Metafizica universala

Pancha Devata Puja - Thomas Ashley Farrand (Nama Deva)

Omul (ca și ființele corespondente din alte stări) are o poziție centrală, pe când animalele au o poziție mai mult sau mai puțin periferică, de aceea ele nu se pot mântui din proprie inițiativă, ci doar participând la spiritualitatea umană (de aici admirabila relație dintre sfinți și animale, exemplul clasic: Ramana Maharshi). Nu e imposibil deci ca ele să renască într-o stare centrală, dar animalele și celelalte ființe periferice nu pot participa activ la harul divin, ci numai pasiv (supunându-se atracției spirituale a omului sfânt). Totodată, dacă omul, ratându-și șansa pe care I-o dă poziția centrală pe care o ocupă, nu se supune Voinței divine, el va renaște într-o poziție periferică, ceea ce nu înseamnă reîncarnare, fiindcă poziția periferică se referă la o altă stare de existență și numai simbolic se poate vorbi de renașterea ca animal.
Dificultatea de a obține o poziție centrală este ilustrată în Orient de următoarea poveste:
O broască țestoasă se afla în ocean și avea voie să se ridice la suprafață o dată la o sută de ani; pe ape plutește o scândură găurită; când broasca și scândura sunt manevrate de Destin în așa fel încât capul țestoasei să treacă prin gaură, atunci se va produce o naștere centrală.

Paths to Transcendence: According to Shankara, Ibn Arabi & Meister Eckhart - Reza Shah-Kazemi
The Essential Sophia - Seyyed Hossein Nasr
Remembering in a World of Forgetting: Thoughts on Tradition and Postmodernism - William Stoddart

Edited by al_alawi, 06 July 2008 - 14:28.

Scene din Baterea Oceanului de Lapte...

Vișnu Kurmavatara și Baterea Oceanului de Lapte. Naga Vasuki, este încolăcit în jurul muntelui Mandara. Vișnu, încarnat sub forma unei mari țestoase, sprijină muntele pe carapacea sa. Devas și Asuras trag de corpul naga pentru a bate apa oceanului mii de ani și a produce nectarul nemuririi, Amrita. Prin această batere, numeroase elemente sunt produse, inclusiv Dhanvantari purtând cupa de Amrita. În final, cooperarea dintre Devas și Asuras este împrăștiată. Devas, își îndeplinesc planul de a achiziționa întreaga Amrita, și de a dispersa pe Asuras din Ceruri în Lumea Subpământeană.

Edited by al_alawi, 06 July 2008 - 15:15.

Martorii adevarului
Acum, ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au trecut la cele vesnice, putem masura distanta care separa bucuria de a-i fi avut printre noi de doliul aruncat peste noi odata cu disparitia lor. Aceasta distanta impleteste in acelasi fir durerea de a-i fi pierdut cu suferinta de a nu-i fi meritat.
Virgil Ierunca s-a nascut la 16 August 1920 si a murit la 28 Septembrie 2006. A trait 86 de ani si 43 de zile. Monica Lovinescu s-a nascut la 19 Noiembrie 1923 si a murit la 21 Aprilie 2008. A trait 85 de ani fara 6 luni si 28 de zile. Dupa moartea lui Virgil Ierunca au fost separati un an, 6 luni si 24 de zile. Adica, pana la patru zile, exact cat i-ar fi trebuit Monicai Lovinescu sa atinga varsta lui Virgil Ierunca, daca ar fi trait cat el. In legatura dintre ei totul s-a potrivit, inclusiv cifrele, care, si ele, se imbratisau. Formau un cuplu atat de ireversibil unit, incat parea, asemenea muntilor si marilor, un dat al naturii. Asa cum unitatea naturii are la originea ei lucrarea unui creator care iubeste, si legatura lor si-a tras unitatea din iubire. Datorita pudorii si discretiei lor, despre Monica Lovinescu si Virgil Ierunca nu se vorbea in termeni de iubire. Cu toate acestea, primul lucru despre care trebuie vorbit atunci cand incercam sa intelegem ce anume a facut cu putinta fenomenul „Monica Lovinescu si Virgil Ierunca” este iubirea.
Erau numiti de apropiati, cu afectiune, cand „Monicii”, cand „Ieruncii”, indiscernabil si intersanjabil. Bineinteles, stim ca „Povestea vorbei” era o emisiune a lui Virgil Ierunca, iar „Teze si antiteze la Paris” era o emisiune a Monicai Lovinescu. Parea insa ca inspiratia lor e comuna. „Antologia rusinii” ar fi putut fi facuta de oricare dintre ei si semnata, fara frauda, de amandoi. Nu exista nici o deosebire intre ei, la nivelul convingerilor, iar pasiunile lor personale erau, toate, impersonale, adica publice. Discretia lor nu avea nimic pedant, era, ca si rezerva lor, naturala. Ea nu te tinea la distanta, te primea cu cordialitate neprefacuta intr-o forma de intimitate care era, totusi, distanta: nu era distanta separarii, ci distanta obiectivarii. Totul, in cei doi, marturisea virtutile obiectivarii: luciditatea, umorul, discretia, politetea. Nu stiu care din acestea era sursa celorlalte. Politetea lor parea sa vina din discretie, in acelasi timp, insa, discretia lor putea fi o forma exasperata (sau induiosata) de umor, iar umorul insusi parea sa fie o consecinta toleranta (dar nu ingaduitoare) a luciditatii, taioase in ciuda politetii sau, poate, tocmai datorita ei. Peste toate, legandu-le laolalta si supunandu-le unei tonalitati comune, trasatura dominanta era gravitatea. Monica Lovinescu si Virgil Ierunca aveau gravitatea celor care nu pot ignora nici o clipa ca moartea inghite totul. In acelasi timp, faceau totul ca si cand de adevar si de dreptate (prin care intelegeau contrariul ticalosiei) ar depinde soarta lumii – si a lor. Aveau vocatia exigentelor religioase, in absenta vocatiei religioase insesi.
Mai era loc, sub masura acestei gravitati, pentru iubire? Putin dupa moartea lui Virgil Ierunca, in replica la originile livresti ale iubirii lor, pe care tocmai le evocase, Monica Lovinescu i-a marturisit lui Gabriel Liiceanu: „N-as vrea sa intelegi de aici ca intre noi nu a fost pasiune. A fost patima mov, Gabriel, si pesemne ca dumneata stii ce inseamna asta…” Peste aceasta pasiune, cum se si cuvine, discretia lor comuna a pus pecetea. In schimb, urmele ei obiectivate au fost vizibile in orice imprejurare, la orice varsta, de la cele mai mici gesturi la cele mai dramatice angajamente. Iubirea i-a unit in viata si i-a legat, la fel de strans, in boala. Boala de care au suferit, desi lucrand cu particularitatile fiecaruia, a fost si ea comuna. Poate ca acesta este supremul elogiu, in suprema incercare. Fara diagnostic clar, lipsita de nume, a facut din ei ce a vrut. Dar, mai presus de toate, boala i-a strans inca o data in misterul iubirii lor, indiscernabil uniti, impletindu-i prin suferintele ei intr-un ultim strigat comun, pe care Virgil l-a dat cel dintai si pe care Monica l-a preluat apoi in trupul ei, care, pana s-a stins, nu mai era, in teribila lui contorsionare dureroasa, decat un strigat. Datorita iubirii lor, pot vedea triumful acolo unde moartea a facut ravagii.
Viata pe care amandoi au construit-o pe iubirea lor a avut mai multe chipuri, toate, retrospectiv examinate, triumfatoare. Am sa numesc numai cateva: vocatia, misiunea, suferinta, lupta. Convingerile i-au ajutat sa isi inteleaga vocatia; vocatia i-a ajutat sa faca din suferinta celor maltratati si ucisi o misiune; constiinta misiunii i-a facut sa lupte, iar lupta a ales convingerile bune de cele indiferente, asa cum suferinta ii alege pe oamenii cu vocatie de cei fara. In fine, toate acestea i-au facut asa cum i-am apucat la microfonul Europei libere: neschimbatori, neabatuti, inflexibili, sculptati.
Marturia cea mai elocventa asupra conditiilor in care si-au format convingerile si li s-a cristalizat vocatia este a lui Virgil Ierunca (dateaza din 1990, intr-un interviu acordat lui Al. Cistelecan). Insa, ca de obicei, Ierunca vorbeste pentru amandoi. In decembrie 1946, spune el, a parasit tara de greata; primii doi ani a vrut sa uite totul, fara sa aiba dorinta de a redescoperi ceva; se afla nicaieri, nici in Romania, pe care o refuza, nici la Paris, in care nu voia sa intre: „Nu eram nici in tara nici la Paris, ci intr-un fel de cuprins «neutru», unde exista numai durere si intristare”.
„Si, dintr-o data”, isi aminteste Ierunca, „poate ca o iluminare, m-am convertit (as putea spune la modul «religios») la Romania. Sa fi fost rezultatul incercarii nemaipomenite prin care trecea tara? Sau constiinta vinovatiei mele fata de radacini? Sau amandoua? E singurul raspuns pe care mi l-am dat Ž…š. Convertirea se concretizeaza prin inlocuirea intrebarii «Cum poti fi roman?» prin alta noua (ca o izbavire): «Cum poti sa nu fii roman?». Au urmat patruzeci de ani de veghe Ž…. O insomnie de patruzeci de ani Ž…”.
E o formulare care ne face atenti, pentru ca evoca faimoasa fraza prin care Pascal ne reamintea, in cuvinte decisive, care este natura exilului in care noi, oamenii, ne aflam: „Iisus va fi in agonie pana la sfarsitul lumii. Nu trebuie sa dormim in tot acest timp”. Spune Ierunca: „Cand am intrat in Ž…š insomnia si agonia romaneasca, am facut un legamant cu mine: sa cinstesc «desertul» in care tip.” „Nu m-am gandit nici o clipa la o cariera stiintifica sau literara «occidentala», fiindca mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgenta romaneasca. Or, aceasta urgenta presupune cealalta fata a actului: aceea – modesta – de a te implica in tragedia romaneasca, zi de zi, nazuind sa cinstesti – prin exil – suferinta celor care, in tara, erau uitati de Dumnezeu sau urgisiti de «sensul» unei istorii pocitoare. Poate ca nu am dreptate; dar pentru mine era mai important un articol dintr-un ziar prapadit din exil decat un eseu … despre neant la Gallimard. Acest articol nu-l scriam pentru cititorii din exil – ei n-aveau nevoie sa fie convinsi de un tipat in plus – ci pentru cititorul imaginar dintr-o temnita romaneasca (… tara intreaga devenise o temnita), pentru ca acesta sa poata simti intr-un fel ca, undeva in lume, exista o solidaritate cu nevoile si neamul.” „Suntem intr-adevar un neam fara noroc si toti anii care vor incepe – vor incepe ca cel de azi – intr-un imens tunel, din care nu cred ca vom razbi. Lumina e ucisa.” (Fragmente de jurnal, 2 ianuarie 1949).
Certitudinea ca lumina a fost ucisa si, simultan, nevoia etica de a se pune in slujba celor „umiliti si obiditi”, impotriva ucigasilor – aceasta a fost experienta originara careia i-au raspuns Virgil Ierunca si Monica Lovinescu prin legamantul lor „de castitate si saracie” cu tara, prin intermediul exilului. O misiune etica, pornita nu din pasiune ideologica (materie in care intelectualii sunt maestri), ci dintr-o vocatie laica, de intensitate religioasa, starnita de suferinta celor ramasi, fara aparare, in tara.
Intelegem acum mai bine substanta vietii din exil a celor doi. Exilul este un legamant cu sine insusi, iar datele lui decurg din respectarea catorva clauze, imperative: a nu evada din urgenta romaneasca; a te implica in tragedia romaneasca; a cinsti suferinta celor care, fiind intemnitati, sunt uitati de oameni si de Dumnezeu; a face ceea ce Montherlant numea „serviciu inutil” (de pilda, a scrie un articol intr-un prapadit de ziar din exil, in loc sa cauti sa te afirmi la Gallimard); sa faci prin toate faptele tale in asa fel incat oamenii lipsiti de orice sprijin sa simta ca undeva in lume exista o solidaritate cu suferinta lor, ca nu au fost uitati, ca suferinta lor e cunoscuta si ca ei, martirii, au cel putin un martor – pe acela care a incheiat juramantul etic al exilatului, al refugiatului politic. Legamantul exilului consta in a fi martor. Un martor care sa faca in asa fel incat la intrebarea lui Dumnezeu „Unde este fratele tau?” nici un Cain sa nu mai poata ridica din umeri, ricanand: „Nu stiu! Sunt eu oare paznicul fratelui meu?” Martorul veritabil este paznicul aproapelui sau: el stie cand aproapele sau sufera, cand este umilit, cand este batut, cand este ucis – si striga dupa ajutor.
Un astfel de martor al suferintei aproapelui au fost Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, luati impreuna. Iubirea unuia fata de celalalt a facut din doi unul; iar compasiunea lor fata de suferinta aproapelui a facut din amandoi unul dintre cei mai pretiosi, eficace, redutabili si frumosi martori ai adevarului din secolul XX.
(http://www.ideiindialog.ro)

