Amintiri din adolescențã

Sper sa am macar  o batranete frumoasa in care sa "fut" mai multe femei si sa socializez mai mult in caz ca ma fac politician sau ma imbogatesc.    
Ca adolescenta si tineretea mi le-am cam ratat.
Cand citesc asemenea povesti, ma apuca depresia.

Recunosc ca m-am nascut dupa revolutie, deci n-am avut nefericirea de a copilari in  ultimii ani ai comunismului.

Dar baiatul asta s-a distrat bine in anii 90'-2000, adica a avut o copilarie trista, dar o adolescenta la care multi viseaza.  

Eu, cu toate ca am putut sa ma bucur ca am trait cu internet cu mare viteza, smartphone, plasma, jocuri cu grafica realista, o gramada de aplicatii si retele de socializare , fast-fooduri, supermarkete, mall-uri, cluburi, cinematografe la toti pasii,  nu am reusit sa-mi fac prieteni  si nici pana azi nu mi-am gasit o iubita.
N-am fost niciodata la o petrecere sau intr-un club in afara de balul bobocilor care nu mi-a placut.

Tocmai ca nefiind fumator si fiindca nu consum deloc alcool, n-am putut iesi prin oras sa ma distrez cu prieteni.
Nici muzica de azi nu prea imi place.

Edited by skymoonx, 31 May 2019 - 13:17.

sa ne povestesti si cum te-ai apucat de dj-ala

Am povestiri complete cu intamplarile din armata si povestiri complete cu job-ul din teren de la RDS. Insa despre activitatea de DJ nu am scris aproape nimic. Acum daca stau si procesez, incep sa-mi aduc aminte de o multime de povestioare si din acest domeniu. O sa am de lucru cand ma intorc din concediu...

19 - Cum m-am apucat de meseria de DJ

Muzica mi-a curs întotdeauna în sânge. Pentru că am descoperit de mic sunetul stereo, puternic și de calitate am început, încet, să înregistrez casete în cartier, și în scurt timp am reușit să-mi fac o arhivă de muzică destul de mare. În 1997 aveam deja 100 de cd-uri originale cu muzică, și peste 500 de casete, multe din ele crom și metal, înregistrate toate în studioul “Super sound”. Am avut și câteva efecte de lumini, o orgă de lumini “Elektronika”, rusească, cu niște roți de 80 cm de plastic alb, înăuntru având o mulțime de becuri, împărțite în 4 culori, care se aprindeau după muzică, sau într-un ritm alert impus de combinația făcută cu ajutorul celor 2 potențiometre și 4 butoane existente create special pentru acest scop. În plus îmi cumpărasem un neon cu cuarț, aveam și un stroboscop puternic original, și cu ajutorul lor reușeam să fac niște petreceri extraordinare. A fost de ajuns ca să prestez la câteva majorate, și în 1995 deja mi se dusese vestea că sunt un DJ care avea să ajungă departe. Plus că în cartier toți vecinii veneau la mine să-și înregistreze muzică. În 1996 deja îmi făceam singur topurile, care se vindeau destul de bine. Înregistram în studio numai selecții, și în 1998 deja apăruseră CD-urile inscriptibile. Erau destul de scumpe însă pe lângă CD-urile originale unde găseam maxim 3-4 melodii de top, o selecție cu 16-20 de melodii alese pe sprânceană era ceva deosebit. Pe lângă topurile disco aveam și o arhivă de albume, pe atunci erau la mare căutare albumele bune. Dețineam o arhivă destul de mare de albume inclusiv de la soliști și formații rock, POP, disco, reggae, blues, etc… În prezent dețin o arhivă muzicală mp3 compusă din 425.000 de titluri. A fost ușor să-mi adun bani și să investesc în continuare în muzică. La majorate eram nelipsit, cel puțin în cartier. Era de ajuns să vezi un eveniment ținut de mine că îți doreai și pentru tine așa ceva. Aveam o rutină exactă pe care am implementat-o inclusiv mai târziu la evenimentele mari (nunți, botezuri, banchete, etc…) În seara aceea fusesem invitat la un majorat în Hălchiu. Vorba vine invitat, fusesem plătit să am grijă de un majorat destul de mare, ținut în două camere despărțite printr-o ușă culisantă imensă, astfel încât dacă se deschidea complet, aveai impresia că te afli într-o singură cameră. Am ajuns în locație la ora 20.00 și mi-am aranjat aparatura. Nu-mi plăcea să mă ocup de aparatură și să fac probe de față cu invitații. Testam tot și apoi discutam cu sărbătoritul, punând la cale cum avea să decurgă petrecerea. Practic trebuia să-mi spună când i-au sosit toți invitații, pentru că doream să asiste toți la începutul pregătit de mine. De asemenea îl făceam atent să nu cedeze presiunilor de a începe cheful mai devreme. Și puneam un CD cu melodii vechi, reggae, care nu erau prea agreeate de tineret, la volum mediu spre mic și așteptam invitații. Toți erau obișnuiți ca la orice chef să fie muzica dată tare din start, și erau uimiți să vadă că aici se auzea muzică încet și nici măcar o muzică bună, de top. Auzeam comentarii întotdeauna: “Mai tare nu se poate?” “Sculele mele de acasă sună mai bine!” “Altă muzică nu mai are?” Nu-mi păsa, eu eram setat pe procedura mea. De data aceasta la ora 22.10 vine sărbătoritul și îmi spune că i-au venit toți invitații, și pot să încep. Am început să mă joc cu mixerul, și în timpul unei introduceri am început să dau play la niște frânturi de bass, tare, în timp ce în cameră am rugat să se stingă lumina. Imediat am aprins neonul cu cuarț. Au început să iasă în relief cămășile albe ale invitaților. Apoi am pornit introducerea a doua, de data aceasta introducerea de pe albumul “There is a party” a lui DJ Bobo, la volum maxim. Se auzea perfect din cele 2 boxe marca Unitra de 110V. Am continuat cu melodia Pray, tot de la DJ Bobo, care abia apăruse de câteva săptămâni, în același timp pornind și stroboscopul. Apoi am pornit și orga de lumini și invitații erau în delir. A ieșit un chef care a rămas mult în amintirea celor prezenți. Îmi aduc aminte că după vreo 4 luni am fost invitat din nou ca DJ tot in Hălchiu, la cineva care fusese prezent la cheful de dinainte. Aceeași rutină, aceleași comentarii. La un moment dat au venit doi tipi care m-au recunoscut. I-au spus celui de-al treilea care aștepta neliniștit pe un scaun: “Îl știu pe tipul asta, o să iasă un chef excepțional...”

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 14:28.

