Biserica nu are cum sa fie apostolica!?

„Biserica nu are cum să fie apolitică”
de George Radulescu (1144 afisari, 2008-05-30)  

http://www.adevarul....politica/353501

POZIȚIONARE Teologul Radu Preda este convins că politica BOR nu va fi niciodată similară cu a partidelor, având în vedere vocația socială a instituției

Biserica Ortodoxă Română a intrat nepregătită în jocul lumii, după 1989, fapt ce a generat un „afect antiortodox". Concluzia îi aparține profesorului de telogie Radu Preda, alături de care, „La masa Adevărului", am ridicat întrebări și am oferit răspunsuri pentru frământările Bisericii. Acea Biserică din care facem parte cu toții, nu doar ierarhii și preoții. În rândurile care urmează vă propunem un dialog sincer despre nivelul spiritual al societății în care trăim și despre activitatea acelora în sarcina cărora cade asigurarea igienei morale.

CARTE DE VIZITĂ

• s-a născut în 1972, la Galați
• a urmat studii doctorale la Heidelberg, Paris și Roma
• doctor în teologie la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj
• director fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase
• apropiat al lui Petre Țuțea, autor al cărții „Jurnal cu Petre Țuțea" (1992)
• promotor al teologiei sociale ortodoxe

„Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja și gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simț, care vrea să se simtă în Biserică acasă."

„Becali a reușit performanța mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan."

- Adevărul: Este pregătită Biserica să schimbe percepția mass-media asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul ei?

- Radu Preda: Nu prea cred. Dar nu pentru că nu ar fi capabilă teoretic, ci pentru că e un paradox al Bisericii legat de media. Ea este și subiect, și obiect mediatic în același timp. Este și actor, și victimă. Este și dispusă să accepte rolul misionar al mass-media și în același timp să o diabolizeze. În plus, de multe ori în reacțiile reprezentanților Bisericii nu se face distincția între jurnaliști și presă. În loc să acuze jurnalistul cutare că e rău-voitor, este incriminată presa. Și mai este ceva: Biserica noastră nu are până acum comunicatori profesioniști, oameni capabili să transporte mesajul acesteia și să îl traducă inteligent din punct de vedere mediatic.

- Cum vedeți „fenomenul Gigi Becali"?

- Problema cu Gigi Becali este următoarea: în momentul când el primește distincții din partea unor ierarhi, cum s-a întâmplat la Sibiu, e ca și cum Hitler ar fi primit un premiu al unei organizații evreiești.

- Nu este prea dură comparația?

- Deloc! Ea dorește să sublinieze contradicția flagrantă dintre comportamentul bezmetic, la limită profanator, al unui autointitulat „apostol al neamului" și învățătura creștină pe care acesta o invocă fără să o cunoască.

- Nu credeți că în spatele lui este Biserica?

- Nu este adevărat. Biserica nu este în spatele nimănui. Pentru că Biserica are la rândul ei oameni cu vocații becaliene, care vor să ajungă la bani, la putere, din treaptă în treaptă. Este limpede că s-a semnalat greșit că Becali ar fi un model de laic. Într-o Biserică unde laicatul este privit cu neîncredere de ierarhie, a încuraja și gratifica figuri laice precum Becali este o ofensă la adresa oricărui om de bun-simț, care vrea să se simtă în Biserică acasă. Este ca și cum părinții, în mod sistematic, ar invita tot felul de mitocani la masă, jignindu-și propriii copii. Becali a reușit performanța mitocăniei pseudomisionare. Becali este un paradoxal apostol mitocan. Refuz, totuși, să cred că noi suntem un popor care își exprimă identitatea spirituală prin vocea unor astfel de mitocani penali.

- Spuneți-ne ce ar trebui să se înțeleagă prin termenul „Biserică"?

- Întrebarea mi se pare foarte bine venită. Vorbind despre Biserică, de multe ori confundăm planurile. Ne gândim doar la preoți și episcopi, reducând astfel Biserica la structura ierarhică. Este ca și cum, atunci când vorbim despre partide, am vorbi doar despre liderii lor. Sau, dimpotrivă, când ne convine, vorbim despre Biserică într-un sens mai larg.

De pildă, în perioadele electorale se vorbește despre forța Bisericii. Nici corpul eclesial nu știe să echilibreze lucrurile. Dovadă că ierarhii vorbesc în numele credincioșilor, fără a-i consulta, fără a cultiva un duh al dialogului, măcar la nivel local, cu laicii implicați în viața nemijlocită a Bisericii. Iată și nou statut al BOR: practic, laicatul nu mai participă la alegerea de episcopi. S-a invocat că până acum a fost o greșeală să se asocieze acest gest important cu politicieni. Numai că aici ierarhii au confundat planurile, în sensul că nu noi suntem de vină, laicii normali, că ei au preferințe aiuritoare.

Adică pentru faptul că niște laici nepotriviți au ocupat locurile din Adunarea Națională Bisericească nu înseamnă că principiul dialogului între clerici și laici e de vină. E ca și cum am desființa parlamentul și parlamentarismul ca instituție democratică din cauza „celor 322". Este ca și cum am interzice presa pentru că există ziare indecente. Confundăm cauza cu efectul și tragem concluzii radicale. Asta s-a întâmplat cu prezența laicilor în forurile decizionale ale bisericii. Practic, Sinodul se autoreproduce și se multiplică, după criterii numai de el știute.