Edited by al_alawi, 06 July 2008 - 17:22.

Comentariu integral la Evanghelia dupa Ioan - Andre Scrima

Meditatiile "launtrice" ale parintelui André Scrima ne poarta spre tainele Evangheliei dupa Ioan pe care a citit-o si a interpretat-o sub impulsul dat, in doua etape, de comunitatea monastica ortodoxa de la Deir-le-Harf din Liban. Rezultatul: un comentariu integral alcatuit dintr-o prima parte, rostita in franceza (capitolele 1-17), dar transcrisa in araba de monahii de la Deir-le-Harf, si o a doua parte (capitolele 18-21) pastrata in franceza la Colegiul "Noua Europa", in "Fondul André Scrima".
"In André Scrima, calugarul si intelectualul nu erau decat chipurile, la fel de vii si de indraznete, ale aceluiasi destin: cel de calator spiritual. Calator prin spatiile geografice si culturale ale lumii, calator pe calea traditiei rasaritene spre Universalul viu, el parcurge, prin interpretare, drumul cuprins in Evanghelia dupa Ioan. Comentariul lui se leaga de o situatie tipica a traditiei: solicitat de o comunitate monastica, in mijlocul careia se afla, Parintele Scrima patrunde in adancimea textului, ii asculta si cerceteaza, verset cu verset, sensurile care-i fac pe cititorii din toate timpurile sa mearga pe urmele lui Christos, impreuna cu El." (Anca Manolescu)
"Intreaga Scriptura e sfanta, iar Evanghelia dupa Ioan este, in ea, «Sfanta Sfintelor»; cu Evanghelia dupa Ioan intram in «miezul» Scripturii, «dincolo de val», deoarece […]." (André Scrima)

Edited by al_alawi, 06 July 2008 - 18:22.

