalte oi cuvântătoare ale turmei Tale...” Şi o alta, interesantă din cale-afară: „Cel ce ridici păcatele lumii, care ai iertat datoria celor doi datornici..Noi nu ştim vreun moment în care Hristos să fi iertat datoria celor doi datornici, dar ne povesteşte Hristos, în parabolele Sale, cum poate fi iertată datoria, care este modelul iertării datoriei înaintea împăratului, debitorului de datorii, şi nu în ultimul rând, că „şi păcătoasei i-ai dăruit iertarea păcatelor”, iar asta este cât se poate de reală! Observaţi, Păstorul ne învaţă, iar Mielul împreună-pătimeşte cu noi, în iertarea noastră. Sunt cele două laturi ale spovedaniei pe care, dacă nu le înţelegem, suntem absolut în afara conţinutului spovedaniei! Şi mai este ceva: toată rugăciunea urmează cu lucruri foarte stricte, foarte dure, ale unei realităţi umane valabile de-a lungul secolelor. Rugăciunea aceasta de dezlegare dinainte de spovedanie nu se potriveşte doar vecurilor I şi XXI. Ea este făcută straşnic în Duhul Sfânt, valabilă tuturor încheieturilor Trupului lui Hristos, tuturor mădularelor şi încheieturilor Lui! Mai mult decât atât, ea arată că spovedania nu funcţionează automat. Nu este: „Am spus şi am scăpat”! Spunerea aceasta te îndeamnă la o lucrare anterioară şi ulterioară cu Hristos, pentru ca pocăinţa să fie deplină şi împlinită în Hristos.
Părintele Constantin Necula

Dacă oamenii sunt legați printr-o dragoste adevărată, între ei scapără atunci o „scânteie” dumnezeiască, așa cum scrie undeva: „destinele lor sunt legate în ceruri”. Inima noastră omenească este întocmită în așa fel încât este capabilă să primească această sugestie dumnezeiască, acest semnal că alături de tine este omul pentru care ești pregătit.
Uneori observăm scânteia aceasta, dar începem să ne uităm la trăsăturile exterioare ale omului... Vedem atunci că nu este, poate, prea arătos, nu este prea bogat ori se deosebește în alt fel de ideal: poate că este chiar invalid. Noi ne gândim în sinea noastră: „Ce să fac eu cu un invalid?” sau „La ce-mi trebuie mie un om care nu poate fi pentru mine un obiect de admirație exterioară?” – căci tinerii vor ca prietenii să-i invidieze, fetele vor să găsească un prinț bogat, care să vină cu mașina, să le ducă la restaurant, ca după aceea să poată povesti despre asta, să se poată lăuda. (...)
Oamenii nu prea se gândesc că dacă cel cu pricina îți este drag, dacă întâlnirea cu el este prețioasă pentru tine, în continuare trebuie să se închege din voi o familie. Pe soț(ie) va trebui să te bizui, și el(ea) va trebui să fie un om care nu te va trăda, nu te va amăgi, nu te va lăsa în clipa cea grea, îți va fi prieten, tovarăș de viață – iar această imagine nu corespunde întotdeauna criteriilor frumuseții exterioare, căci căsnicia nu se ține pe frumusețea exterioară, pe priceperea de a te îmbrăca stilat ori de a mobila luxos apartamentul, pe îndestularea materială. Într-o asemenea căsnicie, oamenii încep cu timpul să se plictisească; trei-patru luni, și perechea începe să se simtă dezamăgită. Încet, dar sigur, relația se destramă, se destramă, se destramă...
Dmitrii Semenik

– Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el?
– Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară.
Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi.
Sfântul Paisie Aghioritul

1 din 4
Zilele trecute aflîndu-mă prin cetatea Iașilor și călătorind cu tramvaiul, într-o stație s-a urcat un copil fredonând un cântec trist, ușor stâlcit, ce „trebuia” să înmoaie inimi darnice. A mers din loc în loc să primească milă, ce a venit la un moment dat, însă rece și pornită dintr-o inimă ușor stânjenită; nici măcar o privire caldă nu a primit acel sărac, darmite un cuvânt sau chiar o dojană… Donatorul doar s-a achitat de o datorie ce-i legase cândva conștiința. În rest ambii au rămas la fel de indiferenți, distanți, neîmpărțiți unul de chipul celuilalt. Rușine, grabă, superficialitate, rezervă, naturalețe, dramă ori criza omului contemporan?
Oamenii sunt tot mai grăbiți și nu mai au timp să vadă suferința aproapelului. Parcă „nu-s în apele lor„. Lumea aleargă să prindă tramvaiul, autobuzul ori problemele cotidiene. Unii caută cu privirea în gol ziua de ieri. Alții își târâie inima greoi pe străzi. Chipurile lor palide abia se sprjină în toiagul orelor ce gonesc spre nicăieri. Puțini sunt cei ce mai surâd. Tristețe și iar tristețe. Suferință, lacrimi și iar suferință, milă tot mai puțină. Cine le-a luat Lumina? Cine le-a dărâmat cetatea inimii și a cui e vina?
Ieromonah Hrisostom Filipescu

