Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare 2010

“Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Isus Cristos” (Romani 3,21-22)

Iubiți frați și surori,
În fiecare an, cu ocazia Postului Mare, Biserica ne invită la o revizuire sinceră a vieții noastre în lumina învățăturilor evanghelice. În acest an aș dori să vă propun câteva reflecții referitoare asupra temei vaste a dreptății, plecând de la afirmația paulină: “Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credința în Isus Cristos” (Romani 3,21-22).

Dreptatea: “dare cuique suum”
Mă opresc în primul rând asupra semnificației termenului “dreptate”, care în limbajul comun implică “a da fiecăruia ce este al său – dare cuique suum“, după cunoscuta expresie a lui Ulpiano, jurist roman din secolul al III-lea. În realitate, însă, o astfel de definiție clasică nu precizează în ce constă acel “al său” care trebuie asigurat fiecăruia. Acel lucru de care omul are mai multă nevoie nu poate să îi fie garantat prin lege. Pentru a se bucura de o existență în deplinătate, îi este necesar ceva mai intim care poate să îi fie acordat numai în mod gratuit: putem spune că omul trăiește din acea iubire pe care numai Dumnezeu i-o poate comunica, creându-l după chipul și asemănarea sa. Sunt cu siguranță utile și necesare bunurile materiale – Isus însuși s-a preocupat să vindece bolnavii, să sature mulțimile care îl urmau și cu siguranță condamnă indiferența care și astăzi constrânge sute de milioane de ființe umane la moarte prin lipsa de hrană, de apă și de medicamente -, dar dreptatea “distributivă” nu îi dă ființei omenești acel tot “al său” care i se cuvine. Ca de pâine și mai mult decât de ea, el are într-adevăr nevoie de Dumnezeu. Scria Sfântul Augustin: dacă “dreptatea este virtutea care distribuie fiecăruia ce este al său… nu dreptatea omului este cea care îl îndepărtează pe om de adevăratul Dumnezeu” (De civitate Dei, XIX, 21).

De unde vine dreptatea?
Evanghelistul Marcu relatează următoarele cuvinte ale lui Isus, care se încadrează în dezbaterea de atunci referitor la ceea ce este pur și ceea ce este impur: “Nu este nimic în afara omului care, intrând în el, să-l poată face impur însă cele care ies din om, acelea îl fac pe om impur… Ceea ce iese din om, aceea îl face pe om impur. Căci din inima omului ies gândurile rele ” (Marcu 7,14-15.20-21). Dincolo de chestiunea imediată referitoare la mâncare, putem să întrezărim în reacția fariseilor o ispită permanentă a omului: aceea de a identifica originea răului într-o cauză exterioară. Multe dintre ideologiile moderne au, studiindu-le bine, această premiză: deoarece nedreptatea vine “din afară”, pentru ca să domnească dreptatea este suficient a îndepărta cauzele exterioare care împiedică punerea în ei practică. Acest fel de a gândi – atrage atenția Isus – este naiv și miop. Nedreptatea, rod al răului, nu are rădăcini în mod exclusiv exterioare; are originea în inima omului, unde se găsesc germenii unei misterioase conviețuiri cu răul. O recunoaște cu amar Psalmistul: “Iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalm 51,7). Da, omul este făcut fragil de un impuls profund, care îl rănește în capacitatea de a intra în comuniune cu celălalt. Deschis prin natură la liberul flux al împărtășirii, simte înlăuntrul său o stranie forță de gravitație care îl face să se închidă în sine însuși, să se afirme deasupra și împotriva celorlalți: este egoismul, consecință a păcatului originar. Adam și Eva, seduși de minciuna Satanei, luând misteriosul fruct împotriva poruncii dumnezeiești, au înlocuit logica încrederii în Iubire cu aceea a suspectării și a competiției; logica primirii, a așteptării cu încredere de la Celălalt, cu aceea plin de anxietate a acaparării și a acționării de la sine (cf. Facere 3,1-6), experimentând ca și rezultat un sentiment de neliniște și de incertitudine. Cum poate omul să se elibereze de acest impuls egoist și să se deschidă iubirii?