- Contravine și legiuirilor bisericești și Scripturii...

- Unde laicii sunt asociați prin definiție. În perioada apostolică și cea bizantină era limpede și manifest rolul laicilor. Ei nu joacă un rol de „sindicat" al credincioșilor, în raport cu angajatorii metafizicii, conducătorii ierarhiei, ci este vorba de o definiție plenară a bisericii. Nu întâmplător s-a spus că elementul fundamental care definește Biserica este comuniunea. Or, comuniunea nu înseamnă unitatea celor de același fel, că atunci e oligarhie, e dictatura celor puțini și deștepți asupra celor mulți și fraieri. Adică este un principiu profund nedemocratic. Comuniunea înseamnă că Hristos stă la masă cu prostituatele, cu fariseii, cu vameșii, cu perdanții, cu leproșii, cum stă și cu oameni onorabli, cărturari, învățători ai Vechiului Testament.

„Comuniunea nu înseamnă unitatea celor de același fel, că atunci e oligarhie, e dictatura celor puțini și deștepți asupra celor mulți și fraieri."

„Comuniunea înseamnă că Hristos stă la masă cu prostituatele, cu fariseii, cu vameșii, cu perdanții, cu leproșii, cum stă și cu oameni onorabli, cărturari, învățători ai Vechiului Testament."

- De fapt pentru oamenii cu „probleme" a și venit Hristos...

- Destinatarii Lui nu sunt cei din mica elită care, de fapt, L-au și refuzat, ci marea masă. Foarte mulți dintre ei, întâmplător, au și probleme. Nu că religia ar fi un fel de hidrant al problemelor umanității... Aici este marea problemă: avem o insuficiență de comuniune care se transmite începând de la nivel politic, unde liderii nu mai comunică cu baza. Nu mai spun de lumea culturală atomizată de elite care se formează prin separarea de restul, ceea ce explică și lipsa spațiilor intermediare de catehizare culturală.

- Nu credeți că avem prea multe biserici și prea puțină cultură?

- Am mai spus-o și Patriarhului Teoctist: noi suntem deocamdată în faza unei ortodoxii „beton". Problema este că trebuie să avem și ortodoxie-spirit, ortodoxie-cultură. De ce? Pentru că marea noastră miză nu este să creăm metri pătrați de rugăciune nemijlocită. Pentru că Biserica nu este un hipermarket care, în funcție de spațiul pe care îl are la dispoziție, are șanse să vândă mai mult. Noi nu îi lărgim spațiul comerțului cu transcendența. Ar trebui în mod normal ca bisericile să fie tocmai acele oaze, inclusiv fizice, circumscrise unui spațiu, care să fie cu vârful în jos și cu baza în sus. Practic să faciliteze dintr-un spațiu cât mai mic un acces cât mai larg spre înalt. Dar ca să faci acest lucru ai nevoie de oameni, care la bază fiind să știe să comunice permanent și să invite pe ceilalți împreună cu ei să acceadă la sferele superioare.

- Ortodoxia poate fi un element identitar pentru români, în forma sa de acum?

- Este! Chiar dacă cunoaște crize, pseudometamorfoze, chiar dacă se lasă viciată din interior de o teologie mai puțin vie, sau din exterior de percepții deformate, ea are o funcție fondatoare de netăgăduit.

„Biserica nu este un hipermarket care, în funcție de spațiul pe care îl are la dispoziție, are șanse să vândă mai mult. Noi nu le lărgim spațiul comerțului cu transcendența."

- Unde identificați sursa neajunsurilor la nivelul comunicării dintre Biserică și societate, înainte sau după '89?

- Este un deficient major al ortodoxiei istorice care, de la căderea Constantinopolului încoace, nu a mai fost aproape niciodată în situația de a se autodetermina: fie că a căzut sub autoritatea Înaltei Porți, fie sub cea a țarilor ruși care au redus Biserica la o instituție și au desființat Sinodul, fie sub teroarea comunistă. Nu putem identifica în istoria niciunei ortodoxii locale măcar un secol de autodeterminare unde să se formeze un spirit civic, să primeze cultura argumentului, meritul, inițiativa.

Nu avem exercițiu social. De aceea, noi prelungim prin reflexele noastre perioada nefastă de jumătate de mileniu care ne este în spate. Pe de altă parte, tristețea mea ca teolog care mă ocup de dimensiunea socială este să constat că impulsurile de democratizare, de transparență, de reluare a culturii dialogului nu vin dinspre Biserică, care ar fi o instituție făcută pentru a da aceste impulsuri, tocmai pentru vocația ei comunitară, transparentă.

- Se vehiculează că s-ar fi încercat distrugerea Bisericii din interior în perioada comunistă, prin infiltrarea în școlile de teologie a unor oameni de calitate îndoielnică...

