Metafizica universala

Lucrarea inițiatică este un proces activ și cu adevărat interior, în sensul că toate posibilitățile celorlalte stări, individuale și supraindividuale, sunt cuprinse în personalitatea ce se manifestă ca ființă umană și atunci prin opera inițiatica se realizează efectiv toate aceste stări, printr-un efort esențialmente interior, spre deosebire de mistic care, chiar dacă ajunge să comunice cu îngerii, adică atinge stări supraindividuale, el nu le va realiza efectiv, ci „iese din sine”, se „extazează” fără ca dualitatea jivatma-Atma să fie depășită. Scopul suprem și autentic al inițierii efective este tocmai Identitatea supremă, realizarea Omului universal, chintesența a stărilor atât individuale cât și supraindividuale, existând o diferență calitativă și ierarhică fundamentală între țelul inițierii și cel al religiei creștine de pildă (deci a misticului), în primul caz fiind vorba de Eliberare, iar în al doilea caz de „mântuirea sufletului”, Eliberarea raportându-se la domeniul spiritual și al intelectului pur, iar mântuirea la domeniul subtil, deci individual. În cel mai bun caz religia conduce individul spre Paradisul terestru, spre starea edenică, dar „Paradisul este o închisoare”, căci cel care a dobândit mântuirea este încă înlănțuit în individualitatea umană pentru o durată nedefinită și numai Paradisul celest, țel al inițierii efective, permite „eliberarea” reală; în Paradisul celest Adevărul este contemplat în mod direct, ființa vorbește față în față cu Dumnezeu, privind Soarele cu ochiul inimii imediat, în vreme ce în Paradisul terestru contemplarea Adevărului se face indirect, Soarele este văzut mediat, reflectat în apă, pentru contemplarea directă „alesul” înălțându-se prin opera interioară în domeniul realităților spirituale, în timp ce pentru contemplarea indirectă individul deschizându-se ca un receptacul, ca un rezervor de ape în care se reflectă realitățile superioare.
Paradisul terestru și Paradisul celest sunt cele două etape fundamentale ale drumului inițiatic și ele corespund Micilor mistere și Marilor mistere din antichitatea greacă; Micile mistere cuprind tot ce se raportează la dezvoltarea posibilităților stării umane privită în integralitatea ei, având ca scop final restaurarea stării primordiale, edenice; Marile mistere se referă la realizarea stărilor supraindividuale, având ca țel suprem Eliberarea finală, Identitatea supremă. Micile mistere, corespunzând unei realizări „orizontale”, „terestre”, „fizice„ sau „naturale”, conduc „alesul” în punctul central al stării umane, numai din acest punct fiind posibilă comunicarea cu stările superioare, de-a lungul axei verticale, și deci, Micile mistere reprezintă o etapa indispensabilă prin care orice inițiat trebuie sa treacă obligatoriu înainte de a încerca să depășească starea individuală; realizând Micile mistere, inițiatul devine el-Insan el-qadim, omul primordial al tradiției islamice, sau tchenn-jen, omul veritabil al tradiției extrem-orientale, sau Roza-Cruce al tradiției occidentale, sau „omul bun” al tradiției valache, realizarea sa spirituală corespunzând inițierii regale. Marile mistere, reprezentând o realizare „verticală”, celestă, metafizică sau supranaturală, conduc „alesul” într-o ascensiune celestă, prin stările supraindividuale ale ființei, în final obținându-se starea de el-Insan al-kamil, Om universal, Sufi, Yogi, de om transcendent, cheun-jen, realizarea spirituală corespunzând inițierii sacerdotale. Omul veritabil este vestigium pedis, urma omului transcendent, fiind centrul, punctul central al stării de existență considerată, în vreme ce omul transcendent este axa, locul geometric al centrelor tuturor stărilor, pentru cei din starea respectivă omul veritabil confundându-se cu cel transcendent căci axa nu poate fi percepută decât prin urma sa aflată la nivelul stării. În tradiția extrem-orientală se menționează o ierarhie taoistă compusă din trei grade corespunzând unor etape ale Micilor mistere și care sunt în ordine ascendentă „omul înțelept” (cheng-jen), „omul calificat” (tcheu-jen) și „omul Căii” (Tao-jen), etape precedate de trepte exoterice confucianiste: „omul citit” (cheu-jen), „savantul” (hien-jen), „înțeleptul” (cheng-jen), spunându-se că „cheu privește (ca model) pe hien, hien pe cheng, iar cheng priveste Cerul”; într-adevăr, odatăa intrat pe cale, inițiatul nu realizează dintr-o data Micile mistere, ci lucrarea interioară, asemenea unui drum, este efectuată treptat, etapă cu etapă, existând o multitudine indefinită de astfel de trepte inițiatice, prezentate în mod simbolic ca fiind în număr de 3, sau de 7, sau de 9; în privința Marilor mistere, adesea etapele intermediare nu sunt menționate căci pentru omul obișnuit tot ce depășește domeniul individual apare ca „indiscernabil” și „indescriptibil”. Desigur, depinde de calificarea și de posibilitățile fiecăruia ca drumul să fie parcurs mai repede sau mai încet, în mai multe sau mai puține etape, dar este important de remarcat că aceste etape sunt stadii spirituale ale realizării interioare, formând o adevărată ierarhie inițiatică bazată pe gradul de cunoaștere al „alesului”, gradul suprem fiind acela de „adept”. În basme și în alte mituri inițiatice etapele căii sunt simbolizate prin diverse „obstacole”, „încercări”, sau „probe”, pe care „alesul” trebuie să le depășească, dar aici nu confundat sensul simbolic cu obiectul în sine, căci aceste obstacole pot fi comparate numai aparent cu „încercările vieții”; în realitate, niciodată „drumul vieții” presărat cu diverse „greutăți” nu se identifică cu drumul inițiatic și niciodată învingerea greutăților inerente vieții nu va însemna inițiere și realizare spirituală, dar se obișnuieste - și este normal să fie așa, ca viața și evenimentele ei să fie folosite câteodată la simbolizarea procesului inițiatic, nașterea, moartea, nunta etc. fiind elemente simbolice pe care le regăsim în cadrul realizării spirituale, deoarece viața obișnuită reflectă, ca și întreaga natură, realitățile principiale și intr-o societate tradițională toate evenimentele vieții repetau ceea ce făcuseră zeii la începutul lumii. Probele inițiatice sunt în general rituri purificatorii, simbolizate adesea prin călătorii raportate la elementele grosiere (bhutas), această purificare prin elemente permițând realizarea stării de simplicitate, de puritate de copil, despuiată de cojile lumii profane și, în general, de „combinațiile” și „complicațiile” lumești, dar purificarea fundamentală este distrugerea ignoranței (avidya) și deci riturile purificatorii trebuie privite în esența lor ca o curățare de ignoranță și de iluminare întru cunoaștere, „spălarea” de „murdăriile” lumești echivalând cu devoalarea cunoașterii spirituale; „Și din lacrimile neîncetate sufletul primește pacea gândurilor. Iar din pacea gândurilor el se înalță la curăția minții. Iar prin curăția minții omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu” zice doctrina isihastă. Simplitatea „alesului” este echivalentă cu starea de El-Faqru din tradiția islamică. O ființă contingentă nu-și are rațiunea de a fi suficientă în ea însăși și nimic din ceea ce este nu-i aparține de fapt, ființa umană, ca individ, fiind nulă în raport cu Principiul; ființele, umane sau altele, în orice stare a Existenței universale s-ar afla, sunt într-o dependență totală față de Principiu din care își trag întreaga realitate și „în afara căruia nu exista nimic, absolut nimic” (Ibn 'Arabi), or a fi conștient de această subordonare esențială înseamnă a poseda „sărăcia spirituală”, starea de El-Faqru prin care, în același timp cu realizarea efectivă a dependenței totale de Principiu, se produce „eliberarea”, detașarea de toate lanțurile lumești, ieșirea din „curentul formelor”, fiind depășită alternanța viață-moarte, solve-coagula, „alesul” ajungând de pe circumferință în centrul roții cosmice, unde domnește „vidul ce unește razele și face roata” (Lao-tseu); „Cel care a ajuns la supremul vid, acela va fi fixat solid în liniște” (Lao-tseu); „Pacea în vid este o stare inefabilă” (Lie-tseu). „Simplitatea”, expresie a unificării tuturor puterilor ființei, careacterizează reîntoarcerea la starea primordială, este starea de copil; „simplitate”, „micime”, sunt expresii echivalente cu cea de „sărăcie” înțeleasă în sens evanghelic: „Ferice de cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția Cerurilor” (Matei V, 2). Aceasta „sărăcie” (el-faqru) conduce, conform esoterismului musulman la El-fana, la extincția eului, a lui jivatma, obținându-se „stația divină” (El maqamul-ilahi), unde, după cum zice Tchoang-tseu, se rezolvă toate opozițiile. Cel care nu se opune nimănui, nimic nu poate să i se opună, opoziția fiind în mod necesar o relație reciprocă; lipsa oricărei opoziții înseamnă lipsa dualității, înseamnă lipsa fricii, a durerii, sau, cu alte cuvinte, înseamnă distrugerea ignoranței și dobândirea cunoașterii metafizice. „Dacă prostia ar durea, spitalele ar fi pline de bolnavi” zice o vorbă de duh, însă, în afara sensului imediat al cugetării respective, există unul mai profund raportat la relația prostie-durere: durerea sau suferința din domeniul fizic este reflectarea ignoranței și a dizarmoniei din domeniul metafizic, în diverse tradiții „suferința” fiind un simbol al „ignoranței antimetafizice”. Alături de durere, o alta consecință a ignoranței în lumea sensibilă este frica și nu întâmplător proba inițiatică prin care Harap Alb a fost validat ca „ales”, fiindu-i recunoscute calificările inițiatice, a implicat frica: ursul-tată păzește podul și frații mai mari vor fi „înfricoșați” de el și nu vor îndrăzni să „intre” pe cale, să treacă podul (poarta), în vreme ce Harap Alb, fără frică, se va avânta și va fi admis să urmeze drumul inițiatic. Neliniștea, angoasa, frica sunt trăsături specifice epocii moderne, sumbre (Kali-yuga), ale lumii profane, datorită dezechilibrului, dezordinei și ignoranței ce predomină perioada actuală a ciclului, căci omul este înfricoșat numai de ceea ce nu cunoaște, de ceea ce nu înțelege, de ceea ce nu asimilează, ajungând chiar să urască „necunoscutul”; disiparea ignoranței înseamnă dispariția fricii, frica fiind incompatibilă cu cunoașterea: se poate vorbi deci în acest sens, nu de o „angoasă metafizică”, ci de o „angoasă antimetafizică”, jucând oarecum rolul unui veritabil „gardian al pragului” (ursul-tată) după expresia hermetiștilor și interzicând omului accesul la domeniul cunoașterii metafizice. Drumul cunoașterii metafizice este dificil, ignoranța fiind disipată treptat, fiecare treaptă corespunzând unei probe inițiatice interioare prin care se dizolvă, se sacrifică o parte a eului, în același timp coagulându-se și înviind o parte a Sinelui, ființa dobândind un grad de cunoaștere și deci, de puritate, tot mai înalt. Cu fiecare etapă a drumului are loc o moarte inițiatică urmată de o renaștere (regenerare), diada moarte-renaștere însemnând de fapt o transformare a ființei și, sintetic, se vorbeste de prima și de a doua moarte inițiatică, de a doua și de a treia naștere, așa cum, etapele inițierii deși pot fi o multitudine indefinită, sunt sintetizate în câteva trepte reprezentative. Fiecare renaștere se asociază cu o schimbare de nume, schimbarea drastică având loc o dată cu inițierea virtuală când numele ce oglindește individul profan este înlocuit cu un „nume inițiatic” ce descrie noua stare, de natură sacră, și de remarcat ca numele „Harap Alb” eroul basmului îl primește odată cu „intrarea” în fântână, adică pe poarta inițierii.

