Credinta Ortodoxa

VIATA CRESTINA ESTE NEVOINTA
3 din 3
In Razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai-marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.
Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”.
Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau“. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.
Parintele Sofronie Saharov

Ayami, on 16 septembrie 2017 - 17:34, said:

De curand am ascultat niste predici ale unui adventist si mi-am dat seama cat de departe e filozofia ortodoxa fata de adevarata credinta crestina.

Spre exemplu in biblie Dumnezeu face promisiunea ca va pune Legea Sa in inima celui ce crede atat in existenta Lui cat si in puterea Lui de schimbare a constintei noastre. Nu e vorba nici de nevointa si nici de putinta, doar sa crezi in puterea Lui de restaurare a constintei tale. Dar si aici sunt niste pasi pe care Hristos ne aduce la cunostinta , ca trebuie sa "mancam trupul" Sau pentru a fi schimbati. "Cine ma mananca pe Mine are viata" spune El. Restul ideilor despre nevointa sunt doar palavre.

pacopaco1967, on 16 septembrie 2017 - 17:49, said:

Bine domnule, doar crede si totul va fi bine, totul e minunat paco, suberba credinta ai. Nici nu mai are rost sa gandesti, doar crede in puterea Lui.
.......................................................

Și-aș vrea să fiu liber, dar nu știu ce-nseamnă…
1 din 3
E simplu să aduni tineri şi să aduci oameni „cu priză” să le vorbească, buni psihologi, pricepuţi în reconfortare şi în stârnitul hohotelor, dar tinerii rămân în psihologic, şi, prin urmare, departe de Biserică.
Ar merita sa reflectam mai mult la ceea ce spunea un parinte contemporan, intr-o omilie la Evanghelia tanarului bogat:
Vedem ca Hristos nu-l cruta deloc pe acel tanar evlavios si ravnitor, ci ii pune in fata o alegere mai mult decat incomoda: aceea de a-si vinde averea, de a imparti totul saracilor si de a urma cu totul Fiul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu-l lasa pe tanar in starea de automultumire, de autosuficienta, nici nu-i cruta slabiciunea pe care o avea pentru averile pamantesti, ci ataca exact in punctul cel mai nevralgic, in locul unde stia ca sufletul sau inca mai este bolnav. Asta ar trebui sa facem si noi cand avem in fata cate un credincios cu viata curata, cu multa ravna pentru implinirea poruncilor: sa cautam sa vedem ce-l tine, totusi, departe de starea dedesavarsire, sa-i identificam slabiciunea si sa-i oferim medicamentul necesar vindecarii, oricat de amar ar fi el. Daca ne multumim sa avem un credincios cuminte si evlavios, gandind ca i se poate trece cu vederea vreo “slabiciune” (mai ales daca e o persoana care ajuta mult Biserica), atunci procedam invers decat Domnul si nu suntem vrednici a ne numi slujitori ai Sai.
Hristos nu a avut comportamentul cuiva aflat in “campanie electorala”, care cauta cu orice pret sa-si atraga sustinatori, ci a preferat sa spuna adevarul celui din fata sa, fara niciun fel de menajamente, dar si fara a-l agasa in vreun fel cu insistenta si cu argumente “zdrobitoare” care inving, dar nu conving.
Părintele Ciprian Grădinaru – Belgia