Filosofii, așa cum știi, Îl numesc pe Dumnezeu “cauza primă”. Dar cei care sunt cunoscuți sub numele de Motecallemin evită acest nume cu mare grijă și-L numesc pe Dumnezeu “agent”. Ei cred că este o mare diferență între a spune cauză și a spune agent, căci, spun ei, dacă noi spunem că El este o cauză, de aici ar rezulta în mod necesar că există efectul, ceea ce ar conduce la eternitatea lumii și [la a admite] că lumea Îi este [coexistentă] într-un mod necesar. Dar dacă noi spunem “agent”, nu rezultă în mod necesar că obiectul acțiunii există împreună cu el, căci agentul poate fi anterior acțiunii sale. Și ei ajung până să-și imagineze că agentul nu poate fi numit “agent” decât cu condiția să fie anterior acțiunii sale.
Dar acesta este raționamentul celui care nu știe să distingă între ceea ce este în potențialitate și ceea ce este în act. Căci trebuie știut că nu există diferență în această privință între cuvintele “cauză” și “agent”. Într-adevăr, și cauza, dacă o consideri în potențialitate, își precede efectul în timp, în timp ce, dacă este o cauză în act, efectul coexistă în mod necesar cu cauza în act. În egală măsură, dacă vei considera agentul ca agent în act, rezultă în mod necesar că obiectul acțiunii sale există. Căci arhitectul, înainte de a clădi casa, nu este deloc arhitect în act, ci arhitect în potențialitate [la fel cum materia casei, înainte ca să fie construită, este o casă în potențialitate]. Dar atunci când clădește, devine arhitect în act, și rezultă atunci în mod necesar că există [concomitent] ceva clădit. Nu am câștiga deci nimic dacă am prefera denumirea de agent celei de cauză. Și doar avem aici ca scop stabilirea egalității între aceste două denumiri, și [să arătăm] că, așa cum Îl numim pe Dumnezeu “agent”, chiar dacă obiectul acțiunii sale nu ar exista, - și aceasta pentru că nimic nu L-ar putea reține și să-L împiedice să acționeze atunci când El voiește – la fel ne este permis să-L numim “cauză”, absolut cu același sens, chiar dacă efectul încă nu ar exista.
Ceea ce i-a angajat pe filosofi să-L numească pe Dumnezeu “cauză” și să nu-L numească deloc “agent”, nu era opinia lor binecunoscută privind eternitatea lumii, ci aveau pentru aceasta alte motive pe care le voi recapitula acum. A fost expus în Fizica faptul că există diferite cauze pentru tot ceea ce are o cauză, că sunt în număr de patru, adică: materia, forma, agentul (sau eficientul) și finalitatea, că unele sunt apropiate și altele depărtate, că fiecare dintre acestea patru este numită “cauză”. Printre aceste opinii, una dintre cele pe care nu le contest este aceasta, că Dumnezeu este concomitent eficientul, forma și sfârșitul. În acest sens ei spun că Dumnezeu este cauza, ceea ce îmbrățișează concomitent aceste trei cauze și ceea ce vrea să spună că Dumnezeu este eficientul lumii, forma și finalitatea sa. Am ca scop, în acest capitol, să-ți explic în ce sens s-a spus despre Dumnezeu că El este eficientul (sau agentul) și că El este de asemenea forma lumii și finalitatea ei. Nu trebuie să te preocupi aici de chestiunea de a ști dacă Dumnezeu a produs lumea, sau dacă ea, așa cum ei [filosofii] cred, coexistă în mod necesar cu El, căci am intra atunci în lungi detalii, așa cum convine unui asemenea subiect. Aici avem doar ca scop [să stabilim] că Dumnezeu este eficientul faptelor particulare care survin în lume, așa cum El este eficientul lumii în ansamblul său. Iată deci ceea ce zic: A fost expus în Fizica faptul că, pentru fiecare dintre aceste patru tipuri de cauze, trebuie căutată o altă cauză, astfel încât vom găsi la început, pentru lucrul care ia naștere, cele patru cauze imediate, și, pentru aceste cauze, alte cauze în continuare, până când se ajunge la cauzele prime. Astfel, de exemplu, cutare lucru este efectul produs de cutare eficient, care, la rândul său, își va avea propriul eficient, și tot așa, până când se ajunge la un prim motor care va fi adevăratul eficient al tuturor acestor lucruri intermediare. Într-adevăr, fie A pus în mișcare de B, B de C, C de D și D de E. Aceasta neputându-se întinde la infinit, să ne oprim, de exemplu, la E, și nu va fi nici un dubiu că E este motorul lui A, al lui B, al lui C și al lui D, și pe bună dreptate vom putea spune despre mișcarea lui A că E este cel care a făcut-o. În acest fel fiecare fapt în univers, oricare i-ar fi de altminteri eficientul imediat care l-a produs, este atribuit lui Dumnezeu, așa cum o vom expune [în altă parte]. El este deci cauza cea mai îndepărtate, în calitate de eficient.
În egală măsură, dacă vom urmări formele fizice, care se nasc și pier, vom găsi că ele trebuie în mod necesar [fiecare] să fie precedată de o altă formă care pregătește cutare materie să primească cutare formă [imediată]. Această a doua formă, la rândul ei, va fi precedată de o alta [și așa mai departe], până când ajungem la ultima formă care este necesară pentru existența acestor forme intermediare, care sunt cauza formei imediate. Forma ultimă a oricărei ființe este Dumnezeu. Dacă spunem despre El că este forma ultimă a întregului univers, nu trebuie să se creadă că ar fi aici o aluzie la forma ultimă despre care vorbește Aristotel, în Metafizica, care nici nu ia naștere nici nu piere, pentru că forma despre care este vorba acolo este fizică, și nu o inteligență separată. Într-adevăr, atunci când spunem despre Dumnezeu că este forma ultimă a lumii, nu este ca și în cazul în care forma având materie este o formă pentru această materie, așa încât Dumnezeu să fie o formă pentru un corp. Nu astfel trebuie înțeles acest lucru, ci în modul următor: la fel cum forma este ceea ce constituie adevărata ființă a tot ceea ce are formă, așa încât, forma pierind, ființa piere și ea, la fel Dumnezeu se găsește într-un raport absolut asemănător cu toate principiile ființei celei mai îndepărtate. Căci prin existența Creatorului totul există, căci El îi perpetuează durata prin ceva ce numim “efuziune”, așa cum vom expune într-unul din capitolele acestui tratat. Dacă deci non-existența Creatorului ar fi admisibilă, universul întreg n-ar mai exista, căci ceea ce constituă cauzele sale îndepărtate ar dispărea, odată cu ultimele efecte și ceea ce este intermediar. Și, în consecință, Dumnezeu este pentru univers ceea ce este forma pentru lucrul care are formă și care prin aceasta este ceea ce este, forma constituind adevărata sa ființă. Acesta este deci raportul lui Dumnezeu cu lumea, și din acest punct de vedere s-a spus despre El că este forma ultimă și forma formelor, ceea ce vrea să spună că El este cel pe care se sprijină în ultimul rând existența și menținerea tuturor formelor în lume, și prin El subzistă ele, la fel cum lucrurile dotate de forme subzistă prin formele lor. Și din această cauză El a fost numit, în limba noastră, ‘hay aolamim, ceea ce înseamnă că El este “viața lumii”, așa cum vom arăta [mai încolo].
Același lucru se întâmplă pentru orice finalitate, căci atunci când un lucru are o anume finalitate, tu trebuie să cauți pentru această finalitate o altă finalitate. Dacă, de exemplu, spui că materia acestui tron este lemnul, eficientul lui este tâmplarul, forma sa pătrată și de cutare sau cutare figură, iar finalitatea sa este ca cineva să se așeze pe el, trebuie imediat să întrebi: În ce scop se așează cineva pe tron? Se va răspunde: pentru ca cel care se așează pe el să fie ridicat deasupra pământului. Dar, se va mai întreba, în ce scop trebuie să fie cineva ridicat deasupra pământului? și se va răspunde: Pentru ca astfel așezat, să crească în ochii celor care-l văd. Și în ce scop, vei continua tu, trebuie cineva să pară mare celor care-l văd? Se va răspunde: ca să fie temut și respectat. Dar vei întreba tu din nou, în ce scop să fie temut? Ca să i se supună oamenii ordinelor sale, se va zice. Și în ce scop, vei continua tu, trebuie să se supună oamenii ordinelor sale? Ca nu cumva, se va răspunde, oamenii să-și facă rău unii altora. Și dacă tu mai întrebi: În ce scop? ți se va răspunde: Pentru ca existența lor să continue în bună ordine. Așa va fi în mod necesar cu fiecare nouă finalitate, până când s-ar ajunge în cele din urmă – după o anume opinie care va fi expusă [în altă parte] – la simpla voință a lui Dumnezeu, așa încât se va răspunde în cele din urmă: Așa a dorit Dumnezeu. Sau [se va ajunge] – conform unei alte opinii – la exigența înțelepciunii divine, așa cum voi arăta, încât se va răspunde în cele din urmă: așa a impus înțelepciunea Sa. Seria tuturor finalităților va ajunge deci, după cele opinii, la voința și la înțelepciunea lui Dumnezeu. Dar acestea, conform opiniei noastre, sunt esența Sa, căci a fost expus în intenție, voința și înțelepciunea lui Dumnezeu nu sunt deloc lucruri în afara esenței Sale, vreau să spun, altele decât esența Sa. În consecință, Dumnezeu este scopul ultim al oricărui lucru. De asemenea, totul are ca scop să-I fie asemănător în perfecțiune, atât cât aceasta este cu putință, și aceasta este ceea ce trebuie înțeles prin voința Sa, care este esența Sa, așa cum vom arăta. Din acest punct de vedere deci a fost numit “scopul scopurilor”.
Astfel ți-am arătat în ce sens s-a spus despre Dumnezeu că este eficient, formă și finalitate. Din această cauză ei [filosofii] L-au numit “cauză”, și nu doar “agent” (sau eficient). Să știi că unii gânditori dintre motecallemin au împins ignoranța și îndrăzneala până la a asusține că, chiar dacă s-ar admite că Creatorul ar putea să nu existe, nu ar rezulta de aici deloc că lucrul pe care Creatorul l-a făcut, adică lumea, ar trebui în mod necesar să înceteze să existe, căci (spun ei), nu trebuie în mod necesar ca ceea ce a fost făcut să piară pentru că autorul, după ce l-a facut, a încetat să existe. Ceea ce au spus ei ar fi adevărat dacă Dumnezeu ar fi doar eficient, și dacă lucrul făcut nu ar avea nevoie de El pentru a-și prelungi viața. La fel cum, atunci când tâmplarul moare, cufărul [pe care el l-a făcut] nu piere din aceasta, căci nu el îi prelungește durata. Dar, dat fiind că Dumnezeu este în același timp forma lumii, așa cum am arătat, și El este cel care prelungește permanența și durata, este imposibil [să se presupună] că cel care dă durata ar putea dispărea, și că totuși lucrul care nu are durată decât prin El ar putea continua să existe.
Iată deci la ce mare eroare ar da loc această aserțiune: că Dumnezeu este doar eficient, și că El nu este nici scop, nici formă. (R.I.)

