Amintiri din adolescențã

Îmbrâncelile între colegi, pe coridoarele şcolii, erau chestii banale în anii 80, mai ales către 1984.
În urma unor astfel de îmbrânceli am dărâmat, din cuiul unde se afla, tabloul tovarăşului cizmar, primul părinte al tuturor copiilor din RSR. Evident, s-a spart geamul, dar s-a tăiat şi poza.
Corpul delict a fost preluat grijuliu de unul dintre tovarăşii profesori, un tovarăş mai tovarăş decât ăla din poză şi, împreună cu cele două corpuri delicte care se îmbrânciseră, a fost predat în cancelarie tovarăşei directoare.
Era atâta tovărăşime în încăperea aia, încât geamul larg deschis nu mai îndeplinea nevoia de aer respirabil.
Pe scurt, am fost amândoi ameninţaţi cu scăderea notei la purtare, însă surpriza a venit din partea taţilor noştri.
Dacă tatăl meu a fost obedient şi a promis corpului profesoral că se va ocupa personal de educarea mea forţată în spiritul noii orânduiri, tatăl colegului meu a produs uluire totală.
- Pentru ce vreţi să-i scădeţi fiului meu nota la purtare? Pentru că a spart un geam? Dumneavoastră n-aţi fost copii ca şi el? Şi pentru cine, mă rog? Pentru ăsta din poză?
Şi a dar un şut tabloului rămas fără geam.
Directoarea a făcut ochii mari:
- Tovarăşe Dumitraşcu! Cum vă permiteţi să întinaţi valorile socialismului?
Deja mă pregăteam să ţâşnesc afară pe uşă, de frică.
Dar tatăl colegului meu a luat tabloul şi l-a trântit cu putere pe biroul la care stătea directoarea.
- Pentru ăsta vreţi voi să-i scădeţi nota la purtare fiului meu?? Acum merg la inspectorat şi rezolv eu asta!
În urma trântirii, rama tabloului s-a rupt de tot, iar poza tovarăşului a planat iarăşi jos, mânată de curentul de aer ce intra pe fereastră.
O bucăţică de tencuială a căzut atunci când tatăl colegului a ieşit pe uşa cancelariei.
Rezultat: într-adevăr, tatăl acelui coleg, care se pare că era cadru de nădejde, a aranjat la inspectorat şi astfel, pe lângă faptul că nota la purtare a rămas intactă, şcoala a primit în cel mai scurt timp posibil un nou portret al tovarăşului, la fel de tânăr şi de arătos ca şi precedentul.

Am un total de 106 de mici povestiri ca acestea pe care le-am postat pana acum, povestiri din adolescenta, si apoi continuate cu povestiri din armata, din cadrul companiei de telecomunicatii si culminand cu povestirile si intamplarile carierei mele de DJ. M-am decis ca nu merita sa mai continui sa le cosmetizez, aranjez si sa le postez si aici. Vor ramane disponibile numai pe blogul meu privat. M-am apucat sa le scriu la cererea unor membri din acest forum, insa acum vad ca interesul a scazut foarte mult. Probabil ca am inceput sa bat campii, si nu aceasta este intentia mea. Va multumesc celor care v-ati rupt din timpul vostru liber, le-ati citit si ati mai dat si cate un like din cand in cand. Numai bine.

Edited by 2Unlimited, 30 July 2019 - 09:07.

pai care e blogul ala, daca aici nu te mai putem citi, macar acolo...

Interesul nu a scăzut, doar că DJ este un domeniu de nişă.
E plăcut să-mi amintesc de vremurile fără Internet, fără FB, fără WhatsApp, fără ESP... chiar şi fără MP3...

E de nişă din cauza schimbărilor ce au avut loc în societate. Pe vremuri nu aveam aşa de uşor acces la muzica pe care ţi-o doreai (chiar dacă după răspândirea mijloacelor de redat muzică acasă sau în călătorii), aşa că mersul la club/discotecă era ceva + concurenţa dintre posturile de radio nu era aşa de ascuţită şi deci D.J.-ii erau erau D.J.-i, nu ca acum în mare parte prompterişti + curente muzicale mainstream uneau o mare categorie de oameni (azi la 14-16 ani s-ar putea să strâmbi din nas la ce ascultă majoritatea oamenilor şi să-ţi provoace repulise ascultatul în grup a majorităţii muzicii actuale, dar ca să dau exemplu generaţiei mele, majoritatea ascultau fără nici o grijă Euro-Dance). Azi cluburile (că discoteci nu mai sunt) sunt de fiţe sau cocalari (cu sau fără intelect, că pentru mine de exemplu corporatriştii tot un fel de cocalari sunt), nu mai sunt chestiile alea care să unească oamenii.
Filmări de pe vremuri

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/oLLWcKMnxPE?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/5SFXigDslWw?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Şi eu care nu prea sunt cu adunările astea mari - mă plictisesc dacă nu vorbesc, mă distram la discotecă. Deşi păţeam o fază enervantă: la început puneau muzică care îmi plăcea, după aia din aia care nu îmi plăcea.
Prima cunoştiinţă cu discoteca am făcut-o la Lacul Roşu (cel din Delta Dunării). În 1992. Aveam vreo 9 ani jumate, deci nicidecum nu eram încă adolescent. Au urmat Costineşti 1997 şi Prahova (Proviţa de Sus şi Mislea) 1998 (am intrat o dată şi la Comarnic, dar era prea aglomerat). După aia doar ocazional. La Proviţa din păcate m-am îmbătat şi beutură + fete = mic scandal...
Să-mi bag picioarele de mai ţin minte ce ascultam la Costineşti în 1997, dar la Proviţa mai dădeau melodia asta. Am auzit coverul înainte să aud originalul.

