Amintiri din adolescențã

Povestiri adevărate din viața mea personală. Având în vedere feedback-ul foarte bun de pe acest forum, si de pe blogul meu personal, unde utilizatorii m-au rugat să-mi continui povestirile, m-am hotărât să le aștern și aici, să fie toate mai ușor de găsit. Nu sunt toate comice. Însă eu nu le privesc cu regret, și mă bucur de fiecare experiență pe care am trăit-o, fie ea bună sau rea. Vă doresc o lectură plăcută!!!

01 - Clubul de informatică

Prin clasa a III-a m-am dus și eu la casa pionierilor din oraș să mă înscriu la clubul de aeromodele. Am ajuns acolo și tocmai era un concurs, m-au încântat avioanele căci aveau motor și zburau pe vremea aceea, prin 1984. M-am înscris și îndrumătorul mi-a dat să tai placaj să-mi construiesc singur un planor de vreo 80 cm. Stai că-i nașpa, zic, și nu m-am mai dus. Peste vreun an m-am dus să mă înscriu la electronică. Văzusem eu elevi care ascultau la radio, foloseau aparate de transmisie și de radiolocație, și m-am înscris acolo. În prima oră am început cu teorie, și mi s-a dat de făcut o bobină cu 1000 spire. Am amețit de la atâta bobinat și am mers doar câteva zile, știind că nu mă voi face depanator TV de pe-atunci. Într-o sâmbătă când mă benoclam prin curte, am văzut un anunț prin care se anunța ziua pionierului sau ceva de genul acesta, și toate ușile de la cluburi erau deschise, ca să poți să vezi cu ce se ocupau fiecare în parte. Am nimerit la ușa clubului de informatică, și, după nume puteam să jur că este vorba despre informare politică, sau ceva asemănător. Am fost curios totuși de zarva de dinăuntru. Am intrat și am rămas uimit când am văzut că niște copii se jucau pe un calculator HC-85 (e ăla mare care seamănă cu o mașină de scris). M-a acaparat ideea și de atunci am rămas membru al clubului de informatică până în clasa a XII-a. Pionerii erau numiți așa până în clasa a VIII-a, în liceu devenind UTeCiști, și nu mai aveau acces în casa pionierilor. Eu am putut să merg până în clasa a XII-a datorită profesorului, câștigasem niște diplome cu locul 2 pe județ și eram și bun la limbajul Basic, plus că mi-am dat proiectul de diplomă din informatică deși la liceu nu exista nici măcar un calculator, făceam numai teorie. Abia prin 1993 am găsit la Modarom un HC-91 și l-am cumpărat, m-a costat în jur de 130.000 lei aproximativ. Mi-am pierdut multe nopți în compania jocurilor Saboteur 2, Chuckie egg 1 și 2, Bruce Lee, Dizzy, Manic miner și multe altele... Chiar recent am urmărit pe youtube niște walkthrough-uri de la jocurile vechi și m-am bucurat să văd cum se termină, pe atunci dacă te blocai undeva nu aveai pe cine să întrebi, nici măcar nu existau salvări, mai întâi încărcai jocul de pe casetă și apoi te jucai, iar dacă pierdeai toate viețile trebuia sa o iei de la început...

02 - Pentru prima dată in discotecă

În anul 1991, când eram prin clasa a XI-a, am descoperit pentru prima dată ce înseamnă o discotecă. Perioada era chiar după revoluție, și avusesem înainte de ‘90 cam tot ce era la cinema cenzurat, filmele la video nu erau de o claritate mare, ba chiar unele erau trase la a 10-a mână, așa încât nu puteai să-ți faci o idee despre ce înseamnă viața de dincolo de granițe, doar dacă mergeai pe-acolo, ceea ce era foarte greu. Știu că îmi plăcea de o tipă din cartier, și binențeles că am invitat-o la un suc. Se știe că fetele se maturizează cu 2-3 ani mai devreme decât băieții. Eu eram coborât din copac iar fata era expertă în ale cluburilor. Mi-a dat întâlnire în discoteca "Number 1” din Brașov.
Pentru cei care nu-și mai aduc aminte, sediul era la etajul 2 în clădirea cu cinematograful Astra din Livada Poștei. La fel, fiind o perioada cu multe necunoscute și în care toată lumea vorbea de democrație, copiii (la 17 ani mă consideram încă copil), nu erau obișnuiți să lipsească noaptea de acasă. Doar cu acordul părinților la vreo noapte video, unde ne adunam și vizionam filme la video cu 50 lei toată noaptea. De aceea când mi-a dat întâlnire în discotecă m-am panicat. Însă m-a simțit și mi-a spus că se ține și ziua de la 17 la 20, sâmbăta, special pentru elevi. Bun, zic eu, ne vedem acolo. Am început să strâng bani, habar n-aveam cât costă intrarea, pusesem deoparte vreo 300 lei și trăiam cu speranța că o să-mi ajungă. Ce nu face un băiat pentru o fată ? Pe măsură ce se apropia ziua de sâmbătă au început scenariile. Dacă se încaieră iar bătăușii în discotecă și aruncă cu sticle ? Dacă dau cu spray cu piper ? Am discutat cu un prieten bun și l-am chemat și pe el să vină, măcar să nu rămân singur împotriva tuturor. I-a fost frică și lui (deși la bloc era rege, și avea cel puțin 20 de alți prieteni, era într-o gașcă destul de bine văzută și nu avea probleme în cartier). Zic, dacă și lui îi e frică, eu ce să mai zic, care mă lipisem de el tocmai ca să am intrare în gașcă...
Vine și ziua de sâmbătă și ce credeți ? M-am dus. Cu morcovul intrat de se vedea dacă deschideam gura, însă fata era frumușică foc, merita investiția. Binențeles că mi-am luat țeapă și fata nu a venit, însă nu despre asta e vorba. Am intrat în discotecă, am plătit taxa de intrare, era 25 lei, și am intrat. Am rămas blocat aproximativ 20 minute, mă uitam că boul în țeavă și nu-mi venea să cred unde am ajuns. Imaginați-va o încăpere cam de 10-15 metri pătrați, cu un ring de dans "retro", cu sticlă pe jos și dedesubtul sticlei becuri de diferite culori, în jurul ringului mese rotunde de câte 4 persoane, în fața ringului nu erau mese, erau boxe de-o parte și de alta a ringului, în centru impunându-se un ecran mare de pânză unde se vedea proiectat video postul TV VIVA german, în mijloc pe lângă alte lumini era un glob negru din care se proiectau niște raze foarte subțiri de lumina albă, raze foarte concentrate datorită lupelor duble, neoane cu cuarț care puneau într-o maximă valoare imitațiile de pânză de păianjen de pe pereți...
Apoi la ora 17.20 a început muzica. Muzica era pusă de DJ Ioniță (RIP), care avea o metodă aparte. În timp ce rula muzică reggae de obicei, în surdină, dădea drumul tare la o introducere în timp ce făcea întuneric total în încăpere și o umplea de fum, apoi intra cu stroboscopul și abia apoi dădea drumul și la luminile celelalte, pe rând, creând un show de lumini. Avea întotdeauna și un ajutor de DJ care se juca cu luminile. Muzica suna impecabil, cred că erau peste 2000W pe atunci, simțeai pur și simplu bass-ul în gât și pantalonii vibrau pe tine pe ring, însă nu simțeai că îți explodează urechile ca acum. DJ-ul evita mediile, și așa am rămas și eu setat până azi, cu bass-ul și înaltele la ora 3, și cu mediile la ora 9...
Concluzia este că am rămas fan clubului și în vacanță mergeam de marți până duminică zilnic de la ora 17 la 20. Cu timpul intrarea a crescut la 50 lei sâmbătă, în restul zilelor rămânând tot la 25 lei. Prețul era același, și după 1994 am început să merg și noaptea, cam pe la 22.20 începea distracția seara. De scandaluri și probleme nu am avut parte așa cum se povestea prin cartier, doar o singură dată s-a îmbătat unul și a spart o sticlă care a tăiat o fata puțin în zona feței, însă conflicul a fost aplanat imediat, și am mai avut un "prieten" care mi-a tras un capac după ureche că nu-i plăcea fața mea și mi-a interzis să mai vin în discotecă că mă calcă în picioare. Binențeles că am continuat să merg, însă eram mai precaut să nu fie și el sau să mă vadă. M-a mai văzut însă cred că nu-și mai aducea aminte de mine, fiind beat manga când ne-am întâlnit prima oară.
Îmi aduc aminte și acum, cum stăteam cu urechile ascuțite la maxim așteptând perioadele de 5 blues-uri sau reggae. Căutam fata potrivită pentru a o invita la dans (potrivită în sensul ca să nu aibă prieten sau să fie într-un grup de prieteni băieți, ci doar într-un grup de fete), și la momentul oportun, haț, o invităm la dans. Practic o invitam la un grup de 5 dansuri, că era greu de găsit o fată liberă, și intram în discuție, nume, cartier, liceu, preferințe... vremuri pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume...