20 - Un majorat de pomină

Din multitudinea de majorate pe care le-am ținut de-a lungul timpului în perioada anilor 1990, se remarcă unul care mi-a rămas imprimat în minte și pe care nu l-aș putea uita niciodată. Se anunța un chef de pomină pentru că de obicei dacă cheful nu se ținea acasă, aveai mai multă libertate de mișcare pentru că părinții lipseau de la eveniment. În acest caz majoratul se ținea într-o locație de vacanță din Pârâul rece. Abia așteptam evenimentul. Întotdeauna luam pe cineva cu mine să nu fiu singur în caz că se întâmpla ceva. De data această l-am luat pe Vlad, un prieten care locuia în blocul vecin. Pentru că nu aveam mașină am convenit cu sărbătoritul să mă ajute el cu transportul. Și am ajuns în acea sâmbătă seară, pregătit de petrecere, de data aceasta fără lumini. Aveam melodii noi, și întotdeauna îmi plăcea să prezint la microfon ultima melodie a unui artist. Și au început să vină invitații. Era primul chef la care la ora 22.30 începusem cu muzica tare, cu introduceri, și lumea nu dansa. 4-5 invitați care se agitau pe ring în situația în care la chef erau peste 50, pentru mine era un eșec. Am încercat să schimb și să pun tot felul de genuri, inclusiv rap necomercial, și la urmă am continuat cu rock. Niște balade cu Metallica și cu Scorpions. Atunci vine sărbătoritul la mine și îmi spune să pun ceva mai serios, mai hard. Deși cunoșteam formațiile, nu posedam albumele cerute de el. Slipknot, Sepultura, Iron Maiden, etc. “Nu-i nimic, spune el, am eu tot ce trebuie!” Și mi-a adus un turn de 50 cd-uri cu mp3, numai cu muzică hard. Am băgat piesele cerute de el și instantaneu s-a umplut ringul de dans. Atunci am văzut pentru prima dată cum dansează rockerii. Tot atunci am învățat că dansul pe care il fac ei se numeste “pogo”. Săreau ca nebunii și se împingeau unii într-alții, în timp ce mie îmi era frică să nu-mi sară peste masa unde aveam aparatura. La un moment dat, pentru că cineva a închis ușa de la încăpere, ușa având un geam de sticlă în mijloc, geam destul de mare, un rocker împins de alții a trecut prin acel geam, făcându-l numai cioburi. Din fericire nu s-a tăiat. Pe la ora 2 noaptea invitații s-au mutat în părculețul din fața complexului, rămânând eu singur în încăperea cu muzică, și ascultând muzică hard rock la maxim. Am început să mai ascund din CD-uri, pentru că avea unele melodii care nici măcar nu puteau fi înțelese, numai urlete și răgete. Și băgam și eu ceva mai moale, un Alice Cooper, Jon Bon Jovi, ceva mai acceptabil. Deși era mort de beat auzea de la 50 metri că am schimbat muzica și venea imediat, căutând printre CD-uri. “Oare unde o fi CD-ul ăla???” Până la urmă găsea altul și spunea: “Bagă-l pe asta și dă muzica la maxim!” Și pleca. Nu știu cum se făcea, că întotdeauna CD-ul nou suna mult mai rău decât cel de dinainte. Prietenul meu Vlad mi-a spus că a fost cel mai nasol chef la care a asistat. Și eu eram de aceeași părere. Dimineața nici măcar nu așteptam să-mi mai primesc banii, convins de faptul că, dacă nu a mai dansat nimeni după ora 2 noaptea, sarbatoritul avea să-mi reproșeze acest aspect. Doream doar să vină mașina și să ma ducă înapoi acasă să pot să dorm. Și vine sărbătoritul într-un final cu banii in mână. Îmi da apoi și un bacșiș generos, era dintr-o familie bogată, și apoi îmi spune că a fost cel mai tare chef la care a participat el vreodată...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 15:05.

Ai fost la vreun chef cu manelişti?

Tu trebuie sa scrii o carte,ai avantajul ca reusesti sa iti aduci aminte informatii complete,date,ani,locuri,persoane.Nu multi (mai) pot face asta.

Şi eu ţin minte chestii, dar nu am talent literar (se pare) şi nu am fost niciodată printre primii, aşa că...
Cred că boxele alea "Unitra" erau de 100 de Waţţi, nu de Volţi.     Poate circula aşa tensiune prin ele dacă erau de putere foarte mare sau de impedanţă mare (500-800 Ohmi).

Edited by djl, 01 June 2019 - 10:31.

La vremea aceea, Unitra erau considerate "scule", adică boxe foarte bune, chiar dacă erau poloneze.
Majoratul meu a fost cu nişte boxe Unitra de 90 W, suficiente pentru a face "deranj" până la limita ameninţării cu aducerea poliţiei.
Cu primul sintetizator am lucrat pe boxe Unitra de 50 W, dar nu erau bune; când compui muzică, ai nevoie de boxe cu sunet neutru, pentru ca fiecare frecvenţă să fie redată fidel, nu amplificată. Însă, decât nimic sau nişte căşti, erau bune şi alea.

