Metafizica universala

...

Edited by nios, 04 June 2008 - 00:43.

...

http://www.humanitas...rte.php?id=2603
http://www.humanitas...rte.php?id=2580
http://www.humanitas...rte.php?id=2610
http://www.humanitas...rte.php?id=2577

Materia nu este altceva decât limita extremă sau punctul de precipitare în procesul manifestării, cel puțin în lumea noastră; în consecință, este cel mai „de jos” lucru de găsit în cadrul realității care ne interesează.
Se poate pune problema dacă acest cel mai de jos lucru nu este din contră o „conștiință” de genuri, adică principiul răului, acel Mara care l-a tentat pe Buddha sau Satan care l-a tentat pe Hristos.
Această problemă este rezolvată, dacă se distinge în Cosmos doi poli, unul existențial, orb și pasiv și celălalt intelectual, deci conștient și activ: materia este punctul de precipitare în relație doar cu polul existențial, pe când polul intelectual dă naștere, la limita extremă a procesului de „zbor” de la Dumnezeu, „forței personificabile”, sau acelei conștiințe pervertite, care este Satan sau Mara.
Cu alte cuvinte, Materia este existența cea mai depărtată de Ființa pură, și Răul este conștiința cea mai depărtată de Inteligența pură, Intelectul divin; și deoarece pe plan intelectual această depărtare poate duce doar la subversiune sau opoziție, acea inteligență care e cea mai depărtată de Absolut, va fi cea care neagă Absolutul ca „inteligibil”, sau mai degrabă ca și „conștient”, ca posibil.
Existența – materia secunda sau natura naturata a scolasticilor, opusă de ei Natura-ei Naturans sau Prototipului divin – pe parcursul îndepărtării sale de Ființa pură, devine „îngreunată” și în același timp segmentată: Materia este cea mai „grea” și cea mai „ruptă” existență dintre toate – pe când Mara este cea mai subversiv posibilă inteligență, cea mai perversă; în comparație cu Mara, totuși materia deși îngreunată și coruptă, rămâne inocentă.
Nu trebuie făcută greșeala de a confunda stupiditatea cu satanismul sau vulgaritatea cu doar materialitatea. Există o conștiință care e diminuată prin contact cu polul materiei și aceasta e neinteligența, umană sau de alt fel; și există o existență îmbunătățită prin contact cu polul inteligenței (chiar indirect) și aceasta este nobilitatea substanțelor materiale, a metalelor nobile, a pietrelor prețioase, or, trecând prin ordinul vegetal, frumusețea corporală a lucrurilor vii.
Inteligența, în procesul sustragerii de la Sine, nu este în mod necesar diabolică, se poate cufunda în mod pasiv, devenind diminuată și fără subversiune. La fel existența, în sustragerea sa de la Ființă, nu este exclusiv îngreunată și inerție nediferențiată; ea poate fi acompaniată de calități care o aduc aproape de polul „Spiritului” și în acest sens se poate spune că, un diamant sau o floare arată mai multă inteligență decât cutare sau cutare om prost.
Pentru indienii nord-americani, Natura sălbatică este Cartea Scripturilor, tot ce se vrea este știința care le conferă citirea semnelor; prin comparație, omul sofisticat și urbanizat, a devenit orb iar ocaziile de a învăța din ceea ce-l înconjoară au fost în mod catastrofal reduse în practică.
Știința modernă rămâne strict orizontală și plană; în nici un punct nu ajunge deasupra și dincolo de planul manifestării sensibile. Aici cuvântul „știință” se referă la privirea științifică generală, care este bazată în principal pe științele fizice, psihologia aparținând și ea aceluiași nivel, științe care nu includ recunoașterea a una sau mai multe dimensiuni supra-senzorale, în sensul realităților obiective și concrete și nu doar în sensul viselor psihologice. Pentru cei care acceptă aceste dimensiuni – unii antropologi sau etnologi de exemplu – este foarte importantă respingerea univocă a speculațiilor psiho-analitice.
Magia de exemplu, fie „albă” sau „neagră”, intră în dimensiunea suprasenzorială (dar în nici un caz transcendentă), o dimensiune a „adâncimii” s-ar putea spune: magia, spre deosebire de știință, nu se limitează la a reduce fenomenele materiale la „energii” sau „mișcări” de un caracter mai mult sau mai puțin fizic includibil, în solidificarea post-paradisială a substanței spațiale sau terestre; ci ea traversează carapacea materială „în direcția interiorului” intrând în substanța animică sau subtilă de substrat: de aici puterea de „dematerializare”  și transformare a șamanilor și a altor practicanți ai magiei, fie benigne fie cu caracter malefic.
Această putere, în ciuda tuturor evidențelor, este negată de știința oficială, care eșuează în a percepe subtilul intermediar care leagă aparent contradictoriile fenomene de translocări magice și metamorfoze. Aceeași știință eșuează în a percepe, a fortiori, dimensiunea „înălțimii” pe lângă cea a „adâncimii”, care este Lumea Spirituală, în legătură cu care magia rămâne de asemenea în ignoranță ca și știința. Dimensiunea spirituală este cea care explică acțiunea teurgică și miracolele.
Din punct de vedere al acestei din urmă dimensiuni, ordinul animic sau subtil, adică acela care se are în vedere de către știința magică și empirismul spiritualist, este „o crustă” la rându-i, la fel cum materia este o crustă din punct de vedere al lumii subtile. Substanța subtilă poate fi cel mai bine comparată cu un lichid greoi asemeni sângelui, iar substanța spirituală sau supra-formală cu aerul sau un gaz.
Din punct de vedere metafizic, este necesar de adăugat încă o dimensiune: cea nirvanică sau divină din care dimensiunea spirituală este doar reflectarea cosmică, emanația „angelică”.