03 - Filme la video și prieteni

Prin 1990 eram în clasa a X-a la un liceu de profil electronic din oraș. Până în clasa a VIII-a am fost aproape tot timpul premiant, când luam mențiune eram apostrofat de profesori. Probabil și datorită faptului că toți mă știau un copil cuminte, fără probleme, și mai închideau ochii la faptul că nu mă pregăteam chiar în fiecare zi. Însă temele erau făcute în permanență. La liceu însă, trebuia clădit totul de la început. La primul test de verificare al cunoștințelor din prima zi când am intrat în clasa a 9-a, am luat nota 4. Întrebări care necesitau ca răspuns doar câteva cuvinte, la care trebuia să răspunzi în timp real, majoritatea ani sau evenimente... Deși eu eram devastat, alții luaseră nota 1. Eu am luat 4 pentru că am completat pe foaie întrebările, mi-am scris complet numele și am încercat să răspund câte ceva deși am greșit. Dar să revenim la clasa a X-a. În principiu nu se dădeau teme în liceu, nici nu era necesar să înveți, cel puțin pentru mine. Era de ajuns să scrii tot ce se dicta în clasă și să fii puțin atent, și la ora următoare aveai habar despre ce se vorbește la tablă. Eram și într-o gașcă de rapperi și mai dansam împreună pe la balurile bobocilor, și nu-mi plăcea să mă numească colegii tocilar. Tocilari aveam numai 3 într-o clasa de 37 persoane. Aveam o strategie, însă oricum, căzusem mult de la nivelul de premiant, la medii de peste 7-8, cu câte o medie de 5 la vreo materie nouă pe care nu o înțelegeam complet. Strategia era că la fiecare medie de 5 din primul trimestru trăgeam tare în al 2-lea trimestru să iau măcar o medie de 6, dacă nu se putea mai mult, pentru că aveam o frică de a repeta anul, aveam niște profesori care aveau o reputație de a lăsa ca repetenți jumătate din numărul clasei, și care nu dădeau niciodată note peste 8. Adică la o lucrare făcută de nota 10 primeai nota 8. Dacă nu erai mulțumit de nota 8, aveai posibilitatea de a face contestație, oral. Însă la oral îți punea profesorul niște întrebări de erai mulțumit dacă scăpai cu nota 6 după contestație. Și așa se face că, fiind mai bun la matematică, într-o zi mă abordează un coleg care locuia și în cartier la câteva blocuri mai departe, și mă invită la el acasă să-l ajut la matematică că era în pericol de corigență (RIP Ștefan). Eram pregătit să-i spun ca nu pot, când, probabil că mă văzuse că nu eram prea încântat, și îmi spune 2 cuvinte magice: "am video". Vin, zic, după-masă la 16 e bine? Și m-am dus. Am făcut, de fapt am încercat să rezolvăm vreo 2 probleme, și la un moment dat, Ștefan spune, da-le încolo de probleme, hai să ne uităm la video că am primit filme noi. Copiii Ninja. Bun tare. Am mai băgat o comedie sexy și am plecat. Bineînțeles că de atunci am devenit nedespărțiți. Nu mai stăteam cu prietenii la bloc, stăteam cu prietenii lui în spatele blocului lui. Ne adunam seara și un tip care știa ne cânta melodii la chitară, erau și niște fetișcane frumoase care îmi umpluseră visele erotice deși aveau prieteni... Apoi cineva adusese un dublu casetofon model Internațional și ascultam Albatros toată ziua, mai ales că știam că după liceu ne așteaptă armata. Urlam toată noaptea că ne așteaptă liberarea deși nu pusesem în viața noastră mâna pe o armă. Frumoase vremuri. Cu timpul prietenul meu începuse să mă ia cu el, dădea video noaptea, închiria aparatul cu 500 lei, iar cel care închiria, la rândul lui lua 50 lei pe noapte de la fiecare persoană și aduna lume, îi mai rămânea și lui ceva pentru organizare. Având în vedere că el nu se putea despărți de aparat (avea un Funai cu lift evaluat la vreo 55.000 lei vechi), mă lua și pe mine să schimb casetele și el dormea toată noaptea. Îmi punea casetele în ordine și gata. Iar eu mă uităm cu patos la filme și binecuvântăm ziua în care m-a făcut mama mai deschis la minte să pot înțelege integralele alea. Nu aveam voie să plec noaptea de acasă, mai ales în timpul săptămânii, așa că aveam un sistem. Ieșeam pe geam și trăgeam geamul să fie închis însă rămânea descuiat (locuiam la parter), și dimineața pe la 5-6 când mă întorceam intram pe geam și băgam adidașii sub pat. Într-o noapte, frate-miu (RIP Nicu), a uitat că eu plecasem și când am deschis geamul și am sărit în dormitor, s-a speriat săracul fiind mai mic ca mine, și s-a dus și a început să urle bătând cu pumnii in ușa părinților: "Hoțiiiiii, hoțiiiiiiiiiiiiii". Eu am avut o prezența de spirit și m-am băgat încălțat sub plapumă. Au venit părinții și au văzut geamul deschis cu perdeaua peste el și au descifrat misterul: a fost vântul care a împins geamul, pentru că nu l-ați încuiat. Frate-miu și-a adus aminte că plecasem seara la video și nu m-a turnat. Am scăpat atunci de o chelfăneală... Eu fusesem convins că ai mei au știut întotdeauna ce s-a întâmplat atunci, și abia acum un an am discutat cu maică-mea și i-am explicat ce se întâmplase atunci, nu avea nicio idee...

04 - Primul sărut

Prin clasa a XI-a, mai exact în vacanța dintre clasa a XI-a și a XII-a, am mers la muncă la câmp. Eram deja obișnuit cu sesiunile de muncă la câmp din perioada liceului, în general erau obligatorii cele 2 săptămâni înainte de începerea anului școlar (1-15 septembrie), și dacă tot nu aveam unde să merg în vacanță (bunicii erau tot în orașul unde locuiesc, și îi vizitam regulat), m-am gândit să mă duc să lucrez la niște ferme din jurul orașului, să mai câștig ceva bănuți. Zis și făcut. Plecam dimineața la 7 și ajungeam acasă după 17. Se ajungea și la 1200-1500 lei pe luna. Pentru un elev ca mine era ceva. Îmi aduc aminte că, cu banii de pe o luna mi-am cumpărat un tricou și niște pantaloni scurți cu inscripții fluorescente, și mi-au mai rămas și bani de casete. Smulgeam buruiană la morcov. Nu era ușor, buruiana era mai mare decât firicelele de frunze de morcov. Îmi aduc aminte că aveam în grup o fătucă creață și frumușica foc. Într-o zi, începuse ploaia. Ne-am băgat toți într-o baracă de pe câmp unde își țineau țăranii sculele și tractoarele și am așteptat să treacă ploaia. Ca să nu ne plictisim am început să ne jucăm. Ceva cărți, cred că Kems și Macao, bineînțeles că pe pedepse. Și uite așa m-am ales cu o pedeapsa să o sărut pe fata creață. I-am dat un pupic grăbit pe buze creței, și gata. Eram timid. Însă câștigătorul îmi spune: "nu așa mă, sărut-o cu limba 10 secunde"... Am început să o molfăi cum m-am priceput eu mai bine, să nu spună fata că-s pe lângă. Oricum, sunt sigur că s-a văzut că nu mă pricepeam. Cu timpul am ajuns să merg pe la ea pe la bloc, și, deși nu ne-am cuplat (nu din vina mea), m-am integrat în grupul ei și m-am cuplat cu altcineva. Îmi plăcea să mă împrietenesc și să socializez cu toată lumea, căci știam că vreodată tot va apărea ceva frumos, nou și disponibil în acel grup...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 09:56.

Daca vrei sa iti apara in postari separate trebuie sa lasi cel putin 15 (parca) minute intre ele. Se concateneaza automat posturile altfel. Iar drept de editare tot timpul nu il au decat moderatorii.

Quote

Quote

Quote

Te-ai plictisit de aeromodelism si electronica pentru ca trebuia sa pui osul la munca si sa faci ceva plictisitor - taiat placaj, bobinat spire, cum de nu te-ai plictisit si de informatica, ca si acolo la inceput te pune sa scrii cod, fara sa ai habar ce inseamna ala, tastezi ca prostul, cautand fiecare litera la inceput, pana inveti tastele, ca dupa un chin de vreo ora, sa rulezi un program ce iti deseneaza o imagine sau face ceva stupid - cum ai rezistat la inceput?

Eu trebuie sa astept 30 de minute intre postari. Cat despre informatica, am invatat limbajul Basic de nevoie, premiul era ca eram lasat sa ma joc. O ora teorie si o ora de jocuri...

05 - Balul bobocilor

Prin 1992 deja eram cunoscut în cartier și la liceu ca și "rapper". Frizură a la Vanilla ICE, muzică rap, dansuri peste tot, inclusiv scheme pe jos, șarpe, fluturaș, etc... Ca îmbrăcăminte aveam o geacă de piele din petice, niște pantaloni făcuți la comandă cu 80 cm pe un singur crac, dar jos 20 cm, gen MC Hammer, ghete Puma și o șapcă purtată invers. Am început să concurez la balurile bobocilor. Deși eram în clasa a 12-a, puteam lejer să trec ca și un boboc de clasa a 9-a. Am luat liceele la rând, oriunde era vreun bal, hop și eu. În general mă întâlneam cu prieteni de prin discoteci, și încercam în grup forțarea întrării, pentru că se accepta intrarea numai cu invitație. Ori dădeam bani, ori găseam elevi făcând parte din clasa organizatoare care plângeau că nu și-au vândut toate invitațiile, cert este că, într-un final, tot intram. Învățasem pe de rost întrebările de cultură generală care aveau menirea să te încuie, pentru că de regulă se folosea anual același șablon. Într-o sâmbătă seară, mai prin noiembrie, când în spatele blocului nu se mai putea juca ping-pong, pentru că deja începuse să se întunece, ne-am băgat în seama cu niște fete din vecini cu câțiva ani mai tinere care se dădeau pe leagăne. Am înțeles repede că sunt presate de timp și au ceva pe suflet. Se pregătiseră de câteva săptămâni pentru balul bobocilor, la un liceu de arte parcă, și acum, în ultimul ceas, deși erau trecute pe lista concurenților, nu aveau cu cine să concureze, pentru că nu aveau pereche. Pe atunci concursurile implicau întotdeauna perechi (băiat și fată). Cred că și acum, am văzut faza aia recentă cu fata care trebuia să mănânce banana dintre picioarele băiatului. Dar să revenim. Clar că m-am oferit să o însoțesc. Era o brunețică frumușică, și până atunci singurul motiv pentru care nu o "hărțuisem" era că avea cam cu 5 cm mai mult la înălțime ca mine. Asta fără să-și pună tocuri. În seara aceea era cu 10 cm mai înaltă. Asta este, zic, mare șmecherie, și așa mă plictisesc. Plecăm la bal. Fiind concurenți, nu ne era necesară invitația. La intrare văd un prieten, albinosul îi ziceam, că avea părul blond foarte deschis, spălăcit. Mă vede că întru și mă strigă, salutându-mă. Am înțeles din priviri că n-are invitație. Zic, haide mă, că noi, concurenții, n-avem nevoie de invitație. Fiind singur cu 2 fete cunoscute în liceu ca și concurente, a devenit clar că prietenul era și el concurent. Am intrat toți și ne-am dus în sala de repetiții. Erau cam 10 fete acolo, toate concurente. Băieți eram, cu tot cu noi 2, doi. Pffff, zic, dar nu aveți băieți prea mulți în liceu. Sunt, însă le e frică, replică fata. Păi e normal mă gândeam eu. Să mă fi pus pe mine în clasa a 9-a să concurez pe o scenă, aș fi fugit și m-aș fi ascuns în cea mai adâncă scorbură. Începem să mișcăm puțin niște vals-uri, nu mă pricepeam, însă dansam blues pe vals destul de bine. La reggae eram as, învârteam fetele pe ambele sensuri, nu era problemă, Rock'n'roll la fel, ușor. I-am povestit fetei cam ce sarcini s-au dat la alte baluri, și s-a dovedit că 3 din 4 au fost aceleași. Partea cu hobby-ul m-a cam luat pe nepregătite. Habar n-aveam ce să spun. Să le zic că eu sunt informatician și din '86 am făcut parte din clubul de la casa pionierilor, jucându-mă pe rupte și din când în când învățând fără tragere de inima limbajul Basic nu avea rost, nu cred că-mi dădea careva vreun punct. În juriu erau și câțiva profesori, și câțiva elevi din clasa organizatoare. Așteptam ca vițelul la tăiere să-mi vină rândul, când, cu 2 concurenți înainte, cineva spune că hobby-ul lui este limba franceză, și recită Frère Jacques. O poezie de copii, dacă mă întrebați pe mine, însă și-a făcut efectul, publicul a mușcat. Știam și eu o strofă dintr-o poezie din limba germană, învățată prin clasa a 6-a, așa că m-am decis. Ca hobby? Păi ce altceva decât limba germană, unde de mic am avut o slăbiciune... și am început să recit, Lorelei, de Heinrich Heine:

"Ich weiß nicht, was soll es bedeuten,
dass ich so traurig bin;
ein Märchen aus alten Zeiten,
das kommt mir nicht aus dem Sinn."

