O poezie pe zi

Nu te-am uitat...

      Nu te-am uitat dar se făcuse noapte
Iar felinarele, pierdute-n lumea lor,
Visându-se poeme de amor,
Umblau prin parcuri goale și abstracte.

       Nu te-am pierdut dar coapsa albă-a Lunii
Stârnea în mine lupii strânși în haită
Și inventa, pe-o boltă separată,
Povești cu noi, la marginile lumii...

        Nu te-am uitat aproape niciodată...

                                                                Mugur Dumitriu

Cu frunze răsuflânde tulburat

de Osip Mandelstam


Cu frunze răsuflânde tulburat
Vântul negru foșnește,
Iar rândunica vibrând
Un cerc pe-ntunecatul cer a schițat.

Lină-nfuntare în inimă-alinătoare,
A mea inimă-i în agonie
Început de-asfințit,
Luminii stingătoare fâșie.

Și deasupra pădurii-amurginde,
S-a înălțat luna de aramă.
De ce-i așa de puțină muzică,
Și atâta liniște ne cheamă?

(volumul Tristia, trad. Puiu Brăileanu si Valeriu Bucuroiu).

O să ningă devreme

        O să ningă devreme, poate miercuri sau joi,
Ne va fi tot mai frică, ne-om ascunde curând
De copaci desfrunziți, de noi doi și de ploi,
O să ningă devreme și de tot pe pământ,

        O să vina devreme iarna asta finală,
Cu Crăciunuri uitate într-un brad, pe balcon,
Vom vedea într-un șanț un om vechi de zăpadă
Plin de pete de vin pe omăt și palton,

         O să ningă devreme, ca pe-o ultimă filă
Dintr-o carte nescrisă de colinde și vești,
Tu te muți azi la poli, pe-o baliză ostilă,
Eu mă-mbrac în zăpada unei antipovești.

         O să ningă devreme... Ce păcat că lipsești...

                                                                              Mugur Dumitriu

Romanţa ultimului sărut

                      de Ion Minulescu

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
În clipa-n care îţi sărută gura
Îţi soarbe lacomă şi respirarea
Cu care-ţi prelungeşti caricatura
Pe care bunul Dumnezeu
Ţi-a creionat-o după chipul său -
Aşa cum i-a dictat-o inspirarea!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Se te sărut,
Căci gura mea
E gura care nu sărută
Decât cu sărutarea mută
A celor ce,-mpăcaţi cu cele sfinte,
Pornesc cu tălpile-nainte
Şi-n gură cu câte o floare,
Culeasă-anume pentru cine moare!…

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
Sărută fără… “va urma”.

Iar mâine-n zori când voi pleca,
În gura mea
Cu respirarea ta,
Nu-ţi voi lăsa – drept amintire -
Decât portretul meu pe poartă,
O zi de doliu-n calendar,
Nota de plată la dricar
Şi… “Veşnica ta pomenire”
Pe fundul celor opt pahare
De ţuică fiartă,
Golite după-nmormântare
De cei opt ciocli ce-ţi purtară
Coşciugul în spinare.

Opreşte-mă!…
Nu mă lăsa
Să te sărut,
Căci gura mea
N-a sărutat decât aşa
Cum a vrut Ea…

Şi tot aşa va săruta mereu,
Fiindcă – fatal – nu sărut Eu,
Sărută numai Gura mea…

Plânsul şoaptelor

         de Amelia Magori

Femeie singură...
e noapte...
speranţe pierdute,
şoaptele plâng,... priveşte!
sfârşit de şoapte deşarte...
secundele se scurg...
pierdute-n pământ,
e noapte...
Sufletele ce zac şterse,
rătăcesc pe-al nopţii drum,
şoaptele plâng,
aud murmurul tânguit
acorduri deşarte,
prin al vieţii labirint.
Femeia şi-aprinde-o ţigară,
şi-aşteaptă...
pentru a mia oară,
un strop de iubire în seară.
Dar... totul e doar
Fum!

Şi sufletul ţi-era
deschis şi-atât de clar
încât eu niciodată
nu am putut să intru.
Am căutat cărarea îngustă,
trecerea înaltă şi dificilă...
Dar spre sufletul tău
duceau drumuri largi.
Am pregătit scara -
visam ziduri înalte
veghindu-ţi sufletul -
dar sufletul tău
era fără de pază,
de ziduri şi zidiri.
Am căutat uşa
îngustă şi joasă
dar sufletul tău
de clar ce era
nu avea intrare.