Cu oarecare întârziere, pun si eu, lângă poveștile pline de creativitate si umor ale inițiatorului, una dintre amintirile mele din...copilărie.
Pai, eu sunt născut iarna. Mi-a plăcut mereu mirosul gerului, scârțâitul zăpezii si liniștea si căldura radiind din lemnele trosnind, din case oamenilor
Povestea mea începe undeva pe la vreun Ajun de Crăciun. Anii ’90, ai blugilor largi, prespălați, cu multe etichete cusute pe ei, ai tricourilor cat se poate de largi, a muzicii pe casete derulate cu pixul, încă a magnetofoanelor, a peștilor de sticla pe mileu si toate pe televizor, ce mai...epoca a ceea ce eu numesc, Copilăria de Aur.
Ajunul Crăciunului, deci, undeva intr-un sat de câmpie, la limita județelor Vrancea si Buzău. Ai mei s-au vorbit cu un nepot de-al tatălui, sa petreacă Sărbătorile la tara. Trei copii si patru adulți, ne-am adunat cu toții in casa bătrânească, cu câteva zile înaintea datei de 25. Focul ardea vesel in soba, lumina difuză, dar zâmbetele de pe chipul tuturor, ușor de simțit de către oricine. Vin fiert, pentru cei mari (si cate o gura noi) si cacao cu lapte, pentru noi, cacao la plicul acela...comunist.
Ninsese binișor la sfârșitul săptămânii de înainte, dar drumurile fuseseră deszăpezite si deși pe de o parte si de alta a drumului, trona un zid nesfârșit de zăpadă, circulația se desfășura normal pentru o luna decembrie.
Cam in acest context, am realizat noi ca deși mâncare si lichide existau cat pentru un detașament, nu aveam un brad de Crăciun. Acest aspect urma sa umbrească niște zile care, altfel, ar fi fost minunata. Mare smiorcăiala a început, din partea celor mici, eu fiind mare, 9 ani deja. Văzându-ne-ne in culmea tristeții, tata si nepotul lui (amândoi adulți, cu copii), decid sa facem un drum către oraș, sa luam un bard. Călătoria, cu totul, ar fi trebuit sa dureze maxim doua ore. Au sunat in oraș, au luat legătura cu o ruda, bradul ne aștepta. Nu va puteți imagina câtă încântare pe chipurile noastre, si de la noi, in întreaga familie, a provocat aceasta fericita turnura de situație.
Mama insista sa ne îmbrăcam bine (in Aro era ca afara), sa luam si ceva mâncare la noi, tata, pentru ca o a treia persoana conducea (el si celălalt adult erau cam aghesmuiți), si-a luat si un bidon de vin, plus niște pastrama. Echipați așa si radiind fericire (te plimbai mai rar cu mașina pe vremuri decât acum), ne-am îmbarcat in Aro-ul cu miros de motorina, dar tracțiune integrala si am pornit către oraș.
Cum am intrat in oraș, ca la un semn, a început sa ningă. Nu era o zăpadă care sa te sperie. Fulgi de zăpadă,  leneși si nehotărâți, planau ușor către pământ. Tata a recomandat șoferului sa-i dea bice, așa s-a si procedat, am luat bradul, l-au pus in saci fără fund, sus pe Aro si...ei bine, după câteva paharele in cinstea bradului, altele in cinstea noastră si mai puțin, in cinstea dușmanilor, am purces către casa. In oraș, zapa se așternuse ca un covoraș pufos, ca-n povesti. Era un vis sa mergi cu mașina, admirând frumusețea naturii...si asta am făcut. Fericiți ca avem bradul si ca in plus, ninge (ni se promisese ca vor pune bradul afara, cu instalația cea cu 12 becuri, sa se vadă de departe), abia așteptam sa ajungem acasă. Cum ieșim însă din oraș, vântul începe sa bata, furios. Nu ningea tare, dar vântul ridica zăpadă deja căzută si nimic-nimic nu se zarea in fata. La un moment dat, drumul județean trebuia părăsit, către un drum comunal, pietruit. Aici, situația s-a înrăutățit grav. Zăpada avea peste un metru înălțime. Mă uitam pe partea stângă a mașinii si partea frontala a acesteia, arunca zăpadă in fata. Bune mașini, Aro. Nu ne-a lăsat niciodată la greu. 4x4, motorul se simțea, diesel, nervos, dar cumpătat. La un moment dat, ne apropiem de o pădure, doar pe partea dreapta a sensului de mers. Aici, cum am trecut de primul copac, mașina a rămas suspendata. Adulții au coborât, au împins-o a, folosit lopețile...treaba asta a durat vreo 40 minute, timp in care drumul a fost acoperit integral de zăpadă, pana la parbrizul mașinii. Rotile se învârteau, dar zăpada ținea mașina in sus. După un timp, cei doi, plus șoferul, s-au declarat învinși. Aveam in mașină o butelie ruseasca (o mai am si acum la tara), din cele pentru camping. Am lăsat un geam jos, nu intra zăpadă, si am aprins-o. Tata si nepotul lui mi-au zis sa am grija de cei mici, ca ei pleacă sa aducă ajutoare (era o șenilată in sat). Am rămas noi, cei mici si șoferul...așteptând. Si am stat noi așa, cântând (eu oricum nu am talent la cântat, dar atunci falsam si mai abitir, de frica si alte gânduri), spunând glume sau vorbind, vreo doua-trei ore. Liniște in jur. O liniște cum numai departe de orice poți simți, dar...deodată, ca o părere, auzim ceva. Atâta bucurie nu am simțit de multe ori in viața. Adevărul este ca așteptare si liniștea acele, ne speriaseră grav si acum, gândul ca cei mari se întorc, ne reîncărcase bateriile. Vasile, șoferul, se gândește ca poate nu ne vadă si sa deschidă geamul, sa iasă din mașină. Tot el spune ca poate intra zăpadă, noi țipam si aplaudam, afara noapte, când cel mai mic dintre noi, arata cu degetul: ”uite-i, vin!”.
Știți, in literatura am citit ca omul ajunge la o vârsta când lucruri doar foarte bune sau foarte rele îl mai pot schimba. Eu cred ca asta este valabil, toata viața. Pe mine, întâmplarea aceasta m-a schimbat. Eram mic, dar uite ca acum, la aproape 40 ani, o vad ca ieri...dar, sa revenim...
Ochi. Trei perechi de ochi se vad, înotând prin zăpadă. Nu știam ca se poate asta, dar se pare ca lupii pot, cumva, calca zăpadă. Știți când se aprinde ecranul cu aplauda la vreo emisiune? La noi s-a aprins cel cu „țipă”. Si am țipat. Ca atunci, n-am țipat niciodată. Șoferul ne spune sa stăm liniștiții, ca nu pot intra după noi. Animalele ne privesc o secunda, apoi se aude o împușcătură.
Povestea se apropie de final: nu au putut ajunge in sat, dar au mers la pădurar. I-au povestit ce se întâmplă, din sat nu putea pleca nimic, au venit cu pădurarul si ginerele lui, sa ne duca la el acasă. Acolo am făcut si Crăciunul. Avea un brad imens in pădure, foc de tabără, am aruncat câteva lacrimi ca nu era si mama acolo, dar am savurat totuși, fiecare moment. A doua zi, pe la orele 14, drumul s-a redeschis, am mers acasă si am povestit întâmplări de vreo 24 ore, câteva luni...

Edited by YOUR_GOD, 02 June 2019 - 14:07.