Și în ziua de astăzi o știu. Asta în ciuda faptului că deși am făcut 8 ani de germană, nu știu decât încă câteva cuvinte în plus. Nici poezia nu știam ce înseamnă, însă am recitat-o cu atâta patos și intonație, încât am luat notă maximă. Având în vedere și răspunsurile inteligente la care am răspuns, gen: "ce aprinzi mai întâi într-o încăpere, lumânarea sau felinarul; și răspunsul era "chibritul", mă așteptăm să câștig. La dans m-am băgat printre celelalte perechi, să nu se vadă de aproape că mă bâlbâi la dansurile de societate. Am trecut și acolo cu brio. Partea proastă a fost că printre dansuri nu a fost și rap. Eram perplex. Păi dansul la care excelam nu era inclus, nasol rău de tot. La sfârșit, a mai fost o probă. Ceva în genul talent. Nu mi-era clar de ce s-a dublat proba, pentru mine semăna cu cea cu hobby-ul. Se referea de fapt la clasa în care aparțineai la liceul de artă, fiecare având sau înclinând spre o specializare. Însă n-a mai contat. Eu am ales rap-ul. Nu m-a contrazis nimeni, și în public deja se simțea un murmur, mulți invitați din alte licee nu agreau ideea de liceu de artă, și doreau ceva mai antrenant în concurs. Am dus eu o casetă la DJ, aveam o casetă permanent în buzunar, cu rap necomercial, și am ales Tone Loc - Funky cold Medina. Având doar un minut la dispoziție, nu am mai stat să fac scheme pe sus la început, am început direct cu o rotire de picior pe sub celălalt picior, cu aruncatul ambelor picioare în sus și apoi cu cădere pe spate și continuând în fluturaș. M-am simțit că Michael Jackson pe Wembley arena. Urla publicul în draci. Bineînțeles că nu am luat premiul 1. Mi s-a refuzat premiul pentru că eram din alt liceu. Ei nu făceau germană la liceul de artă. Huiduieli în public, normal că nu erau de acord cu juriul, însă pe mine nu m-a interesat, fata cu care eram se uita la mine ca la un zeu. Ea a luat premiul 1. A fost pentru prima dată când s-au dat premii separate la concurenți, nu pe echipe, cum se făcuse până atunci. Cu timpul m-am despărțit de fată, nu-mi plăcea cum se uita lumea când ne țineam de mâna pe stradă și ea era mai înaltă. Prejudecăți. Pe-atunci te judeca lumea pentru orice...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 10:02.

2Unlimited, on 31 mai 2019 - 09:55, said:

Toti trebuie sa facem asta, nu doar tu, e o setare a forumului.
Iti dai seama ce varza ar iesi daca ai edita tot timpul postarile. Unul incepe sa iti raspunda la ceva si apoi se prinde ca nu mai e de actualitate ce scrisesesi acum 2 zile fiindca tocmai ai editat.
Mai bine faci cate un topic separat pentru fiecare subiect de discutie si gata.

Edited by AlexEn, 31 May 2019 - 10:03.

06 - Primul 10 primit de la profesorul de limba română

Se întâmpla tot prin anul 1992. Vine și timpul ca noi să organizăm un bal al bobocilor, eram doar în clasa a XII-a. Colegii mei de clasa erau majoritatea mustangi, și mă cunoșteau de pe la majorate, nu lipsisem de la niciunul. Știau că nu beau dar sunt bun al naibii la dans. Nici nu începuse balul și deja își făcuseră planul. La concurenți îl băgăm și pe “Șunculiță”; porecla nu avea treaba cu grăsimea, că eram slab ca un țâr, era o derivație de la numele meu de familie. Îi dăm lui premiul, ăsta știe toate întrebările, n-o să ne fie greu. Și așa noi suntem în juriu. Și apoi diriginta îl place că mai mișcă la matematică, iar profu’ de română îl crede un pămpălău, pentru că nu a chiulit niciodată de la orele lui. O să fie surprins. Ca și o paranteză, într-adevăr, nu chiulisem decât o singură dată de la română în 4 ani de liceu, era ceva în privirea acelui profesor care mă făcea să-l respect mai mult decât pe oricare alt profesor. În rest chiuleam și eu. Însă aveam grijă să nu depășesc 9 absente pe trimestru, să-mi iasă nota 10 la purtare. Le motivam, le țineam evidența, și știam dacă mai pot chiuli sau nu. Totuși, erau ore la care ne hotăram toată clasa să chiulim. Atunci era ok, nu primeam absențe. La premiul I, continuară colegii, avem o casetă originală cu Vanilla ICE, și o sticlă de whisky. Caseta o iei tu, și sticla o bem toți. Caterincă, știau că eu nu beau, însă puteam să mă pun cu colegii mei de clasa? Pârlă, așa era porecla colegului mai șmecheraș din clasă, probabil o derivație de la șopârlă, pentru că era mai ascuțit la minte decât noi toți, făcea Bulgaria încă de pe-atunci, și ne vindea postere A2 cu 2-3 lei posterul, făcea parte din juriu. Mai făcea parte din juriu și un alt coleg, care era DJ-ul clasei pe atunci, eu aveam vreo 400 de casete, și el mă depășea cu mult. Avea și dublu casetofon Sharp, chiar 2 bucăți, și ne mai trăgea muzică, 1 leu minutul. A început concursul. Aceleași întrebări cu care eram deja obișnuit. Până și melodia concursului de dans era aceeași, un colaj făcut de un DJ cunoscut din oraș, care se tot perinda pe la organizatorii de baluri. La rap nu a mișcat nimeni. Nada. Aveam ca și pereche o fătucă de prin clasa a 9-a, care inițial nu prea voia să concureze cu mine, căuta ceva mai cu mușchi, însă când ăștia de la mine din clasa i-au spus: asta e rapper, a acceptat. Am învățat-o câteva scheme foarte ușoare și cu impact maxim. Mi-a întors șapca invers, mă arăta cu degetul, apoi a luat ea șapca și și-a pus-o pe cap, totul pe ritm. A ieșit ca o coregrafie, deși nu a fost nimic pus la punct dinainte. La un moment dat și eu făceam niște scheme învățate din discotecă, unde, după ce faci câteva scheme pe jos și lumea vede că știi să dansezi bine de tot, nu te mai omori pe scenă, ci faci numai niște mișcări din corp, ajutându-te de mâini, fără să mai muți picioarele, niște chestii de rap de stradă. Am mai văzut unele figuri, în stil mai performant, în filmele “Step up”, unde ți se pare că fac mișto concurenții unii de alții, chestii “grele”. Nu a surprins pe nimeni faptul că am luat premiul I. Numai niște cârcotași stăteau într-un colț și mormăiau, uite mă la ăștia, ei au dat premiul, și tot ei l-au luat. Nu mă interesa. Aveam o casetă originală cu Vanilla ICE. Însă n-am să uit niciodată privirea profesorului de limba română când m-a văzut dansând rap. Rapul încă era asociat cu gangsterii în acea perioada. Îmbrăcămintea la fel. În discotecă, deși eram jumătate de buletin, dacă dansam puțin rap, nu îndrăznea să mă calce nimeni pe coadă. Întotdeauna un rapper avea spate, și în majoritatea timpului așa și era. Însă asta nu m-a oprit să-mi iau și câteva capace câteodată, parcă am mai povestit asta undeva pe blog. Și, într-adevăr, profesorul mă privea ca pe un elev silitor, care notează totul în caiet și nu ridică privirea mai sus decât media. Contrastul a fost foarte puternic. Chiar a venit la mine după bal și m-a întrebat, mă, unde ai învățat tu să dansezi așa? Mi-a dat 10 la dans. Nu-mi dăduse 10 la română în 4 ani de liceu…

07 - Cheful de la etajul 7

Îmi aduc aminte că prin 1996, într-o sâmbătă seară, vine un prieten la mine pe la ora 21.00 și mă roagă să-l ajut cu niște muzică, avea un amic care ținea majoratul, și nu dansa nimeni. Tipul ar fi făcut orice să nu se afle în cartier că majoratul lui a fost cel mai nasol. În acea perioadă era o rușine ca un chef să se termine înainte de ora 6 dimineața. Și dacă nu aveai mâncare și băutură suficientă, sau muzică bună, îți plecau prietenii. Mai exista un motiv pentru care nu puteai ține un majorat până dimineață. Majoratul meu care a avut loc în 1992 a fost un eșec. Aveam mâncare și băutură suficientă. Muzica era redată pe un magnetofon Kashtan cu boxe, împrumutat de la unchiul meu, și muzica era nouă și suna excepțional. Însă în liceu aveam în clasă numai 4 fete. Restul eram băieți. La bloc aveam ceva fete cu care conversam, însă se nimerise ca o fată din cartier să își țină și ea ziua tot în sâmbăta aceea. Așa că am avut doar 5 fete la majorat. Și vreo 30 de flăcăi dornici să se cupleze. La ora 2 noaptea au plecat toți, și cred că atunci s-a produs un declic, pentru că începând de atunci mi-am dedicat toată priceperea pentru a face petrecerile reușite pentru cei care îmi cereau ajutorul. În 1995 deja eram angajat ca electrician și aveam niște colegi de muncă puțin mai mari la vârstă ca mine care erau pricepuți în arta seducției. M-am hotărât să mai fac un chef, de data asta până dimineață, ca alternativă de succes al majoratului care fusese un eșec. Și l-am numit majoratul american, ținut la 21 de ani. Aveam deja amplificatoare, boxe, casete crom înregistrate în studio, plus lumini. La toți băieții pe care i-am invitat le-am spus să vină cu prietenele, că nu avem fete. La fetele pe care le-am invitat le-am spus că din păcate nu am loc și pentru prietenii lor, și să vină singure. Pe prietena mea de atunci am rugat-o să-și aducă toate prietenele ei și a adus încă vreo 5. Au venit în total 81 de persoane. De data asta erau mai multe fete decât băieți. Apartamentul cu 3 camere era plin ochi, se dansa în sufragerie și în dormitorul mare, în cel mic se povestea, în baie se fuma și în bucătărie stăteau adulții. Pe la 3 noaptea, pentru că răsuna muzica în tot cartierul, au venit în gașcă niște băieți "răi" de peste drum, și pe geam (stăteam la parter), au încercat să mă convingă sa-i las să intre la chef. Le-am explicat că n-am loc să arunc un ac, și nu am mințit. Au plecat și ne-am continuat cheful. Peste vreo 20 de minute s-a oprit curentul. De fapt erau băieții "răi", care îmi șterpeliseră siguranța din tabloul principal. Am mers cu lanterna în mână și am înlocuit-o, continuând petrecerea. Am încuiat ușa de la intrare în bloc cu yala sa nu mai avem surprize. Ultimul invitat, a plecat ziua la ora 11. Dormise vreo 2 ore ca să-și revină din beție. Penultimele persoane se împrăștiaseră în jurul orei 9 dimineața. Eram deja cunoscut prin cartier și eram chemat la chefuri și majorate destul de des. Cu timpul urcasem prețul la 100 lei pe noapte, și salariul atunci ajunsese parcă la vreo 700-800 lei. În acest caz pentru că deja era târziu, și ca să nu stau acasă, am negociat la 80 și am plecat la petrecere. Am luat și orga de lumini Electronika (rusească), cu 2 roți de 80 cm albe cu beculețe înăuntru, care se roteau după muzică, un neon cu cuarț și un stroboscop. Am ajuns acolo, era un bloc turn și petrecerea se ținea pe la etajul 7. Am intrat în cameră, o sufragerie golită pentru chef, cu o masă mică într-un colț și cu scaune așezate pe partea cealaltă, ocupate de invitați. Pe masă se afla un casetofon destul de micuț, căci deși urla muzica la maxim din el, se auzea distorsionat și metalic. Lumina aprinsă, bineînțeles, altfel nu te puteai vedea unul cu celălalt. Am intrat pe ușă cu o boxă Unitra de 110W în brațe, destul de voluminoasă, după mine fratele meu cu încă una, apoi am adus și restul de aparatură, Dublu CD Sharp, Casetofon Panasonic, mixer Phonic, o cutie de CD-uri (vreo 40 însă în 1996 erau multe), plus câteva sute de casete. Am montat și luminile și am pornit neonul cu cuarț, altă mâncare de pește. Atmosferă de discotecă. Am început cheful pe la ora 22.30, că era deja târziu, cu varianta cu introducere de la "C-Block - So strung out", și au început invitații să urle de se auzea în tot orașul. S-a umplut imediat sufrageria, nu mai aveai loc să arunci un ac. Au rămas toți la chef până pe la 6-7 dimineața. Am primit bănuții atunci, împreună cu miile de mulțumiri ale sărbătoritului, căci era clar că i-am salvat petrecerea...
Sincer, aș fi mers și gratis la chef-uri pentru că, normal că mă distram și eu. Insă banii erau un bonus. Îi învesteam mai departe în muzică nouă și aparatură. Cu timpul am ajuns la stadiul de DJ profesionist și dețin o firmă micuță de sonorizări. Am peste 500 de evenimente la activ în prezent. Pasiunea pentru un lucru te poate duce departe...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 10:11.