Edited by al_alawi, 16 July 2008 - 12:03.

Eroarea evoluționistă

Eroarea evoluționistă își are propria rădăcină în prejudecata următoare: în loc de a concepe faptul că creaturile sunt arhetipuri „încarnate” în materie, pornind de la Intelectul Divin și trecând printr-un plan animic sau subtil, evoluționiștii restricționează întreaga cauzalitate la lumea materială, ignorând în mod deliberat contradicțiile flagrante implicate de această „planimetrie” conceptuală. Un punct pe care fizicienii nu par a-l înțelege este faptul că mecanismul lumii nu poate fi nici pur determinist nici a fortiori pur arbitrar. În realitate, universul este un văl însărcinat de necesitate și libertate, de rigoare matematică și joc muzical; fiecare fenomen participă în aceste două principii, asta înseamnă a spune că orice lucru este situat în două aparent divergente dar în adâncime concordante dimensiuni, exact așa cum dimensiunile spațiului sunt concordante, în timp ce dau naștere aparențelor divergente care sunt ireconciliabile din punctul de vedere al vederii planimetrice a obiectelor.
Un exemplu: corpul uman. Forma sa principială, care nu poate fi alta decât cea care este, provine din Absolut și din necesitate, pe când forma sa actuală – un corp particular, și nu corpul ca atare care dă naștere nenumăratelor variațiuni, provine din Infinit și din libertate. Forma sa principială este matematică, este măsurabilă; din contră, forma sa actuală este muzicală, frumusețea sa este impenetrabilă. Anatomia are limitele sale, frumusețea nu; dar frumusețea poate fi relativă, pe când anatomia nu poate fi.
Nu există nici un motiv de a căuta în mod necesar cauza unui fenomen pe planul unde este produs, din contră, trebuie avută în vedere posibilitatea unei cauze non-materiale, mai presus de toate atunci când e vorba de o problemă a unui fenomen al cărui început este necunoscut a priori, și de necunoscut dpdv material, așa cum este originea ființelor vii. Evoluționismul de tip transformist este un exemplu clasic de caz care inventează cauze „orizontale” deoarece nu dorește să admită dimensiunea „verticală”: el încearcă să extragă din planul fizic o cauză pe care acesta nu o poate furniza, cauză care este situată în mod necesar deasupra materiei. Chiar în ordinul cauzelor fizice, trebuie luată în considerare prezența simultană a Cauzei metafizice imanente: dacă o sămânță este cauza imediată a unei plante, este așa deoarece arhetipul divin intervine în cauzalitatea fizică. Geometric vorbind, cauzele pot fi situate pe „cercurile concentrice” care constituie Universul, dar alte cauze – și mai ales Cauza Primă – sunt situate în Centru și acționează prin intermediul razelor emanând din el. Intelectul divin conține arhetipurile creației, și începe de la această Cauză – sau de la acest sistem cauzal – la un „moment” ciclic dat al procesului cosmogonic, acela în care „ideile” sunt „încarnate” și care vor fi manifestate sub forma creaturilor contingente.
Evoluționismul (transformist) s-ar justifica dacă un copac ar putea produce ceva diferit și mai bun decât este conținut în sămânța sa deja, evoluționismul s-ar justifica dacă fructele copacului ar fi, nu manifestarea a ceea ce sămânța conține ci rezultatul unei evoluții care este neprevăzută și variabilă conform circumstanțelor, sau dacă ar fi o chestiune de șansă ca un măr (copacul) să poarte mere și nu smochine. Fenomenele evoluției și transmutației există în cadrul unor limite ale anumitor contingențe, altfel sămânța nu ar putea deveni niciodată un copac și o plantă nu și-ar modifica niciodată forma în condiții date, cum ar fi șansa de sol sau climat favorabile; dar acești doi factori – evoluția și transmutația – sunt cu totul secundari în relație cu principiul de anticipare calitativă a efectelor în cadrul propriei lor cauze.
Evoluționismul este chiar negarea arhetipurilor și în consecință a Intelectului divin, de aceea evoluționismul este negarea întregii dimensiuni a realului, adică cea a formei, a staticului, a imutabilului. Evoluționismul (transformist) este exemplul clasic de confuzie care inventează cauze „orizontale” deoarece cei care susțin acest evoluționism nu vor să admită o dimensiune „verticală”: se caută astfel să se smulgă planului fizic o cauză care este situată deasupra materiei. Evoluția transformistă este de fapt un substitut materialist pentru conceptul antic al „materializării” de solidificare și segmentare a unei substanțe primordiale suprasenzoriale și subtile, în care erau prefigurate toate posibilitățile diverse a lumii materiale, lume a posteriori. Răspunsul la evoluționism trebuie căutat în doctrina arhetipurilor și „ideilor”, ultima referindu-se la Ființa pură – sau la Intelectul Divin – și prima la substanța universală în care arhetipurile devin „încarnate”, cuvântul cheie aici fiind reverberație.
Ar fi logic din partea fizicienilor - deoarece ei țintesc către o știință totală și fără fisuri - să încerce să înțeleagă doctrinele ontocosmologice tradiționale, mai ales doctrina hindusă a „învelișurilor” (koshas) Sinelui (Atma), doctrină care, în mod precis, prezintă Universul ca pe un sistem de cercuri care proced de la Principiul-Centru către acea limită extremă care pentru noi este materia. Știința umană nu derivă doar din nevoia de a cunoaște și a înregistra; originea sa mai profundă este setea pentru esențial; sensul esențialității ne atrage către țărmurile, altele decât acelea ale planului limitat al fenomenelor fizice.
La început era Spiritul: deci Cuvântul, deoarece Spiritul, voind și trebuind a se comunica pe sine deoarece El este Binele Suveran, aduce manifestarea nenumăratelor Sale posibilități. Spiritul este Lumină și Căldură; Căldura, viața, este la fel de miraculoasă ca și Lumina, inteligența, atunci când sunt considerate pe planul manifestării lor pământești. Pe lângă faptul de a reduce întreaga inteligență și întreaga iubire la cauzele materiale care este un mijloc de nu voi să se admită faptul că existența noastră materială este un exil; mai există faptul de a voi, din contră, să ne simțim ușurați într-o lume care se prezintă pe sine ca un capăt în ea însăși, și care scutește omul de la efortul lucrurilor transcendente și de la transcenderea de sine; fără acest efort omul ocolește vocația umană.
Dacă evoluționiștii ar avea dreptate, fenomenul uman ar fi inexplicabil și viața umană nu ar merita trăită. Axioma absurdității existenței evoluționiștilor: ei atribuie obiectului, care le este inaccesibil, absurditatea subiectului, pe care l-au ales în mod deliberat urmând predispoziția către neinocenta, dar umana, animalitate.
Forma umană nu poate fi transcensă, rațiunea sa suficientă fiind în mod precis de a exprima Absolutul, deci netranscendibilul; și asta taie scurt metafizic și fizic, imaginațiile aberante ale evoluționiștilor, conform cărora această formă umană ar fi rezultatul unei elaborări prelungite începând de la formele animale, o elaborare care este deopotrivă arbitrară și nelimitată.
Materialiștii, chiar aceia care consideră evoluția de tip transformist inexplicabilă și chiar contradictorie, acceptă această ipoteză ca pe o ideea indispensabilă, care în plus ne scoate în afara științei și ne bagă în filozofie, sau mai exact în raționalism, cu raționamentele sale tăiate chiar de la rădăcina cunoașterii; și dacă ideea evoluționistă le este indispensabilă, asta se datorează faptului că în mințile lor, ei înlocuiesc conceptul unei creații subite ex nihilo, care pentru ei pare singura altă soluție posibilă.
În realitate, ipoteza evoluționistă nu este necesară deoarece conceptul creaționist este și el la fel; deoarece creatura apare pe pământ, nu prin cădere din ceruri, ci prin treceri progresive – începând de la arhetip – de la lumea subtilă la cea materială, materializarea fiind adusă în cadrul unei aure vizibile comparabilă „sferelor de lumină” care introduc și termină aparițiile celeste.
Maimuța există ca să arate ce este omul și ce nu este el, și cu certitudine nu de arăta ce a fost; departe de a fi capabilă să fie o formă virtuală a omului, maimuța incarnează o dorință animalică de a fi umană, de aici o dorință de imitație și uzurpare, dar se găsește pe sine ca fiind în fața unei uși închise și cade înapoi din ce în ce mai greoi în animalitatea sa, inocența perfectă pe care nu o mai poate recupera, e ca și cum animalul, înainte de crearea omului și pentru a protesta împotriva ei, a dorit să o anticipeze, fapt care evocă refuzul lui Lucifer de a se prosterna înaintea lui Adam (forma divină).
Dacă omul este un ipocrit, avem 2 opțiuni: fie este fundamental așa, și atunci ar fi imposibil să  remarce faptul fără a ieși în afara naturii umane prin miracole sau mijloace Divine; fie omul este doar în mod accidental și relativ ipocrit, caz în care nu e nici o trebuință să aștepte ajutorul psihoanalizei pentru a lua în considerare faptul, deoarece sănătatea este mai fundamentală naturii omului decât boala, și întotdeauna au fost oameni care au putut să recunoască  răul și să știe mijlocul de vindecare pentru el.