Edited by swedee, 04 April 2008 - 16:21.

Monseniorul Ghika - Un sfânt contemporan (I)
Monseniorul Ghika - Un sfânt contemporan (II)
Monseniorul Ghika - Un sfânt contemporan (III)
Monseniorul Ghika - Un sfânt contemporan (IV)

Fragmente postume - Vladimir Ghika

Edited by Ciubar_Voda, 07 April 2008 - 15:53.

Cele cinci condiții ale existenței corporale

După Sankhya lui Kapila există 5 TANMATRA – esențe elementare – perceptibile (mai bine zis „conceptibile”) în mod ideal, dar incomprehensibile și insesizabile sub un aspect oarecare al manifestării universale. Aceste 5 esențe elementare sunt nemanifestate, astfel că este imposibil să li se atribuie denumiri particulare, deoarece nu pot fi definite prin nici o manifestare formală. Astfel ele nu pot fi desemnate decât prin analogie cu diferitele ordine de calități sensibile, deoarece numai așa le putem cunoaște (în mod indirect, în unele din efectele lor particulare), atâta timp cât aparținem ca ființe individuale și relative, lumii manifestate.
Aceste tanmatra (esențe elementare) sunt principiile potențiale sau pt. a folosi o expresie platoniciană, „ideile-arhetipuri” ale celor 5 elemente ale lumii materiale fizice (eter, aer, foc, apă, pământ), la fel, ale unei indefinități de alte modalități ale existenței manifestate, care corespund în mod analogic acestor elemente în treptele multiple ale acestei existențe. Aceste idei principiale implică de asemenea, în potență, cele 5 condiții (de existență) ale căror combinații constituie delimitările acestei posibilități particulare a manifestării pe care noi o numim existența corporală.
Cele 5 tanmatra sau idei principiale sunt elementele „esențiale”, cauzele primordiale ale celor 5 elemente „substanțiale” ale manifestării fizice (eterul, aerul, focul, apa, pământul), care nu sunt decât determinări particulare, modificări exterioare ale primelor.
Sub această modalitate fizică, ele se exprimă în cele 5 condiții conform cărora se formulează legile existenței corporale. Cele 5 tanmatra nu pot fi totuși considerate ca fiind manifestate prin aceste condiții, nici prin elementele și calitățile sensibile care le corespund. Dimpotrivă, prin cele 5 tanmatra (ca principiu, suport și scop) sunt manifestate toate aceste lucruri, apoi tot ceea ce rezultă din combinațiile lor indefinite.
Legea intermediară între principiu și consecință, traduce relația între cauză și efect (relație în care cauza se poate considera ca activă și efectul ca pasiv), sau relația între esență și substanță, considerate ca cele 2 puncte extreme ale modalității manifestării luate în considerare (și care în universalitate extensiei lor, sunt la fel pentru orice modalitate).
Însă, nici esența nici substanța nu aparțin în ele însele domeniului acestei manifestări, cum nici cele 2 extremități ale Yin-Yang nu sunt conținute în planul curbei ciclice; ele sunt de fapt de o parte și de alta a acestui plan, de aceea, în realitate, curba existenței nu este niciodată închisă.
Cele 5 elemente ale lumii fizice sunt: ETERUL (AKASA), FOCUL (TEJAS), APA (AP), PĂMÂNTUL (PRITHVI). Fiecare din aceste elemente inițiale este numit BHUTA, de la bhu, „a fi”, deci sunt elemente ființiale, în special în sensul de „a subzista”, acest termen BHUTA implică deci o determinație substanțială, ceea ce, între-adevăr corespunde mai mult noțiunii de element corporal.
Ordinea în care aceste elemente au fost enumerate (eter, aer, foc, apă, pământ) este cea a desfășurării lor, conform învățăturilor cuprinse în Veda. Originea eterului și a aerului, nemenționată în textul Vedei în care este descrisă geneza celorlalte 3 elemente (Chandogya Upanișad) este indicată într-un alt pasaj (Taittiriyaka Upanișad).
Deseori s-au menționat asimilarea elementelor cu diferite stări sau grade de condensare a materiei fizice, care se produce începând de la Eterul primordial omogen, ce umple întreaga întindere, unind astfel între ele toate părțile lumii corporale. Din acest punct de vedere, s-au pus în corespondență, mergând de la cel mai dens la cel mai subtil, adică în ordinea inversă celei a diferențierii lor din eter, Pământul cu starea solidă, Apa cu starea lichidă, Aerul cu starea gazoasă și Focul cu o stare mai rarefiată, destul de asemănătoare „stării radiante” descoperită și studiată de fizicieni.
Acest punct de vedere de mai sus, conține desigur o parte de adevăr, însă e prea sistematic, adică prea strict particularizat, iar ordinea elementelor pe care o stabilește diferă de precedenta într-un punct, deoarece plasează focul înaintea aerului și imediat după eter, în sânul acestui mediu cosmic originar.
Dimpotrivă, după doctrina perfect ortodoxă, aerul este primul element, și acest aer, element neutru (neconținând decât în potență dualitatea activ-pasiv), produce în el însuși, diferențiindu-se prin polarizare (făcând să treacă această dualitate de la potență la act), focul, element activ, și apa, element pasiv (de fapt „reactiv”, adică care reacționează în mod reflectat, corelativ acțiunii spontane a elementului complementar), a căror acțiune și reacțiune reciprocă dă naștere (printr-un fel de cristalizare sau precipitare reziduală) pământului, „element terminal” al manifestării corporale.
Pentru a considerare cât mai aproape de adevăr, se pot considera elementele ca fiind modalități vibratorii ale materiei fizice, modalități sub care ea se face perceptibilă succesiv (în succesiune pur logică) fiecărui simț al individualității noastre corporale.

Edited by laurfaur, 09 April 2008 - 15:34.

Eterul și aerul sunt elemente distincte, contrar a ceea ce susțin unele școli heterodoxe (mai ales jainiștii, buddhiștii, adepții Charvaka și atomiștii cu excepția lui Empedocle, care admite cele 5 elemente, dar presupune că sunt desfășurate în următoarea ordine: eterul, focul, pământul, apa și aerul).

Cele 5 condiții la care este supusă existența corporală sunt:
SPAȚIUL, TIMPUL, MATERIA, FORMA ȘI VIAȚA.

Se poate spune pt. a surprinde exact esența celor 5 condiții de existență la care e supusă existența corporală că UN CORP ESTE O FORMĂ MATERIALĂ VIEȚUIND ÎN TIMP ȘI SPAȚIU. Pe de altă parte, când se folosește aici expresia „lumea fizică”, trebuie luată ca sinonim al „domeniului manifestării corporale”.

AKASA – ETERUL
Este elementul cel mai subtil din care provin toate celelalte (formând, în raport cu unitatea sa primordială, un cuaternar al manifestării), ocupă întreg spațiul fizic fiind răspândit pretutindeni și pătrunzând în același timp exteriorul și interiorul lucrurilor. Totuși acest spațiu nu este perceput imediat prin el, calitatea sa particulară nefiind întinderea, ci sunetul.
Eterul, considerat în el însuși, este omogen la început; diferențierea sa, ce dă naștere celorlalte elemente (începând cu aerul), are ca origine o mișcare elementară ce se produce, începând dintr-un punct inițial oarecare, în acest mediu cosmic indefinit.
Această mișcare elementară este prototipul mișcării vibratorii a materiei fizice; din punctul de vedere spațial, ea se propagă în jurul punctului său de plecare în mod izotrop, adică prin unde concentrice, în vortex elicoidal conform tuturor direcțiilor spațiului, ceea ce constituie figura unei sfere indefinite ce nu se închide niciodată.
Această formă sferică este prototipul tuturor formelor: ea le conține pe toate în potență, prima sa diferențiere în mod polarizat putând fi reprezentată prin figurarea Yin-Yang (vezi androginul lui Platon).
Mișcarea, chiar elementară, presupune în mod necesar spațiul și timpul, ea este „rezultanta” acestor două condiții, deoarece ea depinde în mod necesar de ele, așa cum efectul depinde de cauză (în care este implicat în potență); însă nu mișcarea elementară, prin ea însăși, ne dă imediat percepția spațiului (sau mai exact a întinderii). Mișcarea nu poate începe, în condițiile spațiale și temporale ce fac posibilă producerea sa, decât sub acțiunea (activitatea exteriorizată, în mod reflectat) unei cauze principiale independentă de aceste condiții.
Mișcarea ce se produce în eter la originea oricărei diferențieri, este exclusiv o mișcare elementară, care se poate numi mișcare ondulatorie sau vibratorie simplă (cu lungine de undă și perioadă infinitezimale), pentru a indica modul său de propagare (uniform în spațiu și timp), sau mai degrabă reprezentarea geometrică a acestuia. Luând în considerare și celelalte elemente se pot examina modificările complexe ale acestei mișcări vibratorii simple, modificări ce corespund diferitelor ordine de senzații.
Tocmai pe acest punct se bazează distincția fundamentală între calitățile proprii eterului și cele ale aerului.
Care din senzațiile corporale ne prezintă tipul sensibil al mișcării vibratorii ce ne ajută să o percepem în mod direct, fără a trece prin una sau alta dintre diversele modificări de care este susceptibilă?
Chiar fizica elementară arată că aceste condiții care fac aptă perceperea în mod direct a mișcării vibratorii sunt îndeplinite de VIBRAȚIA SONORĂ, a cărei lungime de undă e cuprinsă, la fel ca viteza de propagare, în limitele corespunzând percepției noastre sensibile. Deci, SIMȚUL AUZULUI ESTE CEL CARE PERCEPE ÎN MOD DIRECT MIȘCAREA VIBRATORIE.
Aici se poate obiecta că nu vibrația eterică este percepută în mod sonor, ci vibrația unui mediu gazos, lichid sau solid; însă eterul constituie de fapt mediul originar de propagare a mișcării vibratorii, care pentru a intra în limitele de perceptibilitate corespunzătoare întinderii facultăți noastre auditive, trebuie doar SĂ FIE AMPLIFICATĂ în propagarea sa printr-un mediu mai dens (materie ponderabilă), fără a-și pierde din acest motiv, caracterul său de mișcare vibratorie simplă (însă lungimea de undă și perioada sa nu mai sunt în acest caz infinitezinale).
Pentru a manifesta astfel calitatea sonoră, trebuie ca această mișcare s-o posede deja în potență (în mod direct) în mediul său originar, eterul, căruia, în consecință, această calitate, în starea potențială (de indiferențiere primordială) îi constituie natura caracteristică în raport cu sensibilitatea noastră.
Deci această mișcare posedă în potență calitatea sonoră, în mod direct, dar posedă și calitățile sensibile, în mod indirect, deoarece nu le poate manifesta, adică să le producă în act, decât prin diferite modificări complexe (amplificare neconstituind, dimpotrivă, decât o modificare simplă, prima dintre toate).
Calitatea sonoră corespunzând sensibilității noastre auditive corporale aparține deopotrivă celorlalte 4 elemente, nu ca și calitatea sonoră proprie sau caracteristică, ci pentru că ele provin din eter; fiecare element provenind imediat din cel ce îl precede în seria ce indică ordinea desfășurării lor succesive, este perceptibil cu aceleași simțuri ca și el, în plus, cu un alt simț care corespunde propriei sale naturi particulare.