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/bnbL0js_spo?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/6Yv9IT1Dh2s?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]


La Mislea... când mergeam se auzea din partea băieţilor din grup "Dedicaţie pentru fetele din Bucureşti". Deşi doar sora vitregă era din Bucureşti. Una dintre fete era din Buftea, dar învăţat în Bucureşti în 1998.

 bilet0001.JPG   201.85K   5 downloads


Pe vremuri puteai fi D.J. şi acasă. La telefon. Dacă nu v-aţi prins e vorba de telefonul cu disc. Eu am şi telefon public pentru D.J.-i      ... mamă, sunt la Costineşti şi mă duc la discotecă (pomenesc de asta pentru că modelul pentru convorbiri urbane nu-l am în colecţie din păcate, deşi mi-a zis că mi-l dă). Dar am văzut un public şi am zis să te sun. Din păcate ăla publicul nu se mai poate folosi, dar am şi unul normal.
Vreau şi teleimprimator cu disc. Rotary dial, phone and teleprinter Euro-Dance  
Dacă vrei azi să bagi adolescenţii în ceaţă, nu e greu. Le pui un telefon cu disc la îndemână şi îi rogi să-l utilizeze. Mai mult de jumate vor fi băgaţi în ceaţă de telefonul cu disc (sau cu roată, cum zic unii aiuriţi). Căutaţi bengos pe YouTube Teens versus rotary dial dacă vreţi să râdeţi/să vă distraţi  

 Electromagentica R.S.-72.110B - fata Picture_269r.jpg   131.95K   4 downloads

Edited by djl, 11 January 2020 - 19:47.

Telefonul cu disc ca telefonul cu disc, dar cum ar reacţiona la o carte de telefoane? (lista abonaţilor telefonici).
Dedicaţii... nu se dădeau numai în discoteci. Se dădeau şi la radio, şi la tv (deşi când eram eu adolescent nu cred că era post muzical care să dea dedicaţii pentru România, deşi probabil Atomic Tv s-ar fi putut să facă asta în 1999-2000). Telefonai, trimiteai scrisoare (la unele posturi mergea probabil şi prin fax), ulterior şi prin e-mail (cine trimitea e-mail-uri în 1997-2000 era şmecher(ă) ). Era ceva să te faci auzit pe atunci. Acum teoretic e mai simplu, practic, dacă îţi faci canal de YouTube şi nu intră lumea, slabe şanse să te faci auzit. Ah, în clasa a 8-a la Radio 21 (XXI) am auzit dedicaţie pentru clasa mea! (eram într-a 8-a)... ascultam radio şi aud dedicaţia! Nici până azi nu am aflat cine a fost.
Eu sunt curios cum erau întocmite topurile muzicale la radio.
Era cât pe ci să uit că la balul de sfârşit de clasa a 8-a cred e posibil să fi avut D.J. Zic că e posibil, că nu mai ţin minte. Balul a fost ţinut într-o sală de mese (Liceul Economic "Alexandru D. Xenopol"... liceu economic cu numele unui istoric) că printr-o decizie a Sinisterului Ineducaţiei se interzisese ţinerea de baluri în discoteci (ei ştiu de ce ... probabil din cauză de teamă de droguri; în acelaşi, dar în toamnă a fost şi aberaţia aia cu dorinţa introducerii Bacului la 7 materii, care însă a picat) şi am dansat (eu inclusiv pe piesa de mai jos, deşi mi s-a zis că e pentru fete), dar nu mai ştiu cine a pus muzica. Sfârşitul unei epoci.

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/MXVx6yJQbn8?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

În anul în care am auzit dedicaţia la radio am mers pentru prima dată singur la cinematograf. Era după vacanţa de sfârşit de clasa a VIII-a (8-a) (ca f.d. în clasa a 8-a a fost ultima dată când am folosit un telefon public cu disc). La Cinema "Mioriţa" (actual "Europa"). Să văd "Rommy & Michelle". Era într-un fel începutul unei epoci pentru mine (am mai mers singu la filme), epocă care avea să se termine destul de repede. Au venit mall-urile, au venit alte chestii şi în nici 10 ani nu a mai fost mersul la cinema ce era, că au dispărut multe din alea micile. "Europa" mai funcţionează şi au şi pus la intrare  un proiector Cehesc "Meopta" MEO-5 ca să amintească de alte vremuri. Hai, că poate o dau în intrstare  

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/0URzn1oatlA?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/qa85NBfrVh4?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/eFsQ2OKtOfA?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by djl, 11 January 2020 - 20:45.