Sau din nou, dacă omul este profund bolnav, nu se poate înțelege de ce psihoanaliza singură ar fi trebuit să fie capabilă să observe faptul și să dea explicația, care este complet arbitrară și de fapt în mod esențial perversă,  să aibă doar ea singură dreptate. Se poate încerca analizarea acesteia, lăsând-o în seama lucrului „evoluției” dar în acest caz cel care analizează așa problema trebuie să se facă orb în fața calităților strămoșilor noștri și în fața viciilor contemporanilor noștri, să nu spună nimic despre imposibilitatea demonstrării – sau absurditatea admiterii – posibilității unei izbucniri subite a obiectivității intelectuale și morale într-un proces care este doar biologic și cantitativ.
Dacă o dezvoltare naturală ar duce la o inteligență reflexivă, la un act subit de luciditate (conștiență) care a perceput dezvoltarea drept ceea ce a fost, acel produs ar fi o realitate care cade complet în afara tărâmului procesului evoluționar; astfel nu ar fi nici o măsură comună între actul conștienței și complet contingenta mișcare care l-a precedat, și această mișcare, astfel, sub nici o circumstanță, nu ar putea fi cauza conștienței respective.
Acest argument este chiar negația teoriei evoluției transformiste și deci a tuturor noțiunilor asemănătoare ca cele de om ca „verigă” sau de om ca un produs al șansei; prin același mijloc exclude de asemenea orice materie mistică a unei materii generative, a unei biosfere sau noosfere sau a unui „punct omega”. Omul este ceea ce este, ori nu e nimic; capacitatea inerentă pentru obiectivitate și absolutitudine în gândire dovedește caracterul cvazi-absolut sau fix și neînlocuibil al creaturii gânditoare; acest lucru se semnifică în cuvintele Scripturii astfel: „făcut în imaginea lui Dumnezeu”.
Un punct pe care fizicienii nu par a-l înțelege este faptul că mecanismul lumii nu poate fi nici pur determinist nici a fortiori pur arbitrar. În realitate, universul este un văl însărcinat de necesitate și libertate, de rigoare metematică și joc muzical; fiecare fenomen participă în aceste două principii, asta înseamnă a spune că orice lucru este situat în două aparent divergente dar în adâncime concordante dimensiuni, exact așa cum dimensiunile spațiului sunt concordante, în timp ce dau naștere aparențelor divergente care sunt ireconciliabile din punctul de vedere al vederii planimetrice a obiectelor
Un exemplu: corpul uman. Forma sa principială, care nu poate fi alta decât cea care este, provine din Absolut și din necesitate, pe când forma sa actuală – un corp particular, și nu corpul ca atare care dă naștere nenumăratelor variațiuni, provine din Infinit și din libertate. Forma sa principială este matematică, este măsurabilă; din contră, forma sa actuală este muzicală, frumusețea sa este impenetrabilă. Anatomia are limitele sale, frumusețea nu; dar frumusețea poate fi relativă, pe când anatomia nu poate fi.
În realitate, teoria evoluționară este un substitut al teoriei tradiționale a emanației și constă în negarea relației periferie-centru. Deci chiar a existenței Centrului, este negată sursa emanației, și a razelor care duc la el, și este făcută o încercare de a situa orice relație ierarhică pe curba care marchează periferia.
În loc de a proceda către în sus, pornind de la nivelul corporal și trecând prin sfera animică, apoi urcând către realități mai întâi supra-formale și în final principiale sau metacosmice, este imaginată o ierarhie care evoluează, avansând de la materie, prin viața animală și vegetală, către conștiința umană, ea însăși considerată ca un fel de accident tranzitoriu.
Cu o nepăsare care e infinit culpabilă, atunci când evoluționiștii se intitulează credincioși, unii oameni își imaginează un superman care este destinat să ia locul omului, și care în consecință ar face umanitatea lui Christos conceptibilă; și un anumit „geniu” care își imaginează la sfârșitul lanțului evoluționist și progresist ceva căruia nu-i este rușine să-l numeacă „Dumnezeu” și care nu este altceva decât un pseudoabsolut îmbrăcat în pseudotranscendență; deoarece Eternul va fi întotdeauna Alfa și a fost întotdeauna Omega. Creaturile sunt cristalizate în zona corporală emanând dintr-odată, continuu și discontinuu, de la Centrul și dinspre sus; ele nu „evoluează” venind dinspre materie și astfel dinspre periferie și dinspre jos. Dar în același timp, și dincolo de punctul uman de vedere, creaturile sunt toate „conținute” în Dumnezeu și nu ies în realitate din El; întregul joc al relațiilor între Dumnezeu și lume nu este decât un monolog de relativitate.
Acest lucru, nu trebuie confundat cu erezia emanaționistă, care nu are nimic metafizic și care reduce Principiul la nivelul manifestării, ori Substanța la nivelul accidentelor.
Deoarece doar Dumnezeu se manifestă pe sine direct într-un suport care prin definiție marchează prezența Absolutului în relativitate și din acest motiv este „relativ absolut”. Acest „relativ absolut” este justificarea posibilității ca Omul Homo Sapiens să poată dispărea, dacă Dumnezeu așa a voit, dar nu s-ar putea schimba în altă specie; ideile platoniciene sunt în mod precis posibilități și nu doar ceva vag și cețos: orice posibilitate este ceea ce este și ceea ce trebuie să fie.
Teza unui progres indefinit, atât de dragă evoluționiștilor, vine împotriva următoarei contradicții: dacă omul a fost capabil să existe timp de mii de ani sub dominația erorilor și stupizeniilor – întotdeauna presupunând că tradițiile sunt doar așa, în care caz eroarea și stupiditatea ar fi aproape dar nu complet sau exact de nemăsurat – imensitatea acestei înșelăciuni ar fi incompatibilă cu inteligența cu care omul ca atare este creditat și cu care el trebuie să fie creditat.
Cu alte cuvinte, dacă omul este destul de inteligent să ajungă la „progresul” pe care îl întrupează perioada noastră – presupunând că există vreo realitate în acest progres – atunci omul trebuie să fi fost a priori prea inteligent încât să rămână timp de mii de ani fraierul erorilor la fel de ridicol ca și acela pe care progresismul modern i-l atribuie; și dacă este din contră destul de stupid să fi crezut în ele atâta timp, atunci el trebuie să fie de asemenea prea stupid să scape de ele.
Sau, dacă omul zilelor noastre a avut un parcurs lung și prin care a ajuns în cele din urmă la adevăr, el ar trebui să fie proporțional superior omului timpurilor trecute, și disproporția între cei doi ar fi aproape dar nu complet sau exact absolută. Acum minimum ce poate fi spus este că oamenii timpurilor medievale sau antice nu erau nici mai puțin inteligenți nici mai puțin virtuoși decât omul modern. Ideologia progresului este una dintre acele absurdități care sunt așa de remarcabile prin lipsa de imaginație precum lipsa totală de simț al proporției pe care o afișează acestea. În plus, aceasta este în mod esențial iluzia castei hinduse vaishya (a comercianților, artizanilor și cultivatorilor), mai degrabă decât cea a „culturii”, care nu este nimic mai mult decât intelectualitate striată de inteligență.
Evoluționismul transformist oferă un exemplu clar de „orizontalitate” în domeniul ștințelor naturale, datorată faptului că pune o evoluție biologică a gradelor „ascendente” în locul unei emanații cosmogonice a gradelor „descendente”. În mod similar, filozofii moderni – mutatis mutandis – înlocuiesc cauzalitatea metafizică cu cauzalitățile „fizice” și empirice, fapt care fără nici un dubiu necesită inteligență, dar una care este pur cerebrală.
Aici termenul „emanație” trebuie luat în sens platonician: punctul de început rămâne transcendent, deci neafectat, pe când în emanaționismul deist sau naturalist, cauza aparține aceluiași ordin ontologic ca și efectul.
Există 2 aspecte de luat în considerare în cazul lucrurilor create, și anume aparența empirică și mecanismul; aparența manifestă intenția divină, mecanismul operează doar modul manifestării. De exemplu, în corpul uman intenția divină este exprimată prin forma sa, deiformitatea sa (care este totală sau integrală și nu parțială ca în cazul animalelor, plantelor, mineralelor, elementelor și altor ordine de fenomene), simbolismul și frumusețea sa; mecanismul constituie anatomia și funcționarea sa vitală. Mentalitatea modernă, având întotdeauna o tendință științifică și „iconoclastă”, tinde să supraaccentueze mecanismul în detrimentul intenției creative, și face asta la toate nivelurile, psihologic precum și cel fizic; rezultatul este o mentalitate frântă și „demistificată” care nu mai este „impresionată” de nimic.
Prin uitarea intenției divine – care este aparentă a priori – se ajunge într-o goliciune devidată de toate punctele de referință și înțelesurile, și la o mentalitate de nihilism și disperare, dacă nu chiar la indiferență și materialism brut. În fața acestei deviații, copilul este cel care are dreptate atunci când crede că cerul albastru de deasupra noastră este Paradis.
Faptul că există științe, inclusiv științe fizice, este în natura omului deoarece este în natura lucrurilor, dar stă la fel de mult și în natura lucrurilor faptul că omul este incapabil să dea la o parte vălul lui Isis și că el nu trebuie să încerce acest lucru. Știința umană are limite de principiu; ceea ce în civilizațiile tradiționale previne omul de la a păși dincolo de aceste limite este tocmai relația cu Dumnezeu, cu toate consecințele pe care această relație le implică. Deși un credincios, Pasteur care se presupune că a spus că atunci când intra în laborator, îl lăsa pe Dumnezeu afară, acest fapt arată falsul realism al oamenilor de știință, pe când în același timp – sub cu totul alt aspect – el demonstrează complexul de inferioritate al acelora care sunt încă credincioși către aparent victorioșii raționaliști.