- Da și nu. Distrugerea Bisericii nu o văd din punctul acesta al infiltrării. Eu spun tot timpul, cu riscul de a fi neînțeles într-o primă fază, că Biserica Ortodoxă Română e Biserică Națională, cu adevărat. De ce? Pentru că nu există nicio instituție care să reflecte cu atâta fidelitate și tenacitate calitățile și defectele națiunii. Biserica Ortodoxă Română este profund națională! Am face exerciții inutile de autoflagelare, de maximalism etic, de fandoseală, de elitism moral să pretindem de la o biserică națională să fie cu totul altminteri decât națiunea.

- Mulți încearcă să pună pe seama Bisericii ceea ce se întâmplă rău în societate la ora actuală - faptul că nu am reușit să ne asumăm trecutul, că Biserica nu se implică în plan social etc. Ar putea Biserica să facă mai mult în aceste direcții?

- Problema e reală. În primul rând este limpede că, dacă ai o biserică majoritară, cum este cazul nostru, nu poți evita întrebările critice. După cum vedeți, nimeni nu-și pune problema ce fac cultele minoritare. Contribuie la binele comun sau nu?

Problema contribuției lor la binele comun este una aproape inexistentă. A fi majoritar înseamnă să-ți asumi și majoritatea orizontului de așteptare. Deci presiunea este mult mai mare. Dacă vreți o comparație, e ca și cum ai fi partid la guvernare. În mod similar, am putea spune că asupra Bisericii Ortodoxe Române, în mod constant, timp de aproape 20 de ani de când a căzut comunismul, se exercită o presiune. Această presiune are darul de a ne menține treji pentru că ne provoacă permanent. Dar, în același timp, presiunea provoacă și reflexe de apărare care, la un moment dat, înmulțindu-se și repetându-se, creează stereotipii, un tip de arsenal prin care noi ocolim răspunsurile la întrebări mai mult sau mai puțin legitime.

- Totuși, anumite lucruri parcă nu se văd...

- Este important să ai case de primire a femeilor abuzate, a tinerelor mame părăsite de tați, a copiilor abandonați după naștere în spital. Și să știți că este o realitate. Nu există episcopie la nivelul Patriarhiei Române care să nu aibă minimum un proiect social. Arhiepiscopia de Alba Iulia, ca să dau un exemplu, are nu mai puțin de 55 de proiecte în derulare, adică nu idei și dorințe, ci lucruri concrete, de la cămin de bătrâni, brutărie, cămin pentru copii, școală pentru copii cu dizabilități și până la proiecte ecologice. Iată o eparhie, unitate administrativă canonică a Bisericii, implicată...

La Cluj la fel. La Iași, moștenirea Mitropolitului Daniel este eminamente socială. Nu mai spun de Galați sau Craiova. Multe inițiative sociale ale bisericii sunt de natură materială, în sensul că dacă ți-e sete, Biserica îți dă apă, dacă ți-e foame, Biserica îți dă pâine. Sigur, îți dă și un cuvânt bun. Dar e bine să dublăm aceste forme de ajutor și cu dimensiunea consilierii. Foarte multă lume este însetată și flămândă, dar, pe de altă parte, ar dori să știe și pe ce cale să o ia. Iar această orientare deocamdată nu este dezvoltată la noi. Altfel spus, ar trebui să dublăm asistența socială cu asistența spirituală, Biserica nefiind o instituție doar filantropică, ci în primul rând un spațiu al sensului ultim.

- Atunci care este motivul pentru care tinerii intelectuali proveniți din alte medii decât cele teologice sunt respinși de biserică când vor să se implice în proiecte de consiliere?

- Biserica e foarte implicată. Și este nedreaptă această percepție că nu s-ar implica suficient. Ba se implică și se implică nu de ieri de azi, s-a implicat imediat după '90, când cadrul legal era de așa manieră croit încât implicarea asta era sinucidere economică, era pierdere de vreme. Nu uitați câte ONG-uri au putut în anii '90 să structureze instituții cu caracter social.

Aproape niciun ONG nu a făcut acest lucru, nu a putut. De pildă Spitalul Christiana al doctorului Pavel Chirilă - inițiativa aceea a fost făcută praf de către Ministerul Sănătății. Cu toate paradoxurile și îndărătniciile unei tranziții absolut dureroase, Biserica și-a asumat aceste lucruri și a reușit să facă ceva la nivel social. Pe de altă parte, însă, Biserica are două inconsecvențe majore: vorbește de misiune și neglijează sistematic actorii importanți ai acestei implicări care sunt laicii. Nu poate exista o teologie misionară fără o teologie a laicatului. Este ca și cum Statul Major al Armatei ar concepe un plan strategic de apărare, ignorând numărul și calitatea trupelor.

- Teologia laicatului ar fi teologia luptătoare...

- Tocmai. Așadar e o primă inconsecvență. O a doua inconsecvență, care este după părerea mea și mai gravă, privește resursele umane al Bisericii. Diriguitorii noștri eclesiastici nu pun accentul pe oameni pregătiți și plătiți în consecință, ci improvizează la nesfârșit. Cer maximum de productivitate cu un minimum de mijloace. Or, precaritatea la nivel de competență și la nivel material nu poate fi rețeta unei implicări sociale solide pe termen lung. Mai mult chiar: continuând cu improvizațiile, Biserica riscă să fie, ca și până acum, implicată social, dar să nu devină o voce socială.