Era iarna lui 1994, ne pregăteam să intrăm în 1995, adică eram între Crăciun şi Revelion.
Eu de-abia o cunoscusem pe cea care-mi este şi acum soţie, dar despre care nu ştiam că-mi va deveni parteneră de viaţă cu doar 4 ani mai târziu (1999).
Cu toate astea, bănuiam că va fi o relaţie de durată şi că, evident, trebuie să merg să-i cunosc părinţii. Dar, mai ales, să mă cunoască ei pe mine. La sat, valorile tradiţionale sunt mai bine păstrate.
Am ajuns cu greu în sat; un drum pe care acum îl fac cu maşina în 90 de minute, l-am făcut atunci în vreo 300 de minute, cu un autobuz care, comparativ cu un frigider, era full option: scaunele arătau ca rafturile, uşa de acces era grea, iar noi nu riscam să ne stricăm în aerul la fel de rece ca cel de afară.
Ca să nu mă plictisesc, am început să trasez contururi abstracte pe florile de gheaţă de pe geamuri care, odată lipsite de căldura degetelor, se refăceau la loc.
Ajuns în sat, am remarcat troienele înalte cât gardul şi zăpada până la genunchi, pe toate uliţele, dar m-am bucurat de iarnă.
Până seara, când s-a întrerupt curentul ca urmare a cedării liniilor de înaltă tensiune.
Am servit o cină romantică nu numai cu gagica mea, ci şi cu părinţii ei. La lumina lumânărilor mâncam slănină şi o asortam cu ţuică. Lemnele din sobă parcă măreau efectul frigului de afară, deşi în cameră era cald cât să poţi sta în pijama.
Tot la lumina lumânărilor am luat o bătaie cruntă la Table de la tatăl ei, devenit înger până să facem noi nunta. Chestia este că şi ulterior, după ce a revenit curentul, zarurile pe care le dădea erau tot cele necesare pentru porţi.
În ziua următoare ne-am dus în turneu, ca să mi se facă publicitate rudelor apropiate. Eu eram domnul de la Bucureşti în care familia-şi punea speranţa unei vieţi mai bune pentru fata lor cea mică; cea mare deja avea rostul făcut încă dinainte de rafala de la Târgovişte, din 1989.
A treia zi urma să revin în Bucureşti, de data asta singur.
Însă această socoteală a fost făcută acasă şi, evident, nu s-a potrivit cu cea din târg. Adică din sat.
Mă rog, în sat a fost cum a fost, însă în afara satului nu se mai putea circula. Prin urmare, nici autobuzul nu mai circula. Singura speranţă de întoarcere era trenul, gara aflându-se la 50 km de casa unde luasem bătaie la Table şi sărutări de taină, în şopron.
Am revenit, ca pietoni semi-congelaţi, din staţia autobuzului, acum un simplu element de decor şi am poposit în curtea cuiva care avea o Dacia 1300. Era o comoară acea maşină, pe o astfel de vreme, fiindcă îi funcţiona încălzirea.
Cum am spus, pe drum nu se mai putea circula, între timp nici din punct de vedere legal, circulaţia fiind oprită de poliţie.
Însă poliţia nu are autoritate şi pe alte drumuri decât cele publice şi, cu atât mai mult, pe câmp. Ca urmare, şoferul a luat-o de-a dreptul către gară, ţinând o linie cât mai dreaptă posibil, astfel încât distanţa până la gară s-a scurtat destul de mult.
Şi, aşa cum cineva remarca faptul că lupii au o oarecare dexteritate în a nu se afunda în zăpadă, tot la fel spun că a procedat şi Dacia asta. Cum a reuşit, habar n-am. Era zăpada mai tare, sau nu era atât de mare, nu ştiu. Cert este că am putut ajunge la gară în condiţii destul de bune şi, culmea, am găsit şi bilet la tren.
Şi astfel, un drum de 100 km a fost parcurs în cam 6-7 ore, dar am revenit cu bine în capitala patriei noastre.
Nici trenul nu era prea departe de autobuz în ce priveşte asemănarea cu un frigider; şi aici am privit flori de gheaţă, şi aici am dat din picioare ca să nu capăt degerături.

Edited by PSC, 03 June 2019 - 12:43.

 djl, on 01 iunie 2019 - 10:29, said:

Intr-adevar, boxele aveau 110 W nu V, am gresit eu, am scris la foc automat. Exact modelul din poza, am avut 4 bucati, cu membranele turnate din cauciuc la o matrita din uzina si inlocuite. Difuzoarele de inalte de asemenea au fost rebobinate, sunau mult mai bine. Aveau si potentiometre la medii si inalte.

...

Edited by 2Unlimited, 18 June 2019 - 09:50.

21 - Boxa de pe geam

Așa cum am mai spus, în 1995 aveam deja 4 boxe Unitra de 110W, amplificator Sony 4x100W, și eram cunoscut în cartier inclusiv pentru faptul că ziua, mai ales în week-end, deschideam geamurile de la sufragerie și puneam muzică la maxim pentru cei din zonă. Am și prins câțiva clienți așa, pentru că auzeau anumite melodii noi, sunau la ușa și cereau să le înregistrez melodiile pe casete. Bineînțeles că-i primeam numai pe cei pe care îi cunoșteam și locuiau în zonă. Peste drum, locuia la etajul I al unui bloc turn un alt amic care avea și el 2 boxe de lemn de vreo 80W, iar în spatele blocului meu, exact între blocuri punea muzică tot pentru populația de pe arteră un alt amic care poseda un magnetofon Akai cu boxe separate tot cam de vreo 80W. Pentru cei care nu știu, 80W reali însemnau ceva înainte, erau suficiente pentru un chef de apartament. Și acum înseamnă, în casă am sunet surround cu un subwoofer Sony de 50W reali. E suficient să-mi bată vecinii în țeavă. Ca să nu ne suprapunem, aveam programări și cădeam de comun acord să nu punem muzică toți în același timp. Astfel că în acea duminică venise rândul meu să pun muzică. Nu aveam probleme cu vecinii și nu am avut poliția la ușa niciodată din cauza muzicii. Abia dădusem de gustul democrației și ne bucuram cu toții de acest aspect. Și am început programul. Nu ascultam orice melodie. Aveam un program de dinainte stabilit și în general puneam și 2-3 piese noi, pentru reclamă. În partea dreapta a scării, pe o băncuță, erau câteva fete de peste drum care stăteau la o șuetă, și ascultau muzică de la mine, binedispuse. Deodată, de peste drum de la blocul turn, un tip care probabil că-i făcea ochi dulci vreunei fetișcane din acel grup și achiziționase de curând niște boxe, ca să le etaleze, a dat drumul și el la o melodie. Însă nu prea se auzea muzica pentru că se intersectau melodiile. Fetele l-au văzut și i-au strigat la caterincă să dea muzica mai tare, că nu înțeleg ce cântă. Și ce idee i-a dat prin cap tipului? A luat o boxa în brațe și a atârnat-o pe geam înspre fete. A scos la iveală o boxa de dimensiuni mici, cam de 35W, din care se auzea ceva, însă tot nu făcea față. L-am văzut și eu și nu am putut să stau deoparte. Am scos și eu pe geam (pentru prima dată), o boxa de-a mea. Abia a încăput pe latura geamului. Cu suportul de lemn pe care stătea cred că ajungea la dimensiunea de aproximativ 80 cm. Nu am scos-o mai mult că o scăpam de grea ce era, am lăsat-o sprijinită pe pervaz. A auzit muzică și s-a uitat înspre geamul meu. A văzut hardughia de boxă și și-a băgat boxa lui înăuntru, închizând geamul. Nu l-am mai auzit punând muzică cu geamul deschis niciodată...

Edited by 2Unlimited, 18 June 2019 - 12:51.