Edited by nios, 17 July 2008 - 11:02.

În lume există în mod necesar bine și rău, iar binele manifestă prin definiție Calitățile divine, deci Bunătatea, astfel aceasta trebuie să se manifeste pe sine într-un mod particular și asta se face prin Revelație. În Revelație și prin ea, omul se reunește cu Bunătatea salvatoare, cu Infinitul care include totul, cu Absolutul acela care este și care doar El este.
Din punctul de vedere al Maya (Arta Cosmică care apare ignoranților ca și Iluzie Cosmică) Absolutul apare ca un fel de contracție, care nu poate fi intrinsecă deoarece nici o determinație de limitare nu i se poate aplica. Altfel spus, acea Absolutitudine în sensul Realității contractive extrinseci, cuprinde în mod necesar un aspect compensator al unei naturi expansive, și anume Infinitatea. Infinitatea, care include totul, necesită o aparent negativă dimensiune, și anume Manifestarea creativă, care este pozitivă în măsura în care exprimă Absolutul dar nu este mai puțin privativă în virtutea relativității naturii sale și a producțiilor sale. Manifestarea creativă necesită la rându-I Manifestarea salvatoare, adică Profeții și Revelațiile; și aceste Manifestări demonstrează o nouă Ipostază, și anume Binele esențial a Realității divine sau nirvanice. Infinitate în funcția Absolutitudinii; Manifestare creativă în funcția Infinității; Manifestare salvatoare în funcția Infinității dar de asemenea, prin chiar acest fapt, în funcția Binelui esențial inerent în Infinitate: odată cu Mila eliberatoare, care duce înapoi către Absolut, cercul Desfășurării divine se închide. Universul este ca o Revelație a Naturii divine sau ca o distracție în care Realitatea nirvanică se revelează ea însăși ei înseși și este oglindită în dimensiunile sale inepuizabile..

Edited by nios, 19 July 2008 - 04:26.