Și-aș vrea să fiu liber, dar nu știu ce-nseamnă…
2 din 3
Asadar, propovaduirea credintei se poate face urmand modelul pe care Domnul ni-l indica a fi viabil in dialogul cu orice alt suflet, renuntand la un comportament de tip “electoral”, evitand a face compromisuri doar de dragul de a avea mai multa multime in biserica, intrucat, pe termen mediu si lung (dar mai pe ales pe termen… vesnic) lucrul acesta este pierzator, nu castigator de suflete. Hristos a spus: “Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia” (Luca 12, 32), nu a spus: “nu te teme, turma mare”. Pe Domnul nu-L intereseaza cantitatea de credinciosi si sa fie adusi oricum in Biserica, ci il intereseaza cum se apropie ei de Dumnezeu (desi sufera, cu o durere de nemangaiat, pentru fiecare suflet care alege sa stea departe de Dansul).
Hristos ne-a dat dreptul la realitate, la îngrozitoarea, infernala realitate ascunsă, a acestei lumi… la realitatea demonică a vieților noastre. Pe drumul Damascului, Iisus îi spune lui Saul, viitorul apostol Pavel: Te trimit să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la stăpânirea lui Satan la Dumnezeu, ca să ia iertarea păcatelor.... (F.A.26, 18)
Părintele Ciprian Grădinaru – Belgia

Edited by Ayami, 16 September 2017 - 19:21.

Și-aș vrea să fiu liber, dar nu știu ce-nseamnă…
3 din 3
Când cuvintele lui Hristos îți deschid ochii, vezi mai întâi întunericul în care, de fapt, trăiești…
Apoi, vezi cine este acest întuneric, a cui stăpânire o reprezintă, sub a cui putere zace sufletul tău…. cine te hipnotizează ca să vezi acest întuneric ca lumină….
Apoi, întoarcerea la Dumnezeu și iertarea păcatelor, adică, izbăvirea de întuneric prin Lumina altei Lumi….
Aceștia sunt primii pași ai mântuirii… drumul spre Rai trece exact prin mijlocul Iadului….
De aceea am scris că Hristos este Singurul care ne dă dreptul la realitate….. dar, cine vrea acest înfricoșător drept? Cine își dorește să-l exercite, să-și asume consecințele exercitării lui, cutremurul care va nărui o lume, ca să ridice alta?
Doar cei care nu pot trăi fără Adevăr… doar cei care iubesc Adevărul mai mult decât orice ficțiune paradisiacă...
Doar cei care vor iubi Adevărul până la sfârșit….
Părintele Ciprian Grădinaru – Belgia

Este un exemplu în natură: floarea soarelui, se roteşte de dimineaţă şi până seara, îşi ţine mereu partea luminoasă, cu floarea, către soare. Iar apoi, când apune soarele, se întoarce tot cu faţa către apus. Aşa trebuie să fie şi-n viaţa noastră lăuntrică, adică de dimineaţa şi până seara trebuie să fie mintea orientată către Dumnezeu, prin rugăciune, prin Doamne Iisuse, prin rostirea unor rugăciuni pe care le ştii pe de rost, printr-o faptă bună, printr-un sfat dat cuiva, printr-o milostenie făcută din toată inima şi fără părere de rău. Adică, această orientare către Dumnezeu să fie cât se poate de continuă. Şi atunci, rugăciunea are spor. Dacă te rogi numai dimineaţa şi seara, şi atunci te rogi superficial şi cu mintea aiurea, trăieşti într-un fel de pustiu permanent. Şi rugăciunea nu mai prinde. Eşti mereu surprins de o uscăciune sufletească, într-o împietrire sufletească, într-o indiferenţă. Spui ca şi cum ai spune orice cuvânt. De-aceea, atenţia aceasta şi timpul să fie cât mai mult umplute de darul Duhului Sfânt, de această dialogare cu Dumnezeu. Şi atunci sporeşti în viața întru Hristos.
Ne rugăm, cu rugăciunile obișnuite și plecăm din biserică sau de la locul de rugăciune, tot așa de răi cum am fost până atunci. De ce? Nu am avut acest contact, această legătură cu această Forță care ne poate liniști, ne poate inspira, ne poate da puteri, ne poate da râvnă pentru Dumnezeu, pentru bine, pentru frumos, pentru fapta bună, pentru dragoste față de oameni.
Părintele Sofian Boghiu

