Metafizica universala

MODURI DE RUGĂCIUNE

Rugăciunea individuală și cea canonică
Cel mai elementar mod de rugăciune – al contactului dintre om și Dumnezeu - este fără îndoială rugăciunea în cel mai obișnuit sens al cuvântului, pentru că aceasta este expresia directă a individului, a dorințelor sale și a temerilor sale, a speranțelor sale și a gratitudinii. Această rugăciune este totuși mai puțin perfectă decât rugăciunea canonică care, la rându-i, are un caracter universal datorită faptului că Dumnezeu este autorul ei și că subiectul, în recitarea acesteia, o face nu ca un individ particular, ci în calitatea sa de om, specie umană; de asemenea această rugăciune nu conține nimic care să nu intereseaze pe om – orice om – și se poate spune că ea include „în cel mai înalt grad” sau în plus, toate rugăciunile individuale posibile; Revelațiile permit sau recomandă rugăciunea individuală, dar nu o impun. Rugăciunea canonică își arată universalitatea și valoarea atemporală fiind foarte des exprimată la persoana întâi plural și de asemenea prin preferința ei de a folosi un limbaj sacru sau liturgic, și deci simbolic universal, astfel că este imposibil pentru oricine o recită să nu se roage pentru tot și cu totul.
Bazele existenței rugăciunii individuale sunt de găsit în natura noastră, deoarece indivizii diferă de fapt unul de altul și au destine și dorințe diferite. Scopul acestei rugăciuni nu e doar de a obține favoruri personale, ci și purificarea sufletului: ea slăbește nodurile psihologice sau, cu alte cuvinte, dizolvă coagulările subconștiente și drenează în afară multe otrăvuri secrete; ea exteriorizează înaintea lui Dumnezeu dificultățile, eșecurile și deformările sufletului, întotdeauna presupunând că rugăciunea este umilă și genuină, și această exteriorizare – îndeplinită în relație cu Absolutul – are virtutea de a re-stabili echilibrul și de a restaura pacea, într-un cuvânt, de a ne deschide către grație. Toate astea sunt oferite nouă în mod egal și a fortiori de către rugăciunea canonică, dar spiritul uman este în general prea slab să extragă din ea toate remediile pe care aceasta le conține.
Caracterul personal al rugăciunii non-canonice nu implică faptul că ea este liberă de reguli, deoarece sufletele umane – așa cum Psalmii admirabil o arată – sunt întotdeauna asemănătoare în mizeriile și bucuriile lor, și de aceea în datoriile lor către Dumnezeu; nu este de ajuns pentru un om să-și formuleze petiția, el trebuie să-și exprime de asemenea și gratitudinea, resemnarea și prețuirea.
În petiția sa, omul este interesat să caute o anume favoare, dată să fie unei naturi agreabile lui Dumnezeu, și astfel Normei universale; recunoștința este conștiința că fiecare favoare a destinului este o grație care nu ar trebui să fie dată; și dacă este adevărat că omul are întotdeauna ceva de cerut, asta e la fel de adevărat ca faptul că el are întodeauna motive de gratitudine; fără acest fapt, nici o rugăciune nu e posibilă.
Resemnarea este acceptarea în avans a non-îndeplinirii unei cereri; regretul – a cere iertare – implică conștiința a ceea ce ne pune în opoziție cu Voința divină; rezolvarea este dorința de a remedia ceva din încălcare, păcat, deoarece slăbiciunea noastră trebuie să nu ne facă să uităm că suntem liberi; în cele din urmă, prețuirea, lauda semnifică nu doar faptul că legăm orice valoare de Sursa sa ultimă, ci și că vedem fiecare încercare în termenii necesității sale sau a utilității sale, sau în aspectul fatalității sale și a grației. Dacă petiția este un element capital al rugăciunii, este așa deoarece noi nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu; hotărârile omului nu oferă nici o garanție – exemplul Sf. Petru dovedește asta – dacă el nu cere acest ajutor.