Pe de altă parte ne putem întreba prin care din cele 5 simțuri se manifestă timpul? Răspunsul este simplu și evident: simțul auzului. Acesta este un fapt ce poate fi experimentat de către toți cei care sunt obișnuiți să verifice ordinea diferitelor lor percepții. Pentru ca timpul să poate fi perceput materialmente (adică să intre în relație cu materia, în ceea ce privește, în special, organismul nostru corporal), trebuie să devină susceptibil de a fi măsurat, deoarece aceste este, în lumea fizică, un caracter general al oricărei calități sensibile (considerate ca atare). Acest caracter este implicat de prezența materiei printre condițiile existenței fizice, dar, pentru a realiza măsurarea, trebuie să raportăm la spațiu toate celelalte condiții, în cazul timpului, noi măsurăm prin diviziune, această condiție, timpul, nefiind divizibilă decât în măsura în care este întinsă, adică situată în spațiu.
Or, timpul nu este pentru noi măsurabil în mod direct, deoarece nu este divizibil în el însuși, și pentru că noi nu concepem măsurarea decât prin diviziune, cel puțin într-un mod uzual și sensibil (căci se pot totuși concepe cu totul alte moduri de măsurare, de pildă integrarea). Timpul nu este așadar măsurabil, decât numai dacă se exprimă în funcție de o variabilă divizibilă iar aceasta nu poate fi decât spațiul, divizibilitatea fiind o calitate esențial inerentă acestuia (spațiului).
Deci, pentru a măsura timpul, acesta va trebuie considerat în relație cu spațiul, combinat într-un fel cu el, rezultatul acestei combinații fiind mișcarea, în care spațiul parcurs, fiind suma unei serii de deplasări elementare considerate în mod succesiv (adică tocmai sub condiția temporală), este funcția (în sensul matematic de cantitate variabilă ce depinde de o alta) timpului folosit pentru a-l parcurge; relația ce există între acest spațiu și acest timp exprimă legea mișcării luate în considerare. Formula vitezei, considerată pentru fiecare moment (adică pentru variațiile infinitezimale ale timpului și spațiului) reprezintă derivata spațiului în raport cu timpul.
Invers, timpul va putea în acest caz să se exprime la fel, în funcție de spațiu, răsturnând raportul considerat mai înainte între aceste două condiții într-o mișcare determinată; acest lucru revine la a considera această mișcare ca o reprezentare spațială a timpului.
Reprezentarea cea mai firească este aceea care se traduce numeric prin funcția cea mai simplă; aceasta este o mișcare oscilatorie (rectilinie sau circulară) uniformă (adică de viteză sau perioadă oscilatorie constantă), care poate fi privită ca un fel de AMPLIFICARE (ce implică o DIFERENȚIERE în raport cu direcțiile spațiului) a mișcării vibratorii elementare; acesta fiind și caracterul vibrației sonore.
DECI, AUZUL NE VA DA ÎN SPECIAL PERCEPȚIA TIMPULUI.
Spațiul și timpul sunt condițiile necesare ale mișcării, ele nu sunt nicidecum cauzele ei prime; ele sunt la rândul lor efecte, prin intermediul cărora este manifestată mișcarea, alt efect (secundar în raport cu precedentele, de vreme ce e condiționat de ele) al acelorași cauze esențiale, ce conțin potențial integralitatea tuturor efectelor lor, și care se sintetizează în Cauza totală și supremă; concepută ca Puterea Universală, nelimitată și necondiționată.
Pe de altă parte, pentru ca mișcarea să se poată realiza în act, trebuie să existe ceva care să fie mișcat, altfel spus o substanță (în sensul etimologic al cuvântului dar nu în sensul în care o înțelege Spinoza) asupra căreia să se exercite; materia este cea mișcată, neintervenind prin urmare în producerea mișcării decât ca o condiție pur pasivă.
Reacțiile materiei supusă mișcării (căci pasivitatea implică totdeauna o reacție) dezvoltă în ea diferitele calități sensibile care corespund elementelor ale căror combinații constituie acea modalitate a materiei pe care o cunoaștem (în calitate de obiect, nu al percepției, ci al purei concepții) ca „substratum-ul” manifestării fizice.

În acest domeniu, activitatea nu este inerentă materiei și spontană în ea, ci îi aparține, într-un mod reflex, în măsura în care coexistă cu spațiul și timpul, și această activitate a materiei în mișcare nu constituie viața însăși, ci manifestarea ei în domeniul pe care îl luăm în considerare. Primul efect al acestei activități este de a da formă materiei, deoarece ea este în mod necesar informă atâta timp cât se află în starea omogenă și nediferențiată, care este starea eterului primordial; ea este doar susceptibilă să ia toate formele conținute potențial în extensia integrală a posibilității sale particulare. Deci, tot mișcarea este cea care determină manifestarea formei în mod fizic sau corporal; și, la fel cum orice formă provine, prin diferențiere, din forma sferică primordială, orice mișcare se poate reduce la un ansamblu de elemente în care fiecare este o mișcare vibratorie elicoidală, ce nu se va diferenția de vortexul sferic elementar decât în măsura în care spațiul nu va mai fi considerat izotrop.

VAYU – AERUL
Aici este vorba în special de aerul în mișcare (sau considerat ca principiu al mișcării diferențiate. Vayu derivă din rădăcina verbală „va”, care înseamnă „a merge”, „ a se mișca” – în franceză s-a păstrat „il va”, în timp ce rădăcinile „i” și „ga”, care se raportează la aceeași idee, se regăsesc în latinescul „ire” și respectiv engl. „to go”.
Analogic, aerul atmosferic, ca mediu ce înconjoară corpul și impresionează organismul nostru, ne este făcut sensibil prin deplasarea sa (stare cinetică și eterogenă) înainte de a-i percepe presiune (stare statică și omogenă). „Aer” semnifică ceea ce dă oricărui lucru principiul mișcării.
Vayu în semnificația lui primă, desemnează în mod propriu suflul sau vântul; mobilitatea este deci considerată drept natura caracteristică a acestui element, primul diferențiat începând de la eterul primordial (neutru încă precum acesta din urmă, polarizarea exterioară neapărând decât în dualitatea complementară a focului și apei).
Această primă diferențiere necesită o mișcare complexă, constituită dintr-un ansamblu (combinare sau coordonare) de mișcări vibratorii elementare, și determinând o ruptură a omogenității mediului cosmic, propagându-se în acesta conform unor direcții particulare și determinate începând din punctul său de origine.
Îndată ce are loc această diferențiere, spațiul nu mai trebuie privit așadar ca izotrop; dimpotrivă, el poate fi raportat ca axe de coordonate, care, servind la măsurarea lui într-o porțiune oarecare a întinderii sale, și chiar, în mod teoretic, în totalitatea acesteia, sunt ceea ce se cheamă DIMENSIUNILE SPAȚIULUI.
Aceste axe de coordonate vor fi (cel puțin în noțiunea obișnuită de spațiu numit „euclidian”, ce corespunde în mod direct percepției sensibile a întinderii corporale) trei diametre ortogonale ale sferoidului indefinit ce cuprinde întreaga întindere a desfășurării spațiului, centrul lor putând fi un punct oarecare al acestei întinderi, care va fi considerată în acest caz ca produsul dezvoltării tuturor virtualităților spațiale conținute în acest punct (principial indeterminat).
Punctul, în el însuși, nu este conținut în spațiu și nu poate fi condiționat în nici un fel de acesta, de vreme ce, dimpotrivă, îl creează din „ipseitatea” sa dedublată sau polarizată în esență și substanță, ceea ce înseamnă că îl conține în potență; nu punctul este determinat de spațiu, ci spațiul povine din punct, în mod secundar (orice manifestare sau modificare exterioară nefiind decât contingentă și accidentală în raport cu „natura sa intimă”), punctul se determină el însuși în spațiu pentru a realiza extensia actuală a potențialităților sale de multiplicare indefinită (din el prin el însuși).
În câmpul de manifestare considerat, esența este reprezentată prin Centru (punct inițial), iar substanța prin circumferință (suprafața indefinită de expansiune terminală a acestui punct).
Se mai poate spune că acest punct primordial umple întreg spațiul prin desfășurarea potențialităților sale (considerate în mod activ în punctul însuși ce „efectuează” dinamic întinderea, și în mod pasiv în aceeași întindere realizată în mod static); el se situează în acest spațiu, doar atunci când este considerat în fiecare poziție particulară pe care e susceptibil s-o ocupe, adică în cea a modificărilor ce corespund în mod exact fiecăreia din posibilitățile sale speciale.
Astfel, întinderea există deja în stare potențială în punctul însuși; ea începe să existe în stare actuală doar din momentul în care acest punct, în prima sa manifestare, se dedublează într-un fel pentru a se plasa în fața lui însuși, căci se poate atunci vorbi de distanță elementară între două puncte (deși acestea nu sunt în principiu și în esență decât un singur și același punct), în vreme ce, dacă nu s-ar considera decât un singur și același punct unic, sau mai degrabă dacă nu s-ar considera punctul decât sub aspectul unității principiale, n-ar putea fi vorba, evident, de distanță.
Trebuie remarcat că distanța elementară nu este decât ceea ce corespunde acestei dedublări în domeniul reprezentării spațiale sau geometrice (care nu are pentru noi decât caracterul unui simbol); metafizic vorbind, dacă se privește punctul ca reprezentând FIINȚA în unitatea și identitatea sa principială, adică Atma în afara oricărei condiționări speciale (sau determinări) și a oricărei diferențieri, acest punct, exteriorizarea sa (ce poate fi considerată ca imaginea lui, în care se reflectă) și distanța care îi unește (și îi separă în același timp) – și care marchează relația ce există între ei (relație ce implică un raport de cauzalitate, indicat geometric prin sensul distanței, considerată ca segment „dirijat” și mergând de la punctul-cauză spre punctul-ewfect) – corespund celor 3 termeni ai ternarului din Ființa ce se cunoaște pe sine (adică în Buddhi), termeni care, în afara acestui punct de vedere, sunt perfect identici între ei și sunt desemnați ca SAT, CHIT, ANANDA.
Punctul este simbolul Ființei în Unitatea sa, acest lucru poate fi conceput astfel: dacă întinderea cu o dimensiune, sau linia, este măsurată cantitativ printr-un număr „a”, măsura cantitativă a întinderii cu 2 dimensiuni, sau a suprafeței, va fi de forma „a” la pătrat, iar cea a întinderii cu 3 dimensiuni, sau a volumului, va fi de forma „a” la cub.
Astfel, a adăuga o dimensiune întinderii echivalează cu a crește cu o unitate exponentul cantității corespondente (care este măsura acestei întinderi) și, invers, a scoate o dimensiune din întindere echivalează cu a micșora același exponent cu o unitate; dacă I se suprimă ultima dimensiune, cea a liniei (și, prin urmare, ultima unitate a exponentului), geometric vorbind rămâne punctul, iar numeric „a” la puterea zero, adică, din punct de vedere algebric, unitatea însăși, ceea ce identifică punctul cu această unitate mai mult în mod cantitativ.
Prin urmare, este o greșeală a se crede, cum fac unii, că punctul nu poate corespunde numeric decât lui zero, deoarece el este deja o afirmație, cea a Ființei pure și simple (în întreaga sa universalitate); punctul nu are nicio dimensiune, pentru că, în el însuși, nu este situat în spațiu, care conține doar indefinitatea manifestărilor lui (sau a determinațiilor sale particulare); neavând nicio dimensiune, el nu are evident, prin chiar acest fapt, nicio formă; dar a spune că este informal nu înseamnă nicidecum că nu este nimic (căci așa e considerat zero-ul de către cei ce îl asimilează punctului); de altfel. Deși fără formă, el conține în potență spațiul, care, realizat în act, va fi la rândul său conținătorul tuturor elementelor (în lumea fizică cel puțin).
Se poate ține cont într-un mod cu totul elementar de desfășurarea potențialităților spațiale conținute în punct, de remarcat că deplasarea punctului dă naștere liniei, cea a liniei produce suprafața, iar cea a suprafeței generează la rândul ei volumul. Dar, acest acest punct de vedere presupune realizarea întinderii, și chiar a întinderii cu 3 dimensiuni, deoarece fiecare din elementele ce au fost luate în considerare în mod succesiv, nu-l poate evident produce pe următorul, decât trecând într-o dimensiune ce îi este în mod actual exterioară (și în raport cu care el era deja situat). Dimpotrivă, toate aceste elemente sunt realizate în mod simultan (timpul neintervenind în acest caz), în și prin desfășurarea originară a sferoidului indefinit și neînchis, desfășurare ce nu se efectuează într-un spațiu actual (oricare ar fi el), ci într-un vid pur lipsit de orice atribut pozitiv, ce nu este câtuși de puțin productiv prin el însuși, dar care, pasiv în potență, e plin de tot ceea ce punctul conține în potență activă (fiind astfel, într-un fel, aspectul negativ al realității căreia punctul îi constituie aspectul pozitiv).
Acest vid, umplut într-un mod omogen și izotrop inițial prin virtualitățile punctului principial, va fi mediul (sau dacă se vrea altă exprimare, „locul geometric”) tuturor modificărilor și diferențierilor ulterioare ale acestuia, fiind astfel, în raport cu manifestarea universală, ceea ce este eterul în special pentru lumea noastră fizică.
Considerat în acest fel, și în această plenitudine ce ține integral de expansiune (în modul exteriorității) puterilor active ale punctului (ce sunt elementele acestei plenitudini), el este (fără ele n-ar fi, deoarece vidul nu poate fi conceput decât ca „non-entitate”) și, prin aceasta, se diferențiază în întregime de „vidul univsersal” (sarva-sunya) despre care vorbesc buddhiștii, care, vrând de altfel să-l identifice cu eterul, îl privesc ca „non-substanțial” și, prin urmare, nu-l socotesc ca pe unul din elementele corporale. De altminteri, adevăratul „vid universal” n-ar putea fi acest vid pe care l-am luat în considerare, ce este susceptibil să conțină toate posibilitățile Ființei (simbolizată spațial prin virtualitățile punctului), ci dimpotrivă, tot ceea ce este în afara acesteia, și în care nu mai poate fi vorba, în nici un fel, de „esență” și „substanță”. Acesta ar fi, așadar, NeFiința (sau zeroul metafizic), mai exact un aspect al acesteia, care, de altfel, e plină de tot ceea ce, în Posibilitatea totală, nu este susceptibil de nici o desfășurare în mod exterior sau manifestat, și care, prin chiar acest fapt, e absolut inexprimabilă.