Distracția de dinainte de revoluție (partea a IV-a)

Aveam în gimnaziu în clasă un coleg care văzuse multe filme la video. Când aveam timp sau când nu se ținea vreo oră ne rugam toți de el să ne povestească câte un film. Având memoria foarte bună, țineam minte acele filme. La bloc când ne plictiseam mă apucam să povestesc și eu filmele la rândul meu, însă menționând că eu le văzusem la unchiul meu care avea video. Cert este că după o perioada de timp începuseră prietenii mei să mă roage să le povestesc alte filme, așa că în scurt timp epuizasem filmele povestite de către colegul meu de clasă și mă apucasem să povestesc cărți. În acea perioada eram înscris la trei biblioteci și citisem o sumedenie de cărți. De filmele văzute la cinema nu mă puteam atinge, în general acestea erau văzute de toată lumea și puteam fi prins cu minciuna imediat. Cel mai tare a fost când am văzut la cinematograful de la căminul cultural din Noua filmul “Omul Puma”. Se dădea film numai sâmbăta și titlul filmului nu era prezentat în ziar. Dacă nu-l vedeai atunci, săptămâna următoare rula alt film. Știind că nu aveau cum să mă descopere prietenii, în duminica aceea, cu amintirea proaspătă, le-am povestit cel mai nou film văzut de mine la video. Au rămas uimiți. De data asta i-am impresionat până la lacrimi. Alte activități cunoscute erau colecționarea de ambalaje de lame de gumă, surprize de la gumele Turbo, Cin-cin, Ulker - Final 90, etc… De asemenea cine avea machetuțe (modele de mașini metalice mici) sau reviste Rahan sau Pif gadget erau considerați bogați. Dețineam și eu o colecție impresionantă de surprize cu mașini și fotbalișți, fotbaliștii români valorând 4-5 fotbaliști internaționali. Știu că la un moment dat un vecin din cartier îl găsise într-o gumă pe Lăcătuș, surpriză pe care nu o avea nimeni și cerea pe el 50 de alte surprize, indiferent dacă erau dubluri sau nu. Dublurile erau bune și ele, pentru că în caz de făceai schimb nu era să-ti descomplectezi colecția ta personală. La un moment dat știu că ma apucasem să strâng fețe de cutii de chibrit. Și pe acestea le foloseam ca unitate de schimb. După 1990 începusem să colecționez cutii de bere și suc, aveam inclusiv o cutie de bere “Guldenburg”, știam de ea datorită serialului care se dădea pe atunci la televizor, “Moștenirea familiei Guldenburg”. Apoi a început mania colecționarii pachetelor de țigări. Aveam și aici o colecție impresionantă, însă cel mai mândru eram de roboțelul meu construit din cutii de pachete de țigări Assoss. Avea și ochi care clipeau încontinuu datorită faptului că-i făcusem dintr-un model de bistabil cu două leduri. Pe pereți aveam majoritatea posterelor cu Sandra. Apoi mai aveam câteva postere mari de dimensiune A2 și A1, cu MC Hammer, Vanilla ICE, Snap, Janet Jackson, Michael Jackson, și în fața biroului se impunea un poster cu Arnold Schwarzenegger în Terminator și unul cu Jackie Chan. Ascunsă bine aveam și o revista pentru adulți făcută rost de la cineva care o șterpelise de la tac-su, adusă de dincolo. Tot ascuns bine aveam un pix cu o domnișoară pe el, și când intorceai pixul cu susul în jos se scurgea lichidul și domnișoara apărea goală. Pentru că deja depasisem perioada în care mă încântau surprizele începusem să le schimb cu copii mai mici din cartier pe cărți de citit. La școală în timpul orelor de dirigenție câteodată se mai făceau proiecții cu diafilm, un fel de povești care se derulau manual, filă cu filă, fiind proiectate de obicei pe tablă. De asemenea de la școală nu lipsea renumitul oracol, oracol pe care îl mai dețin și acum...

Astea cu RIP cutare, RIP cutare, sper ca este o gluma, nu?

corina_geo, on 01 martie 2020 - 14:29, said:

Din păcate nu este o glumă. Tot ce am povestit este pur și simplu adevărat.

Șantierul, locul de joacă al copiilor

În perioada de gimnaziu am făcut o sumedenie de boacăne. Aveam un prieten care era înscris la karate și care ne învăța să spargem țigle cu podul palmei. Cu timpul mi se întărise podul palmei de puteam să sparg țigle fără să depun un efort prea mare și fără să mă mai doară. De asemenea în week-end când pe sumedeniile de șantiere nu era nimeni, nici măcar paznicii, intram și făceam prăpăd. Foloseam pentru intrare în bloc macaralele cu cârlig pentru urcat găleți, pentru că funcționau, nu erau oprite decât în puține cazuri. Săream de la etajul I, și uneori și de la etajul II, dacă aveam lângă bloc o grămadă mare de nisip sau pietriș mărunt. Asta pentru că de obicei ușa provizorie de la intrare în bloc era încuiată, sau blocul era împrejmuit cu plasă de sârmă. Șantierul era împrejmuit cu gard de sârmă ghimpată, aici era ușor să trecem. Luam încăperile la rând și ne aprovizionam cu cablu electric pentru praștii, cu țevi de apă pentru cornete și cu plinte galbene de plastic pe care le foloseam pe post de schiuri. Când eram o gașcă de 5-6 puști făceam prăpăd pe șantier, cred că ne înjurau copios muncitorii când veneau luni la serviciu. Cel mai urat moment era când dădeam peste câte un paznic pe care îl trezeam din vagonul de dormit cu larma noastră, și care ne fugărea printre cofragele de ciment așa cum îl urmăreau legionarii pe Pistruiatul. Binențeles că nu ne prindea, aveam o dexteritate și ne băgăm prin toate găurile, impraștiindu-ne, că nu mai știa pe cine să urmărească. Ne curgea adrenalina prin vene la maxim. De asemenea în cartier nu scăpa niciun copac neexplorat. Mâncam merele și corcodusele crude, nu apucau nici măcar să se îngălbenească. Mere sau corcodușe roșii nici în vise nu existau să rămână prin vreun copac. Asta cu toate că aveam locuri în care ieșeau vecinii să ne gonească sau aruncau cu apă să nu le mai furăm fructele. Degeaba. Eram mulți, mici și răi, nu aveai cum să stai la pândă 24 de ore din 24. În cazuri excepționale mai săream gardul și intram în curtea caselor unde știam că găsim pere, gutui sau alte fructe mai rare. Studiam locurile mult timp, să nu dăm peste vreun câine de pază din greșeală. Prima dată când am sărit gardul și am pătruns fraudulos intr-o curte de om gospodar a fost atunci când, la un meci de fotbal am bătut un penalty defectuos. Mingea nu s-a dus în direcția porții făcută din doi bolovani mari. A ales o altă traiectorie și s-a pierdut în grădina casei din apropiere. Am sunat la poartă vreo 10 minute și nu a răspuns nimeni. Vecinii erau plecați. Pentru că  eram vinovat, eu trebuia să sar gardul să recuperez mingea. Nu aveam de ales. Am sărit gardul și cu inima bătând să-mi spargă pieptul am început să caut mingea. Am recuperat-o repede însă mi-au atras atenția niște pere zemoase care atârnau provocator din copacul suficient de firav încât să le pot ajunge cu mâna. Am expediat mingea peste gard cu un șut și am început să-mi umplu sânul cu pere. Erau așa de dulci și de gustoase că și acum parcă le simt gustul. Apoi m-am grăbit să părăsesc incinta. M-am urcat pe gard însă din cauza unei mișcări greșite mi-a alunecat piciorul și am căzut cu pieptul de gard. Am făcut perele terci și prin tricoul meu alb începuse să curgă zeama perelor, îngălbenindu-l. Am trecut repede printre copiii cu care jucasem fotbal și nu am băgat în seamă râsetele lor. Am intrat în casă și mi-am schimbat tricoul rapid, fără să le dau timp alor mei să vadă ce am pățit și să mă oprească în casă. Seara când au observat era deja prea târziu…