Edited by nios, 04 June 2008 - 18:54.

Despre eterna cearta a universaliilor, o foarte scurtă povestioară din universul scolastic adiacent, așa cum este relatată în "Cele opt porți ale misticii", H. van Praag. :)

-
"Iată ce povestește o legendă medievală: Doi frați călugări evlavioși discutau adesea despre lumea de dincolo, făcându-și despre ea tot felul de idei și contrazicându-se despre cum ar trebui să arate ea. Erau atât de pasionați de aceste lucruri, încât într-o zi își jurară unul altuia ca acela care va muri primul să-i apară celuilalt în vis spre a-l informa cum arată într-adevăr viața după moarte. Și așa s-a întâmplat: unul dintre ei a murit și s-a arătat celuilalt rămas în viață. Plin de nerăbdare, acesta îl întrebă, cu laconismul scolastic specific << Qualiter taliter ? >> (~ Este cum am spus eu - sau cum ai spus tu ?...), însă răspunsul sună: << Totaliter aliter ! >> (Este cu totul altfel !)."


-
"Neti, neti". (Nici așa, nici așa).

- Brihadaranyaka Upanishad

-
"Știutorul nu vorbește
vorbitorul nu știe."

- Lao Tze

hai bre că astea le fumam acu 15-20 ani.. scrie și tu ceva constructiv.. pune-o de o metafizică pură p-aci..  :P

Brahma satyam jagan mithya jivo brahmaiva na'parah

Edited by nios, 05 June 2008 - 13:48.

poza a doua cu soarele, porumbelul și „curcubeul” din razele soarelui e reală și neretușată (1978)..

Edited by nios, 05 June 2008 - 14:26.

Uite ceva incredibil de constructiv: Avem informații că peste vreo 50 de ani o să te întorci brusc la ce-ai fumat acu 15-20 de ani. :bigwhitegrin:


-
"... Toma d'Aquino spunea la sfârșitul vieții sale că ar fi văzut lucruri ce i-ar fi transformat toate cărțile în paie (ut palea).
Iată expresia breșei mistice în viața unui filozof." ("Cele opt porți ale misticii")

"[...] In primele doua saptamani dupa venirea mea am lucrat amandoi cu spor la diverse lucruri - intre altele la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 Decembrie, 1985. In fond, paguba materiala a fost redusa: toate hartiile importante au fost salvate. Au pierit carti si scrisori numai. Pentru Mircea Eliade, insa, incendiul a avut o alta semnificatie. Mi-a repetat de atatea ori ca lumea este un camuflaj, ca e plina de semne care trebuie descifrate cu rabdarea unui ghicitor in pietre, incat cred ca-l inteleg. Se gandeste oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consuma biblioteca si pe savant cu ea? [...]" ("Ultimele clipe ale lui Mircea Eliade - Mahaparinirvana - Ioan Petru Culianu")

:)

Edited by sexterminator, 05 June 2008 - 14:44.

dragule sexterminator,
nu oricine e tăcut e și înțelept, nu oricine vorbește e neștiutor.. deci vorbele lui Lao Zi se aplică la extreme..
dincolo de misticism ce poți spune?