Edited by laurfaur, 10 April 2008 - 01:33.

Întinderea există în act îndată ce punctul se manifestă exteriorizându-se,  deoarece o realizează prin chiar acest fapt; însă nu trebuie să se creadă că aceasta atribuie întinderii un început temporal, căci nu e vorba decât de un punct de plecare pur logic, de un principiu ideal al întinderii înțeleasă în integralitatea extensiei sale (și nu limitată doar la întinderea corporală). Această întindere corporală. Această întindere corporală este singura pe care o cunosc astronomii, în plus ei nu pot să studieze di ea, prin metodele lor de observație, decât o anumită porțiune, aceasta este, de altfel, ceea ce produce iluzia pretinsei „infinități a spațiului”, căci ei sunt tentați, prin efectul unei adevărate miopii intelectuale ce pare inerentă oricărei științe analitice, să considere că ține de „infinit” (sic) tot ceea ce depășește importanța experienței lor sensibile, dar care nu ține în realitate, în raport cu ei și cu domeniul pe care îl studiază, decât de simplul indefinit.
Timpul intervine numai atunci când cele două poziții ale punctului se consideră ca succesive, pe când, pe de altă parte, relația de cauzalitate ce există între ele implică simultaneitatea lor; prin urmare, doar dacă se consideră această primă diferențiere sub aspectul succesiunii, adică în mod temporal, distanța ce rezultă de aici (ca intermediară între punctul principial și reflectarea sa exterioară, primul fiind presupus a fi situat imediat înaintea celui de-al doilea*) poate fi privită ca măsurând amplitudinea mișcării vibratorii descrisă mai sus.
* - localizarea implică deja o primă reflexie (precedentă celei pe care o considerăm aici), dar punctul principial se identifică el însuși cu ea (determinându-se) pentru a forma centrul efectiv al întinderii pe cale de realizare, reflectându-se apoi în toate celelalte puncte (pur virtuale în raport cu el) ale acestei întinderi care este câmpul său de manifestare.

SYMPHONY No. 5 (CHORAL)
REQUIEM, BARDO AND NIRMANAKAYA
Music by Philip Glass
Text Compiled and Edited by Philip Glass,
James Parks Morton and Kusumita P. Pedersen


        *
                               1. BEFORE THE CREATION
                               2. CREATION OF THE COSMOS
                               3. CREATION OF SENTIENT BEINGS
                               4. CREATION OF HUMAN BEINGS
                               5. JOY AND LOVE
                               6. EVIL AND IGNORANCE
                               7. SUFFERING
                               8. COMPASSION
                               9. DEATH
                              10. JUDGMENT AND APOCALYPSE
                              11. PARADISE
                              12. DEDICATION

                
                
                   1. BEFORE THE CREATION


                      There was neither non-existence nor existence then;
                      there was neither realm of space nor the sky which is beyond.
                      What stirred? Where? In whose protection?
                      Was there water, bottomlessly deep?

                      There was neither death nor immortality [then].
                      There was no [distinguishing] sign of night nor of day.
                      That One breathed, windless, by Its own impulse.
                      Other than that there was nothing beyond.

                      Darkness was hidden by darkness in the beginning;
                      with no [distinguishing] sign, all this was water.
                      The life force that was covered with emptiness,
                      That One arose through the power of heat.

                      Desire came upon That One in the beginning;
                      that was the first seed of mind.
                      Poets seeking in their heart with wisdom found
                      the bond of existence in non-existence.

                      Their cord was extended across.
                      Was there below? Was there above?
                      There were seed-placers; there were powers.
                      There was impulse beneath; there was giving-forth above.

                      Who really knows? Who will here proclaim it?
                      Whence was it produced? Whence is this creation?
                      The gods came afterwards, with the creation of the universe.
                      Who then knows whence it has arisen?

                      Whence this creation has arisen -
                      perhaps it formed itself, or perhaps it did not -
                      the one who looks down [on it], in the highest heaven,
                      only he knows - or perhaps he does not know.

                      The Rig-Veda 10:1291
                      (Sanskrit)
                      
                      
                      
                   2. THE CREATION OF THE COSMOS


                      When He decrees a thing,
                      He buts says to it,
                      "Be," and it is.

                      The Qur'an 2:1172
                      (Arabic)
                      
                      

                      In the beginning
                      when God made heaven and earth,
                      the earth was without form and void,
                      with darkness over the face of the abyss;
                      and a mighty wind that swept over the surface of the waters.
                      And God said, "Let there be light," and there was light;
                      And God saw that the light was good;
                      and He separated light from darkness.
                      He called the light day, and the darkness night.
                      [So evening came and morning came, the first day.]
                      So God said:
                      "Let there be a vault between the waters,
                      to separate water from water."
                      [So God made the vault,
                      and separated the water under the dome
                      from the waters which above it,]
                      and so it was;
                      and God called the vault Heaven.

                      Genesis 1:1-83
                      (Hebrew)
                      
                      

                      When space turned around, the earth heated,
                      When space turned over, the sky reversed,
                      When the sun appeared standing in the shadows
                      To cause light to make bright the moon,
                      When the Pleiades are small eyes in the night,
                      From the source in the earth was earth formed.
                      From the source in the dark was darkness formed.
                      From the source in the night was night formed.
                      From the depths of darkness, darkness so deep;
                      Darkness of day, darkness of night,
                      Of night alone.

                      The Kumulipo4
                      (Hawaiian)
                      
                      

                      "White clouds shall float up
                      from the great waters at the border of the world
                      clustering about the mountain terraces.
                      They shall be borne aloft and abroad
                      by the breath of the surpassing soul-beings,
                      by the breath of the children,
                      they shall be hardened and broken by your cold,
                      shedding downward, in rain-spray, the water of life
                      into the hollow places of my lap."

                      "Not only you shall help our children!"
                      And he spread his hand out with the palm downward.
                      Into all the wrinkles and crevices
                      he set things looking like shining yellow corn-grains;
                      in the dark of the early world-dawn they gleamed like sparks of fire.
                      They moved as his hand moved over the terraces,
                      shining up from below,
                      moving in the depths of the water.

                      "And as these grains gleam up from the water,
                      so shall seed grains like them, but numberless,
                      spring up from your bosom
                      when touched by my waters
                      to nourish our children."

                      Zuñi Creation Story5
                      (Zuñi)
                      
                      
                      
                   3. THE CREATION OF SENTIENT BEINGS


                      Izanagi no Mikoto and Izanami no Mikoto stood on the floating bridge of Heaven and held counsel together, saying,

                      "Is there not a country below?"

                      Thereupon they thrust down the jewel-spear of Heaven,
                      and groping about found the ocean.
                      The brine which dripped from the point of the spear came together
                      and became an island. This island was named
                      Ono-goro-jima,
                      and they made Ono-goro-jima the pillar of the center of the land.

                      Now the male god circled to the left,
                      and the female god circled to the right,
                      they went round the pillar separately.
                      When they met
                      they united as husband and wife.
                      They gave birth to the islands, the sea, the rivers, the mountains,
                      the ancestor of the trees, the ancestor of the herbs.

                      The Nihongi6
                      (Japanese)
                      
                      

                      In the lead the whales proceed,
                      Mingling [and submerging] beneath the sea;
                      The 'opule fish advance in the distance;
                      They fill the deep ocean;
                      Like kumimi crabs clustered on the reef;
                      the youngest is carried by the current
                      into darkness.
                      Black as night the opaque sea.

                      The Kumulipo7
                      (Hawaiian)
                      
                      

                      Zambe, the son of the One Who Bears the World,
                      dipped his hands in the water, and sprinkled hair all over the body of the chimpanzee and said to him, moreover, "You will always live in the forests."

                      Bulu Creation Story8
                      (Bantu)
                      
                      

                      Still Bumba our Creator was in pain.
                      He strained once again and from his mouth
                      nine living creatures came forth:
                      the leopard named Koy Bumba,
                      and Pongo Bumba the crested eagle,
                      the crocodile, Ganda Bumba,
                      and one little fish named Yo;
                      next, old Kono Bumba, the tortoise,
                      and Tsetse, the lightning, swift, deadly, beautiful like the leopard,
                      then the white heron, Nyanyi Bumba,
                      also one beetle,
                      and the goat named Budi.

                      The creatures themselves then created all the creatures.
                      The heron created [all] the birds of the air,
                      The crocodile made the serpents and the iguana,
                      The goat produced every beast with horns.
                      Yo, the small fish, brought forth all the fish of all the seas and waters.
                      The beetle created insects.
                      Then the serpents in their turn made grasshoppers
                      and the iguana made the creatures without horns.

                      Boshongo Creation Story9
                      (Bantu)
                      
                      
                      
                   4. THE CREATION OF HUMAN BEINGS



                      The dawn has approached
                      Preparations have been made
                      and the morning has come
                      for the provider, the nurturer
                      born in the light
                      begotten in the light

                      Morning has come for humankind
                      for the people of the face of the earth

                      The Creators went on thinking in the darkness, in the night
                      as they searched and they sifted
                      they thought and they wondered
                      and here their thoughts came out in clear light
                      they sought and discovered what was needed for human flesh

                      the yellow corn
                      the white corn
                      from the Split Place
                      from the Bitter Water Place
                      [the ears of yellow corn and white corn]

                      the corn became the human flesh
                      the water became the human blood
                      the making, the modeling of our first mother-father
                      This was done by the Bearer, Begetter
                      Sovereign Plumed Serpent

                      The Popul Vuh10
                      (Quiché Maya)
                      
                      

                      Surely We created man of clay
                      of molded mud
                      and before man, We created the jinn
                      of fire flaming.
                      And your Lord said to the angels,
                      "See, I am creating a mortal of clay
                      of molded mud.