1 din 4
Intre Dumnezeu şi om lucrurile nu sunt întotdeauna uşoare. Şi tot astfel, nu e întotdeauna uşor de trăit împreună cu sfinţii. Mulţi sunt cei care cred naiv că apropierea şi contactele cu sfinţii sunt plăcute şi pline de bucurie; se plâng că sunt înconjuraţi de păcătoşi şi visează să întâlnească un sfânt. Din câteva întâlniri ocazionale care au umplut uneori un suflet mâhnit de o nădejde bucuroasă şi de puteri înnoite, se grăbesc să tragă concluzia că faptul de a trăi împreună cu sfinţii are întotdeauna acelaşi efect înălţător asupra sufletului. E o greşeală. Nici un sfânt nu ne poate cruţa de necesitatea de a lupta cu păcatul care lucrează în noi. El ne poate ajuta prin rugăciunile lui, ne poate sprijini prin cuvântul şi învăţătura lui, ne poate întări prin exemplu lui, dar nu ne poate scuti de efortul personal şi de asceză. Dacă un sfânt ne îndeamnă să vieţuim potrivit poruncilor lui Hristos, el poate părea „aspru”. Nu s-a spus şi nu se spune oare până astăzi despre Hristos însuşi: „Greu e cuvântul Său, cine poate să-l poarte?” (In 6, 60). Tot aşa, atunci când sfinţii cer de la noi păzirea poruncilor în întreaga curăţie, cuvântul devine strivitor şi „greu”.
Experienţa milenară transmisă din generaţie în generaţie ne învaţă că atunci când Dumnezeu vede credincioşia sufletului unui ascet, aşa cum a văzut-o pe cea a lui Iov, îl duce prin adâncuri şi piscuri inaccesibile oricărui alt om. Cu cât mai neclintită e credincioşia ascetului şi încrederea sa în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi încercarea şi mai desăvârşită va fi experienţa acestuia, care se va putea întinde până la ultimele limite la care poate ajunge un om.
Arhimandrit Sofronie Saharov

2 din 4
Câtă vreme mândria îşi păstrează rădăcini puternice în om, acesta rămâne expus asalturilor unei deznădejdi deosebit de strivitoare, de iad, şi care falsifică toate concepţiile sale despre Dumnezeu şi despre căile Proniei Lui. Sufletul mândru, cufundat în chinurile şi întunericul iadului, ajunge sa vadă în Dumnezeu pricina suferinţelor lui socotindu-L nemăsurat de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el vede toate lucrurile prin prisma deformatoare a propriei sale stări de suferinţă bolnăvicioasă şi începe să urască chiar şi propria sa viaţă şi, în general, tot ce există pe lume. Rămânând în afara Luminii dumnezeieşti, el ajunge în deznădejdea lui să socotească însăşi existenţa lui Dumnezeu drept o absurditate. Astfel, îndepărtarea sa de Dumnezeu şi ura sa pentru tot ce există sporesc tot mai mult.
Diavolul nu lucrează în acelaşi chip cu cei care-i cedeaza şi cu cei care i se împotrivesc. Una este suferinţa deznădejdii ce vine din mândrie; şi alta este cea a unui suflet puternic atunci când Dumnezeu îi îngăduie lui Satan să-l războiască. Această ultimă formă de ispitire e extrem de anevoioasă şi grea, şi nu e decât arareori îngăduită.
Când omul părăsit de Dumnezeu prin Pronia Lui simt pentru întâia oară apropierea lui Satan, întreaga sa fiinţa, trup şi suflet, cade pradă unei nemăsurate mâhniri şi un spaime ce nu poate fi comparată celei pe care o încercă la apropierea unui criminal sau a unui asasin, căci este provocată de întunericul pierzaniei veşnice.
Arhimandrit Sofronie Saharov