Din punctul de vedere al Maya (Arta Cosmică care apare ignoranților ca și Iluzie Cosmică) Absolutul apare ca un fel de contracție, care nu poate fi intrinsecă deoarece nici o determinație de limitare nu i se poate aplica. Altfel spus, acea Absolutitudine în sensul Realității contractive extrinseci, cuprinde în mod necesar un aspect compensator al unei naturi expansive, și anume Infinitatea. Infinitatea, care include totul, necesită o aparent negativă dimensiune, și anume Manifestarea creativă, care este pozitivă în măsura în care exprimă Absolutul dar nu este mai puțin privativă în virtutea relativității naturii sale și a producțiilor sale. Manifestarea creativă necesită la rându-I Manifestarea salvatoare, adică Profeții și Revelațiile; și aceste Manifestări demonstrează o nouă Ipostază, și anume Binele esențial a Realității divine sau nirvanice. Infinitate în funcția Absolutitudinii; Manifestare creativă în funcția Infinității; Manifestare salvatoare în funcția Infinității dar de asemenea, prin chiar acest fapt, în funcția Binelui esențial inerent în Infinitate: odată cu Mila eliberatoare, care duce înapoi către Absolut, cercul Desfășurării divine se închide. Universul este ca o Revelație a Naturii divine sau ca o distracție în care Realitatea nirvanică se revelează ea însăși ei înseși și este oglindită în dimensiunile sale inepuizabile..
Conform Vedanta, Atma este îmbrăcat în trei mari văluri (sau „anvelope”, koshas), care corespund analogic, prin prefigurarea lor cauzativă, stărilor de veghe, vis și somn profund: aceste trei văluri say stări sunt:
- Vaishvanara
- Taijasa
- Prajna
Ceea ce văluiesc ele, este necondiționata și inefabila Realitate, Turiya, care în microcosmul uman este Prezența Divină din adâncul inimii. Această realitate, sau această a patra „stare” în sens ascendent, este Dincolo-de-Ființa (Atma) în ea însăși; se spune despre ea că nu este „nici manifestată (vyakta) nici nemanifestată (avyakta)”.
Ideea de nemanifestat are două înțelesuri: există absolut nemanifestatul, Parabrahma sau Brahma nirguna („necalificat”), și relativ nemanifestatul, Ishvara sau Brahma saguna („calificat”); acest relativ nemanifestat, Ființa ca principiu existențiatic sau matrice a arhetipurilor, poate fi numită „potențial manifestat” în relație cu „efectiv manifestat” (adică lumea); în ordinul divin însuși, Ființa este „manifestarea” Dincolo-de-Ființă-ei, altfel manifestarea numită așa în mod propriu, sau Existență, nu ar fi nici posibilă nici conceptibilă.
A spune că absolut nemanifestatul este principiul ambelor: manifestatul – lumea – și relativ nemanifestatului – Ființa – ar fi o tautologie: ca principiu al Ființei, Dincolo-de-Ființa este implict principiul Existenței. Din punctul de vedere al absolut nemanifestatului, distincția între potențial manifestat – care este relativ nemanifestat și creativ – și efectiv manifestat sau creat, distincție adică între Ființă și Existență, nu are nici o realitate; dpdv al Dincolo-de-Ființă-ei nu este nici o complementaritate, nici o alternativă.
Trebuie luat în considerare, în ordinul principial sau divin, mai întâi Absolutul în el însuși, în al doilea rând Absolutul desfășurat în Maya, sau în modul Maya-ei; în acest al doilea aspect, „toate lucrurile sunt Atma”.
Într-o manieră analoagă, dar în contextul Maya-ei înseși, trebuie luat în considerare mai întăi lucrurile în ele însele, și deci dpdv al existenței separate care le determină ca fenomene, și în al doilea rând, în Ființă, și deci ca arhetipuri. Orice aspect al relativității – chiar principial – sau de manifestare, este vyakta, și fiecare aspect de absoluitate – chiar relativ – sau de non-manifestare, este avyakta.
Pentru a realiza Dincolo-de-Ființa, care este Sinele absolut, este necesar, conform Katha Upanișad, să se „treacă dincolo de obscuritate”; această „ dincolo de obscuritate” este luminozitatea intrinsecă a Sinelui, care este revelată după obscuritatea dată de nemanifestat în relație cu luminozitatea iluzorie a manifestatului.
Deoarece „extremele se întâlnesc”, maximum de cunoaștere „interioară” va avea ca și complement maximum de cunoaștere „exterioară”, desigur nu în sensul cunoașterii științifice, ci în sensul că omul care îl vede perfect pe Dumnezeu în și dincolo de fenomene, ÎL va vedea perfect în exterior sau în fenomene; deci „ascensiunea” spiritului către Dumnezeu necesită în mod subiectiv o „descindere” a lui Dumnezeu în lucruri.
Ridicarea vălului în dimensiunea interioară și intelectivă este acompaniată de o iluminare sau o transparență a vălurilor în care și prin care trăim; și din care suntem făcuți, din chiar faptul existenței noastre.
Vălul poate fi dens sau transparent, unic sau multiplu; el văluie sau dezvăluie, violent sau blând, subit sau progresiv; include sau exclude, și separă astfel două regiuni, una interioară și una spre interior și una spre exterior. Toate aceste moduri sunt manifestate în microcosm precum și în macrocosm, sau în viața spirituală precum și în ciclurile cosmice.
Vălul impenetrabil acoperă de la vedere ceva care este ori prea sacru ori prea intim; vălul lui Isis sugerează cele două relații, deoarece corpul Zeiței coincide cu Sfânta-Sfintelor. Termenul „sacru” din fraza precedentă se referă la aspectul divin, Jalal, „Maiestate”; „intimul” la rându-i se referă la Jamal, „Frumusețe”; Maiestate orbitoare și Frumusețe amețitoare. Vălul transparent, din contră, comunică ambele: sacrul și intimul, asemeni unui sanctuar care își deschide poarta, sau unei mirese care se oferă pe sine, sau unui mire care întâmpină și ia în posesie.
Când vălul este dens, el ascunde Divinitatea: este făcut din forme care constituie lumea, dar acestea sunt de asemenea pasiunile din suflet; Vălul dens este însărcinat din lumea senzorială din jurul nostru și fenomenele pasionale din noi; o eroare este un element pasional în măsura în care este serios și în măsura în care omul este atașat de el. Densitatea Vălului este și obiectivă și subiectivă, în lume și în suflet: este subiectivă în lume în măsura în care mințile noastre eșuază în a penetra esența formelor, și este obiectivă în suflet în sensul că pasiunile și gândurile sunt fenomene.
Când Vălul este transparent, el revelează Divinitatea: este făcut din forme, acestea comunicând conținuturile lor spirituale, indiferent dacă le înțelegem sau nu; într-o manieră analoagă, virtuțile permit Calităților Divine să strălucescă prin ele, în timp ce viciile indică absența lor, sau opusele lor, care înseamnă același lucru.
Transparența Vălului este obiectivă și subiectivă, pe de o parte formele sunt transparente, nu cu privire la existența lor ci cu privire la mesajul lor, pe de altă parte mintea noastră e cea care le face transparente prin penetrarea sa.
Transcendența îngroașă Vălul; imanența îl face transparent, fie în lumea obiectivă fie în noi înșine, prin conștiența noastră cu privire la Spiritul din spatele tuturor lucrurilor. Dintr-un punct de vedere complet diferit, înțelegerea transcendenței este un fenomen de transparență, pe când din contră, brutala delectare cu ceea ce este oferit nouă de virtutea imanenței, este în mod evident un fenomen de îngroșare.
Ambiguitatea Vălului este exprimată în islam prin două noțiuni: cea a „abstracției” (tanzih) și cea a „asemănării” (tashbih). Din primul punct de vedere, lumina sensibilă nu este nimic din punctul de vedere al Luminii Divine care doar ea „este”; nimic nu se aseamănă Lui”, spune Coranul, proclamând astfel trasncendența. Din al doilea punct de vedere, lumina sensibilă „este” Lumina Divină – sau „nu este alta” decât ea – dar manifestată pe un plan particular de existență, sau printr-un văl particular existențial; „Dumnezeu este Lumina Cerurilor și a pământului”, spune de asemenea Coranul; deci lumina sensibilă se aseamănă Lui, ea „este El” într-un anumit aspect, acela al imanenței.
„Abstracțiunii” metafizice (tanzih) îi corespunde „solitudinea” mistică, khalwah, expresie rituală a căreia, este retragerea spirituală; „asemănarea”, la rându-i, dă naștere grației „radianței”, Jalwah, expresie rituală a căreia este „contracția” interioară (qabd) pe de o parte, și misterul imanenței sau „dilatarea” (bast) pe de altă parte; khalwah ne retrage de la lume, jalwah o transformă într-un sanctuar.
Dacă se înțelege prin Maya manifestarea cosmică globală a sa, se poate spune că Atma este reflectat în Maya și își asumă o funcție profetică și centrală, Buddhi, și se poate spune că Maya la rându-I este prefigurată în Atma și că anticipă și pregătește de aici, proiecția creativă. În mod similar, este vorba de Maya conținută în Atma – și deci Creatorul Ishvara – care produce Samsara, sau macrocosmul, ierarhia lumilor și concatenarea ciclurilor; și că Atma este cel conținut în Maya – în Mantra sacramentală – care neface Samsara ca și microcosm. Misterul prefigurării și misterul reintegrării: primul este cel al Creației și de asemenea cel al Revelației; al doilea este cel al Apocatastazei și de asemenea cel al Salvării.
Toate acestea evocă simbolismul taosit al Yin-Yang: un câmp alb și unul negru, primul conținând o pată neagră și al doilea una albă; în contextul de mai sus aceasta înseamnă că relația dintre Față și Văl este repetată de ambele părți ale Vălului, mai întâi pe dinăuntru, in divinis, și apoi pe dinafară, în inima universului. În termeni sanskriți: există Atma și Maya, dar există de asemenea – deoarece Realitatea este una și natura lucrurilor nu ar putea implica un dualism fundamental – Maya în Atma și Atma în Maya.
Un rit, o formulă sacră, un Numele Divin aparțin ordinului formal, și deci sunt Maya, dar este o Maya care eliberează deoarece este în mod esențial vehiculul lui Atma, este „Atma în Maya”, pe când Cuvântul creator, sau Logosul, este „Maya în Atma”.
Ca folosire pământească, adică ca obiect material și simbol uman, Vălul pe de o parte ascunde sacrul pur și simplu, și pe de altă parte ascunde ambiguul și periculosul. Din acest ultim punct de vedere, se poate spune că Maya posedă un caracter de ambiguitate prin virtutea faptului că ea văluie și dezvăluie și de asemenea, din punctul de vedere al dinamismului său, prin virtutea faptului că ea separă de la Dumnezeu deoarece ea creează, în timp ce aduce aproape de Dumnezeu deoarece reabsoarbe și eliberează. Frumusețea în general și muzica în particular constituie o imagine elocventă a puterii de iluzie, în sensul că ele posedă ambele, o calitate de exteriorizare și interiorizare și se comportă într-o direcție sau alta în funcție de natura și intenția fiecărui om: o natură pasională și o intenție de plăcere, sau o natură contemplativă și o intenție de „reamintire” în sensul platonic al cuvântului. Femeia este văluită așa cum în islam vinul este interzis, și ea este dezvăluită – în anumite rituri sau anumite dansuri rituale – cu scopul operării unui fel de magii prin analogie, dezvăluirea frumuseții cu o evocare a vibrației erotice, în maniera unui catalizator, revelația Esenței eliberatoare și beatifice. Cunoașterea în forma de Laila, sau uneori Salma, o personificare care în plus este concretizată, din punctul de vedere al realității umane și în lumea semitică, în Fecioara Binecuvântată, care combină în persoana sa substanța sanctității și umanitatea concretă; sanctitate orbitoare și inviolabilă și frumusețe plină de milă pe care o comunică cu puritate și gingășie. Ca orice ființă cerească, Maria manifestă Vălul universal în funcția sa prin transmitere: ea este Vălul deoarece ea este o formă, dar ea este esență prin conținutul său și în consecință prin mesajul său. Ea este închisă și deschisă, inviolabilă și generoasă; ea este „îmbrăcată în soare” deoarece ea este îmbrăcată în Frumusețe, „splendoarea Adevărului”, și ea este „neagră dar frumoasă” deoarece Vălul este închis și transparent, sau deoarece, după ce este închis prin virtutea inviolabilității, se deschide prin virtutea milei. Fecioara este „îmbrăcată în soare” deoarece, ca Văl, ea este transparentă: Lumina, care este deopotrivă Frumusețe, este comunicată cu asemenea putere încât pare să consume Vălul și să abolească văluirea, astfel încât Interiorul, care este scopul formei, pare să învășoare forma transubstanțiind-o. „Acela care m-a văzut, l-a văzut pe Dumnezeu”: aceste cuvinte, sau echivalentul lor, se găsesc în cele mai diverse lumi tradiționale, și ele se aplică în special, de asemenea „Mariei divine”, „îmbrăcată în soare” deoarece a reabsorbit în ea, ca și cum era conținută înăuntru. A vedea pe Dumnezeu prin vederea Divinului în forma umană, înseamnă într-un fel a vedea Esența înaintea formei: înseamnă a trece prin urma Conținutului divin împreună cu cea a conținătorului uman, și „înaintea” ultimei din cauza pre-emineței Divinului. Vălul a devenit Lumină, nu mai există nici un Văl.
Nu este nimic altceva decât Lumină; vălurile de necesitate își au originea în Lumina însăși, ele sunt prefigurate în ea. Ele nu vin din luminozitatea Luminii, ci din radiația sa; nu vin din claritatea sa ci din expansiunea sa. Lumina strălucește pentru ea însăși, apoi rădiază pentru a se comunica pe sine, și prin această radiere, ea produce Vălul și vălurile; prin radiere și răspândire, ea crează separație, văluri, gradații. Tendința intrinsecă de a radia este prmul Văl, cea care apoi se definește pe sine ca și Ființă creatoare, și apoi se manifestă pe sine ca și cosmos.
Avataras sunt „conținuți” în Logosul ceresc, pe care ei îl reprezintă pe pământ, Logos din care ei manifestă o funcție, ca și cum sunt de asemenea conținuți preexistențial în Numele Divine, care diversifică misterele nediferențiate ale Esenței și ale cărui aspecte sunt nenumărate. În sufism, Fecioara Binecuvântată personifică pre-existențiala și existenta Sophia: Logosul deoarece „concepe” creaturile, apoi le „produce” și în final le „formează” sau „înfrumusețează”; dacă Maria reprezintă Logosul nemanifestat și tăcut – nigra sum sed formosa – Iisus este Logosul manifestat și cel care înmânează legea.