                      When I have shaped him, and breathed My spirit in him, fall down,
                      and bow before him!"
                      Then the angels bowed [themselves
                      all together,]
                      save Iblis; [he refused to be among those bowing.]

                      God said, "What ails you, Iblis, that
                      you are not among those bowing?"

                      Said he, "I would never bow
                      before a mortal
                      whom You have created of a clay
                      of molded mud."

                      Said He,
                      "Then go forth from here;
                      you are accursed.
                      Upon you shall rest My curse, till
                      The Day of Doom."

                      Said Iblis, "My Lord, respite me til the day
                      they shall be raised."

                      Said He, "You are among those
                      that are respited unto the day
                      of a known time."

                      Said he, "My Lord, since you have seduced me
                      I shall tempt mankind [so] on earth."

                      The Qur'an 15:26-3911
                      (Arabic)
                      
                      
                      
                   5. LOVE AND JOY


                      Come to the orchard in spring.
                      There is light and wine and sweethearts
                      in the pomegranate flowers.
                      If you do not come
                      these do not matter.
                      If you do come
                      these do not matter.

                      Rumi12
                      (Persian)
                      
                      

                      My beloved speaks and says to me:
                      "Arise, my love, my fair one,
                          and come away!
                      for lo, the winter is past,
                      [the rain is over and gone.]
                      The flowers appear on the earth,
                      the time of singing has come,
                          and the voice of the turtledove is heard in our land."

                      Awake, O north wind, and come, O south wind!
                      Blow upon my garden, let its fragrance be wafted abroad.
                      Let my beloved come to his garden, and eat its choicest fruits.

                      I come to my garden, my sister, my bride,
                      I gather my myrrh with my spice,
                      I eat my honeycomb with my honey,
                      I drink my wine with my milk.

                      The Song of Songs 2:10-12, 5:1613
                      (Hebrew)
                      
                      

                      As the mirror to my hand,
                      the flowers to my hair,
                      kohl to my eyes,
                      tambul to my mouth,
                      [musk to my breast,]
                      necklace to my throat,
                      ecstasy to my flesh,
                      heart to my home -

                      as wing to bird,
                      water to fish,
                      life to the living -
                      so you to me.
                      But tell me,
                      Madhava, beloved,
                      who are you?
                      Who are you really?

                      Vidyãpati says, they are one another.

                      Vidyãpati14
                      (Bengali)
                      
                      

                      At the first note of his flute
                      down came the lion gate of reverence for elders,
                      down came the door of dharma,
                      my guarded treasure of modesty was lost,
                      I was thrust to the ground as if by a thunderbolt.
                      Ah, yes, his dark body
                      [poised in the tribhanga pose]
                      shot the arrow that pierced me;
                      no more honor, my family
                      lost to me,
                      [my home at Vraja
                      lost to me.]
                      Only my life is left - and my life too
                      is only a breath that is leaving me.

                      Jagadãnanda-dãsa15
                      (Bengali)
                      
                      

                      Come, come, whoever you are!
                      Wanderer, worshipper, lover of leaving.
                      Come.
                      This is not a caravan of despair.
                      It doesn't matter if you have broken your vows a thousand times.
                      Still come, and yet again come!

                      Rumi16
                      (Persian)
                      
                      
                      
                   6. EVIL AND IGNORANCE


                      Thoughts came into existence and they gazed
                      Their vision came all at once
                      Perfectly they saw, perfectly they knew
                      [everything under the sky, wherever they looked]
                      Everything was seen without obstruction
                      As they looked, their knowledge became intense
                      Their sight passed through trees, through rocks, through lakes,
                      through seas, through mountains, through plains
                      [they saw everything under the sky perfectly
                      they understood everything perfectly.]

                      "We have understood everything!" they said,
                      though they were only works and designs.
                      And so the Bearer, [Begetter,] took back their knowledge.
                      They were blinded as the face of a mirror is breathed on.
                      Their vision flickered.
                      They could only see clearly close up.

                      Such was the loss of understanding,
                      with the means of knowing everything.

                      The Popul Vuh17
                      (Quiché Maya)
                      
                      

                      All things, O monks, are on fire.
                      And what are things are on fire?

                      The eye is on fire, forms are on fire
                      the ear is on fire; sounds are on fire
                      the nose is on fire, odors are on fire
                      the tongue is on fire, tastes are on fire
                      the body is on fire, things touched are on fire
                      the mind is on fire, thoughts are on fire.

                      [And with what are these on fire?]

                      Fire of passion
                      Fire of hatred
                      The fire of infatuation with birth, old age and death.

                      The Fire Sermon, from The Mahã-Vagga 1:2118
                      (Pali)
                      
                      

                      Lost souls of little understanding and fierce deeds
                      rise as the enemies of the world for its destruction.

                      "This have I gotten today,
                      and that desire I will fulfill.
                      This wealth is mine, and that also shall be mine.
                      That enemy I have killed
                      and others I will kill.
                      I am the lord of all.
                      I enjoy, I am [prosperous], mighty and happy.
                      I am rich, of high birth.
                      Who is equal to me?
                      I will offer sacrifice, I will give, I will enjoy."
                      Thus, deluded by ignorance,
                      [bewildered by so many fantasies,]
                      entangled in the meshes of desire,
                      addicted to pleasure
                      they fall into loathsome hell.

                      The Bhagavad Gitã 16:9, 13-1619
                      (Sanskrit)
                      
                      
                      
                   7. SUFFERING


                      My God, my God, why have you forsaken me?
                      Why are you so far from helping me,
                      from the words of my groaning?

                      O my God, I cry by day, but you do not answer,
                      and by night, but find no rest.

                      Psalm 22:2-320
                      (Hebrew)
                      
                      

                      My limbs fail and my mouth is parched.
                      My body is shaken and my hair stands on end.
                      The bow Gandiva slips from my hand
                      [and my skin is on fire.]
                      I cannot hold myself steady;
                      my mind seems to whirl.

                      The Bhagavad Gitã 1:29-3021
                      (Sanskrit)
                      
                      

                      Let the day perish wherein I was born,
                      and the night which said,
                      'A child is conceived.'
                      Let that day be darkness!
                      May God above not seek it,
                      nor light shine upon it.
                      Let gloom and deep darkness claim it.
                      Let clouds dwell upon it;
                      let the blackness of [the] day terrify it.
                      That night - let thick darkness seize it!

                      Why did I not die at birth,
                      come forth from the womb and expire?
                      Why did the knees receive me?
                      Or why the breasts, that I should suck?
                      For then I should have lain down and been quiet;
                      I should have slept; then I should have been at rest.

                      Why is light given to him that is in misery,
                      and life to the bitter in soul,
                      who long for death, but it does not come,
                      they search for it more than hidden treasure,
                      who rejoice exceedingly, and are glad,
                      when they find the grave?
                      Why is light given to a man whose way is hidden,
                      whom God has hedged in?
                      For my sighing comes as my bread,
                      and my groanings are poured out like water.
                      For the thing that I fear comes upon me,
                      and what I dread befalls me.

                      Job 3:2-6, 11-13, 20-2522
                      (Hebrew)
                      
                      

                      There is no faithfulness or kindness,
                          and no knowledge of God in the land;
                      there is swearing, lying, [killing], stealing, [and committing adultery],
                          they break all bounds and murder follows murder,
                      Thus the land mourns,
                          and all who dwell in it languish,
                      and the beasts of the field,
                          and the birds of the air,
                          and even the fish of the sea are taken away.

                      Hosea 4:1-323
                      (Hebrew)
                      
                      
                      
                   8. COMPASSION


                      All people have the heart
                      which cannot bear to see the sufferings of others.

                      Mencius 2.A.624
                      (Chinese)
                      
                      

                      Gladly do I rejoice
                      In the virtue that relieves the misery
                      Of all those who suffer
                      And place them in happiness.

                      Thus by the virtue collected
                      Through all that I have done,
                      May the pain of every living creature
                      Be completely cleared away.

                      May I be the doctor and the medicine
                      And may I be the nurse
                      For all sick beings in the world
                      Til everyone is healed.

                      May a rain of food and drink descend
                      To clear away the pain of thirst and hunger
                      And during the aeons of famine
                      May I myself change into food and drink.

                      May I become an inexhaustible treasure
                      For those who are poor and destitute;
                      May I turn into all the things they could need
                      And may these be placed close beside them.

                      Sãntideva: Bodhicaryãvatãra 3:1, 6-925
                      (Sanskrit, translated from the Tibetan commentary
                      by Thog-me Zang-po)
                      
                      

                      The heart of compassion
                      Is the seed of benevolence.

                      Mencius 2.A.626
                      (Chinese)
                      
                      

                      May I be protector for those without one,
                      A guide for all travelers on the way;
                      [May I be] a bridge, a boat and a ship
                      For all who wish to cross the water.

                      May I be an island for those who seek one
                      And a lamp for those wishing light,
                      [May I be] a bed for all who wish to rest
                      And a slave for all who want a slave.

                      May I be a wishing jewel, a magic vase,
                      Powerful mantras and great medicine,
                      [May I become] a wish-fulfilling tree
                      And a cow of plenty for the world.

                      Just like space
                      And the great elements such as earth,
                      May I always support the life
                      Of all the boundless creatures.

                      And until they pass away from pain
                      May I also be the source of life
                      For all the realms of varied beings
                      That reach unto the ends of space.

                      Sãntideva: Bodhicaryãvatãra 3:17-2127
                      (Sanskrit: translated from the Tibetan)
                      commentary by Thog-me Zang-po
                      
                      

                      I was hungry and you gave me food,
                      I was thirsty and you gave me drink,
                      I was a stranger and you welcomed me,
                      I was naked and you covered me,
                      I was sick and you visited me,
                      I was in prison and you came to me.

                      Truly I say to you, as you did it
                      for the least of [these] my brothers and sisters
                      You did it for me.

                      Matthew 25: 35-36, 4028
                      (Greek)
                      
                      
                      
                   9. DEATH


                      People seldom find their way
                      To this wide and desolate plain.
                      Except for my grave, there is nothing here,
                      Only wild beasts roaming about
                      And quarreling over my bones.
                      The wandering ghosts that haunt this tomb
                      Fly with the wind over the pines,
                      Quick as a lightening flash before the eye,
                      And brief as the morning dew.
                      Must I remain forever hidden beneath the moss,
                      Here in these shadows of grass?
                      [Then] I would rather be buried once and for all,
                          in dark oblivion!
                      Such pains of desire burn my soul!
                      This is my dwelling, the Burning House,
                      This is my dwelling, the Burning House!

                      Kanze Kiyotsugu Kan'ami: The Sought-for Grave29
                      (Japanese)
                      
                      

                      In this world
                      the living grow fewer,
                      the dead increase
                      how much longer must I carry this body of grief?

                      How sad,
                      to think I will end
                      as only
                      a pale green mist
                      drifting the far fields.

                      Ono no Komachi30
                      (Japanese)
                      
                      

                      On a journey, ill
                      And over fields all withered
                      Dreams go wandering still.

                      Bashõ Matsuo: His Death Haiku31
                      (Japanese)
                      
                      

                      My foes will become nothing.
                      My friends will become nothing.
                      I too will become nothing.
                      Likewise all will become nothing.

                      Just as in a dream
                      whatever I enjoy

                      will become a memory,
                      whatever has passed will not be seen again.

                      Leaving all I must depart alone.

                      Sãntideva: Bodhicaryãvatãra 2:36-37, 3532
                      (Sanskrit: translated from the Tibetan
                      commentary by Thog-me Zang-po)
                      
                      
                      
                  10. JUDGMENT AND APOCALYPSE


                      When heaven is split open,
                      when the stars are scattered,
                      when the seas swarm over,
                      when the tombs are overthrown,
                      then a soul shall know its works, the former and the latter.