Edited by 2Unlimited, 24 July 2020 - 13:28.

Trupa "Omogen"

După ce am terminat liceul și am luat și bacalaureatul, m-am axat tot mai mult pe muzică, pe mersul în discotecă, și intenționam a mă face văzut la cât mai multe baluri ale bobocilor sau alte întâlniri de orice fel unde se putea dansa. Mă lipisem de niște băieți din trupa “Omogen”, o trupa de rap de stradă care erau foarte bine pregătiți. Mă mai luau cu ei la reprezentații când lipsea câte unul sau era în imposibilitatea de a dansa datorită vreunei luxații. Se întâmpla des ca să ne mai scrântim câte un picior sau să avem câte o întindere, pentru că învățam schemele unii de la alții, sau câteodată pe acasă, din filme. Filmele Break-dance, părțile I și II le studiasem și învățasem și de acolo câteva scheme pe de rost. Pentru că băieții chiar erau profesioniști și se ocupau numai cu dansul, a trebuit să încerc și eu să ajung cât de cât la nivelul lor. Așa că am încercat să caut niște cursuri de dans. Am găsit niște cursuri, mă pusese albinosul în legătură cu un prieten de-al lui, rapper bun, care făcea cursuri de dans. Ne-am întâlnit în zona Livada poștei, și m-a condus la o sală de dans din zona cinematografului Astra. Am intrat în sală și ce să vezi, în sală se țineau cursuri de balet. M-a bufnit râsul. Amicul meu a încercat să-mi explice că baletul ajută la întărirea mușchilor, și acest lucru este foarte important la un dans atât de solicitant cum este rappul. Nu m-a convins. Mi-a spus că după ce se termină ora de balet se ține și o ora de învățare a schemelor de rapp. Aici n-am mai avut ce să obiectez. Însă mă uitam la copiii mici care dansau balet cocoțați pe poante și la rochițele fetelor din tul, și nu mă vedeam niciodată îmbrăcat în așa ceva. Băieții aveau un fel de izmene care semănau cu colanții din ziua de azi. Am făcut și eu câteva încercări de a-mi ridica piciorul deasupra capului, însă fără rezultat. Baletul clar că nu era dansul meu favorit. Până la urmă s-a terminat ora și apoi doamna instructoare a plecat. Am rămas eu și cu amicul meu, și încă vreo doi băieți care habar nu aveau de rapp. Am încercat să-l imit pe amicul meu la niște scheme pe jos, însă nu am reușit, erau prea complicate. De asemenea nu am avut curaj să fac un flick-flack pe spate pentru că sala avea parchet și nu existau saltele. Până la urmă am plecat și nu m-am mai dus la acel curs. Am învățat de pe unde am mai putut câteva scheme și peste câteva săptămâni m-am întâlnit iar cu un prieten din trupă, care m-a invitat cu ei, aveau un dans la un bal al bobocilor și trebuiau să danseze pe scenă, și un coleg de-al lor avea să lipsească. Am confirmat prezența și în sâmbăta următoare m-am prezentat cu câteva ore mai devreme înainte de începerea balului, pentru a ne exersa dansul. Nu trebuiau să danseze decât o melodie. Vreo două minute erau umplute de ei, numai în fluturași și flick-flack-uri. Apoi făceam ceva sincron, nu prea mult pentru că nu am avut prea mult timp la dispoziție să învăț pașii, și apoi înspre sfârșit am decis să facem niște sărituri din flotări în flotări, unul peste altul în cross. A ieșit foarte bine, publicul era în delir. Nu prea aveai ocazia să vezi dansatori profesioniști pe scenă în acea perioadă, iar la bal în general mergeau foarte mulți tineri cărora părinții nu le permiteau să meargă în discotecă. Eu nu mă consideram dansator profesionist, însă prietenii mei din trupa erau, știau să facă spectacol. Asta nu mă oprea să-i imit și să învăț de la ei absolut tot ceea ce erau binevoitori să mă învețe. După reprezentație a început balul propriu-zis, și noi ne-am împrăștiat prin sală. Era timpul nostru în care ne căutam partenere. Nu era deloc greu, eram recunoscuți după șepcile negre cu o emblemă mare de metal deasupra cozorocului. Singurul nostru regret era că de la acel bal nu puteam să plecăm decât cu câte o singură fată. După concurs întotdeauna se dădea drumul la muzică și începea dansul, implicit aveam și blues-uri. Stăteam pe margine și ne uitam la fete săgetându-le din priviri. Însă nu ne aruncam din prima. Eram “vedete”. Așteptam și studiam ofertele la maxim, ne îndreptam către ele ca să le facem să creadă că le vom invita la dans, însă ne așezam pe scaunele de lângă ele, căutam tot felul de pretexte pentru a le da de înțeles că ne plac, și apoi le evitam. Nu doream să se spună în tot liceul care organizase balul că rapperii ăia au dansat cu toate fetele. Aveam si noi un prestigiu de apărat. Astfel că după câteva ore de tatonări și de căutări, fata care era în sfârșit invitată la dans se simțea în al nouălea cer. Noi nu eram așa, sau cel puțin ne prefăceam că suntem indiferenți, deși inima ne bătea in piept să se spargă…