2 din 4
În clipele de încercări oamenii au fost uniți, mai buni, mai frumoși, dovedind că aurul strălucește și în noroiul grijilor zilnice. În chinuri fiind, martirii se bucurau în Hristos, răbdau gândindu-se la suferințele lui Hristos ce a îmbrățișat durerea lumii întregi. Își dădeau sufletul cu un surâs luminos pe chip în așteptarea Mirelui. Se îmbărbătau unii pe alții, se întăreau în credință și răbdau până la capăt durerile pentru a primi cununa jertfei lor. În închisori cei prigoniți își împărțeau ultima fărămitură ce putea face diferență dintre azi și mâine pentru multe suflete. Peste chipuri slabe erau desenate zâmbete senine așezate parcă de Însăși mâna lui Hristos. El e acolo în durere, în bucurie, în indiferență. Oriunde, oricând, oricum.
Zâmbetul, acest suport emoțional, pe care îl găsim tot mai rar, are darurile sale și poate face minuni în orice timpuri; înmuind inimi, potolind întristări, aducând speranțe. Oamenii nu mai zâmbesc; au uitat, nu mai pot, nu mai vor, nu mai știu… Sufletele pesimiste ucid zâmbetele, poate de durere că nu le pot oferi. Zâmbete de iarnă, înghețate de griji și reci, zâmbete de toamnă, triste și forțate, zâmbete de primăvară, pline de viață și vii, zâmbete grăbite sau mărunte, toate ne pictează viața. Cele amare, false, doar scrijelesc chipuri, iar cele profesionale „vând” marfă, fiind cărți de vizită. Viața îi face pe oameni să treacă prin focul curățitor al încercărilor, apoi unii învață să meargă pe apa vieții de mână cu Hristos, iar alții încă mai zgârie pereții inimii, rămănând închiși în întunericul neputințelor și slăbiciunilor aparent inofensive.
„Creștinul adevărat e bine dispus. Credința însăși e o formă de bună dispoziție. Numai buna dispoziție salvează iertarea de la mereu posibila ei alunecare în ilustrare mieroasă a unei simple ideologii”, spune frumos Andrei Pleșu.”De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare„ (II Cor. 2,10), ne învață Apostolul Pavel. Căci ispitele și încercările ne lucrează răbdarea, iar răbdarea este una din cununile desăvârșirii.
Ieromonah Hrisostom Filipescu

La celălalt să te duci cu paşi de porumbel. Aşadar, să te apropii de el în mod delicat şi cu blândeţe, pentru că semenul tău are şi el fricile şi supărările sale. Are şi aşa destulă greutate pe suflet, ca să-i mai adaugi şi tu.
Iustin Popovici

Principalul lucru necesar în Ortodoxie e schimbarea inimii, dar nu a aspectului exterior și a stilului de viață. Învățăm foarte repede că trebuie să postim, să purtăm fuste lungi sau barbă, să citim acatiste și să avem o pravilă de rugăciune ... dar inima ne rămâne aceeași.
Părintele Igor Fomin
……………………………………….