3 din 4
„Vrăjmaşul a căzut din mândrie.” Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilele şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar cată vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Nu este necesar ca toate simptomele enumerate să fie reunite pentru a putea recunoaşte pe cel ce s-a lăsat „sedus” de gânduri pătimaşe, de „vedenii” sau „descoperiri” de origine demonică. La unii domină megalomania, ambiţia, dorinţa de putere; la alţii domină o nelinişte ascunsă, spaima, deznădejdea; la unii, melancolia, gelozia, ura; la alţii, dorinţa poftelor trupeşti. Dar la toţi întâlnim în mod inevitabil o imaginaţie debordantă şi o mândrie ce se poate ascunde sub masca înşelătoare a unei false smerenii.
Arhimandrit Sofronie Saharov

4 din 4
Dar un suflet evlavios care a cunoscut iubirea de Dumnezeu suferă în lupta directă cu vrăjmaşul uriaşa putere malefică pe care diavolul o îndreaptă împotriva lui. Omul vede limpede că această putere poate să strivească întreaga sa fiinţă. In primul caz, sufletul se chinuie multă vreme fără a găsi ieşirea care să-l ducă la Dumnezeu. In cel de-al doilea caz, Dumnezeu Se arată omului într-o mare lumină de îndată ce încercarea a luat sfârşit. Dumnezeu e Cel ce hotărăşte durata şi intensitatea acestei încercări; pentru unii ea durează câteva minute, pentru alţii o oră sau mai mult; un ascet a rămas în ea timp de trei zile. Durata încercării poate depinde, pe de o parte, de intensitatea mai mare sau mai mică a luptei, iar pe de altă parte, de puterea de îndurare a omului, fiindcă nu toate sufletele au aceeaşi rezistenţă.
Câtă vreme vieţuieşte sub povara trupului, omul nu poate rămâne neclintit. In unele momente privilegiate de rugăciune curată, sufletul ascetului atinge viaţa veşnică, care e scopul său unic şi ultim. Dar atunci când această rugăciune încetează, sufletul regăseşte concepţia sensibilă a acestei lumi; împreună cu această percepţie revine şi opacitatea trupului, iar sentimentul prezenţei lui Dumnezeu îşi pierde intensitatea.
Cine urmează această cale nu poate să se dedea unei activităţi mentale abstracte, raţionale, mai cu seamă faţă de tainele credinţei. Sufletul îndepărtează orice „raţionament discursiv”, care duce la o anume ruptură în unitatea şi integralitatea vieţii minţii ce tinde prin rugăciune spre Dumnezeu. Când rămânem statornic în rugăciune, amintirea lumii din afară se şterge; n-am mai fi capabili nici de a mai săvârşi sarcinile vieţii de zi cu zi, dacă nu ne-ar veni în ajutor obişnuinţa câştigată de-a lungul anilor şi care ne scuteşte de necesitatea de a ne fixa gândul nostru asupra lor.
Arhimandrit Sofronie Saharov

Uneori am impresia că nimic important nu se mai întîmplă în lume. În sensul că nimic din ceea ce se declară a fi important nu mă atinge. Oamenii își comunică de regulă lucruri neimportante și care îi caracterizează prea puțin sau deloc. Oamenii își comunică știri, pentru că știrile sînt considerate importante.
Pentru ca ceva să fie important este nevoie ca cineva să considere important acel lucru. Cum arată un lucru important? Nicicum. Pentru cineva e important că plouă, pentru altcineva – că nu plouă. Pentru cineva e important că se căsătorește, pentru altcineva – că se desparte. Dar ce este cu adevărat important și ce face ca ceva să fie important?
Cred că ceea ce face ca un lucru să fie important este bucuria. Dacă ceva îți aduce bucurie – este important. Cînd sufletul este apăsat sau amărât, nimic nu i se mai pare important. Dar bucuria poate atribui importanță și lucrurilor celor mai mărunte.
Am văzut oameni care se bucură de bomboane, de o pereche de pantaloni, de o călătorie, de o bătaie în ușă. Pentru că, într-adevăr, ce poate fi mai important decît o bătaie în ușă, decît o pereche de pantaloni sau decît niște bomboane? Poate doar un cuțitaș, un pix, o portocală, un zîmbet, o pasăre care se izbește în geam… Păziți-vă bucuria – e ceea ce face viața importantă.
Părintele Savatie Baștovoi

Edited by Ayami, 19 September 2017 - 19:51.