22 - Discotecile de pe la țară

Tot prin 1994 deja mă “săturasem” de toate discotecile din Brașov. Am început să frecventez discotecile din jurul Brașovului. Mare greșeală, deoarece în acestea nu mă cunoștea nimeni și puteam avea probleme. Am avut mare noroc că nu mi s-a întâmplat nimic. Într-o sâmbătă seară trebuia să mă întâlnesc cu un prieten și să mergem în discotecă în Harman. Mi-am cumpărat bilet de tren și l-am așteptat în gară. Nu a mai apărut și nu aveam cum să-l contactez. Până la urmă m-am urcat în tren, rămânând să mă iau de el când ne vom reîntâlni. Pleacă trenul, era deja ora 21, aproape că se întunecase. Mă așez pe un scaun într-un compartiment, vine și nașul, îmi compostează biletul, și aștept să ajung la destinație. Mă pregătesc de coborâre însă din peisajul pe care îl vedeam pe geam am dedus că ceva nu era în regulă. La o verificare mai atentă, mi-am dat seama că și trenul circula în sensul opus celui în care trebuia să merg eu. M-am întors în compartiment și l-am întrebat pe un băiat mai tânăr ca mine unde merge. La Feldioara, spune acesta. Mi-am dat seama că am greșit trenul. I-am povestit și lui și a început să râdă. “Păi dacă tot voiai să mergi în discotecă, avem și noi o discotecă nouă în Feldioara, e plină de fete...” Gata, am spus, și m-am lipit de el să mă ajute cu identificarea traseului până la discotecă. Am trecut mai întâi pe la el pe-acasă să se schimbe. Mi-a spus că în discotecă întotdeauna există o gașcă de romi, și ar fi bine să nu mă bag în seamă cu ei, și de asemenea să stau cu el la masă, că mă va recomanda ca și vărul lui din Brașov. Zis și făcut, am intrat până la urmă în discotecă și mi-a plăcut. Era o discotecă bunicică, comparativ cu celelalte discoteci pe care le știam pe de rost, din Brașov. La început mi-a fost frică să întru în cerc la rap, mai ales că nu cunoșteam pe nimeni, însă amicul mi-a spus că nu e nicio problemă, deja se aflase în discotecă că eram vărul lui. Până și câteva fetișcane intraseră în vorbă cu mine. Însă nu era niciuna care să mă facă să mă mut în Feldioara. Am intrat în ring și mi se părea că toată discoteca s-a oprit în loc și se uita la mine cum dansez. Dacă la oraș se găseau destui rapperi care să între în cercuri și să danseze, se pare că la țară nu era nimeni. Până și câțiva romi au venit la masa noastră după aceea și mi-au oferit băutură, le plăcuseră tare mult mișcările mele de dans. Am refuzat politicos, inventând ceva concert pe scenă a doua zi, și nu s-au supărat pe mine. Ba chiar mi-au oferit protecție dacă aș fi avut nevoie. Unul dintre ei deja mă cuplase în gândul lui cu soră-sa, și deja vorbea de căsătorie. Deși aveam protecția asigurată din toate părțile, inima mi-era cât un purice și mi-am promis în noaptea aceea că nu voi mai pleca niciodată la discoteci în afara orașului. Asta până după câteva săptămâni când am mers cu trenul în altă discotecă, în Azuga. Aici discoteca era mai veche, nu prea aveau efecte de lumini, și nu mi-a plăcut. Mersesem cu încă câțiva amici. Îmi amintesc doar că acolo descoperisem pentru prima dată piesa “Whigfield - Saturday night”. Am reușit în final să ajung și în discoteca din Harman, însă târziu, în perioada de iarnă. Discoteca din Harman căpătase deja o faimă care o asemăna cu discoteca “Number 1”, discoteca mea favorită. Aici nu am mai avut curaj să merg singur. Am mers vreo 7 persoane în gașcă. Am plecat toți cu trenul și am ajuns la discotecă. Nu mi-a plăcut din start. Cum să asemeni minunăția de discotecă “Number 1” cu tentativa aceasta de discotecă aflată într-un beci iluminat cu becuri vopsite la mână? Până și muzica suna prost. Mai târziu aveam să aflu că reputația discotecii se referea la faptul că acolo te puteai cupla și aveai beneficii maxime din ziua întâia. Nouă nu ne-a plăcut și după vreo oră ne-am hotărât să plecăm. Mai ales că deja se murmura prin discotecă că “iar au venit Brașovenii”, și ne era frică și de o chelfăneală. Dar cu ce să plecăm, căci tren aveam doar pe la 5 dimineața. În gară era un frig de crăpau pietrele. Propune cineva să mergem pe jos că ne încălzim de la mers. Aveam și vreo 2 fete cu noi. Așa că am plecat pe jos. Mare greșeală. Ningea și viscolea de nu vedeai pe cine ții de mână. După vreo 15 minute ne-am hotărât să ne întoarcem, dacă am mai fi continuat drumul probabil că cineva ne-ar fi descoperit a doua zi dimineață transformați în sloiuri de gheață. Am intrat în gară din nou, și am închis ușa. După ce am stat în viscolul de afară în gară ni se părea saună acum. Ne-am înghesuit unii într-alții ca pinguinii. Am ieșit din gară numai când a venit trenul și ne-am dat jos în Brașov. Am luat taxiul către casă și apoi m-am aruncat în pat după ce m-am infofolit în plapumă, adormind imediat și visând la mare și la soare...

23 - Selecțiile înregistrate în studio

În 1997 apăruse printre altele și CD player-ul Phillips cu înregistrare. Am început imediat să-mi înregistrez în studio CD-uri cu selecții. Încăpeau aproape 20 melodii, pe care le alegeam ascultându-le, întotdeauna înregistram numai muzică nouă. Muzica apărută în urmă o dețineam, asta pentru că începând din 1992 întotdeauna am fost la curent cu albumele și cu muzica nouă. Când auzeam ceva bun în discotecă întotdeauna mergeam la DJ și îl întrebam titlul piesei. Cu greu îmi scăpa ceva. Aveam deja un CD player și un dublu deck cu autorevers și pitch control, de la Sony. Mixam de pe ambele și abia reușeam să prind câteva bătăi în timp ce făceam mixaje. În plus mai aveam un radiocasetofon Sharp cu dublu CD, un casetofon Panasonic mare cu egalizator și câteva walkman-uri, inclusiv unul Panasonic profesional cu egalizator și bass reflex. Rămăsesem impresionat dupa ascultarea unui CD prin 1995, când un prieten primise o sculă de dincolo și ascultasem “Enigma - Sadeness”. În 1997 când au început să apară în țară CD-urile bulgărești am început să-mi cumpar regulat, și când s-a ivit posibilitatea să-mi fac selecții pe CD nu am ezitat. Costau foarte mult, însă îmi convenea că tipul de la studio mă lăsa să ascult piesele noi și le adăugam în listă doar dacă îmi plăceau și mi se păreau bune pentru a scoate hituri din ele. În general după ce le puneam pe listă mai dura vreo 2 luni până deveneau cunoscute în discoteci. Prietenii începuseră să se obișnuiască cu faptul că primeam muzica înainte ca ea să devină cunoscută și își trăgeau topurile fără să mai conteze ce melodii erau trecute în listă, pentru că erau convinși că în câteva săptămâni aveau să devină hituri. Așa se face că cel puțin o dată la 2-3 săptămâni îmi pierdeam câte 2-3 ore în studio ascultând muzică și înregistrând-o. Muzica pe CD se înregistra de pe MiniDisc în timp real, adică dura 80 minute. Însă merita din plin. Cu timpul am început să-i cunosc și pe ceilalți DJ sau împătimiți ai muzicii, cu care petreceam timpul împreună, alegând piese și discutând despre muzică. Printre toți colegii era unul deosebit, căruia ii spuneam Ghebaurul. O derivație de la numele de familie. Ghebaurul ăsta era foarte pretențios. Deși stătea 3 ore și asculta fiecare melodie de câteva ori în parte, după ce i se înregistra selecția pe casetă și pleca acasă, se întorcea și spunea: “Să știi că piesa a patra de pe partea a doua e foarte nașpa, nu-mi place, șterge-o și pune alta că mă disperă!” “Păi tu ai ales-o, nu ai ascultat-o?” Spunea tipul de la studio… “Ba da, dar nu-mi mai place!” “Dar nu se vor potrivi la timp, o să rămână spațiu gol sau va trebui să tai din ea, și este posibil să o ciupesc și pe următoarea!” “Nu contează, șterge-o!” Și tipul se apuca să înregistreze din nou peste acea melodie. Acest lucru se întâmpla aproape la fiecare selecție, nu știu cum rezista tipul la aceste situații. Studioul unde înregistram muzică era de fapt o camera plină cu scule, majoritatea cap de serie. Foarte multe deck-uri Akai, vreo 7, același model cu bias, unde dintr-o matriță făcută pe bandă de magnetofon se trăgeau încontinuu casete cu topuri. Mai erau încă două magnetofoane pentru înregistrat albume, cu alte grupuri de deck-uri profesionale, și un amplificator care reda sunetul ales din monitor în câteva boxe Unitra de 150W aflate în cameră. Plus MiniDisc-ul, CD-playerul cu înregistrare și încă vreo 3 deck-uri profesionale cu 3 capete, unde ascultam direct muzica deja înregistrată. Practic era un birou mai lung plin pe trei rânduri până la o înaltime de peste un stat de om, plin cu scule puse una peste alta. Desigur că în afară de sculele din acea cameră întotdeauna avea și multe altele, expuse în celelalte camere pentru vânzare. Îmi amintesc că avea pe atunci peste 2000 de benzi înregistrate direct de pe CD-uri, plus câteva sute de CD-uri originale. Nu făcea matrițe pe casete. Probabil că unii dintre voi își amintesc de casetele care se găseau la vânzare în mai multe locuri, având întipărite pe ele acțibilde fluorescente cu marca “Super Sound’. În ziua aceea îmi alegeam liniștit piesele pentru primul CD care avea să aibă melodii selectate pe sprânceană, când sună cineva la ușa apartamentului unde era studioul de înregistrări. Intră Ghebaurul cu o falcă în cer și alta în pământ ca de obicei și spune: “Măăă, piesa a 15-a e urâtă cu spume, șterge-o și bagă alta în locul ei!” Tipul de la studio probabil că își imaginase scena aceasta de câteva ori și abia aștepta să se întâmple, că îi răspunde Ghebaurului cu un zâmbet ștrengar în colțul gurii: “Ăsta este CD, nu se mai poate șterge!!!” M-am uitat la Ghebaur și acesta a rămas interzis în mijlocul camerei, căutând parcă o soluție care nu avea să mai vină. Nici să plătească încă un CD doar pentru o melodie nu-i convenea. A plecat bombănind, numai el știind pe cine dăduse vina pentru acea situație...