Ați auzit până acum poziția Bisericii, exprimată prin ierarhi sau teologi, legată de capitalismul sălbatic de la noi, de riscurile polarizării economice a societății, de cruzimile sistemului de asistența medicală etc.? Din când în când, mai ales de la Cluj, se face auzită vocea conștiinței sociale a Bisericii. În rest, tăcere vinovată. Pe acest fundal, nu este de mirare că prezența clericilor în politică, chiar dacă la nivel local, reprezintă un jalnic exemplu despre cum NU ar trebui să ne implicăm social.

„Politica este suma cetățenilor cu drept de vot"

- Îi este permis Bisericii să se implice politic?

- Ea este o prezență politică, din punct de vedere faptic.

- Dar de ce se neagă lucrul acesta?

- Pentru că noi avem o definiție viciată a politicului. Noi înțelegem politica drept suma domnilor Boc, Geoană, Becali, Vanghelie și mai știu eu cine. În fapt, politica este suma tuturor cetățenilor cu drept de vot. Leadership-ul politic nu este altceva decât o formă de verbalizare a acestei activități politice a fiecăruia dintre noi. Ne recunoaștem în programul unui partid pentru că avem la rândul nostru o viziune politică. Acesta este sensul mandatului politic pe care îl încredințăm la alegeri. În ceea ce o privește, Biserica nu are cum să fie apolitică pentru că este în istorie.

Dacă noi definim politica drept răspunsul pe care umanitatea îl dă necesităților fiecărei clipe istorice, atunci a proiecta Biserica dincolo de politică e ca și cum ai proiecta-o dincolo de creație. Este limpede că Biserica este o prezență politică, ceea ce nu înseamnă însă că este reductibilă la politică sau că politica ei este aceeași cu politica partidelor. Așa cum politica sindicatelor nu va fi niciodată identică cu politica patronatelor. Pe de o parte e vorba să redefinim politica și să o repunem în sălașul ei comunitar, iar pe de altă parte să acceptăm ideea că politica înseamnă pluralitate. Politica partidelor nu este singura și unica formă de politică. Astfel, în acest context reechilibrat, putem vorbi foarte senin de o politică a Bisericii, așa cum vorbim despre politica ONG-urilor sau a societății civile.

„A proiecta Biserica dincolo de politică e ca și cum ai proiecta-o dincolo de creație."

- Există și o politică a protestanților și una a catolicilor, de altfel.

- Evident. Acest lucru nu înseamnă că noi, ortodocșii, trebuie să mimăm pe cineva, să copiem orbește formule și strategii valabile în societăți cu istorii diferite de a noastră. Este însă evident că, la două decenii de la căderea comunismului, avem nevoie de o viziune asupra politicii Bisericii. Altfel spus, avem nevoie de o teologie socială ortodoxă, adică de o viziune organică, integratoare, capabilă să pună în dialog datele credinței și ale Tradiției, cu dilemele și provocările lumii de azi.

„Există un afect antiortodox"

- Se poate vorbi despre o acțiune antieclesială în România?

- Da, evident! E atât de evident încât nu mai trebuie să ne ascundem. Este limpede că există un afect antiortodox. Fie că vorbim de mediile culturale, fie că vorbim de mediile politice elevate, fie că vorbim de mediul economic - există un afect antiortodox.

- De ce?

- Pentru că Biserica este percepută, într-o definiție barbară a politicului și a interesului imediat, ca un concurent. Tocmai de aceea - neavând o viziune organică, tot improvizând, mai inspirat sau mai puțin inspirat, când implicându-se, când neimplicându-se în politică, când susținând, când nesusținând, când vorbind, când trebuia să tacă, când tăcând, când trebuia să vorbească. Sfatul liturgic, primatul spiritului, ar fi fost ceva, dar noi am intrat în jocul lumii, ceea ce nu-i rău, numai că am intrat în jocul lumii nepregătiți și fără să spunem care e de fapt propria noastră viziune. Intrând ca un actor activ în logica jocului lumii, ceilalți actori percep Biserica nu ca pe un factor coagulant, ci ca pe un alt actor care deranjează, pe piața imobiliară, pe piața mediatică, pe piața serviciilor sociale, deci ca pe un concurent.

- E o forță Biserica, în momentul de față, prin oamenii pe care-i strânge în jurul ei?

- E unica forță din România, în sens pozitiv. O forță e și presa, o forță e și sistemul bancar, o forță e și masoneria, o forță sunt și foștii securiști, o forță e și clasa politică, elita care o mai fi, o forță sunt și fotbaliștii. Sunt multe forțe, dar toate aceste forțe își definesc propria forță prin eliminarea celorlalți. Biserica e unica forță care își definește forța, puterea, prin faptul că integrează, asta e forța ei. Altminteri e unică pentru că ea nu poate să fie o forță în termeni politici, nu poate fi în termeni financiari.

- Asta o transformă și într-o țintă.

- Fiind o forță de altă natură, trezește o seamă de reacții. Dar pe de altă parte, n-am depășit nici efectele comunismului.