Meditația
Un alt mod de rugăciune este meditația; contactul dintre om și Dumnezeu aici devine unul între inteligență și Adevăr, sau între adevărurile relative contemplate ca apropieri către Absolut. Există o anumită analogie exterioară între meditație și rugăciunea individuală în care omul formulează gândul său în mod spontan în ambele cazuri, diferența, care este infinit mai importantă, este aceea că meditația este obiectivă și intelectuală – dacă aceasta nu este o chestiune de reflectări imaginative chiar sentimentale, dar despre care nu este vorba aici – pe când rugăciunea (individuală) este subiectivă și volitivă.
În meditație, scopul este cunoașterea, deci o realitate care în principiu trece dincolo de ego ca atare; subiectul gânditor este atunci, strict vorbind, inteligența impersonală, deci om și Dumnezeu în același timp, inteligența pură fiind punctul intersecției între rațiunea umană și Intelectul divin.
Meditația acționează pe de o parte asupra inteligenței, în care „trezește” anumite „memorii” consubstanțiale; și pe de altă parte asupra imaginației subconștiente care ia sfârșit prin incorporarea în ea insăși a adevărurilor meditate, rezultând un proces organic de convingere. Experiența dovedește că un om poate face lucruri mărețe chiar și în circumstanțe nefavorabile, dat fiind că el însuși se crede capabil de a le îndeplini, pe când altul, mai înzestrat poate, dar îndoindu-se de sine, nu va face nimic chiar și în condiții favorabile; omul pășește fără frică pe pământul plat, dar imaginația îl poate împiedica să facă un singur pas atunci când are de trecut între două abisuri. Din asta se vede importanța meditației chiar din simplul punct de vedere al auto-sugestiei; în viața spirituală, ca și în alte domenii ale vieții, ea este un ajutor prețios pentru lucrurile spre care tindem și de asemenea pentru capacitatea de a le atinge, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Meditația – definită în limbajul Vedantei – este în mod esențial:
- „investigație” (vichara) conducând către asimilarea adevărului teoretic, și apoi
- discriminare (viveka) între Real și nereal;
Există două niveluri în ea, unul ontologic și dualist, și unul centrat pe Dincolo-de-Ființă sau Sine, și în consecință non-dualist, aici stă întreaga diferență între bhakti și jnana.
Pura concentrare este de asemenea o rugăciune, cu condiția ca ea să aibă o bază tradițională și este centrată pe Divin; această concentrare nu este alta decât tăcerea care, într-adevăr, a fost numită un „Nume al lui Buddha” datorită legăturii sale cu ideea de Vid*.
* - Shunyamurti, „Manifestarea Vidului”, este unul dintre Numele lui Buddha. Rugăciunea tăcută a indienilor nord-americani, care presupune o concepție simbolistă și un cadru al unei naturi virgine, oferă uluitoare analogii cu Zen.

A fost făcută mai sus disctincția între rugăciunea canonică și cea individuală spunând că în cea individuală este vorba de ceva individual care este subiectul, pe când în cea canonică subiectul este omul ca atare; dar mai există o rugăciune în care Dumnezeu însuși este într-un sens Subiectul, și aceasta este pronunțarea Numelui divin revelat.

Pronunțarea Numelui divin revelat
Fundamentul acestui mister este, pe de o parte, faptul că
1. „Dumnezeu și Numele său sunt una” (Ramakrishna), și pe de altă parte, acela că
2. Dumnezeu Însuși pronunță Numele Său în El-Însuși, deci în eternitate și în afara întregii creații, astfel că Cuvântul Său unic și necreat este prototipul rugăciunii spontane și chiar, într-un sens mai puțin direct, a tuturor rugăciunilor.