3 din 4
Voi fi judecat că sunt un călugăr visător coborât poate din idealuri monahale ori din pilde din acelea vechi, bune de rostit la gura sobei, și nu văd cenușa zilelor, faptul că greutățile au spălat toate zâmbetele. E drept că-i greu, dar dacă punem urât la urât ce rezultă, decât un urât mai mare?! Iar dacă la chipuri triste vor fi tot fețe posace, vom ajunge tot mai reci, străini și distanți. Zâmbetul ne ajută să înviem, să vedem și „partea plină a paharului”, sî fim înveșmântați în lumină, fiind un dar făcut nouă și celor din jur.
Cândva îmi amintesc că a existat o campanie de îmbrățișări, intitulată „Free Hugs” (îmbrățișări tratis), tocmai pentru a mai aduce zâmbete pe chipurile oamenilor, pentru a-i apropia, pentru a le reaminti că încă sunt oameni. Tineri mergând pe stradă, ori prin mijloacele de transport, având însemnat pe tricouri, șepci sau pe pancarte însemnul acțiunii lor, îmbrățișau alți trecători: copii, tineri, bătrâni. și toți se bucurau, fie chiar și pentru o clipă… Omul e creat să se bucure, să fie vesel, luminos. Acesta este propriu creștinului, să fie cu chipul senin pentru că știe și crede ceva ce alții nu știu sau nu cred și anume că Hristos a înviat și prin învierea Lui ne-a dăruit și nouă Învierea. Jertfa de pe Cruce a șters păcatul strămoșilor noștri și ne-a adus nouă posibilitatea mântuirii, nădejdea că putem fi iarăși în Brațele Părintești pe care le-am părăsit odată… Dacă în Vechiul Testament omenirea era tristă, în Noul Testament avem Bucuria care nu se va lua de la noi, avem pe Hristos Mântuitorul. Aș îndrăzni să afirm că un creștin veșnic trist nu e un creștin autentic cu flacăra credinței stinsă.
Ieromonah Hrisostom Filipescu

4 din 4
Fericirea nu depinde de context, ci de caracter. Ea nu e a celor ce au, ci a celor ce iau ce e mai bun din viață, a celor ce dau ce e mai bun din ei, a celor ce refuză să vadă că păharul e pe jumătate gol, sau că poate trei sferturi din el s-a scurs sau, în cazuri cu adevărat nefericite mare are doar stropi amărâți de bine în el. Ferice de cei ce privesc paharul din „perspectiva cerului”, adică de sus, de unde pare veșnic plin și nu din lateral unde orice picătură în lipsă e observată cu ușurință.
Râzând, fiind mai senini, mai optimiști în fața greutăților zilnice, aducem soarele în viața noastră… Un zâmbet curat are frumusețea lui precum o floare, cântă armonii inimii, o învață să pășească mai ușor pe pietre, ori să zboare. Zâmbind alungăm umbrele din viața noastră ce pot menține stări apăsătoare. Un dicton spunea că zâmbetul durează o clipă, însă amintirea lui dăinuie o viață întreagă…
Așadar, astăzi ați zâmbit?
Ieromonah Hrisostom Filipescu

1 din 2
E păcat ca un cuplu căsătorit să-şi continue relaţiile conjugale după ce au încetat să nască prunci? Când să se înfrâneze soţii?
Am zis până acum că păcat este evitarea sarcinii, iar nu unirea trupească dintre soţi - deoarece dacă, să presupunem, o pereche nu poate avea copii, ei nu sunt obligaţi să se înfrâneze! De ce nu? Pentru că ar putea ajunge vulnerabili şi ar sfârşi prin a cădea în păcat în afara căsătoriei - iar asta se poate întâmpla oricăruia dintre cei doi soţi.
De asta spune Sfântul Pavel în al şaptelea capitol din Întâia sa Epistolă către Corinteni ca nimeni să nu se înfrâneze fără învoială deplină cu celălalt. Amândoi soţii trebuie să fie în întregime de acord să se înfrâneze: „Nu vă lipsiţi (µὴ ἀποστερεῖτε) unul de altul, fără numai cu bună-învoială, ca să nu vă ispitească pe voi satana” (1 Cor. 7:5). Pentru ce? „Pentru neînfrânarea (ἀκρασίαν – lipsa de autocontrol) voastră.” Şi mai zice ceva cu totul uimitor! Fiindcă sunt unele femei care îşi resping bărbaţii şi reciproc, iar asta dă naştere la o mulţime de probleme biologice şi psihice grave – aşa că Sfântul Pavel zice: „Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; aşijderea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” (1 Cor. 7:4).
Arhimandrit Athanasie Mytilineos