08 - Povestiri din școala generală

Ca toți băieții adolescenți aveam și eu feblețea mea încă din clasa a I-a. O fetiță frumușică, cu părul prins în codițe, care stătea în spatele meu în banca a patra de pe rândul din stânga, pe nume Alina. Din câte îmi aduc aminte o lăsam să copieze la matematică. Ea îmi mai făcea picturile la desen, pentru că parcă desenam cu picioarele. Nu puteam să definesc sentimentul care pusese stăpânire pe mine, însă când lipsea de la școală parcă lipsea ceva din clasă. În clasele I-IV am fost premiant, am luat premiul 1 și 2, și am fost comandant de detașament. Aveam șnur galben, și 3 trese albastre pe umăr aferente claselor 2-4. Pentru că materiile se înmultiseră semnificativ din clasa a 5-a, și perioada de joacă de după școală scăzuse ca timp, am început să neglijez unele materii. Acest aspect a început să se regasească în note, nu mai primeam numai 9 și 10 ca în clasele mici. Așa că am scăzut și la premii, am primit doar mențiuni, devenisem comandant de grupă și aveam șnur roșu și 4 trese galbene aferente claselor 5-8. Primisem și câteva insigne pentru bună purtare, pentru că eram primul la donat hârtie, sticle și borcane; insigne pe care le purtam cu mândrie. În clasa a 8-a deja eram preocupat de muzică, îl vizitam foarte des pe unchiul meu care deținea un magnetofon Kashtan cu boxe. Era la curent cu muzica, trăgea benzi de la prietenii lui, topuri aduse din Italia, și încă de atunci am descoperit ce înseamnă sunetul stereo, puternic și de calitate. Așa că, cu învățatul am lăsat-o cam baltă. M-am puturoșit foarte mult. Aveam deja fluturi în stomac, eram posesorul unui caiet de amintiri (oracol), și abia așteptam să citesc răspunsul fetelor din clasă la întrebările care uneori erau puțin cam indecente. “Când v-ați sărutat prima dată?” “Iubiți?” “Pe cine?” În oracol normal că dădeam și eu la rândul meu răspunsuri vitejești. În realitate singurele săruturi, care de fapt erau niște pupicuri pe obraz, erau obținute în urma “sticluței cu otravă” sau în urma ispășirii unei pedepse de la jocurile de cărți jucate la vreo onomastică a vreunui coleg de clasă. Pentru că eram foarte mic de statură (când am intrat la liceu cei mari m-au oprit pe coridor și mi-au spus că am greșit grădinița…), nu eram prea popular în școală. În clasa a 8-a când în sfârșit a venit și vremea să organizăm banchetul, fiecare coleg adusese benzi de magnetofon cu cea mai nouă muzică, aveam și gustări și prăjituri pregătite de părinții noștri, și eram gata să ne distrăm la maxim. Însă fetele au plecat în alte clase pentru că nouă ne lipsea curajul de a invita fetele la dans. Aveam și la bloc o fată pe care o plăceam, pe nume Andreea, cu care mă jucam împreună cu alți copii "rațele și vânătorii", "castel" și "flori fete sau băieți", și pe care o etichetam ca și prietena mea în oracolele colegilor de clasă. Asta ca să o fac geloasă pe colega de clasă pe care o plăceam (evil). În clasa a 8-a Alina se mutase mai departe de scoală, și când terminam orele plecam de multe ori împreună. 15 minute de tăcere absolută, de zici că îmi înghițisem limba. Colegii mei de clasă se dezvoltaseră și deja începuseră să pipăie fetele pe sub bancă, iar eu încă visam la o plimbare sub clar de lună și pentru mine cel mai râvnit moment era să țin o fată de mână. Orice fată. Însă mi-a lipsit curajul să fac acest lucru. Mi se aprinseseră călcâiele după o altă colegă de școală, Doinița. Aveam și o confidentă în școală, o colegă pe nume Carmen, care mă învăța ce să fac să fiu băgat în seamă de fete. Sfaturile ei erau foarte bune, însă foarte greu de pus în practică. Deși eram timid, timiditatea nu venea din lipsa de tupeu, ci din faptul că eram foarte bine crescut și pentru mine conta foarte mult cum eram văzut în societate. Când am luat prima notă de 5 din viața mea în clasa a 8-a la sfârșitul clasei, eram atât de rușinat încât evitam să dau ochii cu profesoara de limba română. În această perioadă am mers într-o excursie organizată la Slănic Prahova, la salină. La plecare, pentru că liftul era mare și încăpeam vreo 15 copii împreună cu tovarășa supraveghetoare, m-am strecurat în spatele fetei pe care o plăceam în acel moment. Pentru că liftul era lipsit de lumină, la adăpostul întunericului, am cuprins fata de mijloc cu un braț. Când am fost întrebat de fată: “Cine e?”, am răspuns cu o voce pițigăiată simplu: “Eu.” Nu am mai spus nimic și am ținut-o de mijloc vreo 5 minute până a început să se lumineze în lift și m-am strecurat printre colegi în spatele liftului ca să nu fiu observat. Nici in ziua de astăzi fata nu știe cine a cuprins-o de mijloc, însă pentru ea a fost o colegă de clasă, nu a fost mare lucru. Pentru mine a fost cea mai mare realizare din toată școala generală. Cine a fost fata? Asta nu vă mai spun, vă las pe voi să ghiciți. Numele ei este menționat undeva în aceasta povestire...

Iniţiator, se pare că suntem de vârste apropiate. Şi eu am cochetat cu casa pionierilor în 1984, dar eram în clasa a cincea. Iniţial, tot la aeromodelism am mers, dar ulterior m-am mutat la automodelism. Am făcut un Renault 16, tot din placaj. Şi nu voi uita niciodată ce fragile erau pânzele ferăstrăului pentru traforaj şi cât de repede se rupeau. Mai am şi acum ferăstrăul acasă şi, cu ceva efort, s-ar putea să dau şi de nişte pânze, nefolosite...
Am fost mare fan 2 Unlimited în liceu, am absolut toate melodiile scoase de ei, dar cel mai mult mi-au plăcut primele 2 albume, "Get Ready!" (1992) şi "No Limits" (1993).
Dar trupa mea de suflet rămâne Depeche Mode.
Iar Braşovul mi-a plăcut cel mai mult, în anii 90. În ciuda demolărilor aberante făcute pentru centrul civic - obsesia lui Ceauşescu pentru Phenian era deja patologică - mie-mi plăcea oraşul aşa cum era el, în ciuda unor puncte negre care-l trăgeau în jos, cum ar fi firma Istanbul General Impex de pe Str. Republicii, sau taximetriştii de la gară, care negociau tarifele cu maimuţa, nu doar cu clientul.

Edited by PSC, 31 May 2019 - 10:59.

09 - Povestiri din liceu

La începutul liceului în clasa a IX-a parcă eram cu toții căzuți din copaci. Aveam profesori cu reputație mare de care ne era frică în permanență, săli de clasa cu bănci suspendate în așa fel încât să nu putem copia, și faptul că la fiecare materie eram luați și testați prin teste grilă chiar din prima zi m-au făcut să urăsc la început liceul. Botezul l-am primit în prima săptămâna de liceu, doi elevi din clasa a XII-a m-au prins de mâini și de picioare și m-au ținut cu fundul deasupra țâsnitoarei cu apă din curte, în râsetele celorlalți elevi aflați în pauză. Cu timpul m-am împrietenit cu câțiva colegi de clasă și printre cei mai buni trebuie să-i amintesc aici pe Dănuț și pe Sorin. Împreună ne era mai ușor să trecem peste greutăți. Dan era cel mai dezghețat dintre noi. Îmi aduc aminte că prin clasa a X-a un alt coleg de clasă pe nume Dragoș se luase de unul din noi, nu-mi mai aduc exact aminte de cine. Era mai mare cu aproape jumătate de cap ca noi. Și Dan s-a dus la el și i-a tras un pumn în gură. Apoi a fugit. Noi am rămas perplecși. Până la urmă a fost iertat și s-a împăcat cu colegul. Însă pentru noi a rămas ca un exemplu. Tot atunci aveam în clasă 4 elevi care rămăseseră repetenți, și erau mai mari ca noi cu un an. Nu prea aveam bani la noi pentru că eram controlați, și chiar dacă aveam, ni se luau banii din buzunar. Ne mai luau pixuri, creioane, etc… Acțiunea se petrecea exact în anul 1989, în perioada de dinainte de revoluție, și nu aveam curaj să comentăm. La ora de sport Dan a venit cu o idee genială să nu ni se mai fure sandwich-urile din sacii de școală. A pregătit un sandwich cu foarte mult ardei iute. L-a lăsat la vedere la intrarea în sac. La sfârșitul orei de sport ne-am dus repede să vedem și sandwich-ul a dispărut. Bucurie mare. A urmat o perioada în care nu ne-a mai dispărut mâncarea. O perioada că apoi a început iar. Sigur erau repetentii pentru că doar ei lipseau în permanență la orele de sport. În general lipseau și de la celelalte ore. A venit timpul să luăm măsuri mai drastice. Tot Dan a venit cu ideea să injectăm câteva mere cu pipi. Au dispărut și acelea. Sunt curios ce gust aveau. Dan ne-a ținut în priză pe tot parcursul liceului, pe mine și pe Sorin. Aveam niște cuvinte de cod, și în momentul în care ne apucam de pulpă, de coaste sau alte părți ale corpului erai lăsat în pace doar dacă spuneai repede cuvântul aferent acelei operațiuni. Apucatul de pulpă era cel mai dureros și cuvântul codat era “cajîxa”. Restul cuvintelor nu-mi mai aduc aminte la ce corespundeau, însă sunau cam așa: “berelie”, “belaache”, “aiahume”, zaramurche”, “tumsehe tumsetear” și “hafnar fiardar”. În clasa a XI-a am intrat în prima clasa de profil electronic, a XI-a A datorită mediei de 8.24, fiind pe locul 14 în tot liceul. Pentru că nu se ocupaseră toate locurile nu s-a mai dat treapta a 2-a, am fost toți admiși, repartizarea în clase făcându-se în baza mediei generale. Dan și Sorin au intrat în clasa a XI-a E. Însă am rămas prieteni până în ziua de azi. Obișnuiam să mergem pe strada Republicii să mâncăm pizza la restaurantul nou deschis după revoluție de Ion Țiriac. Era cea mai bună pizza din Brașov. După revoluție în clasa a XI-a, în anul 1990 s-a produs o schimbare care ne-a făcut ultimii 2 ani de liceu ca în vacanță. Am observat că profesorii de care ne era atât de frică în anii anteriori au început să fie mai maleabili, unii dintre ei păreau că se tem chiar și de umbra lor. Noi nu prea realizasem ce înseamnă revoluția din 1989, și doar ne bucuram că vom avea program mai lung la televizor. Am început să căpătăm tupeu. Primul lucru pe care l-am cerut directorului școlii ca si grup de clase a XII-a a fost să nu ne mai plimbam prin liceu la fiecare materie, și să avem fiecare clasa noastră ca în școala generală. S-a aprobat. Apoi am cerut să nu mai facem școală sâmbăta. S-a aprobat și acest lucru, însă s-au mai aglomerat materiile din celelalte zile. Aveam miercurea 8 ore, restul zilelor având câte 6 și 7 ore. Ce mai conta, sâmbăta eram liberi. Apoi am cerut un chioșc unde să se vândă cornurile care erau făcute în cantina din curtea liceului, și s-a organizat în cămin o cameră la parter care vindea cornuri calde în pauze. Merita să intarzii la ore să-ți cumperi un corn fierbinte. La sfârșit am cerut să avem și noi muzică în pauză cum aveau câteva licee de top, să avem și o pauză mare de 20 minute, căci până atunci pauzele erau numai de 10 minute, și s-a rezolvat și lucrul acesta. La fizică aveam un profesor care era nemulțumit de salariu și ne lăsa să copiem la ora lui. La lucrări ne spunea: “Aveți de făcut problema rezolvată de la pagina 122”. Copiam problema de-acolo, că doar era rezolvată. Aveam 10 pe linie la fizică. Toți profesorii erau mirați că toată clasa avea note mari la fizică și note mici la matematică. Nu înțelegeau cum poți să fii foarte bun la fizică fără matematică pentru că aproape toate calculele din fizică se fac cu ajutorul matematicii…