Atunci cand esti credincios daca nu ai sentiment, credinta ta e falsa! Credinciosii sunt de mai multe feluri: Pravilist de s-au rupt trei randuri de Cesloave si Psaltiri, dar mai ticălos de nu s-a vazut! Postitor, pana moare de foame... dar mai afurisit si mai rau la inima... n-ai mai vazut! Evlavios..de ia un rand de sticla de pe icoane.. dar el n-a invatat sa faca o fapta buna, nici daca-l pici cu rasina! Si de ce va spun lucrurile astea? Este marea cicatrice a ortodoxiei rautatea crestinilor, este marea durere a crestinismului dusmania crestinilor, viclenia lor.. sunt mai periculoase decat ale paganilor.. De ce? Petru ca ii chinuie dracul mai mult, ca sunt crestini si ei nu-si dau seama!
Parintele Calistrat

1 din 2
Oamenii au de obicei o concepţie juridică despre dreptate. Ei resping ca nedreaptă ideea ca cineva să ia asupra sa responsabilitatea greşelii altuia. Acest lucru nu cadrează cu conştiinţa lor juridică. Dar duhul iubirii lui Hristos vorbeste altfel. Potrivit duhului acestei iubiri, a împărtăşi responsabilitatea greşelii celui pe care-l iubim şi chiar a o lua cu totul asupra noastră nu este un lucru ciudat, ci cu totul firesc. Mult mai mult, numai luând asupra noastră greşeala altuia se descoperă autenticitatea iubirii şi ne dăm cu adevărat seama de aceasta; unde ar mai fi sensul iubirii, dacă n-am păstra din ea decât latura plăcută? Dar când luăm în mod liber asupra noastră greşeala şi durerile făpturii iubite, atunci iubirea atinge desăvârşirea sub toate aspectele ei.
Mulţi oameni nu pot sau nu vor să accepte de bunăvoie urmările păcatului strămoşesc al lui Adam. Ei spun: „Adam şi Eva au mâncat din pomul oprit, dar acest lucru nu mă priveşte. Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele, iar nu pentru păcatele altora”. Omul nu înţelege că, prin această mişcare a inimii lui, repetă în sine însuşi păcatul protopărintelui nostru, care devine astfel propriul său păcat şi propria sa cădere. Adam a tăgăduit responsabilitatea sa, aruncând greşeala asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care-i dăduse această femeie, şi prin acest lucru a rupt unitatea omului şi unirea sa cu Dumnezeu.
Arhimandritul Sofronie

2 din 2
Astfel, de fiecare dată când refuzăm să ne asumăm responsabilitatea răului universal, a faptelor aproapelui nostru, repetăm acelaşi păcat şi rupem de asemenea unitatea omului. In rai, Domnul l-a chemat pe Adam la căinţă; ne e îngăduit să credem că, dacă în loc să se justifice, Adam şi-ar fi asumat responsabilitatea păcatului lor comun, al său şi al Evei, destinul lumii ar fi fost altul. In acelaşi chip, destinul lumii va fi diferit dacă vom răspunde pozitiv aceluiaşi Domn venit în trup şi Care-şi înnoieşte chemarea Sa la căinţă, şi dacă vom lua asupra noastră povara greşelilor aproapelui nostru.
Fiecare dintre noi poate invoca multe scuze pentru a se justifica. Dar dacă aruncă o privire atentă în inima sa, va vedea că face acest lucru în chip viclean. Omul se justifică înainte de toate pentru că nu vrea să se recunoască, nici măcar în parte, vinovat de răul ce este în lume. Se justifică mai apoi, pentru că nu e conştient că e înzestrat cu libertate după chipul libertăţii lui Dumnezeu, şi nu se vede decât ca un fenomen, un obiect al acestei lumi şi, prin urmare, condiţionat de ea. într-o astfel de conştiinţă există ceva servil; de aceea tendinţa spre justificare e proprie unui rob, iar nu unui fiu al lui Dumnezeu.
Arhimandritul Sofronie