Prima distincție pe care intelectul o concepe în Natura Divină este cea a Dincolo-de-Ființă-ei și Ființei; dar deoarece Ființa este o „cristalizare” a Dincolo-de-Ființă-ei, este ca și cum „Cuvântul” Absolutului, în care ultimul se exprimă pe EL-Însuși, se determină pe El-Însuși, sau se numește pe El-Însuși.
O altă distincție care este esențială aici și care derivă din cea precedentă prin succesiune principială, este cea dintre Dumnezeu și lume, Creator și creație: așa cum Ființa este Cuvântul sau Numele Dincolo-de-Ființă-ei, așa este și în cazul lumii – sau Existenței – lumea este Exprimarea Ființei, a „Dumnezeului personal”; efectul este întotdeauna „numele” cauzei.
Dar Dumnezeu, numindu-se pe El-Însuși, mai întâi se determină pe El-Însuși ca Ființă și în al doilea rând, pornind de la Ființă, se manifestă pe El-Însuși ca și Creație – asta înseamnă a spune că El se manifestă pe El-Însuși „în cadrul nimicniciei” sau „în afara Lui Însuși””, și astfel „în mod iluzoriu” – omul, la rându-i, descrie mișcarea inversă atunci când pronunță același Nume, deoarece acest Nume nu este doar Ființa și Creația, ci și Mila și Răscumpărarea; în om, acesta nu creează, ci din contră „neface”, și asta într-o manieră divină deoarece Numele aduce omul înapoi către Principiu.
Numele Divin este un istm metafizic (în sensul cuvântului arab „barzakh”): „văzut de către Dumnezeu”, este o determinație, limitație, „sacrificiu”; văzut de către om, este eliberare, fără-de-limită, plenitudine.
Acest Nume, invocat de om, nu este mai puțin pronunțat de Dumnezeu; invocația umană este doar efectul „exterior” al invocației eterne și „interioare” de către Divinitate.
Același lucru se poate spune și despre orice altă Revelație: este sacrificială pentru Sipiritul divin și eliberatoare pentru om; Revelația, indiferent de forma și conținutul ei, este „descindere” sau „încarnare” pentru Creator, și „ascensiune” sau „ex-carnare” pentru creatură.
În Torah, Dumnezeu spune lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh asher Eheieh); aceaste exprimare se referă la Dumnzeu ca Ființă, deoarece doar ca Ființă Dumnzeu creează, vorbește și legislează, deoarece lumea există doar în relație cu Ființa. În Qu’ran, aceeași exprimare sună astfel: „Eu sunt Dumnezeu (Ana ‘Llah); asta înseamnă că Ființa (Ana, „Eu”) derivă din Dincolo-de-Ființă (Allah, Numele său desemnând Divinitatea în toate aspectele Sale fără nici o restricție); astfel formula koranică se referă la Prototipul divin al pronunțării Numelui lui Dumnezeu, Ana ‘Llah semnifică implicit că „Dumnezeu și Numele său sunt una” – deoarece Ființa „este” Dincolo-de-Ființă, fiind „Numele” său – și din același motiv „Fiul” este Dumnezeu, nefiind „Tatăl”.
Ceea ce dă forță formulei ebraice este întoarcerea „ființei” către ea însăși; iar ceea ce dă forță formulei arabe este juxtapunerea, fără copulă, a „subiectului” și „obiectului”.
Rațiunea suficientă pentru invocarea Numelui rezidă în faptul că este „reamintirea lui Dumnezeu”; și aceasta, în ultimă analiză, este conștiința Absolutului. Numele actualizează această conștiință și, în final, o perpetuează în suflet și o fixează în inimă, astfel că ea penetrează întreaga ființă și în același timp o transmută și o absoarbe. Conștiința Absolutului este prerogativul inteligenței umane, și de asemenea scopul ei.
Suntem uniți cu Unul de către ființa noastră, de către pura conștiință noastră și de către simbol. Simbol – Cuvântul – este cel prin care omul, în rugăciunea chintesențială și centrală, realizează Ființa și Conștiința, ultima în prima și invers. Perfecțiunea Ființei, care este Extincția, este prefigurată de către somnul adânc (fără vis), și de asemenea, în alte feluri, de către frumusețe și virtute; perfecțiunea Conștiinței, care este Identitate – sau Uniune, dacă se preferă acest termen – este prefigurată de către concentrare, și de asemeni, a priori, de către inteligență și contemplare. Frumusețea, desigur, nu produce virtute dar ea favorizează într-un anumit fel o virtute pre-existentă; în mod egal, inteligența nu produce contemplare, dar ea lărgește sau adâncește o contemplare care este naturală. Ființa este perfecțiune pasivă iar Conștiința este perfecțiune activă. „Eu dorm, dar inima mea e trează”.

I am now 74 years old. And yet I feel that I am an infant. I feel clearly that in spite of all the changes I am a child. My Guru told me that the child, which is you even now, is your real self (‘swarupa’). Go back to that state of pure being, where the ‘I am’ is still in its purity before it gets contaminated with ‘this I am’ or ‘that I am’. Your burden is of false self-identification – abandon them all. My Guru told me – ‘Trust me. I tell you, you are divine. Take it as the absolute truth. Your joy is divine; your suffering is divine too. All comes from God. Remember it always. You are God, your will alone is done.’ I did believe him and soon realized how wonderfully true and accurate were his words. I did not condition my mind by thinking: ‘I am God, I am wonderful, I am beyond.’ I simply followed his instruction, which was to focus the mind on pure being, ‘I am’ and stay in it. I used to sit for hours together, with nothing but the ‘I am’ in my mind and soon peace and joy and a deep all-embracing love became my normal state. In it all disappeared - myself, my Guru, the life I lived, the world around me. Only peace remained and unfathomable silence.

http://www.maharajni...m_I_am_that.php

Note de lectură - Rene Guenon despre Leibniz și metoda infinitezimală - Gelu Voican Voiculescu