                      The Qur'an 82:1-533
                      (Arabic)
                      
                      

                      When the sun shall be darkened,
                      when the stars shall be thrown down,
                      when the mountains shall be set moving,
                      when the pregnant camels shall be neglected,
                      when the savage beasts shall be mustered,
                      when the seas shall be set boiling, when the souls shall be coupled,
                      when the buried infant shall be asked for what sin she was slain,
                      when the scrolls shall be unrolled,
                      when heaven shall be stripped off,
                      when Hell shall be set blazing,
                      when Paradise shall be brought nigh,
                      then shall a soul know what it has produced.

                      The Qur'an 81:1-1434
                      (Arabic)
                      
                      

                      Upon that day men shall issue in scatterings to see their works,
                      and whoso has done an atom's weight of good shall see it,
                      and whoso has done an atom's weight of evil shall see it.

                      The Qur'an 99:6-835
                      (Arabic)
                      
                      

                      That you are suffering so comes from your own actions;
                      it is not due to anybody else.
                      it is by your own actions.
                      The good spirit born with you,
                      will come now and count out your good deeds with white pebbles,
                      and the evil spirit born with you,
                      will come now and count out your evil deeds with black pebbles.
                      Then you will be frightened, awed and terrified.

                      Then the Lord of Death
                      will place round your neck a rope and drag you along;
                      he will cut off your head, extract your heart, pull out your guts,
                      lick up your brain, eat your flesh, and gnaw your bones,
                      but you will not die.
                      Although your body be hacked to pieces, it will live again.
                      and cause great pain and torture.
                      But be not frightened and terrified,
                      and fear not the Lord of Death.
                      Your body is the nature of emptiness,
                      you need not be afraid.
                      Emptiness cannot injure emptiness.
                      That is the emptiness of your true nature,
                      before whcih your mind shines clearly and lucidly,
                      and at which you feel awe,
                      emptiness by nature luminous,
                      luminous light inseparable from emptiness.

                      The Tibetan Book of The Dead36
                      (Tibetan)
                      
                      

                      At the end of four ages
                      The earth's surface is wasted.

                      There arises a dreadful drought that lasts for a hundred years.
                      Then all these earthly beings perish completely through oppression.

                      And so Lord Vishnu, who abides in himself,
                      Appears as terrifying Shiva and destroys all creatures.

                      Through the sun's seven rays, he drinks up all the water.

                      Then seven rays become seven suns
                      and, blazing, ignite all three worlds.

                      These worlds then blaze like a frying pan.

                      All things are consumed by flames.

                      Dreadful clouds arise.
                      Like elephants they fill up the sky.
                      Roaring loudly, pouring down rain,
                      They completely extinguish this dreadful fire.

                      When the fire is thoroughly quenched,
                      The clouds, raining day and night,
                      Overwhelm the entire world with water.

                      When everything has perished in the watery darkness,
                      Rain pours down for another hundred years.

                      So it is at the end of every Eon.

                      The Vishnu Purãna37
                      (Sanskrit)
                      
                      
                      
                 11. PARADISE


                      It is the time of union,
                      It is the time of vision,
                      It is the time of resurrection,
                      It is the time of grace,
                      It is the time of generosity,
                      The treasure of gifts has arrived,
                      The brilliance of the sea has flashed forth.
                      The dawn of blessing has arisen.

                      Rumi38
                      (Persian)
                      
                      

                      As was the man of dust,
                      so are those who are of dust;
                      as is the man of heaven,
                      so are those who are of heaven.
                      Just as we have borne the image of the man of dust,
                      we shall also bear the image of the man of heaven.
                      [When the perishable puts on the imperishable,
                      and the mortal puts on immortality,]
                      then shall come to pass the saying that is written:
                      "Death is swallowed up in victory."

                      First Corinthians 15:48-49, 54-5539
                      (Greek)
                      
                      

                      On that shore [there] is a city, where the rain of nectar [pours and pours, and] never ceases.

                      There the sky is filled with music.
                      The harp strings jingle and there the drums beat.

                      There is no rising and setting of the sun;
                      In this ocean of love, day and night are one.

                      There I have seen joy filled to the brim.
                      There falls the rhythmic beat of life and death:
                      Rapture wells forth, [and all] space is radiant with light.

                      Millions of lamps of sun and of moon are burning;
                      There the drum beats, and the lover swings in play.
                      There love-songs resound, and the light rains in showers.

                      Kabir40
                      (Hindi)
                      
                      
                      
                  12. DEDICATION


                      May I be a protector for those without one
                      And a lamp for those desiring light,
                      [May I be] a bridge, a boat, a ship
                      For all who wish to cross the water.

                      May the forest of razor-sharp leaves
                      Become a beautiful pleasure grove,
                      And may the trees of knives and swords'
                      Grow into wish-fulfilling trees.

                      May the regions of hell become places of joy
                      With vast and fragrant lotus pools
                      Beautiful with [the] exquisite calls
                      Of wild ducks, geese and swans.

                      May the heaps of burning coals change to heaps of jewels,
                      May the burning ground become a polished crystal floor,
                      And may the mountain of [the] crushing hells
                      Become celestial palaces of worship filled with Buddhas.

                      May the rains of lava, blazing stones and weapons
                      [From now on] become a rain of flowers,
                      And may all battling with weapons
                      [From now on] become a playful exchange of flowers.

                      May the naked find clothing,
                      The hungry find food;
                      May the thirsty find water
                      And delicious drinks.

                      May the poor find wealth,
                      Those weak with sorrow find joy;
                      May the forlorn find new hope,
                      Constant happiness and prosperity.

                      May all who are sick and ill
                      Quickly be freed from their illness,
                      And may every disease in the world
                      Never occur again.

                      May the troubled wanderers who have lost their way
                      Meet with fellow travelers,
                      And without any fear of thieves or tigers
                      May their going be easy without [any] fatigue.

                      May those who find themselves in trackless, fearful wilderness -
                      The children, the aged, the unprotected,
                      Those stupefied and the insane -
                      Be guarded by beneficent celestials.

                      And may the land everywhere be pure,
                      Smooth and devoid of any rocks,
                      Level like the palm of the hand
                      [And] of the nature of lapis lazuli.

                      May the celestials bring timely rains
                      So that harvests may be bountiful.
                      May kings act in accordance with Dharma
                      And the people of the world always prosper.

                      By the merits I('ve accumulated),
                      May every single being
                      Abandon all forms of evil
                      And forever engage in virtue.

                      For as long as space endures
                      And (for) as long as living beings remain,
                      Until then may I too abide
                      To dispel the misery of the world.

                      Sãntideva: Bodhicaryãvatãra 3:17, 10:6-9, 20-22, 25-26, 35, 39, 31, 5541
                      (Sanskrit: translated from the Tibetan
                      commentary by Thog-me Zang-po)
                      
                      
                        

    - END -

        * NOTES


             1. O'Flaherty, pages 25-26.
             2. "The Cow." Arberry, Vol. 1, page 42.
             3. The New English Bible.
             4. Johnson, page 3. Slightly adapted.
             5. Adapted from Frank Cushing, "Outlines of Zuñi Creation Myths," Thirteenth Annual Report of the Bureau of American Ethnology, 1896, pages 379-381. As cited in Sproul, pages 285-286.
             6. Tr. William George Aston, Nihongi: Chronicles of Japan from the Earliest Times to A.D.697, London: 1896. As cited in de Bary, pages 25-26.
             7. Johnson, page 109.
             8. Adapted from Adolf N. Krug, "Bulu Tales from Kamerun, West Africa," Journal of American Folklore, 25 (1912-1913), pages 111-112. As cited in Sproul, page 46.
             9. Adapted from E. Torday and T. A. Joyce, Les Boshongo, Annales des Musée de Congo Belge, Ethnographie Anthropologie, Series 4, Vol. 2, 1910, pages 20ff. As cited in Sproul, page 46.
            10. Adapted from Tedlock, page 145.
            11. "EI-Hijr" Arberry, Vol. 1, pages 282-283. Slightly adapted.
            12. Barks 1995, page 37.
            13. Revised Standard Version.
            14. Dimock and Levertov, page 15.
            15. Ibid., page 28.
            16. Barks 1997, page 3.
            17. Adapted from Tedlock, pages 147-148.
            18. Warren, page 352. The Maha-Vagga is part of the Vinaya-pitaka.
            19. Nikhilananda, pages 175-177.
            20. Revised Standard Version.
            21. Nikhilananda, pages 7-8. Slightly adapted.
            22. Revised Standard Version. Slightly adapted.
            23. Ibid.
            24. Adapted from Lau, page 83.
            25. Batchelor, pages 22-23.
            26. Lau, page 83.
            27. Batchelor, page 25.
            28. Revised Standard Version.
            29. Jackman, page 45.
            30. Hirshfield and Aratani, pages 28, 30.
            31. Henderson, page 30.
            32. Batchelor, page 16.
            33. "The Splitting." Arberry, Vol. 2, page 328.
            34. "The Darkening." Arberry, Vol. 2, page 326.
            35. "The Earthquake." Arberry, Vol. 2, page 347.
            36. Adapted from Evans-Wentz, pages 166-167.
            37. Dimmit and van Buitenen, pages 41-43.
            38. As cited in Harvey and Baring, page 158.
            39. Revised Standard Version.
            40. Tagore, pages 25, 24, and 20.
            41. Batchelor.



        * BIBLIOGRAPHY


              o Arberry, A. J.: The Koran Interpreted, Combined in One Volume. New York: Macmillan, 1973 [1955].
              o Barks, Coleman (with John Moyne): The Essential Rumi. New York: HarperCollins, 1995.
              o Barks, Colemen and Michael Green: The Illuminated Rumi. New York: Doubleday, 1997.
              o Batchelor, Stephen: A Guide to the Bodhisattava's Way of Life (Bodhicaryãvatãra) by Sãntideva. Dharmsala: Library of Tibetan Works and Archives, 1979.
              o de Bary, William Theodore, Donald Keene, and Ryusaku Tsunoda, (eds.): Sources of Japanese Tradition, Volume I. New York: Columbia University Press, 1958.
              o Dimmitt, Cornelia and J. A. B. van Buitenen, (tr. and ed.): Classical Hindu Mythology: A Reader in the Sanskrit Puranas. Philadelphia: Temple University Press, 1978.
              o Dimock, Edward C., Jr. and Denise Levertov: In Praise of Krishna: Songs from the Bengali. Garden City, New York: Doubleday, 1967. © 1967 by the Asia Society Inc. Used by permission of Doubleday, a division of Doubleday Publishing Group, a division of Random House, Inc.
              o Evans-Wentz, W. Y., (tr.): The Tibetan Book of the Dead, 3rd edition. New York: Oxford University Press, 1960 [1927]. © 1960 by W. Y. Evans-Wentz. Used by permission of Oxford University Press, Inc.
              o Harvey, Andrew and Anne Baring, (eds.): The Mystic Vision. San Francisco: HarperCollins, 1995. Compiled by Andrew Harvey and Anne Baring, translated by Andrew Harvey. Produced by Godsfield Press, England, for HarperCollins, San Francisco.
              o Henderson, Harold G.: An Introduction to Haiku. Garden City, New York: Doubleday, 1958. © 1958 by Harold G. Henderson. Used by permission of Doubleday, a division of Doubleday Publishing Group, a division of Random House, Inc.
              o Hirshfield, Jane with Mariko Aratani, (tr.): The Ink Dark Moon: Love Poems by Ono no Komachi and Izumi Shikibu, Women of the Ancient Court of Japan. New York: Random House, 1986.
              o Jackman, Barry, (tr.): "The Sought-for Grave"(Motomezuka) by Kanze Kiyotsugu Kan'ami. In Donald Keene, (ed.): Twenty Plays of the Nõ Theater. New York: Columbia University Press, 1970. Edited by Donald Keene, © 1970.
              o Johnson, Rubellite Kawena, (tr.): Kumulipo: Hawaiian Hymn of Creation, Volume I. Honolulu: Topgallant Publishing, 1981.
              o Lau, D. C.: Mencius. New York: Penguin, 1970.
              o National Council of Churches of Christ in the United States of America: The Holy Bible: Revised Standard Version, 2nd edition. Nashville: Regency Publishing House, 1971. © 1946, 1952, and 1971 by the Division of Christian Education of the National Council of the Churches of Christ in the USA. Used by permission. All rights reserved.
              o O'Flaherty, Wendy Doniger (sel., tr. and annot.): The Rig-Veda: An Anthology. New York: Penguin Books, 1981.
              o Oxford University Press and Cambridge University Press: The New English Bible. The New Testament, 2nd edition [First edition 1961] The Old Testament first published 1970. Reprinted by CollinsWorld, 1970. © Oxford University Press and Cambridge University Press 1961, 1970.
              o Nikhilananda, Swami, (tr.): The Bhagavad Gitã. New York: Ramakrishna-Vivekananda Center, 1965. © 1965 by Swami Nikhilananda.
              o Sproul, Barbara C., (ed.): Primal Myths. New York: HarperCollins, 1979.
              o Tagore, Rabindranath, (tr., with Evelyn Underhill): One Hundred Poems of Kabir. New Delhi: MacMillan of India, 1972 [1915].
              o Tedlock, Dennis, (tr.): Popul Vuh: The Definitive Edition of the Mayan Book of Life and the Glories of Gods and Kings. Revised edition. New York: Simon & Schuster, 1985.
              o Warren, Henry Clark, (tr.): Buddhism in Translations. Cambridge: Harvard University Press, 1896. Reprint, New York: Atheneum, 1970 © 1970 by the President and Fellows of Harvard College. Reprinted with permission of Harvard University Press.