10 - Operațiunea “Știuletele din lanul de porumb”

Tot în 1990 apăruseră la vânzare foarte multe chestii aduse de dincolo. Eu strângeam bani să-mi cumpăr o bicicletă iar Dan strângea anumite părți ca să-și facă bicicletă din bucăți. Ne-am făgăduit ca până în clasa a XII-a vom merge toți cu bicicletele proprii la Pârâul rece să jucăm fotbal pe gazon. Așa s-a și întâmplat. Îmi cumpărasem un walkman Crown din magazinul universal cu 1300 lei, și prima casetă am înregistrat-o în studio pe o parte cu Michael Jackson și pe cealaltă parte cu Sandra. Eu eram fan Sandra iar Dan era fanul megastarului. Ne călcam pe coadă zilnic din pricina asta. Dan avea toate albumele lui Michael pe casete, și le asculta la un casetofon mono rusesc. Într-o zi când frecam buha pe la el jucându-ne Hochei (avea un Hochei de tablă cu jucători de plastic foarte profesional realizat, adus de dincolo), am remarcat că se auzea rău muzica. Și I-am dat lui Dan să asculte “Sweet demon” la mine la walkman. A rămas uimit. A dorit foarte mult sa-și cumpere și el un walkman exact ca al meu. Dar de unde să faci rost de bani? În 1990 salariul abia crescuse puțin față de 2000-3000 lei și 1300 lei erau bani mulți. Eu îi adunasem lucrând în vacanță la serele din Sânpetru, la câmp. Însă deja începusem școala și nu se mai putea lucra la câmp. Îl invidiam pe Dan pentru că părinții lui dețineau o biblioteca impresionantă. 2 pereți de sufragerie plini cu cărți de valoare. Vin cu ideea că am putea vinde cărți în talcioc, după revoluție cărțile începuseră să se vândă la prețul real al lor, de exemplu ediția reeditată și prescurtată a lui “Călinescu - Istoria literaturii române” se vindea și cu 500 lei. Dan a căzut de acord și am început operațiunea “Știuletele din lanul de porumb”. Nu știu de ce am ales numele ăsta... Am căutat eu niște cărți mai valoroase și am plecat sâmbăta în talcioc la Tărlungeni. Erau și romi acolo care vindeau blugi, însa nu erau agresivi ca acum, erau doar comercianți. Am pus prețurile pe cărți și am început să le vindem. Pentru că Dănuț nu se pricepea la cărți eu m-am ocupat de vânzare. Pur și simplu am pus prețurile pe care le-aș fi plătit eu ca să dețin acele cărți. Le-am vândut în 2 zile. Aveam prețurile definite însă la cumpărarea a mai multora mai negociam la preț. Lui Dan nu-i venea să creadă ce bine se vând cărțile. Le-ar fi dat și la jumătate din cât cerusem eu, numai să plecăm mai repede, însă eu, nu și nu, să mai așteptăm. Cel mai greu s-a vândut cartea de Călinescu, cerusem 500 lei pe 3 volume. Până la urmă a venit un client care a început că negocieze. Că nu e ediția integrală princeps, că e cam scumpă... Avea vreo 30 ani domnul. Noi eram copii de 16 ani. Credea că nu ne pricepem. I-am tăiat-o scurt că ediția princeps legata în piele de vițel se vinde cu 3000 de lei. A tăcut. Apoi a confirmat că această carte merită toți banii. Însă nu are atâția bani la el. Ne-a și arătat ce avea în buzunare, își cumpărase un dublucasetofon tot atunci. Avea numai 375 lei la el. Eu nu aș fi cedat sub 400, însă deja se făcuse târziu și nu mai aveam răbdare. Mă uit la Dan care a încuviințat din cap și am vândut cartea. Ne mai trebuiau oricum vreo 300 lei și a trebuit să mergem și duminică. Duminica și mai multă lume, am vândut cărți de vreo 500 lei foarte repede. Dan nu mai avea răbdare și voia să meargă să-și cumpere walkman-ul imediat, la magazinul Universal era deschis până la ora 14.00. Așa că am plecat. Ca și mulțumire că l-am ajutat mi-a dat mie cărțile care rămăseseră nevândute. Am rămas fără cuvinte. Pentru mine chiar valorau la prețul pe care îl pusesem la vânzare, deși pe coperta din spate toate cărțile tipărite înainte de revoluție aveau trecute prețuri derizorii (3.70 lei, 4,50 lei, etc…). Dan a fost și mi-a rămas un prieten în adevăratul sens al cuvântului.

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 11:23.

Premoniţie sau coincidenţă?

În noiembrie 1989 eram elev la liceul Caragiale, pe atunci industrial. Eu eram la Electrotehnică, iar colegul meu, mare rocker, la Mecanică. Acest coleg ne-a invitat la chef, cu ocazia zilei lui de naştere. Pe atunci îi spuneam bairam.
Fetele au plecat pe la 9 şi jumătate seara, mai mult nu le lăsau părinţii. Am rămas noi, adică 4 băieţi de 15 ani, dintre care numai eu nu eram amator de rock. Şi, fiindcă accesul la materiale serioase era dificil şi costisitor, ne-am mulţumit cu Iris.

Atunci când ne-am plictisit de decorul interior, am ieşit afară. Era destul de frig, dar pe noi asta nu ne-a împiedicat să cântăm cu voce tare. Colegul locuia la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, iar când am ajuns în ea, am început să urlăm una dintre melodiile lui Iris. Nu mai ştiu cum se numea, dar spunea aşa:
"Mai e puţin, mai e un pic
Până la marele nimic,
Mai e puţin, mai e un ceas..."
etc.
Chestia este că noi strigam aceste cuvinte în plină Piaţă a Victoriei, în noiembrie 1989, zonă împânzită de securişti...
Nu ni s-a întâmplat nimic.

Edited by PSC, 31 May 2019 - 11:24.

11 - Distracția de dinainte de revoluție

Înainte de revoluție nu prea existau jocuri interesante cu care să ne putem juca în grup. În afară de fotbalul acela cu nasturi (unde aveam echipe colorate personalizate cu numere trecute pe fiecare fotbalist, și poarta era îmbrăcată cu leucoplast să știm când dăm gol), “Nu te supăra frate”, "Dacii și romanii”, și “Piticot” nu prea aveam alte soluții. De aici și nebunia din jurul blocului unde toți copii se asociau și jucau “De-a v-ați ascunselea”, Rațele și vânătorii”, “Castel”, Flori, fete sau băieți”, și “ȚOMANAP (țări, orașe, munți, ape, nume, animale, plante) dacă aveam suficientă hârtie. De asemenea aveam controversatele “țevi” cu care suflam cornete, chiușoare cu care bubuiam de sărbători, făcute din țeavă subțire de cupru procurat de la frigiderele casate, cositorite în capăt, praștii de sârmă groasă cu care trăgeam cu proiectile de tip “U” făcute din sârmă telefonică subțire, piroane din sârmă groasă pentru lovituri mai importante, și praștii de lemn cu gumă de cauciuc șterpelit de la masca de gaze a părinților și o bucată de piele în capăt să poți trimite pietre de dimensiuni medii către ciorile din copaci. Iarna rupeam plintele de plastic de la blocurile aflate încă în construcție din vecinătate, și le foloseam pe post de schiuri. Câteodată mai trecea prin cartier câte o pisica cu fundul plin de cornete. Sau mai trecea câte o fată frumoasă cu o fustă scurtă lăsându-se să se vadă un picior lung și frumos marcat de litera “U”, marcă înregistrată de la vreun băiat care o plăcea și alesese să o însemneze pentru câteva luni. Însă asta era opera băieților “răi”. Nu am agreeat acest gen de distracție niciodată. Noi eram ocupați cu altceva. Aveam un prieten în generală pe nume Costi, cu un talent aparte la desen. Pentru că erau rare cărțile de 66 făcuse rost de o pereche și le copiase cu hârtie de calc, pe carton, colorandu-le și făcându-le foarte asemănătoare cu cele originale. Nu ne-am jucat cu ele niciodată pentru că erau perisabile. Era singurul din clasă care știa să facă un clasament ca cele din fotbal, ținând cont și de golaveraj și de “adevăr”. Adevărul se calcula în funcție de meciurile susținute acasă sau în deplasare. Cu timpul am învățat și eu. În pauze în școală ne jucam un fel de fotbal. Un meci dura 2 șuturi de fiecare parte. Mingea era o bucată de creion hexagonal de vreo 2 cm, poarta era făcută din sârmă groasă acoperită cu plasă făcută din perdea normală, și trăgătorul era un pix cu mecanism, care printr-un buton acționa mina pixului care se retrăgea, scoțând în capăt o porțiune de 5 mm care acționa mingea. Pixurile cu arc puternic trăgeau mai tare. Portarul era confecționat dintr-o gumă de șters de dimensiuni medii. Operațiunea însemna mai întâi poziționarea mingii la o distanță de 30 cm de poartă. Apoi celălalt jucător așeza cum dorea el portarul. Se trăgea nemiscandu-se mingea, însă încercându-se prin efect să se trimită în altă parte. Devenisem experți, aveam pixuri cu capăt rotunjit și drept, și cu arc tare și moale. Meciul putea să se termine și egal. Se adunau bani și câștigătorul campionatului lua toți banii. Mai jucam X și 0. Nu jucam X și 0 obișnuit. Jucam X și 0 pe 5. Adică pe o foaie de matematică trebuia să facem 5 de X sau de 0, în linie. Nu exista limita de pătrățele. Existau și situații când umpleam câte o foaie întreagă și cădeam la pace, făcând egal. Cu timpul am început să ne facem jocuri singuri, de tip monopoly, tăiam și făceam bani și accesorii din hârtie, planșa principala făcând-o din carton. Foloseam pionii și zarurile din “Nu te supăra frate”. Cel mai ușor mod de a face bani era rișca. Făceam o gaură de dimensiunea unei monezi de 3 lei, și jucam cu monezi de 1 leu. Ne clasam toți și cel mai aproape de gaură era primul. Încerca să bage cea mai apropiată moneda în gaură. Dacă o băga continua să aleagă moneda următoare. Dacă rata, următorul clasat își încerca și el priceperea. Moneda o împingeam cu unghia de la degetul mare sau cel arătător. Nu aveam voie să atingem celelalte monezi, făceam "ținc" și se repeta lovitura. Nu ne plictiseam, găseam întotdeauna ceva de făcut. Corespondam prin bilețele și aveam o grămadă de tipuri de alfabete secrete făcute în așa fel  încat fără cheie nu reușea nimeni să le descifreze, nici măcar noi. Ieșeam afară după ce se termina școala și ajungeam noaptea acasă. Ne culcam numai după ce terminam de făcut temele. Tot pentru bani mai obișnuiam să urmărim telefoanele cu fisele de 1 leu ale romtelecomului. Când se înfunda telefonul cu fise așteptam să plece adulții și cu un magnet de mărimea fisei de 3 lei scoteam fisele din telefon. Lăsam loc gol, și apoi așteptam alte persoane să umple telefonul. Strangeam vreo 20 lei de ședință, bani pe care-i dădeam la cinema sau la cofetărie. Mai strangeam bani din vânzarea sticlelor, o sticlă de vin sau de bere era 2 lei, borcanele 1 leu, și sticla de șampanie era 3 lei. Aveam cum să ne câștigăm banii. Însă uram că trebuia să stăm la coadă. Seara la ora 22 puneam plasa de pânză la coadă și la ora 5 dimineața îi luam locul. Deși plasa mea era a 5-a în rând, dimineața când venea mașina de lactate eram al 20-lea. Stăteam la coadă la pâine toată ziua deși magazinul nu avea pâine, doar se presupunea că mașina de pâine va veni în acea zi. Nu-mi plăcea nici să car sifonul plin după ce îl umpleam la colțul blocului. Pâinea era la rație, uleiul, făina, și în ultimul timp și ouăle erau la fel. Și chiar dacă erau la rație, nu prea se găseau. Din punctul acesta de vedere perioada de dinainte de revoluție nu a fost prea strălucită. Filmele bune le vedeam numai la video, noaptea, și se punea pătura in geam ca să nu vadă milițienii lumina televizorului, pentru că confiscau aparatul video si acesta costa aproape cât o Dacie nouă...