- Credeți că foștii securiști mai au forță asupra Bisericii?

- Evident! Dar eu nu pot decât să-mi dau cu presupusul. Și-au arătat forța mai ales la nivelul parohiilor din străinătate, dar faptul ăsta s-a schimbat între timp. Nu există doar parohia de la Milano sau de la Londra a nu știu cărui părinte care era real sau prezumat colaborator al serviciilor. Acum sunt multe alte parohii. Deci să zicem că românii s-au eliberat de Securitate, mai ales în diasporă.

- De Securitatea ca poliție politică...

- Da, ca poliție politică.

- E o dezbatere amplă... Se spune că au fost și servicii ale Securității care s-au ocupat de altceva decât de poliția politică.

- Atunci ar trebui să vorbim de securiști buni și răi inclusiv în Biserică.

- E o temă de care încă ne e teamă să vorbim?

- Nu, dar nu avem datele necesare.

- Nu credeți că avem prejudecăți în această privință? Avem o memorie a fricii?

- Avem și o complicitate. Ne e teamă să vorbim în general despre securiști și despre trecutul recent. Totuși, Biserica și-a dat seama că nu mai poate ocoli tema și a constituit o comisie pe care actualul partiarh ar trebui să o încurajezee și să-i publice rezultatele cercetărilor. Dacă Biserica ar fi avut inițiativa de a-și face curățenie în memoria recentă, dar nu în sensul unei autoflagelări, nu în sensul unei bătăi cu perne în dormitorul matrimonial, ar fi fost mai bine.

S-ar fi văzut că, pe lângă compromisurile inerente oricărui sistem de teroare, pe lângă ambiguitățile morale, am avut un număr copleșitor de rezistențe. Pe mine, ca teolog, ce mă interesează din tot acest proces al comunismului? Nu atâta să-i identific pe cei care au trădat Evanghelia sau și-au dovedit limitele umanității, că nu e o surpriză că au făcut așa ceva, ci să văd cum în ciuda acestui regim Dumnezeu a făcut să avem o pleiadă întreagă de oameni care au rezistat, care s-au salvat în interior.

- De ce n-a știut Biserica să-i scoată în față pe acești oameni care s-au salvat în interior și au salvat în interior?

- Pentru că o bună parte din ierarhia noastră, inclusiv răposatul Patriarh Teoctist, a avut o biografie jenantă. În momentul în care tu însuți ai dat cu subsemnatul la Securitate, ai la CNSAS dosare întregi, e mai greu...

- Judecând la rece, ca niște oameni care nu au suportat rigorile regimului, credeți că altfel puteau supraviețui sistemului?

- E limpede că tinerețea noastră nu poate fi un criteriu de judecată morală și nu o spun din comoditate, ci realmente pentru că nu știu, nu pot garanta cum m-aș fi comportat eu dacă aș fi fost pus într-o situație similară.

- N-ar trebui cumva să judecăm astfel lucrurile, mai înainte de a arunca piatra?

- Eu așa le judec, alții nu știu. Nu intransigența este o virtute care trebuie să domine analiza lucidă a perioadei comuniste. Pentru că dacă plecăm de la această intransigență ajungem foarte rapid la caricaturi morale și împărțim lumea în buni și în răi, în sfinți și în demoni. Deci ne refugiem într-un dualism foarte puțin constructiv, dacă nu chiar dăunător pentru că marea problemă este de a arăta că, pe lângă rezistențele radicale și trădările radicale, a existat un gri, o zonă intermediară.

S-au amestecat numai de Dumnezeu știuta chimie, elemente de adaptabilitate și de rezistență, de conservare a memoriei culturale și tradiționale, alături de îngânarea ideologiei de partid și a propagandei, a sensibilității pentru sacru pe lângă cultul personalității. Deci acest amalgam, pe care noi acum îl judecăm simplist și vorbim așa în batjocură, a fost până la urmă rețeta ca România să își supraviețuiască sieși. Asta e marea minune, faptul că noi n-am ieșit din comunism mai abrutizați decât am fi putut ieși. Faptul că mai avem niște valori ale familiei, ale prieteniei, că mai suntem, în linii mari, un popor normal.

- A dăunat mai mult Bisericii perioada de după '89, în plan spiritual, decât cea a dictaturii?

- Evident, dar nu în sensul că atunci a fost mai bine. Pe mine mai mult mă frământă ce am făcut noi cu șansele libertății după 1989. Acuzația la adresa celor care au căzut pradă compromisului radical în comunism eu o înlocuiesc cu acuzația la adresa celor care au continuat logica din comunism în postcomunism. Dacă n-ar fi continuat-o aș mai fi avut circumstanțe atenuante, continuând-o, cultivând-o și încurajând-o după 1989 se fac de două ori culpabili. O dată că nu și-au rezistat propriei ispite și slăbiciuni, ceea ce până la urmă îi disculpă, că oameni suntem, iar pe de altă parte continuând în același stil practic înseamnă că și-au asumat în condiții de libertate ceea ce ar fi fost explicabil doar în condiții de teroare. Dacă noi continuăm, în condiții de libertate, să gândim după paradigme explicabile și justificabile doar în condiții de teroare, înseamnă că n-am înțeles definiția libertății sau, mai bine zis, am viciat-o.