Edited by laurfaur, 14 April 2008 - 15:30.

Dimensiunile, modurile și gradele Principiului Suprem

Cel mai sintetic:
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită

Mai puțin sintetic (adică mai apropiat de Maya):
Principiul Suprem este:
- Realitate Absolută
- Posibilitate Infinită
- Calitate Perfectă

Principiul fiind absolut în mod necesar este Infinit și Perfect

„Dimensiunile inițiale” ale Ordinului Divin:
- Absolitudinea Realului
- Infinitudinea Posibilului
- Perfecțiunea Binelui

Modurile Ordinului Divin:
- Înțelepciune
- Putere
- Bunătate
Aceste 3 moduri sunt conținutul substanței Principiului Suprem. Fiecare dintre aceste 3 moduri este Absolut, Infinit, Perfect. Fiecare dintre aceste 3 moduri participă prin definiție în natura Substanței Divine și deci comportă Realitate absolută, Posibilitate infinită și Calitate perfectă.
În cele 3 moduri (Înțelepciune, Putere, Bunătate) nu există nicio contingență, nicio limitare sau nicio imperfecțiune. Fiind Absolute, aceste 3 moduri nu pot să nu fie, și fiind infinite, ele sunt inexhaustibile, fiind Perfecte, nu le lipsește nimic.

Gradele Principiului Suprem
În virtutea Infinității sale, are loc proiecția Principiul în Relativitate și astefel se produce acest „spațiu” metacosmic care se numește Ordinul Divin.

Cele 3 grade ale Principiului Suprem sunt:
- Esența divină (Dincolo-de-Ființă)
- Potențialitatea divină (Ființa, Creatorul)
- Manifestările divine (Spiritul, Logosul existențiatic care constituie Centrul divin al cosmosului total)

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 17:24.

Necesitate și Libertate; Unicitate și Totalitate.
Pe de o parte, Absolutul este Ființă „necesară”, acea care trebuie să fie, care nu poate să nu fie, și care din acest motiv este unică; pe de altă parte, Infinitul este Ființă „liberă”, care este nelimitată și care conține tot ce poate fi, și care din acest motiv este totală.
Acest absolut și infinit, Realitate necesară și liberă, unică și totală este ipso facto perfectă: nu-I lipsește nimic, posedă în consecință tot ce este pozitiv, își este sieși suficientă. Adică, Absolutul, asemeni Infinitului care îi este ca un complement intrinsec acestuia, Șakti a sa, coincide cu Perfecțiunea; Binele Suveran este însăși substanța Absolutului.
În lume, existența lucrurilor, deci realitatea relativă a lor, este derivată din Absolut; conținuturilor lor, diversitatea lor și multiplicitatea lor, deci spațiul, timpul, forma, numărul sunt derivate din Infinit; și în cele din urmă, calitățile lor, fie substanțiale sau accidentale, sunt derivate din Perfecțiune. Deoarece Perfecțiunea, Binele Suveran conține cele 3 Moduri sau Funcții ipostatice (Inteligență sau Conștiință sau Înțelepciune sau Ipseitate; Putere sau Tărie; Bunătate, care coincide cu Frumusețea și Beatitudinea).
Infinitudinea este cea care face posibilă proiecția Binelui Suveran în relativitate sau altfel spus, care creează relativitate, Maya; în această relativitate Calitățile supreme devin diferențiate și dau naștere Calităților Divinității care creează, inspiră, acționează, adică Dumnezeului personal; din El sunt derivate toate calitățile cosmice cu indefinitele gradații și diferențieri.
A spune Absolut înseamnă a spune Realitate șo Bine Suveran; a spune Infinit înseamnă a spune în plus, comunicare, radiație, și în consecință relativitate; de aici de asemenea diferențiere, contrast, privare; Infinitul este Posibilitate Totală.
Atma voiește să îmbrace chiar și nimicnicia și o face prin și în Maya.
Este necesar a se distinge între Binele în el însuși și manifestările Binelui. Binele în el însuși nu are opus, dar din moment ce este reflectat în ordinul manifestat, care este cel cosmic, el apare în forma unui bine dat, și acest particularism implică, în mod necesar, posibilitatea unui rău dat; binele relativ poate fi produs doar într-o lume a contrastelor.
A spune, în afara interesului de ordin transcendent, că Absolutul este „dincolo de bine și rău, frumos și urât”, poate însemna doar un singur lucru, și anume că El este Binele-în-el-însuși, Frumosul-în-el-însuși; nu poate însemna că este deprivat de bunătate sau frumusețe. În plus, dacă pe de-o parte posibilitatea manifestării unui bine în mod necesar implică posibilitatea unui rău, pe de altă parte tot binele manifestat, fiind limitat prin definiție, implică posibilitatea unui alt bine manifestat; singur Dumnezeu  este unic, deoarece El singur rămâne în afara manifestării.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 18:14.

Cvazi-fragmentaritatea binelor manifestate apare într-o manieră elocventă în iubirea sexuală, mai precis în selecția naturală care o implică; un bine limitat dat – un individ dat văzut dpdv al calităților – dorește să se întregească printr-un alt bine dat, limitat dar complementar, și astfel să creeze o ființă nouă în care fragmentele sunt unite. Această nouă ființă este limitată la rândul ei, desigur, deoarece aparține încă manifestării, dar ea e mai puțin limitată dpdv al unei intenții date de selecție naturală, și mai puțin limitată dpdv al iubirii care tinde să transceandă indivizii – în mod intrinsec prin magie spirituală și extrinsec prin creație unitivă a unei noi ființe. Astfel că omul este în căutarea lui însuși, totalitatea sa și deiformitatea sa; și în căutarea de sine, el caută Dumnezeu, în mod inconștient sau conștient: legându-se sau eliberându-se.
În Absolut, nu e nici o diferențiere, deoarece aceasta din urmă prin definiție aparține relativității, Maya-ei; dacă s-ar obiecta că Infinitul și Binele – sau Infinitudinea și Perfecțiunea – aparțin Absolutului, trebuie să se răspundă că separația acestor aspecte sau dimensiuni este subiectivă, așa cum este în spiritul nostru, pe când în Absolut aceste aceleași aspecte sunt nediferențiate, ele  rămânând reale în ceea ce privește natura intrinsecă a lor.
În Esență – în „Absolutul pur” – Inteligența, Puterea și Bunătatea sunt de asemenea situate, nu alături una de alta, ci una în alta, astfel că se poate spune ori că Absolutul – sau Absolutul-Infinitul-Bine – este Inteligență, ori că este Putere, ori că este Bunătate, întotdeauna în realitatea pur principială și intrinsecă.
În relație  cu primul termen (Inteligența) se poate spune că Absolutul este Sinele, care este, pe lângă asta, ceea ce este exprimat prin termenul Atma; astfel văzut, Absolutul este Subiectul ca atare, realul și unicul Subiect; în mod extrinsec și combinat cu Maya, acest Subiect va fi rădăcina tuturor subiectivităților posibile, va fi imanentul „Eu” divin.
În relație cu al doilea termen (Puterea), se poate spune că Absolutul este „în mod absolut Celălalt”, Transcendentul precum și Omnipotentul principial; extrinsec și combinat cu Maya, va fi Agentul de fundal al tuturor actelor ca atare, nu în măsura în care ele sunt intenții și forme.
În relație cu cel de-al treilea termen (Bunătatea sau Frumosul),  se poate spune că Absolutul coincide cu Beatitudinea supremă, și că extrinsec și combinat cu Maya, va fi generosul „Tată”, dar și milostiva „Mamă”: infinit beatitudine în ea însăși ea dă existență și bine-urile existenței; oferă tot ceea ce este în Esența sa.
Infinitul, prin radiația sa dată de „presiunea” – sau revărsarea – nenumăratelor posibilități, transpune substanța Absolutului, adică Binele Suveran, în relativitate; această transpoziție dă naștere a priori imaginii reflectate a lui Dumnezeu, adică Ființei care creează. Binele, care coincide cu Absolutul, este astfel prelungit în direcția relativității și face să apară mai întâi de toate Ființa, care conține arhetipurile, și apoi dă naștere Existenței, care le manifestă în moduri variate indefinite și conform cu ritmurile ciclurilor cosmice diverse.
Absolutul este cel care „nu poate a nu fi”; și necesitatea Ființei exclude tot „ce nu este El”. Într-o manieră analoagă, și oarecum inversă, Infinitul este cel care „poate fi orice”; și libertatea Ființei include tot „ceea ce este El”, de aici tot ce este posibil, acest „tot” fiind fără limită.
Cu alte cuvinte: Dumnezeu singur este Ființă necesară, în El nu există nimic contingent sau, arbitrar, și din contră, în afara Sa, există doar existențe contingente; și Dumnezeu singur este Ființă liberă: din contră, în afara Sa, există doar existențele pe care El le determină. Pe de o parte, o existență poate sau nu poate fi, și asta înseamnă contingența sa; iar pe de altă parte, existența unui lucru conține doar o posibilitate, aceea a acelui lucru și nimic altceva – și asta este limitarea sa – pe când ființa lui Dumnezeu conține tot ce este posibil.
Sau din nou: Dumnezeu, prin natura Sa, deci prin necesitate, „trebuie” să creeze, dar El „este liber” să creeze ce vrea El în virtutea libertății Sale; El este „necesar” în În-El-Însușitudinea sa, deși rămâne liber în modalități. Cu alte cuvinte: Dumnezeu „este liber” să creeze ce vrea El  -și El poate dori doar în conformitate cu natura Sa – dar El „trebuie” să urmeze logica lucrurilor; activitatea Sa este necesară în legi și structuri, deși ea rămâne liberă în conținuturile lor.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 19:36.