O_O  :confuzzled: :confused: :bigeyed:      unde am aterizat? vreau la mama  :crybaby: :deadtongue:  

va pierdeti timpul cu reply-uri de 23589230890189059308 randuri necitite de nimeni..  parerea mea :)

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/mntmLrSSFq8?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Therion - Perennial Sophia

Enter paradise, the snake will find the way
She is Lilith, fallen from the sky
Fall into our world, the Snake of paradise
(You’re the) Maid of Wisdom in (the) songs of Orpheus
She’s the wisdom and the truth: The Eternal Sophia
Perennial, beyond the time, she is the one
You’re the river, you’re the womb
Perennial, The Sophia
Sophia is here
Do we need to fear?
She’s the gem of (the) mind
…(or the) serpent for the blind
She will make me see
Or she will punish me
She appears in a glare
Or disappear
She’s the wisdom and the truth: The Eternal Sophia
Perennial, beyond the time, she is the one
You’re the river, you’re the womb
Perennial, The Sophia
Shekinah, Shekinah
Eternal Sophia
Shekinah, Shekinah
Eternal Sophia
She’s the wisdom and the truth: The Eternal Sophia
Perennial, beyond the time, she is the one
You’re the river, you’re the womb
Perennial, (The) Sophia… Sophia…

Edited by boogie_wonderland, 10 August 2008 - 14:43.

Seyyed Hossein Nasr on Islam

http://video.google....&...=0&start=20

Edited by boogie_wonderland, 10 August 2008 - 17:46.

"At the same time, all beings and things also belong to the ultimate dimension, the dimension of reality that is not subject to notions of space and time, birth and death, coming and going. A wave is a wave but at the same time it is water. The wave does not have to die in order to become water; it is already water right in the present moment. We don't speak of water in terms of being or nonbeing, coming and going - water is always water. To talk about a wave, we need these notions: the wave arises and passes away; it comes from somewhere or has gone somewhere; the wave has a beginning and an end; it is high or low, more of less beautiful than other waves; the wave is subject to birth and death. None of these distinctions can be applied to the wave in its ultimate dimension as water. In fact, you cannot separate the wave from its ultimate dimension."

Nhat Hanh, Thich. (2003). Opening the Heart of the Cosmos: Insights on the Lotus Sutra.

Edited by jet li, 19 August 2008 - 19:53.

Schema stărilor multiple ale Ființei sau Gradele de Realitate (punct de vedere macrocosmic):

Schema stărilor Spiritului și cea a Realizării spirituale:

.