- Credeți că activitatea Patriarhului Teoctist poate fi umbrită doar de faptul că la un un anumit moment al vieții a fost constrâns de împrejurări să dea cu subsemnatul la Securitate? Și ar trebui să-l judece cei care nu au cunoscut acele timpuri?

- Nu putem interzice nimănui să judece. Problema Patriarhului Teoctist și a multor altor ierarhi, nu numai ortodocși, este că ei înșiși au trăit o dramă. Astfel de figuri sunt figuri dramatice. Nu vreau să exagerez, dar e limpede că au avut în viața lor o răstignire permanentă între vocația genuină și pretențiile regimului comunist. Ei au fost răstigniți între Evanghelie și Manifestul Partidului Comunist și din această poziție absolut incomodă au încercat să obțină maximum pentru Biserică. Asta deși formula „te faci frate cu dracul ca să treci puntea" îmi repugnă. Dacă nu poți să treci puntea, treci prin altă parte, în amonte, în aval, ori înot.

- Alternativa ar fi fost închiderea bisericilor?

- Posibil și asta. Dacă dramatismul situației este dictat de faptul că alternativa era asta, atunci se explică multe... Asta ține strict de personalitatea Partiarhului Teoctist. Eu cred că a fost un partiarh al continuității. Și acum, la doar câteva luni de la dispariția sa, putem spune că prestația lui istorică nici măcar n-a fost prea proastă.

- Cu siguranță n-a fost cea mai proastă prestație...

- Nu a fost cea mai proastă dintre toate prestațiile figurilor publice. Consider, de pildă, că prestația istorică și teologică a unui Miron Cristea este sub prestația Patriarhului Teoctist.

- Totuși, a fost Partiarhul Marii Uniri...

- Nu, a fost Partiarhul care a beneficiat de o întâmplare istorică. La Miron Cristea a fost un noroc istoric, iar la Teoctist a fost un ghinion istoric. Unul a venit pe valul unui succes, Marea Unire, iar altul a venit pe valul unui dezastru care a fost comunismul.

„Religia este arta de a nu te limita la lumea văzută"

- Ce părere aveți despre dezbaterile pe tema existenței extratereștrilor? Vaticanul a reacționat, Biserica Rusă a fost, bineînțeles, de partea cealaltă a baricadei, spunând că exclude existența lor. Noi ne codim...

- Problema e că s-ar putea ca extratereștri „să excludă", la un moment dat, existența Rusiei... Din punctul acesta de vedere, Vaticanul iarăși, ca de atâtea ori în istorie, s-a poziționat mai bine decât ortodocșii. (râde)

- Oamenii sunt interesați de astfel de teme, chiar dacă mulți nu recunosc...

- Strict teologico-teoretic, se pune problema existenței unei alterități radicale, adică a unei lumi paralele material. Religia nu are nimic cu paralelismul lumilor spirituale. Religia, prin definiție, este arta de a nu te limita la lumea văzută. Deci, din punct de vedere metodologic, religia are o apetență ontologică pentru extralumesc, așa și pentru extratereștrii.

- S-a argumentat că omul este singura ființă înzestrată cu conștiință, care a fost creată de Dumnezeu.

- Omul nu este unica creație, este încununarea creației. S-ar putea ca extratereștrii, în această logică, să fi fost creați cândva, când s-au creat pădurea, apele, animalele. Nu știm.

- Dacă se va demonstra că sunt superiori ca inteligență oamenilor, mai putem spune că sunt încununarea creației?

- Da, pentru că nu așa se definește omul. Dacă ar fi așa, vă dați seama că Adam și Eva ar trebui să fie primii laureați ai premiului Nobel... Ierarhia umanității, din fericire, nu se bazează doar pe criteriul inteligenței. Într-o perspectivă sănătoasă, ortodoxă, că există sau nu există extratereștrii este o temă, dar n-are nici o relevanță în planul credinței.

„Ortodoxia este ecumenism"

- Ecumenismul este benefic ortodoxiei sau e nociv?

- Nu cred că ecumenismul îl definim în funcție de ortodoxie sau ortodoxia în funcție de ecumenism.

- Are vreo legătură ecumenismul cu ortodoxia?

- Evident, pentru că ortodoxia este ecumenism.

- Sigur, dar într-o perspectivă foarte largă.

- Nu foarte largă, foarte concretă.

- Părintele Ilie Cleopa spunea că ecumenismul este bun dacă ceilalți vor trece la ortodoxie.

- Da, sau să rămână în ortodoxie, în varianta lor.

- Ortodox înseamnă dreapt-credincios...

- Ortodoxia, neavând de la bun început o viziune misionară și nevrând să facă misiune istorică, a ajuns relativ rapid, în primele secole, să se fixeze național, teritorial. Să nu uităm că dacă noi tot pomenin cu nostalgie de perioada primului mileniu creștin, pomenim și din prisma faptului că atunci era posibilă o diversitate care nu punea sub semnul întrebării unitatea. Sau, altfel spus, unitatea nu era construită cu prețul anihilării diversității. Exista posibilitatea diversității estetice, a diversității datelor sărbătorilor, a Paștelui. Nu a fost de la bun început o armonie. Nici măcar data Crăciunului nu a fost de la bun început unitară în tot creștinismul. Lucrurile au început să se radicalizeze odată cu separările politice, ligvistice, de mentalitate în spațiul grecesc, latin.