Edited by 2Unlimited, 19 June 2019 - 09:13.

24 - Prima nuntă sonorizată

Pentru că deja începusem să am oferte și în 1998 avusesem și eu nuntă, și nu-mi plăcuse deloc cum se comportase formația, deși le cerusem o sursă de sunet cu casete să pot să pun și ceva muzică în pauze, nu aduseseră, și când mâncau erau pauze de 30 de minute cu o liniște de se auzeau tacâmurile scrâșnind în farfurii, am început să fiu tot mai deschis la gândul de a sonoriza și nunți. Nu agream deloc muzica populară. Însă cu timpul am început să mă obișnuiesc cu ea. Am început să adun casete și apoi mp3-uri cu muzică populară, și le-am pus în fișiere diferite. Horele și sârbele le cunoșteam. Mai greu a fost la brâuri, învartite, jocuri de doi, de patru, etc. Aveam totul pregătit pentru a putea susține nunți, însă încă mai aveam ceva rețineri. Asta până în 2002 când mi s-a oferit pentru o nuntă o sumă sesizabil mai mare decât sumele cu care eram obișnuit la majorate și petreceri de cartier. Am acceptat și în sâmbăta aceea m-am prezentat cu aparatura la o locație din Dârste. Aveam și mixer, și microfon, unul cu fir neprofesional care și-a făcut treaba când s-a strigat darul, însă aveam sufletul strâns pentru că era prima mea nuntă și nu aș fi vrut cu niciun chip să-i stric nunta mirelui. După ce am început petrecerea m-am liniștit subit. Am urmat aceleași tipare cu care mă obișnuisem la chefuri, introducând în repertoriu în plus și tango-uri și vals-uri, și băgând și o cantitate apreciabilă de hore și sârbe. Am mai aruncat pe ici pe colo câte un alunel, o brașoveancă, o rățușcă, etc... și imediat s-a făcut ora 23. Am avut parte și de un public superb, pentru că nu s-a stat jos nicio secundă. Atunci am realizat că dacă ai în sânge muzica, este imposibil să dai greș. La ora 23 a venit patronul localului și mi-a spus să opresc muzica. Era petrecerea în toi, era imposibil să opresc muzica atunci. M-am dus la mire și acesta a vorbit cu patronul, spunând că-i plătește în plus, numai să-l lase să mai stea. Așa ceva nu am mai pățit niciodată, la ora 23.30 ne-au scos mascații din local cu forța pentru că patronul sunase la 112. Eu apucasem să-mi adun aparatura și o depozitasem în mașina care avea să mă transporte acasă. Însă nuntașii nu plecaseră. Au rămas în fața localului și au început să cânte, dansând hore chiar acolo, în parcare. De data aceasta nici mascații n-au avut ce să mai facă și au lăsat nuntașii în pace. Totuși, puțin după ora 12 noaptea au plecat și ei. Cu mine n-au avut nimic invitații, nu eram eu de vină pentru sfârșitul subit al evenimentului, și cu timpul le-am ținut nunta și celorlalte două surori ale miresei. Tot pe mine m-au ales ca DJ. Am avut multe nunți după aceea. În 2004, m-am decis într-un final, și mi-am deschis firma. Am început să-mi promovez afacerea online și prin reclame puse în poștă. În 2005 aveam de lucru aproape în fiecare sâmbătă. Am prins un banchet organizat de clasele a XII-a in Aro, și atunci mi-am probat pentru prima dată boxele profesionale de putere MAG. Nu puteai sta lângă ele, erau puse pe niște mese mari, solide, care vibrau de la bass. Mă pricepeam bine la mixat, foloseam de pe atunci Virtual DJ pentru că nu aveam bani de playere cu pitch control, și elevii m-au apreciat maxim. Foloseam deja introduceri care erau făcute de DJ pentru "No problem" și "Number 1". Nu erau ușor de găsit, tot prin studioul de înregistrări le-am preluat. Având un profesor de religie rocker invitat la bal, am băgat și câteva piese cu Metallica. Ceilalți profesori au rămas mască, nu știau că se poate dansa pe acele melodii. Spre sfârșit am băgat și câteva manele, pentru că era perioada lor, și au început să curgă dedicațiile pentru elevi și profesori. Aveam pe masă o coadă cu șervețele împăturite pe care erau scrise dedicațiile și cu bani înăuntru, și am adunat atunci aproape dublu din dedicații, față de prețul pe care îl luasem pentru sonorizare...