Edited by 2Unlimited, 28 September 2020 - 16:27.

Vaporașele

În ziua aceea de vară avea să aibă loc un concurs pe care îl așteptasem de multă vreme. Devenisem expert în modelarea polistirenului pe care îl șterpeleam de pe șantierele din zonă. Reușisem să fac câteva exemplare de vaporașe care arătau excepțional. Foloseam bețe de chibrit ca să fixăm bucățile de vaporaș și ață legată de bețele de chibrit pentru a face o balustradă în jurul vaporașului. Pentru că printre copiii din vecini erau destui care și ei se ocupau cu confecționarea acestui tip de jucării, ne trebuia un fel de a ne deosebi de ceilalți, un fel de a desemna un câștigător. Pentru că nu ne puteam hotărâ care vapor arată mai bine, am decis că nu este de-ajuns ca un vaporaș să arate bine, și ne-am hotărât să le vedem și în acțiune. Zis și făcut. Pentru că locuiam în zona spitalului județean, nu am văzut altă posibilitate decât testarea pe Dealul melcilor, pe canalul Timiș, canal care pe atunci nu era astupat în întregime. Așa că ne-am înarmat cu bețe lungi pentru a putea veni în ajutorul vaporașelor dacă cumva se agățau în diferite ramuri sau se răsturnau, ne-am luat fiecare operele de artă în brațe și am plecat înspre deal. Am pornit exact înspre partea unde era un fel de cascadă, adică mai exact o porțiune de podeț de lemn unde apa căpăta o viteză mai mare, porțiune care era ideală pentru a imprima o viteză mai mare vaporașelor. Fiecare vaporaș era diferit construit, fiecare și-l recunoștea dintr-o mie, nu exista pericolul ca să se confunde între ele. Și le-am lansat. Am început cu urlete, țipete și încurajări, eram vreo zece copii care făceam o hărmălaie de se auzea până jos, în oraș. În principiu vaporașele s-au ținut aproape. Am mers după ele vreo cinsprezece minute, s-a mai întâmplat să se agațe vreunul, însă fiind apă destul de rapidă nu stătea vaporașul prea mult într-un loc, nu era nevoie de intervenția noastră. Am trecut și de porțiunea de pădurice, și ne apropiam vertiginos de porțiunea unde erau câteva podețe, și canalul era îngropat pentru o lungime de câteva sute de metri. După aceea era o porțiune decopertată și apoi canalul intra definitiv sub pământ, totuși, existând și un grilaj de fier ca să nu intre gunoaie mari, și unde preconizasem noi să ne recuperăm vaporașele. Așa că ne-am așezat în zona unde trebuiau să iasă la vedere vaporașele și am așteptat cu nerăbdare să vedem care vaporaș va ieși primul de sub pământ. Pentru că nu era o distanță prea mare până la grilajul de fier, în principiu primul vaporaș care ieșea avea cele mai mari șanse să câștige întrecerea. Așa că am așteptat cu sufletul la gură să vedem cine câștigă. Cel care caștiga întrecerea, câștiga automat și respectul găștii, și acest lucru era foarte important în cartier. Și am așteptat, și am tot așteptat, și cu timpul care trecea ne dădeam seama că existau tot mai puține șanse de a ne mai vedea vreodată vaporașele. În mod normal, în tot traseul acela de sub pământ vaporașele trebuiau să nu plutească mai mult de cinci minute ca să ajungă la ieșire. Noi așteptasem deja mai mult de o oră, când un prieten de-al meu ne-a spus că putem pleca, probabil că exista și pe sub pământ vreun grilaj de fier. Am plecat supărați, pentru că muncisem destul de mult la vaporașele noastre și nu am fi vrut să le pierdem. Cursa a rămas necâștigată. În drum spre casă am trecut printr-un șantier și ne-am făcut noi provizii de polistiren. Ajuns acasă, pentru că eram atât de supărat, m-am apucat de făcut un alt vaporaș. De data aceasta am proiectat unul mult mai mare, și eram hotărât să nu-i mai dau drumul pe apă. Acesta va fi făcut doar pentru bucuria mea. Am tăiat bucățile și m-am dus afară să le polizez. Le polizam frecându-le de peretele blocului, pentru că făceau multă mizerie, în casă nu ai fi putut curăța locul. Am făcut un vaporaș mare de care eram foarte mândru, avea aproape 60 de centimetri, construit din patru etaje. I-am făcut o balustradă din bețe de chibrit și ață albă și arăta perfect. L-am umplut cu soldăței tip figurine de care nu duceam lipsă, de obicei erau cowboy și indieni, unii călare, alții în picioare, și l-am așezat pe găleata de apă din bucătărie, ca să putem să ne jucăm cu el. Eram cu fratele meu, își făcuse și el un vaporaș însă fiind la început nu ieșise decât o tentativă nereușită de bărcuță. Așa că ne-am jucat cu al meu. După vreo câteva ore ne-am plictisit, și m-am gândit că, oricum, nu mă voi mai juca cu acel vaporaș, nu era un lucru care să țină în timp, începuse să se înnegrească de la apă, și polistirenul începuse să se zgârie. Așa că i-am conceput un sfârșit demn de un vaporaș care și-a îndeplinit scopul pentru care a fost creat. Am decis că datorită unui incendiu izbucnit pe vaporaș, toate figurinele își vor pierde viața. Așa că am dat foc la un băț de chibrit care făcea parte din balustrada vaporașului. Bățul a luat foc imediat, și au ars și ațele, aprinzând rapid celelalte bețe de chibrit, și, implicit, polistirenul. În zece secunde jumătate de vaporaș arsese, și deja realizasem că va lua foc și găleata cu apă de plastic de sub el, riscând să provocăm un incendiu adevărat. Am apucat imediat o cană și am început să arunc cu apă pe vaporaș. L-am stins imediat, însă de la stingerea focului au început să plutească fulgi de funingine, o sumedenie de fulgi care au început să se așeze peste tot prin bucătărie. Ne-a trebuit mai mult de o oră să curățăm toți fulgii aceia negri care arătau cumplit, și care se mai și lipiseră de mobila albă din bucătărie. Sunt convins că deasupra mai rămăsese mizerie, însă acolo nu putusem ajunge să curățăm...