Existența ține de și este subordonată Ființei, dar și Ființa la rându-i ține de Dincolo-de-Ființă; cu alte cuvinte, lumea ține de Dumnezeu, dar Dumnezeu la rându-I ține de Propria Sa Esență: adică de „Absolutul pur”, de Atma fără nici o urmă de Maya. Dumnezeu poate face totul în lume; dar El nu poate face nimic în afara a ce Esența Sa sau Natura Sa „dictează”, și El nu poate dori nimic altceva. Dumnezeu nu poate fi ce El „voiește”, cu excepția sensului că El voiește doar ce El este; acum El este Binele Suveran. Desigur, Dumnezeu Creatorul este Stăpânul absolut a lumii create; dar Atma este Stăpânul absolut al Maya-ei, iar Creatorul aparține Maya-ei deoarece El este, în ea, reflectarea centrală și directă a lui Atma.
Pentru o exprimare provizorie se poate spune că acea Dincolo-de-Ființă poate avea „la propriul nivel” – o voință alta decât cea pe care o are Ființa la propriul său nivel, nu este mai contradictoriu decât faptul că un aspect dat al Ființei sau un „Nume Divin” dat, poate avea o voință diferită de cea a unui alt aspect dat al Ființei.  „Generosul” de exemplu, poate sau trebuie să voiască altceva decât ce este voit de către „Răzbunător”; acum diversitatea „verticală” in Ordinul Divin nu e mai contrară Unității decât este diversitatea „orizontală”. Că Dumnezeu ca Legiuitor nu voiește păcat pe când Dumnezeu ca Posibilitate-Totală îl dorește – dar dintr-un alt punct de vedere desigur – este la fel de plauzibil ca faptul că Justiția Divină țintește spre altceva decât spre ceea ce țintește Mila Divină.
Expresia koranică „Dumnezeu face ce vrea El” precum și cele analoage, în mod destul de paradoxal, indică transcendență absolută și se referă la – în chiar limbajul Ființei care creează și revelează –  insondabila Dincolo-de-Ființă, de aici la Esența transpersonală a Divinității.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 20:19.

Paradoxul expresiei „Dumnezeu face ce vrea El”, care eludează orice explicație, orice satisfacție logică și morală, insinuează o realitate care transcende domeniul Subiectului Divin personal; aparentul arbitrariu aici deschide calea către clarificarea metafizică. Funcția cuvintelor aici este inversul interpretărilor teologice hanbalite, asharite și a altora.
Expresia „Dumnezeu face ce vrea El” înseamnă, în analiză finală, „Dumnezeu nu este ce crezi”, sau mai degrabă „ce poți înțelege”; adică o ființă antropomorfică având o subiectivitate unică și deci o voință unică.

Dumnezeu poate voi ce El este, El nu poate fi ce El voiește, presupunând – cu privire la această a doua propoziție – că El ar putea voi indiferent ce, pe care în mod precis Ființa Sa l-ar exclude. Dintr-o anumită privință, Dumnezeu este Binele absolut; dar dintr-o altă privință El este „dincolo de bine și rău”, conform interpretării dintr-unul din postul de mai sus.
Pe de o parte, El este Binele în sensul că orice bine derivă din natura Sa, pe când El nu poate cauza rău ca atare; pe de altă parte, El este „dincolo de bine și rău” în sensul că El este în mod necesar cauza a tot ceea ce există, deoarece nu există o altă cauză în univers; acum existența  în ea însăși nu este nici bună nici rea, chiar dacă poate fi văzută dpdv al ambelor aspecte. Comparat cu „Binele Suveran”, lumea întreagă poate apărea ca un fel de „rău” deoarece nu este Dumnezeu - „de ce mă numești bine?” – pe când sub alt aspect, „Dumnezeu a văzut că era bine”, adică, lumea este bună ca Manifestare divină, fapt ce arată clar că, dacă pe de o parte Dumnezeu este „Binele”, pe de altă parte El este „dincolo de bine și rău”; în această din urmă relație – și doar în aceasta – se poate spune că distincția în cauză nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu, și că în consecință moralitatea umană nu-L interesează.
Ordinul Divin „este făcut” din Înțelepciune, Putere și Bunătate, fiecare dintre aceste Ipostaze fiind Absolută, Infinită și Perfectă. În plus, acest Ordin cuprinde 3 grade de Realitate: Dincolo-de-Ființă, Ființă și Existență. Ultima aici nu este Existența cosmică ca un întreg, ci Manifestarea divină, adică, reflectarea centrală și directă a Ființei în ordinul cosmic. Ordinul Divin intră în cosmos fără să înceteze a fi ceea ce este și fără ca, cosmosul să înceteze să fie ceea ce este. Și acesta este în același timp misterul Logos-ului, a lui Avatara: a teofaniei umane care este „om adevărat și Dumnezeu adevărat”.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 21:12.

Polarizarea în Calități distincte este produsă începând cu gradul „Ființei” și este accentuată începând cu gradul „Existenței”. Printre Calitățile Divine, acelea care manifestă Rigoare, Justiție, Mânie, aparțin în analiză finală și în manieră particulară polului „Absolut”, care în el însuși nu poate fi un pol, totuși apare așa de îndată ce shakti a sa a Infinitudinii este văzută separat; corelativ și complementar, Calitățile care manifestă Blândețea, Compasiunea, Dragostea, aparțin într-o manieră analoagă polului „Infinit”; aceasta este distincția islamică „Maiestate” (Jalal) și „Frumusețe” (Jamal). Dar „Justul” este „Sfântul” la fel cum „Milostivul” este „Sfântul”; deoarece Dumnezeu este Unu și El este sfânt prin virtutea Esenței Sale, nu prin virtutea unei Calități date. Justiția sau Rigoarea, care derivă într-un fel din polul „absolut”, nu poate să nu fie; așadar trebuie să existe suporturi în cosmos care să permită manifestarea lor. La fel în cazul Iertării sau Blândeții, care derivă din polul „Infinit”: se poate manifesta el însuși doar prin elementele create care servesc ca receptacule acțiunii sale. Acest fapt evocă doctrina paulină a vaselor Mâniei și a celor ale Milei, astfel ideea predestinării; ultima nefiind alta decât substanța unei posibilități existențiale date.

Posibilitatea Totală, oricare ar fi nivelul ipostatic, prefigurează, cu lipsa sa de limitare statică și dinamică, complementaritatea „spațiu-timp”, sau mai concret pe cea a eterului și a puterii sale vibratorii, eterul fiind, în lumea noastră materială, substanța de bază care prefigurează la rându-i complementaritatea „masă-energie”.
Așa numitul Vid spațial este de fapt eterul, în consecință este un vid simbolic și relativ; la fel așa numitul Vid temporal – adică absența schimbării sau mișcării – este în realitate energia latentă a elementului eteric, deoarece nu există inerție absolută. Și acest spațiu concret este o substanță, sau substanța, prima dintre toate substanțele; spațiul concret este o vibrație, sau vibrația, singura care le vehiculează pe toate celelalte.
Dacă vidul empiric ar fi absolut așa cum doar un principiu poate fi, el ar fi un pur nimic. Și nu ar fi posibilă nici o extensie – temporală sau spațială – deoarece un nimic (neant) nu poate fi adăugat altuia; punctul atunci nu ar putea genera linia, sau momentul, timp. Doar o substanță – prin definiție energetică sau vibratorie – poate vehicula conținuturi, fie static fie dinamic.
Spațiul ca și conținător pur și simplu este gol și fără viață – el realizează acest aspect doar într-o manieră fragmentară și relativă – dar ca și câmp al manifestării posibilităților formale, însă în natura sa integrală, el este plenitudine și mișcare; nu fără motiv se spune că nu există niciun spațiu total fără corpuri cerești, și că nu există corpuri cerești fără schimbare și înlocuire. Dacă spațiul ar fi doar o goliciune devidată de substanțialitate și energie, și conținând forme „prin miracol”, ar fi doar un muzeu de cristale. „Prin miracol” se referă aici la faptul că un vid absolut, fiind nimic, nu poate conține nimic (ceva).
Este în mod necesar așa deoarece Posibilitatea divină, fiind un vid în ceea ce privește manifestarea, este în ea însăși Plenitudine și Viață.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 22:03.

A spune Absolut, înseamnă a spune Infinit; Infinitudinea este un aspect intrinsec al Absolutului. Din această „dimensiune” a Infinitudinii răsare lumea; lumea există deoarece Absolutul, fiind ca atare, implică Infinitudine.
Acest Absolut-Infinit este Binele Suveran; Agathonul lui Platon. Binele – conform formulei augustiniene – tinde în mod esențial să se comunice pe el însuși; fiind Binele Suveran, Absolutul-Infinit nu poate decât să proiecteze lumea; sau altfel spus Absolutul, fiind Binele Suveran, cuprinde Infinitudine și Radiație.
Absolutul este Realitate necesară nu doar posibilă; Realitate absolută, deci infinită și perfectă. Absolutul este de asemenea ceea ce în lume este reflectat ca fiind existența lucrurilor. Fără Absolut, nu există nici o existență; aspectul absolitudinii lunui lucru este ceea ce îl distinge pe acesta de inexistență.

Dacă cineva întreabă ce este infinitul, trebuie să I se răspundă cu cvazi-empirica logică cerută de însăși această întrebare: Infinitul este ceea ce, în lume, apare ca moduri de întindere sau de extensie, precum spațiu, timp, formă sau diversitate, număr sau multiplicitate, materie sau substanță.

Cu alte cuvinte, pentru o precizie mai mare există:
- un mod de conservare - spațiul;
- un mod de transformare- timpul;
- un mod calitativ - forma (nu deoarece limitează, ci deoarece implică diversitatea indefinită);
- un mod cantitativ - numărul (nu deoarece fixează o cantitate dată, ci deoarece este și el indefinit);
- un mod substanțial - materia (care este și ea fără limită).

Toate aceste moduri au prelungirea lor – sau mai exact bazele lor – în starea animică și dincolo, deoarece aceste moduri sunt chiar stâlpii existenței universale. Cele 5 moduri de mai sus sunt cele 5 condiții de existență la care este supusă orice existență individuală, în speță cea corporală.

Analog, dacă se întreabă ce este Perfecțiunea sau Binele Suveran, deoarece a spune Dumnezeu înseamnă a spune Bunătate, așa cum este indicat de chiar expresia „Bunul Dumnezeu” – Perfecțiunea este ceea ce, în lume, se manifestată ca și calități și, mai concret, ca și fenomene calitative; perfecțiuni și lucruri perfecte. În fraza dinainte s-a folosit expresia „ ceea ce se manifestată” și nu „ceea ce este”: Absolutul, Infinitul, Binele nu sunt respectiv existență, categorii existențiale, calități ale lucrurilor, ci tot ce manifestă acești factori, ceea ce Ipostazele Divine sunt în ele însele și dincolo de lume.

Infinitudinea și Perfecțiunea sunt dimensiunile intrinsece ale Absolutului; dar de asemenea, ele se afirmă pe ele însele într-un „sens descendent” și în vederea manifestării cosmogonice, caz în care se poate spune că Perfecțiunea sau Binele este „imaginea” Absolutului produsă de prin Radiație, deci în funcție de Infinit. Aici intervine Divina Maya, Relativitate in divinis: în timp ce, pe de o parte, Absolutul prin definiție posedă Infinitudine și Perfecțiune, pe de altă parte – în virtutea Relativității necesare implicată de către Infinit – Absolutul dă naștere unei Infinitudini operative și unui Bine manifestat; deci unei ierarhii ipostatice într-o „direcție descendentă”, și în analiză finală „creativă”.
Absolutul este infinit; de aceea radiază, și în această radiere, se proiectează pe el însuși; conținutul proiecției sale fiind Binele. Absolutul nu ar putea radia și nici produce imaginea Binelui dacă nu ar fi el însuși în Imutabilitatea sa, ambele: Bine și Radiația, sau altfel spus: dacă nu ar poseda aceste dimensiuni intrinsec – și indistinct deoarece Relativitatea este transcensă. Aceasta este fundația a ceea ce doctrina creștină numește Ipostaze.

Edited by laurfaur, 20 April 2008 - 23:13.

Nu inteleg nimic :)

Trantesc si eu asta aici :)
"I am a figment of your imagination. Nothing you see is real. You are God, and this is how you amuse yourself, by trying to forget your omnipotence" -jackinthebox

Edited by jet li, 20 April 2008 - 22:48.