Dacă Principiul nu ar fi vrut să se exprime pe sine, atunci ar fi fost doar tăcere, citate de astea care vezi doamne ne arată cât de înțelepți suntem, nu ne sunt de nici un ajutor. Exprimă acel Principiu pentru că nu e ceva inert amorf, el se exprimă peste tot, trebuie doar să-l recunoști și să-l manifești. E inutilă această supă amorfă în care vor să stagneze unii, pe motiv că sunt mai aproape sau în Absolut. El este nu doar Perfecțiune pasivă ci și activă!

Uiți că nu cărțile în ele însele importă, ci ceea ce exersează, ce prilejuiesc ele în tăcerea intelectivă - intelecția..
uiți asceza intelectuală (cea mai puternică și severă asceză) care arde impuritățile sufletului..
uiți că omul este mult mai mult, că forma care s-a numit Mircea Eliade, subzistă dincolo de forma care a ars, că ceea ce a manifestat acea formă este doar una dintre multiplele posibilități și că sub aspect principial Eliade rămâne în natura Esenței însăși. Ce avem de fapt în vedere când vorbim despre un om? Nu doar o pereche de planuri (vertical și orizontal) a căror intersecție dau ipostaza la un moment dat, una dintr-o indefinită multitudine de astfel de grile? Nu e doar o ipostază din acel Om Universal transpusă în individual?

Edited by nios, 05 June 2008 - 15:15.

nu suntem oare aici pentru a gusta din Cunoașterea Celui-cu-totul-altul?

:lol: misto ...

nios, on Jun 5 2008, 15:45, said:

Reciteste maxima, nu scrie despre cei tacuti ca fiind intelepti, deci hai sa nu fortam sensurile, care sunt clare.
Vorbele lui Lao Tze nu se aplica la extreme, ci la tot segmentul invers proportional structurat dintre Cunoastere si discursivitate.
..
Dincolo de Metafizica, (care, dupa mine, e tot o Fizica, insa de alt ordin) ce poti spune ?

Quote

No comment. Totusi, ce inseamna "ajutor" ? Ajutor sa ce ?
..
Cum poti discerne ce e activ si ce e pasiv in Principiul care se exprima ? Ai vreun punct de reper stabil ? Cum stii cand si cum se manifesta Principiul ?
Am impresia ca faci confuzie intre activitate si activitatea "discursiva". Care activitate discursiva, poate cuprinde, pe langa comunicarea lingvistica, intreaga manifestare a Principiului, in toate planurile din toate lumile posibile.
Nu crezi ? ;)

Quote

Despre asceza intelectuala probabil vorbea si Cusanus cu "docta ignorantia", ca aproximarea cea mai buna a inexprimabilului si suprarationalului. Don't mind my asking, dar in cazul unui cearceaf scolastic, unde e asceza intelectuala ? :bigwhitegrin:
..
Daca tot platonizezi despre "Omul universal", te pot intreba daca ai acces la Lumea Ideilor / Lucrul in Sine / Cel-Cu-Totul-Altul / etc - sa-mi dau seama cum recunosti modelul manifestarii in act (intr-o fiinta umana concreta) ?
Mi-ar placea sa stiu cate ceva de pe acolo, in cazul asta. ;)
Aici recunosc, nu stiu nimic, nici macar "a sti" nu stiu exact ce inseamna. Despre "intelept" nu mai vorbesc ;)

Edited by sexterminator, 05 June 2008 - 15:54.

-------------
Reciteste maxima, nu scrie despre cei tacuti ca fiind intelepti, deci hai sa nu fortam sensurile, care sunt clare.
Vorbele lui Lao Tze nu se aplica la extreme, ci la tot segmentul invers proportional structurat dintre Cunoastere si discursivitate.
..
Dincolo de Metafizica, (care, dupa mine, e tot o Fizica, insa de alt ordin) ce poti spune ?
-------------
să le luăm pe rind..

----------
"Știutorul nu vorbește
vorbitorul nu știe."
----------
a ști = a cunoaște?