12 - Plecarea în armată a lui Sorin

După ce am terminat armata parcă eram ca un tigru scăpat din cușcă. Nici în liceu nu avusesem prea multe prietene, și acestea și așa fuseseră mai mult cu numele. În armată, normal, nu exista picior de fată. În permisiile avute nu prea am avut mult timp, doar ce m-am mai întâlnit cu prietenii. Ce am făcut în armată va voi povesti mai târziu cu lux de amănunte, pentru că s-au întâmplat o sumedenie de întâmplări haioase. Cert este că la liberare am avut 57 kg, și în 2-3 săptămâni am ajuns la 50 kg. Nopțile nedormite, mâncatul haotic și umblatul hai-hui și-a spus cuvântul. La 2 săptămâni după liberare vine rândul lui Sorin să plece și el în armata. Ca de obicei în aceste situații, s-a organizat un chef. Am fost și eu invitat. Abia așteptam. Aveam neaparată nevoie de o prietenă care să nu fie numai pe hârtie. Am ajuns la chef și am început să studiez terenul. Fete singure suficiente. Bravo Sorine, mă gândesc, și mă bucuram în sinea mea că am scăpat de infernul din armată. El, sărăcuțul, nu știa ce-l așteaptă, însă bănuia… Pentru mine a urmat distracția. Am ochit o fată simpatică, care părea interesată de mine și am invitat-o la dans. Am conversat suficient ca să decid că vreau să-mi devină prietenă. Ne-am giugiulit suficient ca să înțeleg că și ea mă place. Din păcate la ora 2 noaptea trebuia să plece acasă, avea părinții severi. Am condus-o acasă ca un gentleman ce eram, pentru că locuia destul de aproape. Hotărâsem încă de la chef că aveam să ne întâlnim a doua zi, într-o anumită locație. Pe atunci nu prea avea lumea telefoane fixe. Telefoane mobile nici măcar nu existau. Dacă cumva îți dădeai întâlnire cu o fată și nu te mai duceai, sau iți trăgea clapa, o pierdeai definitiv. Fetele se lăsau conduse acasă însă nu la adresa exactă. Am aflat mai târziu că unele intrau într-un bloc vecin, așteptau să pleci și apoi ieșeau și se duceau în locația adevărată. Eu, bineînțeles că m-am întors la chef. Cheful era în toi și nu puteam să ratez clipele care urmau. Am mai dansat, am mai conversat cu prietenii și observ că o altă fată se uita la mine destul de insistent. Nu aveam nicio reținere în a invita fete la dans. Din 1991 de când am descoperit prima dată o discotecă și până la acea dată invitasem și fusesem refuzat de sute de fete. Nu-mi pierdusem niciodată speranța. Dacă zece mă refuzau și doar una accepta, pentru mine era o victorie. Am invitat-o la dans imediat, și am dansat împreună ceva mai mult decât ar fi trebuit, având în vedere că, chiar de la acel chef, plecasem să conduc acasă o altă fată, și mă văzuse toată lumea. Am început să o descos, și până la urmă nu știu cum s-a întâmplat, însă am început să ne giugiulim. Deja lumea începuse să plece, se făcuse ora 5 dimineața și era mult mai ușor să găsești un loc liber pe pat. Pentru că era clar că va trebui să ne mai revedem, fata mi-a dat întâlnire a doua zi. Trebuia să ne întâlnim la ora 18 în stația de autobuz de la spitalul județean. Am întrebat-o dacă cumva poate la altă oră. A spus că este exclus, că poate numai atunci. Am rămas perplex. Ceva nu se potrivea în mintea mea. Cum de a nimerit fata exact ora, data și locul când trebuia să mă întâlnesc cu prima fată pe care o condusesem la ora 2 acasă? Nu avea cum să fie o coincidență. Cu siguranță că fetele erau prietene, ambele puseseră ochii pe mine, și prima înainte să plece îi spusese celeilalte că m-a sedus și i-a comunicat și datele întâlnirii de a doua zi. Ar fi trebuit să rămână secrete, ca să mă pot întâlni cu amandouă (evil). N-am avut de ales și am convenit și cu a doua fată să mă întâlnesc în aceleași condiții. A doua zi m-am dus ca mielul la tăiere. Știam că nu pot pleca decât cu o singură fată. Noaptea, fiind sfetnicul cel mai bun, m-a ajutat să iau decizia corectă. Am ales să plec de la întâlnire cu fata care fusese cea mai permisivă având în vedere giugiulelile avute cu ambele. La întâlnire fusese și fata a doua, însă m-a văzut ținându-mă de mână cu prima și a înțeles că nu am ales-o pe ea. Va rog să nu mă judecați în privința alegerii, abia scăpasem de armata de 2 săptămâni. Am aflat apoi printr-un prieten comun, de la fata a doua, ca prima fată era cam promiscuă. Credea că mă voi certa cu ea pe chestia asta. Eu în schimb am privit-o cu și mai mult interes. Pană la urmă ne-am despărțit după vreo cateva întâlniri. Fata era foarte posesivă și uneori avea chiar un comportament băiețesc, nu era genul meu. Pe Sorin l-am condus săptămâna următoare toți băieții până la gară, cântând sau mai degrabă urlând cântecele despre armată cântate de Fata Morgana, solistă în vogă pe-atunci...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 11:50.

13 - Fata din parcul trandafirilor

În 1994 am avut o perioadă de vreo 6 luni în care am avut prietenă în permanență. Însă nicio tentativă de relație nu a durat mai mult de câteva zile. Uneori nici nu mă despărtisem de prietena de dinainte și aveam alta nouă. Deși eram foarte tupeist și îmi găseam repede prietene, aveam o reținere și evitam despărțirile. Pur și simplu dispăream din peisaj și doar dacă fata mă vedea de mână cu noua cucerire își dădea seama că ne-am despărțit. A fost perioada în care am început să-mi caut o prietenă cu care să mă potrivesc și cu care să rămân mai mult timp. Mă săturasem și eu de la atâta căutat. Eram și foarte pretențios. Ca în reclama de la Covalact. Prea înaltă. Prea scundă. Prea slabă. Prea plinuță. Prea materialistă. Prea indiferentă. De fapt nici eu nu cred că știam ce vreau. În discoteci mergeam întotdeauna singur pentru că sentimentul pe care îl ai când convingi o fată nouă să se lase condusă acasă nu se poate descrie în cuvinte. Nu-mi luam cu mine prietena din parc sau de la bloc. În timpul săptămânii eram prezent în permanență într-un parc. Mă lipisem de un prieten care locuia în apropierea parcului trandafirilor și el mi-a făcut introducerea acolo. El era exact cum fusesem eu în trecut. Avea puțini prieteni și fete prietene deloc. Însă avea un apartament superb și părinții lui erau mai tot timpul plecați. Seara ne strangeam mai mulți la el și ne uitam la televizor. Avea cablu încă de-atunci și ne uitam la MTv. Ne jucam, socializam, și ascultam muzică. Începusem să-l învăț și eu cum să se poarte cu fetele. De comun acord, pe el îl foloseam ca “wing-man”. Selectam o fetișcană frumoasă dintr-un grup și apoi îl puneam pe el să ne facă cunoștință cu grupul. Nu acționam din prima. De obicei intram în discuție și deveneam confidentul fetei cele mai neatrăgătoare din grup. În acest fel aflam lucruri prețioase despre fata care mă interesa și când decideam să acționez, mergeam la sigur. La un moment dat stăteam la discuție cu amicul meu, și cu alte două fete. Una dintre ele era mai micuța de statură și era plăcută de amicul meu. Se potriveau și până la urmă s-au cuplat, asta datorită mie. Cealaltă era foarte atrăgătoare, însă avea prieten de vreo 7 luni. Niciodată nu am stricat relații și dacă fata avea prieten nu acționam. De data aceasta toată conversația dintre noi era menită să-i apropie pe cei doi, amicul meu și fata pe care o plăcea, eu mă exclusesem din peisaj. Și mă apucasem să povestesc despre farmecul plimbărilor prin natură și îi convinsesem pe cei doi să meargă împreună la cascada “Șapte scări”. Și eu mergeam cu ei, asta în ideea de grup, urmând ca, cu timpul să-i las singuri. Și atunci intervine fata cu prieten, spunând că vine și ea. N-am spus nimic. Am mai povestit câte ceva despre aventurile mele din discotecă, despre rap, și iar intervine. Că vrea să o iau și pe ea în discotecă. Atunci îi răspund că nu am cum să o iau pentru că are prieten. Îmi spune că s-au despărțit. Atunci se schimbă treaba, zic. Și ne-am dat întâlnire a doua zi în piața sfatului la ora 17. Am așteptat-o până la 17.15 și eram hotărât să plec dacă mai întârzie. Nu obișnuiam să aștept fetele mai mult de 15 minute, regula “sfertului academic”. A ajuns într-un târziu și am început să ne plimbăm. A doua zi, la fel, trebuia să ne întâlnim la aceeași oră. La 17.18 minute am plecat, simțisem eu că fata este puțin cam neserioasă. Ne-am întâlnit și de această dată pe strada Republicii, pe la 17.25, se îndrepta către fântâna unde trebuia să ne întâlnim. I-am spus că dacă mai întârzie la întâlniri nu are rost să continuăm șarada. Mi-a promis că nu o să mai întârzie. Și intr-adevăr a treia zi a venit la 17 punct. Și cum stăteam pe bancă și discutam a apărut prietenul ei începând să țipe: “V-am prins!!!” Eu mă uitam și mă bufnea râsul. Nu înțelegeam pe cine a prins și de ce. S-a dus la ea și a început să o facă cu ou și cu oțet. Văzând că ea tace și lasă capul în jos am bănuit că ceva nu e în regulă. I-am lăsat să se certe și după 10 minute a venit tipul la mine și mi-a spus că nu se aștepta la așa ceva de la mine. Ne cunoșteam din parc. I-am spus că tipa susținuse că s-a despărțit de el. Nu m-a crezut. I-am spus că am 2 martori pe amicul meu și prietena lui în devenire, care pot confirma. Atunci și-a cerut scuze și mi-a spus că s-a certat definitiv cu tipa și că eu nu am greșit cu nimic, că pot să fac cum cred eu că e mai bine, și mi-a mai dat și niște detalii picante despre relația lor. M-am mai întâlnit odată cu ea însă insista prea mult să o iau in discotecă și acest lucru nu avea cum să se întâmple, așa că ne-am despărțit. Plus că nu-mi plăcuse cum iși bătuse joc de relația ei de 7 luni si mă gândeam că acest lucru mi-l poate face și mie...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 11:58.