Într-o zi vei înțelege că sunt persoane care nu te vor trăda niciodată, dar pentru asta va trebui să treci prin foarte multe trădări. Într-o zi vei înțelege că luciul exterior este un nimic în comparație cu frumusețea interioară. Pentru că tot ce e în exterior va rămâne să lucească până la prima ploaie, dar frumusețea interioară va pâlpâi veșnic. Într-o zi vei înțelege că toate formulele și aforismele culese din lumea exterioară sunt cuvinte goale care nu te vor dezmorți niciodată. Adevărurile la care ai ajuns prin propria experiență și suferință sunt mult mai importante. Într-o zi vei înțelege că bunătatea, afecțiunea, blândețea și grija sunt o manifestare a puterii interioare, și nu a slăbiciunii. Cineva nu se mulțumește cu o singură femeie și atunci o caută pe a patra sau a zecea. Pe când altuia nu-i ajunge o viață pentru a o iubi pe unica.
Konstantin Habensky

Eul hipertrofiat
1 din 8
Trăim într-o lume de eu-uri ratate, în care, ca să ne ascundem nereușita, avem manifestări compulsive care să compenseze lipsa de realizare a ființei. Doar faptul că aceste comportamente anormale s-au înmulțit atât de mult încât le vedem la marea majoritate a oamenilor ne face să nu le mai percepem anormalitatea. Aceasta devine regulă prin repetare intensă, iar normalitatea se retrage, smerită, în cotloane pe unde nu bântuie nimeni. Singurul om împlinit este sfântul. El a ajuns la ceea ce ar trebui să fie omul, împăcat cu Dumnezeu, cu lumea și cu sine, știindu-și propria măsură, neputând fi deturnat de pe calea lui, căci a ales-o pe singura valabilă: a fi în căutarea lui Dumnezeu.
Lumea, din zorii modernității încoace, a inventat nenumărate căi de a ne petrece clipele vieții. Dar, oricât am căuta, oricât am bălmăji noi pe diverse teme, suntem în afara căutării drepte. Ne încearcă „un dor fără sațiu”, pe care însă îl umplem cu tot felul de artefacte. Viața noastră se petrece în alte cadre decât ar fi firesc, iar asta ne face să fim nervoși, febrili, agitați, mereu în căutarea a ceva care pare foarte aproape, dar care, inevitabil, mereu ne scapă. Iar dacă ne ratăm pe noi înșine, atunci cu atât mai greu va fi să ne înțelegem cu ceilalți.
„Asemenea este împărăţia cerurilor cu o comoară ascunsă în ţarină, pe care, găsind-o un om, a ascuns-o, şi de bucuria ei se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.” (Matei 13, 44) Iar aici împărăția cerurilor își arată aspectul dinamic și paradoxal. Ea este deja dată, căci acel om a găsit comoara ascunsă, dar trebuie să lucreze pentru apropierea de ea, căci omul vinde tot ce are, renunță la toate bunurile sale pentru a putea cumpăra țarina unde se află împărăția ascunsă. E deja dată, dar încă nu, împărăția se arată ca potențialitate care reclamă realizarea ei prin viața omului.
Paul Curca

Când lipsește din nevoința duhovnicească optimismul, nădejdea și bucuria cea adevărată, ceva în mod sigur nu merge bine.
Moise Aghioritul
…………………………………………