Cine/Ce în cazul vorbelor de mai sus ale lui Lao Zi, este știutorul? Dar știutul? Dar actul în sine de a ști?

--------
Vorbele lui Lao Tze nu se aplica la extreme, ci la tot segmentul invers proportional structurat dintre Cunoastere si discursivitate.
--------
dacă ai în vedere o cunoaștere discursivă mergi la filozofeală.. nu despre asta e vorba aici..

-----------
Cum poti discerne ce e activ si ce e pasiv in Principiul care se exprima ?
-----------
am mai spus: făcând mai întâi distincția clară (pentru a putea vorbi despre) între Dincolo-de-Fință și Ființă...
Apoi vorbeam de cele 4 principii care sunt în Esență în „stare” nediferențiată și latentă:
- Puritate sau Vacuitate, Exclusivitate;
– Bunătate, Frumusețe, Viață sau Intensitate, Atracție
- Tărie sau Activitate, Manifestare
- Pace, Echilibru sau Pasivitate, Inclusivitate, Receptivitate.

Cele patru „puncte cardinale”:
Puritate, Tărie, Viață, Pace;

sau

- Vacuitate, care exclude;
- Activitate, care manifestă;
- Atracție, care reintegrează
- Echilibru, care include

Aceste 4 principii se reflectă pe fiecare dintre ele 3 planuri ale microcosmului, individualitatea umană.

Edited by nios, 05 June 2008 - 15:59.

Omul fiind „făcut din lut” este coruptibil, de aici necesitatea răscumpărării sale. Manifestarea non-formală este dincolo de coruptibilitate, sau mai degrabă este coruptibilă doar într-un singur punct, sau „doar o dată” – căderea lui Lucifer – deoarece coruptibilitatea inerentă în lumea formală presupune o esență coruptă care o face posibilă, o esență care în relație cu omul este „personificată” de Satan. Lucifer fiind o esență – adică ceva care este „în totalitate el însuși” – nu poate fi convertit, dar omul, care este o formă, deci ceva care „nu este în totalitate el însuși” - „însuși” aici fiind divin – poate fi convertit „la el însuși” sau la natura sa divină, în asemănarea lui Adam, așa cum poate deveni identificat cu esența satanică, dacă el detașează forma sa de Esența sa divină.
Satan nefiind o persoană, Origene vorbește despre „distrugerea” „Morții” și nu de conversia răului; această distrugere finală nu este o anihilare totală, deoarece ceea ce este distrus, nu este substanța actuală a puterilor răului, ci starea lor de perversiune. Apocatastaza este o transmutație care nu implică nici o reintegrare „personală”. Printre îngeri – buni sau răi – personificațiile sunt într-adevăr, doar „accidentale”, și țin de contactele lor cu lumea umană.
Esența Îngerilor – cu excepția cazului Îngerilor supremi sau „centrali” – nu e în mod direct Dumnezeu, dar Atributele divine; Îngerii sunt, totuși, superiori omului prin caracterul lor de esențe pure, sau cu alte cuvinte prin absența cristalizării formale: omul este superior lor prin poziția centrală, și de aceea brahmanii pot „comanda” devașilor.
Damnația este căderea formei care își neagă esența; cu răul situația este inversă, deoarece el este o esență care a negat „forma” lui Dumnezeu, refuzând să-l venereze pe Adam. La același lucru face referire și doctrina coranică a căderii lui Iblis. Conform Coranului, Iblis a fost creat din „foc” și deci el este un jinn, adică o ființă nu „de lumină” ci „de flăcări”. În termeni hinduși, se poate spune că tamas (principiul întunericului, „pământ”, „îngreunare” existențială, ignoranță) derivă indirect, „detașându-se” el însuși, din rajas (principiul „focului”, „expansiunea” existențială, „pasiunea”), care la rându-I procede într-o manieră egal „oblică”, din sattva (principiul luminozității, „transparenței” spirituale, cunoașterii).
Numele Lucifer indică faptul că spiritul răului procede – în mod evident prin cădere, și astfel indirect – din „suportul luminii”, adică din sattva; în această perspectivă, intermediarul rajas este asimilat lui tamas, așa cum, din punct de vedere al cunoașterii, pasiunea este asimilabilă ignoranței, deși diferența între acești doi termeni rămâne reală pe nivelul lor propriu.