Edited by 2Unlimited, 24 June 2019 - 09:24.

25 - Prima sonorizare cu invitați VIP

După ce m-am apucat oficial de nunți am sonorizat în continuare și alte evenimente. Inclusiv majorate, botezuri, plus că am colaborat și cu alți DJ, prieteni de-ai mei, pentru sonorizări de anvergură. Din 1994 nu am mai stat niciodată acasă de revelion, întotdeauna am fost la vreo sonorizare pe undeva. În 2005 am avut prima mea sonorizare profesională de revelion, ținută într-un hotel din poiana Brașov. Am sonorizat în paralel cu o formație care cânta numai muzică ardelenească, formație din Sibiu adusă, care s-a axat numai pe melodii ardelenești, în special doine de jale. Bineînțeles că publicul nu agreea acel gen de muzică, însă nu aveau ce face, pentru că cei de la formație erau prieteni buni cu patronul locației. Când oboseau cei de la formație, mă lăsau pe mine să bag muzică dance. Imediat se umplea ringul, erau invitați aproape vreo 200, din invitați făcând parte și lotul de tenis al României, Catrinel, Anda Adam, Ion Besoiu, și câteva persoane importante din politica acelor vremuri, chiar mi se atrăsese atenția că nu am voie să filmez sau să fac poze invitaților. După 2-3 melodii, după ce soliștii vedeau că am ridicat publicul la dans, mă opreau repede și cântau ei, încercând să continue să țină publicul pe ring. Nu reușeau pentru că nu cântau nicio melodie care ar fi prins la acel public. Publicul avea nevoie de hore și sârbe moldovenești sau oltenești, 90% erau invitați veniți din București care nu agreeau muzica ardelenească. De muzică bănățeană nici nu mai putea fi vorba. Așa se face că un politician invitat, ca să se distreze și el cât de cât cu grupul de la masa lui, a dat niște telefoane, și în scurt timp au apărut lângă mine fetele de la POPS. Am rămas surprins pentru că nu eram pregătit în niciun fel profesional pentru a susține concert live pe aparatura mea. Până la urmă am folosit microfoanele de la formație împreună cu microfonul meu, mixerul meu și boxele mele MAG de 1000W fiecare, pentru că formația cânta în boxe de plastic de 300W, și am început reprezentația live. O tipă de la POPS m-a întrebat de boxele monitor. Am replicat că nu mă așteptam să cânte cineva pe mixerul meu și că și așa prețul de 400 euro pentru data de 31 și data de 1 ianuarie era foarte mic pentru pretențiile pe care le-a avut șeful de sală. N-au mai spus nimic și au început să cânte. Aveau un CD cu melodiile pe care urmau să le cânte, mi-au dat programul listat pe hârtie, cu pauzele exacte în secunde, cât timp aveau să vorbească între melodii, și am început. CD-ul era făcut special pentru evenimente, cu vocea la jumătate înregistrată, și fetele cântau peste. Apoi a venit și Ana Lesco, și au apărut în peisaj și fetele de la Heaven. În principiu la fel s-au desfășurat evenimentele, venea mai întâi impresarul cu CD-ul, și apoi intrau fetele să cânte. Ultima surpriză a fost când a apărut formația Demmo. Eram fan înflăcărat, și în alte circumstanțe aș fi sufocat-o pe solista Anamaria Ferentz. Însă m-am purtat profesional și mi-am făcut treaba bine. La sfârșit am cerut permisiunea impresarului și am făcut și o poză cu trupa. Anamaria a fost singura care avea pe CD numai instrumentalul fără niciun fel de back-up, și la refren încetineam instrumentalul, rămânând să se audă numai voceai ei superbă care mi-a făcut pielea găinii. Când am încetinit prima dată instrumentalul fata s-a uitat la mine pentru o fracțiune de secundă să vadă ce se întâmplă cu muzica, crezând că sunt probleme. Însă din ochi și din atitudinea mea și-a dat seama ce am intenționat și a continuat să cânte, accentuându-și vocea, și facând un spectacol live de excepție. De remarcat faptul că nicio fata nu a cântat cu reverb (ecou). Ana Lesko avea două dansatoare în bikini, cu ștrampi făcuți din plase cu găurele suficient de mari, și pentru că au cântat cu spatele la mine am stat cu ochii pe fundul lor toată prestația. După ora două noaptea formația nu a mai cântat, soliștii nu mai erau în stare să cânte de la vinul roșu care le înecase cerebelul, așa că am rămas eu stăpân pe public. Am început cu o horă și o sârbă, ambele lungi, să calmez spiritele, și pentru că până la acea oră nu putuseră să danseze pe muzică populară corespunzătoare. Nu mai stătea nimeni la masă, erau cercuri în cercuri peste cercuri, abia încăpea toată lumea pe ringul de dans. Apoi am continuat cu muzică disco. La un moment dat vine la mine șeful de sală, un tinerel șmecher, care mă întreabă dacă am piesa lui Cătălin Crișan - Dacă pleci. “50 euro îți dau dacă o ai”, spune. Am căutat-o și am pus-o, și mi-a dat 50 euro. A plecat apoi, și a revenit după vreo oră. Mai beat decât înainte. “Piesa vieții mele o ai?”, spune din nou. “Pun pariu că nu o ai! 100 de euro îți dau dacă o ai. Whitney Houston - One moment in time.” La evenimentul acela, ca de altfel la toate evenimentele ținute de către mine de revelion, era invitată și soția. Soția s-a uitat la mine și parcă îmi spunea: “Degeaba ai zeci de mii de piese, dacă nu ai și piesa ăstuia”. Așa mă gândisem și eu, că acum era momentul ca nopțile pierdute în căutarea albumelor și cumpăratul CD-urilor cu muzică să-și dovedească utilitatea. Vitezele la internet fix erau foarte mici în acea perioadă, iar de internet mobil nici nu putea fi vorba. Așa că am căutat în cele 500 de CD-uri cu Mp3 și am găsit-o. I-am dat play, și șefului de sală nu i-a venit să creadă că o am. Mi-a aruncat încă 100 de euro pe mixer și nu l-am mai văzut noaptea aceea… A doua seară nu prea a mai cântat formația, am fost lăsat mai mult eu să-mi fac treaba, a mai cântat Raoul live și au venit și niște magicieni cu spectacol de circ și fachirism, mers pe sticlă și pe becuri aprinse, etc..., iar târziu în noapte a venit o dansatoare care a dansat o oră pe mesele invitaților pe muzică arăbească, însă nimic indecent, și a adunat o grămadă de bani între sâni...

Edited by 2Unlimited, 25 June 2019 - 13:12.