Edited by 2Unlimited, 28 November 2020 - 17:28.

Vacanțele din timpul școlii generale a anilor 1980

Vacanțele din timpul școlii generale și chiar după aceea, în timpul liceului, din perioada de înainte de revoluție, nu erau chiar atât de așteptate. Primeam o grămadă de teme de făcut în timpul vacanței încât ne era groază când se apropia timpul de a reveni în sala de clasă. De asemenea, două săptămâni se duceau întotdeauna pentru pregătirea paradei pentru sărbătorirea zilei de 23 august. Apoi primele două săptămâni înainte de 15 septembrie se pierdeau cu munca la câmp. De aceste activități scăpai numai cu adeverință de la părinți că lipsești din localitate, pe motiv că ești în concediu cu ei sau trimis în vacanță la bunici. Eu nu beneficiasem de acest lux așa că eram prezent pe toate listele de convocări. După 1 septembrie ne prezentam la școală și eram îndrumați către unitatea agricolă unde aveam să ne facem încălzirea. Eram încolonați și duși la gară, apoi urcați în trenurile care trebuiau să ne ducă acolo. În anul acela fusesem trimiși la Stupini, la cules de cartofi. Ajungeam pe la ora 9.00 dimineața și terminam programul la ora 17.00. De mâncare aveam doar ce ne aduceam de acasă, într-un rucsac. În primele zile nu prea ne fusese gândul la mâncare, eram mai mult bucuroși de revederea cu colegii de clasă și nu ne cărasem nimic de mâncare. De foame am început să curățăm cartofi și să-i mâncăm cruzi. Cu timpul ne-am vizitat în pauză colegii care erau la cules de morcovi, și mâncam morcovi cruzi, erau puțin mai dulci și ne plăceau mai mult decât cartofii. La cules de cartofi eram cuplați câte doi, primeam saci de cârpă, și eram arondati câte unui rând pe care trebuia să-l curățăm cu simț de răspundere. În spatele nostru erau profesorii care scormoneau în pământ cu niște bețe, și era vai de cei unde se găseau cartofi în urmă. Obișnuiam să îngropăm cartofii mai mici în pământ cu piciorul ca să nu ne mai aplecăm, noi consideram că acei cartofi mai mici nu merită efortul de a-i culege, însă profesorii și supraveghetorii nu erau de aceeași părere cu noi. În ziua aceea am fost întorși și noi. Ciudat, pentru că ceea ce îngropasem noi nu avea cum să fie descoperit, erau doar câțiva cartofi mici, înfipți în pământ minim douăzeci de centimetri. Am fost întorși sub privirile judecătoare ale colegilor, și, ce să vezi? Din când în când, exact pe rândul nostru erau lăsați la vedere câțiva cartofi destul de măricei. Am început amândoi să vociferăm că acei cartofi au fost aruncați de către ceilalți, ca să ne întoarcă din drum, ca să nu ieșim primii. Am uitat să menționez că cei care terminau rândurile printre primii primeau câteva laude. S-a iscat un mic scandal și până la urmă au venit și câțiva șefi ai CAP-ului. Au identificat repede problema, sacul de pânză care ne fusese dat avea un colț rupt și pe acolo se pierdeau cartofii. Am fost puși din ziua aceea să inspectăm de fiecare dată sacii, ca să verificăm dacă nu cumva sunt rupți. Spre sfârșitul perioadei de muncă la câmp deja nu mai aveam răbdare să stăm până la sfârșitul programului, însă nu aveam de ales. Trenul personal special care trebuia să ne ducă acasă pleca din Stupini după ora 17.00. Însă în ziua aceea nu am mai așteptat. Terminasem treaba la ora 14.00 și voiam să plecăm acasă unde aveam programate întâlniri cu vecinii de bloc, probabil pentru vreun joc de fotbal, ping-pong sau de-a v'ați ascunselea. Așa că am plecat de la câmp și am ajuns în haltă. Am așteptat să vedem ce trenuri pleacă în direcția Brașov. Am urcat până la urmă într-un tren de marfă, convinși de un coleg de clasă care spusese: "Nu are cum să nu oprească în Brașov, toate trenurile opresc în Brașov!" A pornit trenul și am ajuns destul de repede în gara Brașov. Problema a fost că trenul nici măcar nu a încetinit în gară. Ne-am întors acuzatori către colegul nostru care a răspuns: "Lasă că ne dăm jos în Triaj!" Am ajuns și in Triaj, nici aici trenul nu avea de gând să oprească. Într-o curbă, totuși, a încetinit, și colegul urlă la noi brusc: "Acum, săriți din tren!" Și a sărit primul. După el a mai sărit cineva care era deja panicat, și a căzut. Colegul ne zice: "După ce săriți, nu va opriți brusc, alergați puțin pentru că altfel, din inerție, o să cădeți." Am făcut întocmai și nu a mai căzut niciunul. Apoi am plecat pe jos, spre casă, pe liniile de tren. Nu ne-am grăbit, am mai pus pe sine niște pietricele micuțe, ne plăcea să vedem cum vine trenul și le zdrobește. Mai puneam și fise de un leu sau cuie, din cuiele turtite ne făceam săbiuțe, iar din fisele de 1 leu făceau pițule. Am ajuns acasă negri din cauza liniilor de tren, a bolovanilor și a tuturor obiectelor care ne stârniseră interesul pe calea ferată. Părinții noștri ne-au primit cu brațele deschise spunând: „Uite cât de mult au muncit la câmp, sărăcuții, nici sa se spele n-au avut timp!”