Edited by nios, 05 June 2008 - 16:38.

Ambiguitatea stării umane este aceea că noi suntem suspendați între Dumnezeu – Esența noastră – și forma umană, care este „făcută din lut”; suntem un amestec de divinitate și țărână. A spune că Omul este o formă înseamnă a spune că el cade, într-o anumită măsură, sub controlul esenței „demiurgice” care îngreuiază și separă, și care este principiul individuației până acum fiind întuneric și subversiv; Satan este aspectul său pasional, și de fapt sunt pierduți acei oameni care își direcționează pasiunea în îngreunarea egocentrică –prin compensarea moliciunii lor intelectuale – și cei care-și găsesc satisfacția în furia împotriva „Alterității” universale, Adevărul „obiectiv” necesar, și astfel împotriva a orice opus propriei subiectivități care este ea însăși îngreunată și pasională; de aceea infernul lui Dante conține ambele: foc și gheață. Această tendință pasională către condensație, separație și cădere se poate sprijini pe diverse atitudini; ea poate fi localizată în gând sau în carne; idolatria ultimei poate fi mortală, sau aproape, deoarece respingerea Adevărului, pentru a nu menționa aici răutatea, în care combinația îngreunării și pasiunii este in mod particular evidentă.
În acel dincolo, acolo unde realitatea pozițiilor umane este nudă, această furie este ca o bucurie care chinuie, bucuria fiind în pasiunea subiectivă, și chinuirea în realitatea obiectivă; iadul este ca un fel de revoltă a cifrului, a nimicniciei care caută să fie Totul.  Trebuie spus aici că dacă iadul ar fi „etern” în adevăratul sens al cuvântului, în loc de a fi simplu „perpetuu” și deci a pieri cu durata, răul ar avea parțial dreptate în pretenția sa în fața divinității; dar acest lucru este imposibil, deoarece „nimicnicia” nu poate „fi”.
Când omul se întoarce de la Esența divină, egoul său devine ca o piatră care-l trage în jos, și Esența sa se întoarce de la el; apoi ceea ce umple acest vacuum este esența întunecată, cea a compresiei formale și a căderii.
Trebuie considerată acum aparența actuală a omului, calitatea sa fizică de „imagine a lui Dumnezeu”, care îl distinge a priori de toate celelalte creaturi, astfel încât, a vorbi despre corpul uman este înseamnă aproape a vorbi despre om ca atare; forma noastră corporală ar fi de fapt neinteligibilă dacă nu ar fi fost ea nu ar fi fost pentru facultățile inteligenței și libertății noastre; ea este din contră explicabilă doar în termenii acestor calități. Trebuie spus că profanarea frumuseții umane prin pasiuni nu autorizează în nici un fel disprețul pentru această muncă a Creatorului: în ciuda intențiilor bune a acelora care caută să apere virtutea pe seama adevărului și inteligenței, să discrediteze această frumusețe este un fel de blasfemie mai ales pentru că Avatara din necesitate sintetizează Creația totală în corpul său și deci în frumusețea sa.
Unii vor insista pe faptul că frumusețea pământească este imperfectă și are defecte, dar acest lucru este fals pentru că ei continuă să deducă din asta faptul că nu există nici o frumusețe adevărată pe pământ. Pe de altă parte, dacă frumusețea pământească poate fi perfectă în felul ei, nu e mai puțin exclusivă sub alte feluri, și astfel într-un anumit sens limitată: frumusețea unui trandafir nu o poate realiza pe cea a unui nufăr, și în același fel frumusețile umane, individuale sau rasiale, se exclud una pe cealaltă; Dumnezeu singur posedă simultan toată frumusețea posibilă, Esența fiind dincolo de segmentarea formei.
Ceea ce constituie teomorfismul corpului uman este calitatea sa de totalitate și noblețe; totalitatea sa este arătată mai presus de toate în bogăția – sau universalitatea – facultăților sale asta determinând structura corpului; și noblețea sa, prin poziția sa verticală – și deci celestă – și mersul său care este liber și suveran deoarece este detașat de pământ. Anumite specii animale posedă  într-adevăr noblețe – același lucru putând fi spus despre anumite specii vegetale și minerale – dar ele sunt fragmentare în comparație cu omul și astfel nu posedă totalitate; cazul maimuțelor este opusul, în sensul că ele în mod cert posedă totalitate fizică, sau aproape, dar lor le lipsește noblețea, adică ele nu sunt înzestrate nici pentru mersul uman, nici pentru purtatul capului uman, defecte care sunt de-ajuns să le nituiască animalității. Maimuța este omul prefigurat în ceea ce privește doar animalitatea, pe când în bestia umană, animalitatea devorează omul; într-o asemenea bestie, umanitatea este ca un accident.
Doar în om capul este „eliberat” de corp astfel încât să-l domine, ca și cum ar fi vorba despre o ființă nouă și autonomă , așa cum Spiritul domină haosul. Creaturile infra-umane nu trebuie subestimate. Exemplul clasic al unui „antropocentrism” care este metafizic inadmisibil, deși fără dubiu oportun în anumite perspective, este opinia conform căreia animalele și plantele au fost create cu singurul obiect de a păstra viața animală a omului, precum opinia că și toate plantele și toate animalele au fost folositoare omului, și că această utilitate ar explica formele, culorile și alte infinit variate trăsături ale acestor ființe, ca să nu mai vorbim  despre individualitatea psihologică și partea contemplativă a animalelor superioare. Mai mult, aceste aspecte sunt larg inutile subzistenței animalelor și plantelor în ele însele. Faptul că leul în primul rând nu este util omului, și în al doilea rând posedă o coamă care nu este folositoare pentru propria subzistență arată în felul său faptul că animalul are un sfârșit independent de viața sa materială pe de o parte și de utilitatea omului pe de alta; fără dubiu el nu posedă rațiune, dar are conștiință, care de asemenea transcende materia crudă; acum scopul unei conștiințe nu poate fi în neconștient; orice în natură este făcut „să-l laude pe Dumnezeu.”
În opoziția dintre cap și corp – fiecare apărând ca o lume pentru ea însăși – capul reprezintă omul, Conștiința, și femeia corpul, Existența; dar întreg corpul își asumă un aspect feminin când este opus inimii, care indică atunci Intelectul divin, în relație cu care creatura – mentală precum și corporală – apare în caracterul său lunar și dependent.