Dreptatea și Sedaqah
În inima înțelepciunii lui Israel găsim o legătură profundă între credința în Dumnezeu care “scoate din pulbere pe cel sărac” (Psalm 112,7) și dreptatea față de aproapele. Însuși cuvântul cu care este indicată în ebraică virtutea dreptății, sedaqah, o exprimă foarte bine. Într-adevăr Sedaqah înseamnă, pe de o parte, acceptarea deplină a voinței Dumnezeului lui Israel; pe de altă parte, echitatea față de aproapele (cf. Ieșire 20,12-17), în mod special față de cel sărac, de străin, de orfan și de văduvă (cf. Deuteronom 10,18-19). Cele două semnificații sunt legate însă, pentru că a da săracului, pentru israelit, nu este altceva decât a da în contraschimb ceea ce datorează lui Dumnezeu, care a avut milă de mizeria poporului Său. Nu întâmplător dăruirea lui Moise a tablelor Legii, pe muntele Sinai, are loc după trecerea Mării Roșii. Ascultarea Legii, așadar, presupune credința în Dumnezeu care cel dintâi a “ascultat plângerea” poporului Său și s-a “pogorât să-l izbăvească din mâna Egiptenilor” (cf. Ieșire 3,8). Dumnezeu este atent la strigătul celui nefericit și ca răspuns cere să fie ascultat: cere dreptate față de cel sărac (cf. Sirah 4,4-5.8-9), cel străin (cf. Ieșire 22,20), față de sclav (cf. Deuteronom 15,12-18). Pentru a intra în dreptate este de aceea necesar să ieșim din acea iluzie a auto-suficienței, din acea stare profundă de închidere, care este originea însăși a nedreptății. Este nevoie, cu alte cuvinte, de o “ieșire” mai profundă decât aceea pe care Dumnezeu a făcut-o cu Moise, o eliberare a inimii, pe care doar cuvântul Legii nu poate să o realizeze. Există deci pentru om speranță de dreptate?

Cristos, dreptatea lui Dumnezeu
Mesajul creștin răspunde în mod pozitiv la setea de dreptate a omului, așa cum afirmă apostolul Pavel în Scrisoarea către Romani: “Dar acum, în afară de Lege s-a arătat dreptatea lui Dumnezeu… prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred, căci nu este deosebire, fiindcă toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, îndreptându-se în dar cu harul Lui, prin răscumpărarea cea în Cristos Isus. Pe Care Dumnezeu L-a rânduit (jertfă de) ispășire, prin credința în sângele Lui” (Romani 3,21-25).
Care este deci dreptatea lui Cristos? Este înainte de toate dreptatea care vine din har, unde nu omul este cel care repară, cel care se vindecă pe sine însuși și pe ceilalți. Faptul că “ispășirea” are loc în “sângele” lui Isus înseamnă că nu sacrificiile omului sunt cele care îl eliberează de greutatea păcatelor, ci gestul de iubire al lui Dumnezeu care se deschide până la extrem, până la a face să treacă asupra sa “blestemul” care se cuvine omului, pentru a-i transmite în schimb “binecuvântarea” care se cuvine lui Dumnezeu (cf. Galateni 3,13-14). Dar aceasta ridică imediat o obiecție: ce dreptate este acolo unde dreptul moare pentru cel vinovat și vinovatul primește în schimb binecuvântarea care i se cuvine dreptului? Nu primește astfel fiecare contrariul a ceea ce este “al său“? În realitate, aici se deschide dreptatea divină, în mod profund diferită de cea omenească. Dumnezeu a plătit pentru noi în Fiul Său prețul răscumpărării, un preț cu adevărat exorbitant. În fața dreptății Crucii omul poate să se revolte, pentru că ea pune în evidență faptul că omul nu este o ființă autarhică, ci are nevoie de un Altul pentru a fi pe deplin el însuși. A se converti la Cristos, a crede în Evanghelie, înseamnă în definitiv tocmai aceasta: a ieși din iluzia autosuficienței pentru a descoperi și a accepta propria nevoie – nevoie de ceilalți și de Dumnezeu, exigența iertării Sale și a prieteniei Sale.

Se înțelege atunci că credința este cu totul altceva decât un fapt natural, comod, evident: este nevoie de smerenie pentru a accepta că am nevoie ca un Altul să mă elibereze de “al meu”, pentru a-mi da în mod gratuit “al Său”. Aceasta are loc în mod special în Sacramentele Pocăinței și Euharistiei. Datorită acțiunii lui Cristos, noi putem să intrăm în dreptatea “cea mai mare”, care este aceea a iubirii (cf. Romani 13,8-10), dreptatea celui care se simte în orice caz mai mult datornic decât creditor, pentru că a primit mai mult decât putea să se aștepte. Tocmai întărit de această experiență, creștinul este împins să contribuie la formarea unor societăți drepte, unde toți să primească ceea ce este necesar pentru a trăi după propria demnitate de oameni și unde dreptatea este însuflețită de iubire.

Iubiți frați și surori, Postul Mare culminează cu Triduum-ul Pascal, în care și în acest an vom celebra dreptatea divină, care este plinătate de caritate, de dar, de mântuire. Fie ca acest timp penitențial să fie pentru fiecare creștin un timp de autentică convertire și de intensă cunoaștere a misterului lui Cristos, venit să împlinească toată dreptatea. Cu astfel de sentimente, împart din inimă tuturor Binecuvântarea Apostolică.

BENEDICTUS PP. XVI