Albinosul

Pe albinosul l-am întâlnit prima data tot în discoteca "Number 1". Aceasta este discoteca unde mi-am petrecut foarte mult timp, mai ales în vacanțe. Albinosul era un tip blonduț cu tendințe spre alb, nu știam dacă așa era părul lui natural sau dacă fusese o încercare de a se vopsi blond și în final se alesese cu o culoare spălăcită. Avea un ten mai închis care contrasta cu părul, și care îi scotea ochii negri în evidență. Probabil că acesta era și motivul care îl făcea mai atrăgător sexului frumos. Avea o prietenă blonduță foarte frumoasă. Prietena lui avea și ea o soră mai mică, brunețică, care semăna puțin cu Sandra. Mergeau împreună în discoteci pentru că părinții lor nu le lăsau să iasă decât împreună. Așa că m-am împrietenit cu el și am început să-l vizitez și pe-acasă. Locuia cu părinții într-o casă mare și spațioasă din Schei. El mi-a deschis noi orizonturi și mi-a prezentat clubul "Brapest". Era un club unde se întâlneau fanii lui Michael Jackson. Însă nu era o regulă, se asculta și se dansa acolo pe orice gen de muzică. Însă din când în când se mai puneau și piese cu Michael, și membrii exclusiviști ai clubului se distrau și cântau versurile în timp ce dansau. Albinosul era, din contră, fan "Erasure". Nu mai conta ce muzică ascultam, important era să avem acces peste tot. La nevoie puteam deveni și rockeri, cunoștințe în domeniul muzical aveam din belșug, atâta timp cât era nevoie să impresionăm câte o fetișcană. În acel club erau două fete pe care le-am recunoscut după îmbrăcăminte, și mai exact dupa pantalonii lor mai evazați în partea de jos, că fac parte dintr-un fan-club "Depeche Mode", sau cel puțin le place muzica lor. Eram în permanență la curent cu muzica nouă, cunoșteam o mulțime de genuri și formații, tocmai pentru că muzica era cel mai ușor mod de a intra în vorbă cu o fată, și de acolo nu mai era mult de făcut pentru a merge și mai departe. Eu eram rapper și mă descurcam foarte bine cu dansul, însă asta nu mă împiedica să deschid subiecte având orice temă. Am salutat fetele care stăteau la o masă în fața noastră și le-am întrebat despre albumul "Violator", cam care ar fi piesa lor preferată. M-au confundat cu cineva din fan-clubul lor și m-au acceptat imediat la masa lor. Am invitat domnișoara care îmi atrăsese mai mult atenția la câteva dansuri reggae, am învârtit-o în ambele sensuri și am încercat să aflu mai multe detalii despre dânsa. Mi-a replicat că are un prieten și atunci nu am mai insistat, nu îmi plăcea să stric relații. Am mai continuat discuțiile însă doar din perspectiva de amici, asta în ideea că, vreodată, va mai intra cineva în grupul lor, și era bine să am deja intrarea făcută. Cu timpul am început să mă dau la sora prietenei albinosului care semăna cu Sandra. Se despărțise și ea de prietenul ei și era singură. Însă nu s-a legat nimic, fata nu prea era interesată. Adică avea momente când se prefăcea interesată, urmate de momente în care nu mă băga în seamă deloc. Cu timpul, albinosul s-a despărțit de prietena lui blondă. Nu am idee de ce, fata era frumoasă și deșteaptă, și dacă aș fi avut eu șanse la ea nu i-aș fi dat papucii niciodată. Ultima dată când l-am întâlnit pe albinos a fost când m-a căutat și m-a rugat să-i fac rost de invitații la balul bobocilor ținut în discoteca Serholz, v-am povestit deja despre asta...