Salvez subiectul acesta si diseara, contribui si eu cu cateva amintiri.
Buna idee, initiator! Bravo!

Edited by YOUR_GOD, 31 May 2019 - 12:18.

14 - Viața de noapte (partea a 1-a)

Așa cum v-am mai povestit, obișnuiam să merg în discoteci și vânam toate balurile bobocilor din liceele care aveau medie de fete de peste 50%. Invitațiile se făceau rost cu greu, însă pentru mine era ceva mai ușor, aveam o grămadă de grupuri pe care le frecventam, mă întâlneam săptămânal cu fanii clubului “Michael Jackson” în clubul Brapest. De asemenea mă întâlneam cu fanii grupului “Depeche Mode” în Club Rock 92. Asta în afară de faptul că devenisem destul de cunoscut printre rapperii din oraș, și deși mergeam în discoteci singur, imediat găseam o masă plină de prieteni unde puteam să mă așez. Frecventam în acea perioada discotecile Number 1, Turist, Scherholz, Club 92, Club S și încă câteva pe care nu mi le mai amintesc. Discoteca No problem începusem să o frecventez mai târziu, prin 1996. Am reușit să fac rost de o invitație la balul de la LSN (liceul de științele naturii). Balul s-a ținut ca majoritatea balurilor din acea perioadă în sala de sport a liceului. Unele baluri se mai țineau în cantina liceului. Am intrat și nu mi-a venit să cred. Numărai băieții pe degete, și sala era plină. Obișnuiam să ajung la baluri cu puțin timp înainte de începere, când lumea era deja adunată. Am dansat atunci reggae de nu-mi mai simțeam picioarele și singurul meu regret era că nu puteam să plec de la acest bal decât cu o singură fată. Până la urmă am pus ochii pe o fată subțirică și am condus-o acasă. De data asta m-a condus exact la ea acasă și mi-a permis să o mai caut la bloc. Era obsedată de Mariah Carey. Nu asculta altceva. Având în vedere că eram la curent cu muzica i-am înregistrat o casetă și i-am făcut-o cadou. Tocmai se despărțise de prietenul ei după o relație de câteva luni și tot îmi povestea că ce proastă a fost, că nu a fost mai maleabilă cu el și alte chestii de genul acesta. Am simțit că nu e pregătită de o nouă relație, și că probabil la următoarea relație ii va face capul calendar noului prieten, despre mine. Obișnuiam să-i desenez niște chestii foarte haioase și unice pe ultima pagină a caietelor de școală, să-și aducă aminte de mine. Pentru că relația noastră nu ducea nicăieri m-am dat la sora ei care era de aceeași vârstă cu mine, însă m-a refuzat, spunând că nu are cum să-i facă acest lucru surorii ei. După ce ne-am despărțit, peste câteva luni, am aflat de la o viitoare prietenă, că desenele pe care le făcusem pe ultima pagină a unui caiet de desen tehnic semănau cu desenele unei colege de clasă. Colega rămăsese uimită când aflase că fostul ei prieten era acum noul prieten al unei colege de-ale ei. Și iar a început să spună că-i pare rău și să se acuze că-și strică toate relațiile. Mie nu-mi părea rău de nimic. Îmi trăiam viața la maxim. În week-end mergeam în discoteca Number 1 de la 17 la 20. Apoi la 21 intram în Club S, clubul studenților, aici nu aveai loc să arunci un ac. La ora 2 noaptea mă întorceam acasă și nu exista drum pe unde să o iau, unde să nu se audă cel puțin un chef ținut la bloc. Nu aveam nicio reținere în a intra la chefuri neinvitat. Ajungeam acasă și la ora aceea târzie nu puteam să dorm, pentru că se auzea muzică de la chefurile vecinilor. Puneam mâna pe o carte (încă se mai făceau cadouri cărți), și intram la chef. Câteodată nimeream la chefuri ținute de băieți cu care nu mă înțelegeam atât de bine. Însă fiind mustiți, mă intampinau cu bucurie. Având în vedere că nu mi-a plăcut niciodată alcoolul, eram întotdeauna treaz la sfârșitul petrecerii. La cheful lui Voinicel, un amic care locuia in spatele blocului meu s-a întâmplat la fel. La ora 2 când am intrat la chef el nici nu era prezent. M-a întâmpinat mama lui care mă știa și m-a poftit înăuntru. Băieții dormeau toți, matrafoxul pe care îl băuseră fusese foarte puternic. Am scos din buzunar o casetă cu blues-uri (întotdeauna eram pregătit cu o casetă de acest gen pentru situații de criză), și am început să invit la dans fetele care se plictiseau pe scaune. Aveam o întrebare capcană ca să nu pic de prost dacă sunt refuzat. Le întrebam: “Pot să te invit la dans?” La cele care răspundeau negativ, le spuneam: “Eu totuși pot să te invit la dans, chiar dacă tu mă vei refuza.” În cele mai multe cazuri le convingeam cu această frază să danseze...

15 - Viața de noapte (partea a 2-a)

Cea mai incredibilă fază s-a întâmplat tot când m-am întors într-o noapte din discotecă. Am trecut pe lângă un bloc unde se vedea că e un chef special. Cred că la etajul 6. Eram îmbrăcat ca de obicei cu pantalonii mei negri, largi, gen MC Hammer, cu geaca de piele din petice, șapca și adidașii Puma originali tip gheată. Întâmplător aveam la mine o eșarfă neagră cu găuri pentru ochi, pe care o folosisem la un bal într-o probă. Mi-am pus eșarfa pe ochi, am urcat și am intrat la chef. Ușa era deschisă. Nu zicea nimeni nimic, erau convinși că eram din cartier. În scurt timp pentru că se dansa pe muzică rap, am intrat și eu în mijloc și am început să dansez. S-a făcut imediat cerc în jurul meu pentru că schemele mele erau foarte bine executate, și atunci am avut loc și am făcut fluturașul. Țipau fetele ca la circ. Apoi m-am ridicat și mi-am scos eșarfa de pe ochi. Au rămas surprinși de faptul că încercau să mă recunoască și nu reușeau. Când și-au dat seama că eram doar un străin deja coboram scările...
Tot în parcul trandafirilor, într-una din zile vine la mine o fată dintr-un grup de patru fete și mă trage discret de mână. Îmi spune că în grupul ei există o fată care mă place. Și eu pusesem ochii pe ea și îi spun, și eu te-am remarcat. Mi-o retează scurt că nu e ea. Mi-o arată pe cea care voia să se cupleze cu mine. Avea ceva plăcut și m-am dus să o salut. Ne-am cuplat imediat. Cu ea am stat o luna și ceva, a fost cea mai lungă relație a mea de atunci. Parcă era prea cuminte și supusă. Dacă îi ceream să nu se mai macheze, să nu-și mai facă unghiile cu anumite culori, îmi respecta dorința întocmai. Nu ieșeam în oraș niciodată, nu am scos-o nici măcar la vreo cofetărie. Doar plimbări și vizite la mine acasă sau la ea. Știam că nu avem viitor împreună și relația decurgea cursiv până când într-o zi nu am mai răspuns la ușă. M-a mai căutat de câteva ori și apoi s-a lăsat păgubașă. Săturat de atatea incercări de relații mi-am făcut o confidentă puțin mai mare la varstă ca mine. Am început din nou să mă plimb prin parc și am început să discut serios cu ea despre opțiunile pe care le am în căutarea unei prietene. Știam că am nevoie de o prietenă rea, care să nu facă tot ce spun, având în vedere ultima experiență. Însă și să avem cât de cât gusturi comune, la muzică în general. Să fie deșteaptă, cu coloana vertebrală și să avem subiecte comune de discutat. Totuși să nu fie geloasă și să accepte că voi merge la multe chefuri și petreceri cu muzică ca DJ, și că, de cele mai multe ori îmi va fi imposibil să o iau și pe ea. Se spune să ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să și primești...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 12:16.

Eu o zic fără mişto (că nu-s genul să fac mişto aiurea): poate te apuci să scrii un roman, dacă ai imaginaţie. Imaginaţie pentru că trebuie să ştii cum să descrii situaţii, decoruri, mai trebuie să modifici poate unele chestii care s-au întâmplat în realitate.

În afară de asta versurile cu hainele, cred că ţi se potriveşte piesa asta

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/TDwutKpVyas?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Edited by djl, 31 May 2019 - 12:19.