http://www.juliusevo...a/writings.html
http://thompkins_car...od.com/id3.html

Edited by nios, 06 June 2008 - 19:50.

Evola:
„Generalising, I laid down a fundamental and basic distinction between the really free act and the 'passive' act, which I also referred to as mere 'spontaneity'. In the free act, there is a gap between the possible and the real, and an excess of the former with respect to the latter, in the sense that a power precedes and dominates the act, as the ultimate reason for its taking place or not, for its being this and not another act. In the passive or spontaneous act, this gap is lacking : there is a direct and imperative movement towards action (or perception, representation, etc.), as in an automatism, and the possible is exhausted without residue in the real, in what happens, what one feels, sees, etc. That is why, with respect to such a 'spontaneity', as in the case of emotions and passions, it is possible to speak of something which is indeed 'mine', but which is not 'me', since I cannot say that I cause it directly, and I am not in a relationship of unconditional causality or possession with respect to its determinations. I thus arrive at this conclusion: it is one thing not to be determined by the other (by what is exterior), but it is another thing to be really, positively, free.”

Edited by nios, 06 June 2008 - 20:19.

Bernstein - The Unanswered Question - Six Harvard Talks About Music (1976)

Leonard Bernstein considers music ranging from Hindu ragas through Mozart and Ravel, to Copland, suggesting a worldwide, innate musical grammar. Folk music, pop songs, symphonies, modal, tonal, atonal, well-tempered and ill-tempered works all find a place in these discussions. Each, Mr. Bernstein suggests, has roots in a universal language central to all artistic creation. Using certain linguistic analogies, he explores the ways in which this language developed and can be understood as an aesthetic surface. Drawing on his insights as a master composer and conductor, Mr. Bernstein also explores what music means below the surface: the symbols and metaphors which exist in every musical piece, of whatever sort. And, finally, Mr. Bernstein analyzes twentieth century crises in the music of Schoenberg and Stravinsky, finding even here a transformation of all that has gone before, as part of the poetry of expression, through its roots in the earth of human experience.

Edited by nios, 06 June 2008 - 23:52.

Tibet: A Buddhist Trilogy
[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/pC3dNh-aoQQ?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by nios, 08 June 2008 - 13:23.