- Totuși, apariția liturghiilor, a tipicului, a avut legătură directă cu influența divinului asupra umanului, nu au apărut din senin, nu au fost conjuncturale.

- Faptul că liturghia în Orient a căpătat niște accente care diferă de cea din Occident, într-o primă instanță n-a fost pricină de separație. Deci există o diversitate legitimă pe care noi o avem dată deja în canonul scripturistic, avem patru Evanghelii nu una care să le fi sintetizat pe toate patru. Diversitatea în sine este pusă în codul genetic al creștinismului, al Bisericii. Din acest punct de vedere, într-o primă fază, ecumenicitatea, universalitatea Bisericii se definea tocmai prin elementul diversității. Diversitate era rezolvată de un exercițiu sinodal permanent, la nivel local, regional, ecumenic.

Rupturile mari s-au produs în momentul în care dialogul acesta a dispărut și în care s-au absolutizat pozițiile. Sigur, s-a adăugat și argumentul dogmatic. E limpede că nu poți fi de acord cu cineva care modifică unilateral mărturia de credință comună, cum a fost cu introducerea lui „filioque" pe filieră spaniolă, în varianta latină a Crezului. Sau așa cum nu poți să fii de acord cu o pretenție de primat jurisdicțional, nemijlocit și imediat al episcopului Romei.

- Ce urmărește, de fapt, ecumenismul modern, în viziunea dvs.?

- Încearcă să reia măcar dialogul care exista în primul mileniu creștin. Problema este că în al doilea mileniu, și cu atât mai mult în al treilea, noi nu mai avem o diversitate care are la bază o unitate, ci avem o diversitate care e în căutarea unei unități. Practic, noi am plecat de la un dat al unității și acum avem unitatea ca scop, ceea ce mi se pare o inversare periculoasă de paradigme. Deci noi nu mai plecăm de la ortodoxie, ci vrem să ajungem la ea, motiv pentru ortodocși să constate că lumea a înnebunit.

De aceea, mișcarea aceasta ecumenică este concepută ca o formă de a ne distrage atenția de la cursul propriu al ortodoxiei. Întrebarea se pune dacă ortodoxia trebuie să absenteze de la acest efort, care e viciat de perspective profund discutabile. Dar, în același timp, poate să ascundă și o intenție reală, pozitivă, de căutare cu adevărat a unei posibilități de refacere a comuniunii pierdute. Deci întrebarea este dacă ortodoxia să participe sau nu. Ecumenismul este, practic, adunarea unor căutători de comori la care eu sunt posesorul comorilor și sunt invitat să particip la căutare. Ce fac? Mă prefac că și eu caut ceea ce de fapt am? Și aici e marea problemă.

Dar, dacă suntem în mijlocul lor înseamnă că acceptăm că suntem niște proprietari de mâna a doua ai Adevărului? Adică recunoaștem că, de fapt, nici noi nu avem acces la adevăr? Reprezintă participarea mișcării ortodoxe la mișcarea ecumenică o mărturisire indirectă că, de fapt, ne lipsește și nouă ceva? Noi participăm la mișcarea ecumenică dintr-un surplus, toți ceilalți participă dintr-o lipsă. Și acest surplus care nu ne aparține, este prin darul lui Dumnezeu. Ar trebui să îl mărturisim cu smerenie, cu convingere, cu tenacitate, cu inteligență, argumentativ și rugător. Și mai cu seamă prin exemplul vieții noastre. În ortodoxie dacă nu ești concomitent și deschis, și conservator, înseamnă că nu ești ortodox.

„Noi participăm la mișcarea ecumenică dintr-un surplus, toți ceilalți participă dintr-o lipsă. Și acest surplus care nu ne aparține, este prin darul lui Dumnezeu."

„Tuțea a fost servit prost de admiratori nepricepuți"

- Ați fost o vreme în apropierea marelui Petre Țuțea. Ați constatat faptul că s-au strâns mulți neaveniți în jurul lui?

- Bineînțeles. Păi asta e dovada că a fost o figură mare. Sub un măr bogat în fructe vine și țigănușul, vine și romanticul, și perechea de amorezi. Sub cupola lui își găsește oricine loc. Important este să nu se transforme toți în exegeți ai copacului. Dovadă că Tuțea a fost servit prost de admiratori nepricepuți.

- E încă neînțeles Petre Țuțea?

- În primul rând, Țuțea a fost un neînțeles de cei care au vrut să-l transforme brusc într-o referință filosofică în sensul scolastic al termenului. Eu cred că Țuțea a fost printre ultimii filosofi în sensul clasic al termenului, adică de om care-și trăiește consecvent convingerile. Marea problemă este că el nu intra în canonul definiției filosofului, așa cum noi astăzi îl înțelegem pe filosof ca un autor de cărți de filosofie. Nefericirea face ca manuscrisele lui filosofice să fi intrat pe mâna acestor admiratori necritici și imaturi, care le-au tipărit, pentru că e mult spus editat.