16 - Cum mi-am cunoscut soția (partea a 1-a)

Într-o seară rece de noiembrie mă întâlnesc cu albinosul și mă întreabă dacă pot să-l ajut cu o invitație la liceul Energetic, știa că eu acolo terminasem și cu siguranță că mai aveam cunoștințe. Nu eram prea încântat pentru că știam că liceul meu nu avea fete suficiente. Însă albinosul îmi spune: “Bă, balul asta este organizat de toate clasele a XII-a în discoteca Scherholz.” Discoteca aceasta se ținea în interiorul sălii de sport de la gară. “O să fie nebunie”, continuă albinosul să încerce să mă convingă. Într-adevăr, era prima dată când auzeam că un bal se va ține în discotecă, nu în vreo sală de sport sau cantină ca până atunci. M-am dus în liceu cand aveau elevii pauza mare. În clasa a XII-a organizatoare care vindea invitațiile era o brunetă creață după care mă ținusem eu în liceu, când ea era a IX-a. Vorba vine că mă ținusem, nu avusesem curaj decât să o salut. În ultima lună de scoală o invitasem la un suc însă mă refuzase. M-a recunoscut și cu multă plăcere mi-a vândut 2 invitații. Partea proastă era că balul se ținea joia. Eu lucram schimbul 2 săptămâna aceea. Asta este, zic eu, primul bal în discotecă, e păcat să-l pierd. M-am învoit de la serviciu și în acea seară de joi, 10.11.1994 m-am prezentat la sala sporturilor, unde avea să înceapă balul. A fost cel mai bine organizat bal la care am participat. Nu știu de unde se adunase atâta lume, însă discoteca era plină. Sala fiind în formă de dreptunghi, concursul de dans se ținea la mijloc, fiind imposibilă trecerea din partea stângă în partea dreaptă. Concursul a fost deosebit, și își făcuse apariția și un post local de televiziune care filma întrecerile dintre concurenți. S-a decis cine va deveni Miss boboc - Energetic 1994, și fata chiar a primit o eșarfă exact ca acelea date la concursurile adevărate de Miss. Afară erau o mulțime de persoane care nu aveau invitație și care nici nu au mai intrat. La ușă erau bodyguarzi care supravegheau intrarea. După concurs a început discoteca. Punea muzică chiar DJ-ul discotecii. Am invitat la dans câteva fete, însă nu eram prea încântat. Albinosul se cuplase imediat după concurs și se făcuse nevăzut. Am trecut în partea dreapta unde nu studiasem încă terenul. Mă duc la bar și îmi iau o cola, scanând ringul de dans. Atunci am văzut-o pe EA. O fată frumoasă ca un înger, cu părul blond și creț lăsat puțin mai jos de umeri, subțirică, însă cu formele foarte bine definite. Dansa cu un tip și în același timp se uita foarte insistent la mine. Primul gând care mi-a venit în minte a fost că nu am absolut nici macar o șansă la o mie ca să o cuceresc...

17 - Cum mi-am cunoscut soția (partea a 2-a)

Eram convins că mă confundă cu altcineva. Apoi s-a dus și s-a așezat pe un scaun din plastic alb in partea cea mai îndepărtată de ring. Mi-am luat inima în dinți și am urmărit-o hotărât să o invit la dans. Nu era nici prima nici ultima fată care avea să mă refuze. Am văzut că vorbește cu o prietenă de-a ei, și se ridică în picioare. Voia să meargă la bar, să-și ia ceva de băut. Era cu spatele la mine și s-a întors brusc încercând să înainteze. Însă eu tocmai încercasem să o fac atentă să se întoarcă, să o pot invita la dans, eram cu brațul în aer îndreptat către umărul ei și aici nu mai știu să explic ce s-a întâmplat. Așa fost să fie. Cert este că fata era în brațe la mine și deja dansam pe acordurile melodiei “General Saint - Oh Carol”. Nici măcar nu am invitat-o la dans. Prima întrebare a fost o derivație de la întrebarea mea obișnuită: “Pot să te întreb cum te cheamă?” Mi-a răspuns scurt: “Alina.” Iar Alina, mă gândeam eu. Avusesem parte de o multitudine de prietene toate numite Alina, de nu le mai știam numărul. Însă de data aceasta avea sa fie diferit. A început să-mi traducă versurile melodiei pe care le învățase pe de rost, pentru că nu știa limba engleză. După ce s-a terminat dansul m-am făcut nevăzut. Să nu pară că vreau să o sufoc. Urmam întocmai sfaturile unui coleg de serviciu mai mare cu 4 ani decât mine, și care mă învățase exact ce să fac să pot cuceri o fată definitiv… După vreo oră m-am întors și am văzut-o din nou. Stătea pe același scaun. M-am dus lângă ea și m-am asezat pe scaunul vecin. Fiind muzică POP nu aveam cum să o invit din nou la dans. Am scos din buzunarul de la sacou un bilet folosit pe care se putea citi ușor că este un bilet de intrare într-o discotecă de renume, și anume vestita “Number 1”. Să vadă fata că nu sunt sărac. Cu toate ca puteam să par lăudăros, m-am riscat. Din discuțiile purtate cu prietena ei am înțeles că avea să plece în curând. Tocmai începuse o nouă repriză de blues-uri și am văzut că un tip înalt se îndrepta exact către ea, cu intenția vizibilă de a o invita la dans. Atunci am intrat oarecum în panică și am decis că este timpul să o invit din nou la dans, pentru că nu va mai există o altă ocazie. Era tot cu spatele la mine, așa că am prins-o de mâna și m-am ridicat în picioare, ridicând-o și pe ea. Totul s-a petrecut atât de repede încât din nou nu am mai avut timp să o invit la dans, şi din priviri i-am dat de înţeles că nu avea să i se întâmple nimic rău, pentru că inima îi bătea asemenea unei căprioare care este în vizorul lunetei vânătorului. După câteva dansuri am început subtil o conversaţie care să mă ajute să aflu câte ceva despre ea, şi, implicit dacă era dispusă să ne mai întâlnim pe viitor. Până la urmă am decis împreună că o pot conduce acasă, şi apoi m-a ghidat printre mulţimea de tineri prezenţi în acea seară la acel bal al bobocilor. M-a ţinut de mâna şi în momentul acela m-am gândit că dacă îmi va da drumul, mă voi pierde în mulţime, considerând că aşa trebuia să se întâmple. Însă nu mi-a dat drumul la mâna nicio secundă, trăgându-mă prin mulţime după ea, şi ţinându-mă aproape ca şi când nu ar fi vrut să-mi mai dea drumul niciodată...

18 - Cum mi-am cunoscut soția (partea a 3-a)

Am condus-o acasă și în acea seară am rămas vreo 2 ore în scara ei, cunoscându-ne mai bine și sărutându-ne. A rămas să o iau de acasă în sâmbăta care urma la ora 10. Am rămas surprins că mi-a dat adresa exactă să pot să o mai caut. Am plecat în acea noapte pe jos înspre casă, extrem de bucuros că am reușit să o cuceresc. Ea avea prieten în timpul acesta, și după ce m-a cunoscut pe mine s-a despărțit de el. Am aflat după aceea că prietenul ei nu a vrut să o lase la acel bal, că se va lipi. Și așa s-a și întâmplat. M-am dus să o iau sâmbăta de acasă și să o duc în clubul de sub Tâmpa. Aici era un patinoar și ziua de la ora 13, pentru că tot dădeau muzică pentru patinoar, țineau și un fel de discotecă în încăperea cea mare a clubului. Erau mulți tineri pentru că avea loc ziua. Biletul de intrare era 5 lei, și aveai și o sticlă de coca-cola inclusă. Nu aveau mare lucru de vânzare pe-acolo, aveau 4 lăzi de sticle de suc pline, și pe rafturi se putea vedea o pungă de snacks, una de chips și vreo două pungi de alune. În club trebuia să ne întâlnim și cu câțiva prieteni de-ai mei, Sorin și Dan. Sorin venise în permisie în acel week-end. Am luat loc la masă și eu i-am spus prietenei mele: “Cumpără-ți tot ce dorești, că eu plătesc.” Parcă eram în Mall și ar fi putut să-și cumpere o grămadă de lucruri scumpe. Aveam masa plină de sticle de coca-cola pentru că erau incluse, și chiar dacă își mai cumpăra, cât cola putea să bea? Și dacă cumpăra toate produsele de pe rafturi nu avea cum să mă coste mai mult de 10 lei. O altă manevră învățată de la Luci, colegul acela de serviciu mai mare cu 4 ani ca mine. O țineam în brațe, și Dan mi-a spus atunci că ne potrivim. A plecat la toaletă și între timp a venit la noi o tipă micuță și frumușică, pe care o mai văzusem în acel club și mai dansasem cu ea. M-a întrebat dacă am un foc. Am replicat că nu fumez și a plecat. Alina a văzut manevra și a crezut că micuța m-a chemat să plecăm împreună și că eu i-am răspuns: “Nu, că sunt cu asta...”. Nu m-a crezut când i-am povestit adevărul. Nici acum nu mă crede. După aceea ne-am dat întâlnire zilnic. Ne plimbam prin oraș și povesteam. La un moment dat a venit cu o salopetă de blugi deschisă la culoare, pictată manual cu niște desene tip grafitti în culori țipătoare, roz și verde fluorescent, de o recunoșteai de la 100 metri pe stradă. Am rugat-o să nu se mai îmbrace cu ea, pentru că atrăgea toate privirile băieților de pe stradă și mi-era frică să nu se lege careva de noi. Ce credeți că a făcut? O săptămâna s-a îmbrăcat numai cu acea salopetă, seara o spăla și până dimineața o usca și o îmbrăca din nou. Cu timpul am început să ne apropiem tot mai mult unul de celălalt și după aproape doi ani, de ziua ei, ne-am logodit. Bineînțeles că am ținut un alt chef monstruos de nu a mai dormit nimeni în cartierul ei. După patru ani ne-am căsătorit. Suntem împreună și acum și în noiembrie 2019 vom face 25 de ani de când ne-am întâlnit prima dată...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 12:26.

Dispariţia cristalului

În ziua în care colegii mei de facultate trudeau pentru examen, chiar la ora începerii examenului, eu începeam altceva: o călătorie de taină către Braşov. Atât de tăinuită era călătoria asta, încât nici mama nu ştia de ea şi nici mie nu-mi venea să cred că mă aflu în tren şi nu în sală.
Am ajuns la Braşov pe la 8:30 sau 9:00, nu mai ştiu. Cu autobuzul 4 am ajuns cam în 10 minute, în P-ţa Sfatului, de la gară. Mă rog, autobuzul oprea niţel mai sus, eu m-am întors puţin, pe jos.
Am simţit o stare de bucurie cum niciodată n-am mai simţit, de atunci. Eram singurel în Braşov, neştiut de absolut nimeni. Aveam un aparat foto cu film, un Vivitar moştenit de la tata, filmul fiind un Azopan alb-negru.

La ora prânzului erau 35 de grade. Toată ziua cerul a fost absolut senin, un lucru inedit în Braşov, ca şi temperatura pentru acea zi de 7 iunie 1996.

Dar până la ora prânzului, am urcat la Pietrele lui Solomon cu autobuzul 19, un Fiat portocaliu. M-am plimbat puţin pe acolo şi, la un moment dat, am ajuns la o stâncă ce părea a astupa gura de intrare într-un tunel. Între stâncă şi munte era o fantă prin care încăpea mâna, iar raza lanternei mi-a dezvăluit un fel de coridor care începea sau se termina acolo.
În buzunar aveam un cristal de cuarţ (transparent), pe care-l purtam ca amuletă pentru examene.
După ce am mai zăbovit pe acolo, am plecat înapoi către staţia de autobuz. În acel moment am constatat că nu mai am cristalul în buzunar.
Era exclus să-mi fi căzut, fiindcă în acelaşi buzunar aveam portofelul cu actele şi banii, un film de rezervă pentru aparat şi cheile de la casă. Cristalul era pus în portofel, deci ar fi trebuit să pierd şi portofelul.

Nici până azi nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu cristalul, de ce l-am avut până când am ajuns la stânca aceea şi de ce m-a durut capul brusc când am ajuns la ea.

Mâine plec în concediu și voi lipsi în perioada 1-16 iunie de pe forum. Însă revin în 17 iunie cu și mai multe povestiri adevărate din adolescența mea și nu numai. Până atunci vă las pe voi să vă aduceți aminte de năzbâtiile făcute în perioada adolescenței, și, de ce nu, să le faceți publice pe acest topic...

Edited by 2Unlimited, 31 May 2019 - 12:40.