2 din 2
Dacă se întâmplă ca unul dintre cei doi să sporească duhovniceşte, dar nu şi celălalt, ce-i de făcut?
E foarte simplu. Poţi spori duhovniceşte cât doreşti, e dreptul tău - posteşte, roagă-te, citeşte, fă ce pofteşti! Îngrijeşte-te de sufletul tău în fiecare zi - cu cât mai mult, cu atât mai bine! În toate acestea, trupul şi sufletul îţi aparţin! Dar în privinţa relaţiilor trupeşti cu soţul tău sau cu soţia ta nu poţi dicta; cu ce te împiedică să sporeşti duhovniceşte dacă soţul sau soţia ta nu vrea să se înfrâneze? Poţi face orice vrei în cele ce sunt ale tale - de pildă, nu-ţi poate spune soţia sau soţul tău să nu posteşti sau să nu te rogi sau orice altceva: fiecare om este liber! În acelea sunteţi stăpâni, doar în privinţa relaţiilor conjugale depindeţi unul de celălalt.
Soţia să aibă însă grijă să nu-şi neglijeze îndatoririle gospodăreşti. Nu poate zice: „N-am gătit, n-am spălat, n-am făcut curăţenie, n-am strâns aşternuturile pentru că am mers la biserică în fiecare zi a săptămânii!” Asta va da curând naştere la alte probleme.
Puteţi citi despre toate acestea mai pe larg în capitolul al şaptelea de la 1 Corinteni.
Arhimandrit Athanasie Mytilineos

Acum câteva zile am trecut pe lângă o tânără care avea jumătate de față arsă și cicatrizată. Și cu toate astea se bucura, se bucura cu toată ființa ei, în mijlocul naturii! Știu că acela a fost Cuvântul Domnului pentru mine, ca o prelungire a spovedaniei, căci mă chinuia de o vreme problematica frumuseții. Știam, în adâncul meu, că frumosul strălucește din interior spre exterior, și nu invers. Că transparența omului aflat în relație cu Dumnezeu nu poate fi dată de nici un strat de machiaj care acoperă „imperfecțiunile”.
Îmi aminteam și pilda aceea dată de Sfântul Ioan Maximovici, când a mâzgâlit o icoană în fața unei ucenice machiate, fără a-i da o explicație. Doar ca să îi arate că peste creația Domnului, desăvârșită în sine, nu mai e loc de „retușuri”. Dar eram „ruptă” între tot ce știam și tot ce vedeam. Căci oriunde mergeam, dădeam de această frumusețe adăugată, și mă întrebam care mai este firescul acum.
Nu militez pentru lipsa îngrijirii, a feminității, până la urmă, important este să fim cu Domnul, indiferent de ce mai adăugăm. Problema asupra căreia m-am oprit a fost aceea că, de multe ori, machiajul apare pe chipul unei tinere nu pentru că acesta este felul în care are grijă de ea, ci pentru că, în lipsa lui, nu ar fi conformă cu cerințele societății. Pentru că nesiguranța macină. Din frica faptului că soțul își va îndrepta privirea spre un alt chip. Sau dintr-o încercare de a nu lăsa golul interior să se vadă prea tare.
Nicoleta Bunduc

1 din 4
1. Nu există o relaţie între moralitatea părinţilor şi sănătatea copiilor.
2. Normalitatea presupune integritatea fizică şi psihică, pe când sănătatea comportă şi o dimensiune morală.
3. Chiar şi oamenii perfect sănătoşi au firea bolnavă.
4. Bătrâneţea este boala de care suferă tot ce este viu.
5. Adevărata sănătate este desăvârşirea spirituală.
6. Părinţii cu copii bolnavi nu trebuie să aştepte înţelegere de la lume, ci să se desăvârşească în iubire.
ÎN LUME există milioane de copii bolnavi din naştere. Cauzele acestei întâmplări uneori sunt explicate de medici, alteori nu. Se întâmplă ca doi părinţi sănătoşi să nască un copil bolnav. Aceasta nu depinde de moralitatea lor. Cunosc oameni de mare curăţie trupească şi sufletească, dar care au născut un copil bolnav. E vorba de familia unui preot. Au avut grijă de copilă până la vîrsta de nouă ani, copila petrecînd în stare vegetativă. Atunci Dumnezeu a hotărât să o ia la El. Intre timp li s-au născut şi alţi copii, astăzi având cinci. Părintele îşi continua slujirea nestingherit, fiind un om vesel. Mulţi nici nu ştiau de problema lui, pentru că nu se plângea niciodată. Dacă cineva ar fi vrut să susţină ideea potrivit căreia Dumnezeu dă copii bolnavi părinţilor păcătoşi pentru a-i pedepsi, această familie este un exemplu clar că lucrurile nu stau aşa. La fel şi milioanele de păcătoşi care nasc copii perfect sănătoşi dovedesc că naşterea unui copil bolnav nu este o pedeapsă. Noi nu ştim de ce se nasc copiii bolnavi. Cel mai probabil, pentru a arăta dragostea părinţilor şi a ne face mai buni.
Ieromonah Savatie Baștovoi

Edited by Ayami, 12 September 2017 - 17:03.