26 - Miresica terifiată

De obicei îmi place să discut pe larg cu clienții pentru a le ușura alegerea pe care trebuie să o facă în privința muzicii, această discuție durând cel puțin o ora. Așa că aleg să mă întâlnesc în apartamentul în care locuiesc, într-o camera specială dedicată acestui lucru. Încep printr-o discuție unde vorbește mai mult clientul, în care îmi descrie sala, îmi povestește despre numărul de persoane și regiunile din care provin invitații, dacă există invitați din alte țări acum ar fi momentul ideal să aflu despre aceștia, și pretențiile muzicale ale clientului. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, așa că apoi încep să prezint un playlist informativ, cu precizarea că acest playlist se poate modifică oricând, în funcție de preferințele reale ale invitaților, acest lucru putând să-l observ doar în timpul evenimentului, dacă am acces să văd invitații la mese și să studiez reacțiile lor la diferite genuri de muzică. Menționez acest aspect deoarece am avut și evenimente unde am fost așezat într-o camera diferită de cea unde erau situați invitații sau ringul de dans. Este cea mai mare greșeală să faceți acest lucru, mai bine puneți voi un player care să redea muzică aleator, este cam același lucru. După ce prezint playlist-ul, și clienții își fac o idee despre faptul că mă pricep la muzică, le prezint un clip de prezentare de 5-6 minute cu secvențe de la evenimentele sonorizate de-a lungul timpului. Apoi continui cu niște clipuri de prezentare mai noi, discut despre aparatură și ce implică folosirea ei, alegem împreună pachetul de sonorizare în funcție de sală și apoi discutăm și despre serviciile extra dacă este cazul (lumini, karaoke, gheață carbonică, proiectii TV / videoproiector sau artificii), și la urmă pentru a le alunga clienților orice umbră de îndoială le arăt un album foto tip portofoliu cu toate vedetele cu care am colaborat de-a lungul carierei mele de DJ și am și reușit să fac o poză. Am o arhivă destul de impresionantă de poze cu celebrități, însă am fost și norocos având și jobul meu zilnic la TVS, asimilat apoi de RDS, și colaborând cu Music channel la câteva RMA-uri care au avut loc în piața Sfatului din Brașov. Am poze cu Demmo, POPS, Ana Lesko, Heaven, CRBL, Voltaj, Fly project, Alex Velea, Andreea Bălan, Smiley, Amna, Anda Adam, Robo, Corina, Antonia, Dony, Elena Gheorghe, Inna, Andreea Bănică, Giulia, Cristina Ciobanasu, Alina Eremia, Lala band - complet, Xonia, Vizi Imre, Crem, Morandi, Nicole Cherry, Gabriel Dorobanțu, Ștefan Stan, Connect-R, 3 Sud Est, DJ Sava, Ami, Delia, Deep central, Adelina Pestritu (că doar nu era să fac poză cu Liviu Vîrciu), Irina Rimes, Emilia Dorobanțu și Oana de la Activ. De asemenea am poze cu Ruxi, Ioana State și Maria Popovici, și dețin un autograf de la Laura Stoica. Am colaborat și cu artiști cunoscuți de muzică populară, însă nu am reușit să fac poze cu ei, ci doar să le fac poze în acțiune deoarece au cântat live puțin pentru că aveau multe nunți unde erau invitați. Trebuie să amintesc aici pe Dinu Iancu Salajanu, Irina Loghin, Veta Biriș, Radu Ille, și o sumedenie de formații de muzică populară locale peste care am să trec. Nu am intenția de a îmi face reclamă pe blog, deoarece anul acesta îmi voi încheia definitiv activitatea de DJ după 15 ani de muncă asiduă în week-end, și menționez că activitatea de DJ s-a desfășurat în paralel cu jobul de la compania RCS-RDS. Însă vreau să răspund unor comentarii prin care să elimin orice dubiu că am fost un DJ de ocazie. După ce termin discuția în care clientul este pe deplin convins (sau nu), că eu sunt persoană potrivită ca să fiu încredințat cu sarcina cea mai importantă de a selecta muzica pentru evenimentul lui, discutăm despre prețuri, specificând că aceste prețuri includ taxele pentru drepturile de autor, și rezervăm data evenimentului. La un moment dat, cam cu vreo două luni înaintea nunții sale, o viitoare miresică îmi trimite un mail ciudat prin care îmi solicită o lista cu melodiile care aveau să fie în playlist la nunta dânsei. I-am trimis o lista cam cu 1000 de piese, piesele cele pe care le aveam pe laptopul de rezervă, și pe care, eventual, le-aș fi pus la acel eveniment, însă nu a fost suficient. Mi-a spus să-i fac un rezumat exact cu acele melodii care aveau să fie în playlist. Atunci am sunat-o și am încercat să aflu ce dorea exact, pentru că nu aveam cum să-i spun exact ce melodii voi pune la acea nuntă, acest aspect fiind străin inclusiv pentru mine. Am fost la o nuntă în Bran, unde mirele mi-a cerut să am și să pun în special melodii ardelenești din zonă, inclusiz brâul și breaza, și alte melodii specifice, însă foarte greu de dansat. Bineînțeles că nu a dansat nimeni și până la urmă s-a dovedit că muzica preferată lor a fost muzica moldovenească, și în special bătutele cântate la saxofon și taragot. Eu oricum mă duc la un eveniment pregătit pentru orice. Dacă mă duc pregătit pentru un eveniment de club, și dau peste un eveniment plin de invitați de etnie maghiară, le pot ține cu ușurință evenimentul. Am avut evenimente inclusiv cu invitați japonezi, irlandezi, polonezi, ruși, cehi, bulgari, nemți, etc…, și am fost pregătit întotdeauna d.p.d.v. muzical. I-am explicat aceste lucruri și viitoarei mirese, însă mi-am dat seama că tot nu era lămurită. Am stabilit de comun acord și cu o săptămâna înainte mi-a adus și ea un stick cu melodii, muzică pe care o dorea la nunta ei, și pe care a insistat să o pun deși i-am explicat că acele melodii nu vor aduna prea mulți dansatori pe ringul de dans. Într-un final mi-a spus ca nu cumva la nunta ei să bag Bosquito și Voltaj. Nunta avea să aibă loc la Aro intr-un salon nou făcut special pentru nunți selecte. A venit și ziua nunții și am început evenimentul. Pentru început am “uitat” de specificațiile miresei și am conceput un program obișnuit de nuntă. După vreo oră și jumătate a venit miresica la mine și pentru prima dată am văzut-o râzând cu gura până la urechi, foarte fericită și spunându-mi că îi place muzica la nebunie. Reușisem să strecor și o porțiune de melodie minimală cerută de ea într-un mixaj dance, și i-am explicat că vor urma și restul, însă putin mai târziu. Mi-a spus că pot să fac cum doresc eu, că lumea dansează și le place muzica la maxim. Am o poză cu miresica în care arată cu degetul spre mine și îmi răsună și acum in ureche remarca dânsei de atunci: “Cel mai bun DJ!!!”. După ce mi-a achitat, mi-a spus că, cu vreo 3 luni înainte a fost la o nuntă la o prietenă, și DJ-ul de atunci a pus toată noaptea numai Voltaj și Bosquito, a fost un eșec total și miresica era terifiată de gândul că și nunta ei avea să fie aproximativ la fel...

Edited by 2Unlimited, 27 June 2019 - 09:20.