Tulai! Topicul asta e "How I met your mother" reloaded

După ce îmi cumpărasem cu 1300 de lei walkman-ul Crown din magazinul universal din Brașov în anul 1990, a început și goana după muzică. Prima casetă pe care mi-am înregistrat-o a fost caseta aceea ORWO pe care aveam salvate câteva proiecte în limbajul Basic făcute la cercul de informatică din oraș. Am mers la studioul Super Sound de pe armata Română și mi-am ales pe o parte Sandra, și pe partea cealaltă Michael Jackson. Nu știam că fiecare artist are mai multe albume de unde aș fi putut să aleg. Mi s-au înregistrat cele mai noi albume, câte 30 de minute pe fiecare parte. Am rămas uimit de fidelitatea cu care se auzea muzica la caști. La melodia "Speed demon" a lui Michael Jackson se auzeau pașii de parcă se plimba megastarul pe cască. La început am cumpărat câteva casete mai ieftine, pe care deși le inregistrasem în studiouri, muzica se auzea execrabil. Se și vedea că burețelul acela care fixa banda de capul de citire al casetofonului era de o calitate îndoielnică și de multe ori își schimbă poziția, într-un final căzând de tot. Până la urmă am început să caut casete mai scumpe, într-un final axându-mă pe mărcile Alpha și Raks, iar pentru albumele pe care începusem să le colecționez numai că să-mi crească arhiva foloseam marca GoldStar. Pentru că nu aveam bani suficienți, mai ales în liceu, am început să cumpăr casete mai vechi, dar care aveau bandă impecabilă, pentru că le verificam, sub 100 de lei, asta în situația în care o casetă bună depășea prețul de 225 lei la magazin. Casetele le cumpăram de la copiii din cartier care aveau părinți cu bani, și care puteau să ia fără frică câteva casete din colecția lor mare și disponibilă. Părinții probabil că își scormoneau creierii să-și aducă aminte cărui vecin îi imprumutasera caseta aia cu valsuri, de exemplu. Mai făceam schimb, dădeam surprize, machetuțe, reviste PIF sau Rahan pentru casete, sau câteodată chiar pentru cărți de citit. Mai schimbam cutii de tablă de suc sau de bere, pachete goale de țigări, timbre, fețe de cutii de chibrit sau ambalaje de lame de gumă, practic în acea perioada colecționam orice. Făcusem rost de un album original cu Michael, album care avea o melodie nouă, "Leave me alone", și care mai avea și câteva remixuri, și am umblat aiurea prin cartier pe la foștii colegi de generală să găsim pe careva care să aibă un casetofon dublu. Am găsit lângă blocul de lângă școala 11 un vecin de-al lui Costi, pe nume Claudiu, care ne-a înregistrat casetele. Cu timpul le-am șters, am învățat atunci că nu orice casetofon înregistrează bine. Am mai înregistrat o casetă cu Sandra de pe pick-up, pe o casetă AudioSonic, la un coleg de liceu pe nume Bogdan. Atunci am descoperit că de pe pick-up se înregistrează fără bass dacă nu ai și egalizator. Am reînregistrat caseta din nou la Claudiu, tot un coleg de liceu, care avea un casetofon dublu Sharp adus de la arabi. De fapt avea două aparate identice, unul fiind al fratelui sau. La el am început să-mi fac selecții în perioada liceului și la el am auzit pentru prima dată melodia "Easy" de la Ice MC. Îmi mai înregistrasem un album cu BG The prince of Rap la Ștefan, un alt coleg de clasă, însă îmi înregistrase caseta cu niște pacanituri și un zgomot de fond atât de mare încât era imposibil să o ascult la căști. Obișnuiam să-mi mai cumpăr casete originale din talcioc, apoi au început să apară casete originale la magazinele de pe strada Republicii, însă m-am liniștit rapid, casetele acelea originale poloneze BW sau Eurostar sunau prost, și nu aveau bass aproape deloc. Cu timpul nu am mai cumpărat nimic și din anul 1994 mi-am înregistrat absolut toată muzica în studioul de la Super Sound, selecțiile făcute de mine făcându-le numai pe casete de tip crom sau metal. Inclusiv albumele sau selecțiile mai vechi care începuseră să se audă prost, mi le-am înregistrat din nou. Pentru că începusem să am o colecție destul de impresionantă de casete, peste 150, vecinii de la bloc au început să-mi solicite să le înregistrez muzică și lor, iar pentru că îmi cumpărasem un amplificator Electronica, și aveam și boxe Jazz de 75 de wați, am început să fiu chemat și la chefuri, cu muzică. Pentru că muzica nu cădea din cer, și o înregistrare de calitate costa destul de mult, am început să-mi taxez și eu vecinii. Prețul îl lăsam puțin sub prețul oficial, și începusem să am destui clienți, calitatea înregistrărilor își spunea cuvântul. Cel mai bine se vindeau selecțiile făcute piesă cu piesă după o listă, pentru că la studio o astfel de selecție costa foarte mult, asta dacă găseai pe cineva care să ti-o facă. La studiouri de obicei se înregistrau numai topuri sau albume, nu prea se făceau selecții, pentru că selecțiile cereau timp…