- Ce vă spunea Țuțea despre Cioran?

- Avea o admirație nețărmurită. Avea o nostalgie a unei prietenii pe care nu a mai putut-o continua. Deci Țuțea, în raport cu foștii lui prieteni bucureșteni - Eliade, Ionesco, Cioran – trăia nostalgia că nu a mai putut cultiva prietenia. Generația aceasta a cultivat, în opinia mea, această virtute, aparent banală, a prieteniei.

- Au mai vorbit, după Revoluție, Țuțea și Cioran?

- Nu. Dacă nu mă înșel, și-au mai scris o dată, de două ori. Tot prin intermediari.

- A reușit până la urmă Țuțea să-l împace pe Cioran cu Sfântul Apostol Pavel?

- Cred că nu mai avea acest scop. Senectutea i-a împăcat unul cu altul și fiecare s-a contopit cu orizontul propriu. Nu erau într-o concurență, nu erau într-o polemică. Era o iubire care se manifesta cultural. Prietenia, ca o iubire de idei. Te întâlnești, te desparți, te delimitezi, revii, niciodată nu este spus ultimul cuvânt. Cât ești în viață lucrurile se pot schimba radical, în bine sau în rău, depinde. Dar oamenii aceștia erau legați de o tenacitate enormă, de a nu-și sacrifica umanitatea de dragul ideilor.

Poveste de viață

„I-am spus lui Cioran că nu îl va înțelege pe Țuțea"

L-am vizitat prima dată pe Emil Cioran în '91. Când încă era bine. Eram atunci în primul an la facultate. I-am dus salutul prietenului său Petre Țuțea, despre care spunea că este singura minte genială din Balcani. M-a întrebat, cu o curiozitate caldă, ce face Petre Țuțea, nu ce a mai scris, și aici mi-am dat seama și de calitatea sa umană. E un lucru de mare rafinament să nu reduci relația dintre doi mari intelectuali la ce au mai scris. Și i-am povestit. I-am spus despre fervoarea religioasă a lui Țuțea. El era din ce în ce mai uimit pentru că îl știa pe Țuțea marxistul, de stânga. Cioran îmi spunea: „Eu făceam pe avocatul lui Dumnezeu, în timp ce Țuțea era ateul de serviciu". De dragul de a-l contrazice, Cioran se dădea religios. El nu mai înțelegea acum transformarea lui Țuțea.

I-am spus că, de fapt, nu va putea înțelege niciodată acest drum al convertirii lui Țuțea dacă nu a făcut pușcărie măcar trei zile. Și asta i-a rămas așa de întipărit în minte lui Cioran, încât atunci când m-am văzut cu Monica Lovinescu primul lucru pe care ea mi l-a spus a fost acesta: „Dumneata ai intrat în memoria lui Cioran prin faptul că pur și simplu i-ai oferit o nouă perspectivă prin care să facă o experiență la limită - să stea închis cu forța". Oamenii aceștia realmente trăiau ideile cu naturalețe. Și toată generația lor, stilistic vorbind, este fabuloasă. Noi avem o generație ideologică. Intelectualul român este acum unul ideologic. Se exprimă corect, oportun. Dar de la asta la corectitudinea politică și oportunism, nu e de multe ori o mare diferență, decât eventual de editură și de firma care plătește.

„I-am spus lui Cioran că nu va putea înțelege niciodată drumul convertirii lui Țuțea dacă nu a făcut pușcărie măcar trei zile"

Cel mai redutabil adversar

Ce mă irită cel mai mult sau mă contrariază este prostia, dar nu prostia în sensul lipsei de cultură, ci agresivitatea celor care confundă planurile. Mă agasează permanent improvizația intelectuală din mediul universitar. Sunt excedat, revoltat, nu mă pot împăca cu ideea că există o armată de impostori care mimează excelența. Mă irită, dar nu în sensul că mi-ar lua mie ceva care mi s-ar cuveni. Dar tipologic e o problemă să vezi improvizația ca alternativă radicală la excelență.

„Nu mă pot împăca cu ideea că există o armată de impostori care mimează excelența"

Oamenii „din umbră"

Sunt foarte mulți oameni care m-au influențat în sens pozitiv, cunoscuți și necunoscuți. Petre Țuțea, în primul rând. Evident, în pofida unei dinamici complexe a relației noastre, în mod decisiv un rol important în viața mea continuă să-l aibă Părintele Anania (mitropolitul Bartolomeu). Dumitru Stăniloaie m-a încurajat să mă duc în Germania. Patriarhului Teoctist îi port recunoștință pentru că m-a susținut și mi-a dat bursă. Pe atunci era ÎPS Teofan vicarul lui, care m-a asistat tehnic și m-a ajutat foarte mult. Părintele Voicescu, părintele Băbuș, părintele Sofian Boghiu, doamna Mimi Zaharescu, Aurelia Mihailovici, am o listă mare de oameni cărora le pot mulțumi.

Evident, în pofida unei dinamici complexe a relației noastre, în mod decisiv un rol important în viața mea continuă să-l aibă Părintele Anania (mitropolitul Bartolomeu)