Eul hipertrofiat
2 din 8
Să crezi în Dumnezeu înseamnă să îi subordonezi Lui tot ce faci. Omul are diverse lucruri dar, atunci când găsește acea comoară ascunsă, vinde tot ce are, își canalizează întreaga energie și efortul către ea. E o comoară pentru care renunți la tot ce ai, te dispensezi de orice nu duce către El. Acesta e singurul drum corect. Din păcate însă, noi am renunțat să îl mai urmăm sau, dacă încă păstrăm pretenția că am fi credincioși, îl asociem pe Dumnezeu scopurilor vieții noastre.
Neurmărind unicul necesar, acel „un singur lucru trebuie” (Luca 10, 42), ne pierdem viețile în van. Lipsiți de prezența lui Dumnezeu, nemaiplecând în căutarea Lui, nu suntem decât niște ratați, care ne consolăm cu dominarea iluzorie asupra lumii, de la înălțimea părută a unui intelect care pretinde că înțelege. De aceea devenim ființe bolnave, căutăm alinarea în bunurile lumii, în umflarea unui ego care, neavând ceea ce l-ar împlini, își găsește o consolare în slava pe care și-o caută de la oameni. Cauza neînțelegerilor dintre noi se află în marile orgolii care ne mână în luptă, astfel că nu ne mai ascultăm unii pe alții, nu ne mai tolerăm, nu ne mai acceptăm, decât cel mult de fațadă. De multe ori, chiar dacă păstrez aparența bunei conviețuiri, un comportament civilizat și respectuos, sunt plin de ură și dispreț la adresa celui ce gândește altfel decît mine.
Omul este un animal bolnav, care nu-și găsește liniștea în cele ale lumii, dar nici nu poate trece dincolo de ele, se află la hotar, nefiind în stare să treacă granița de la cele văzute către cele ale duhului. E cumva condamnat la orgoliu, la hipertrofiere, căci e făcut să-L primească pe Dumnezeu cel fără sfârșit, iar acest loc gol, acest hău imens care se cască se cere umplut cu ceva. Iar acest ceva este eul propriu, căci omul care nu se mai deschide către Dumnezeu se umple de el însuși, omul se face proiect al lui însuși, preluându-se cu toate neputințele, poftele, patimile, ducându-se pe sine la o împlinire care, în clipa maximului, se vădește a fi numai nereușită, gol, neființă.
Paul Curca

Eul hipertrofiat
3 din 8
Omul e condamnat la relație. Dacă Dumnezeu, odată respins, se poate retrage, ne poartă totuși părintește de grijă, dar nu mai intervine în viața noastră, oamenii sunt mereu cu noi. Nu putem scăpa de relația cu celălalt. Eu vin să-i ofer semenului meu eul meu hipertrofiat, iar el, de regulă un alt eu hipertrofiat, este oripilat de ceea ce vede. Ne detestăm reciproc, și numai dorința de a păstra aparențele, un calcul simplu care îmi spune că dacă îi spun semenului meu părerea proastă pe care o am despre el colaborarea va fi mai dificilă, și îmi voi pierde avantajele bunei conviețuiri, în fine o ușoară urmă de creștinism, inculcată nu se știe cum, ne împiedică să dăm curs sentimentelor urâte care ne animă. Preferăm colaborarea și dialogul, căci să-i spunem fiecăruia, cu sinceritate, cât ni se pare de orgolios, egoist, incapabil de a înțelege corect ce vrem noi să-i explicăm ar duce la o tensiune prea mare. Dumnezeu ne-a construit ca să „funcționăm” mai bine în sistem de cooperare decât de ceartă.
Sună paradoxal și cinic, dar sunt prea puține crime în raport cu ura care mocnește între noi. Suntem gata să-i atribuim semenului nostru cele mai rele intenții, și niciodată nu va fi capabil să se dezvinovățească pe măsura acuzațiilor care i se aduc. Ne manifestăm ca oameni care au mereu dreptate, care au înțeles care sunt resorturile interne care mișcă lumea și sunt gata să disprețuiască, de la înălțimea propriei păreri de sine, orice alte opinii.
Paul Curca