                           Pedro Salinas

hvz, on 27 noiembrie 2018 - 13:19, said:

Frumos. Traducerea cine a realizat-o? Ca dupa nume nu pare roman

Edited by althea, 27 November 2018 - 15:21.
regulament (3 c.): daca fac un comentariu la un mesaj postat imediat anterior, sa nu mai foloseasca citarea integrala a acestuia, pentru a nu ingreuna citirea de catre ceilalti utilizatori a textului

Asta e tot - Ilinca Bernea


Asta e tot.
o voce îmi răsună în minte ca o minge de tenis care se loveşte de ziduri
fără ca vorbele să însemne ceva
asta e tot poate însemna la fel de bine ai murit sau du-te dracului
sau viaţa n-are nici o noimă

e doar o voce care se izbeşte,
împinsă de o forţă necunoscută,
de zidurile unui oraş necunoscut care se prăbuşeşte în sinea mea
pe care îl plâng
fără să îi fi cutreierat vreodată străzile

chiar aşa.
nici măcar pe mine nu mă recunosc
nu am nimic nu sunt nimic
în preajma ta
doar această febră
care descompune în rădăcină
lumea

Asta e tot,
Spaima
durerea
dorinţa
visul
bătăile inimii
adevărul
devin una cu acest sărut al tău
pe care îl implor să mă ucidă
cât încă n-am apucat să dau nume
fericirii care îţi poartă chipul.

Să ningă peste noi                            de Nichita Stanescu


Să ningă peste noi cu miei doar astăzi
Să ningă inima în noi
Noi niciodată nu am fost noroi
O spun şi mieii care ning pe noi
O, dulce, mult prea dulce tu, fecioară,
Care mi l-ai făcut pe lezus chiar din flori
Ce zici că ninge mieii peste noi
Ce zici că ninge mieii peste seară
Şi pe zăpadă că noi ningem amândoi.

Pot doar
sa imi doresc ca,
intr-o zi,
Te voi iubi
cu aceeasi
putere
cu care tu
iubesti marea.

de C. Poindexter (tradusa de mine pentru voi)

MembruAnonim, on 27 noiembrie 2018 - 21:58, said:

Ilinca Bernea

iti zic si tie ce i-am zis si lui Doi Licurici cand tot posta acelasi poet:

Quantum, on 18 octombrie 2018 - 08:44, said:

m-ai omorat cu atata Anna!

Ilinca nu scrie rau, dar mai las-o sa respire!

Antistrofe         de Rainer Maria Rilke


O, dacă voi, femei, aţi veni
aici, printre noi, deşi suferinde,
nu mai cruţate ca noi în viaţă, şi totuşi în stare
să faceţi din noi nişte preafericiţi.

De unde,
când se-arată iubitul,
îi luaţi viitorul?
Mai bogat decât va să fie vreodată.

Cine ştie cât de departe
e cea din urmă stea fixă pe cer,
e uimit când o află
În spaţiul sublim al inimii voastre.
Cum vi-l desfăşuraţi în mulţime?
Voi cupe de noapte, iviri de izvoare.

Voi într-adevăr mai sunteţi aceleaşi?
Sunteţi chiar aceleaşi copile
înghiontite în drumul spre şcoală
de un frate mai mare?
Voi, pure fiinţe.

În timp ce feţele noastre
se zbârceau, urâţindu-ne,
voi rămâneaţi pâine proaspătă.

Nici despărţirea de copilărie
nu v-atingea. Dintr-o dată
v-aţi schimbat în ceea ce sunteţi, dumnezeieşte
şi miraculos împlinite.

Noi, ca rupţi dintr-un munte,
adesea de mici
colţuroşi; uneori
ciopliţi fericit;
noi, aşchii de piatră,
peste flori prăvălite.

Voi, flori ale pământului, ale adâncului,
dragi rădăcinilor toate,
voi surori ale Euridicei,
voi care urmaţi cu credinţă
urcuşul bărbatului.

Noi, adesea jigniţi de noi înşine
lesne jignindu-vă însă, şi cu plăcere,
şi din nou la nevoie jigniţi.
Noi, ca nişte arme-aşezate
cu furie-alături de somn.

Voi, ocrotindu-ne-acolo unde
nimeni nu ne mai apără. Ca un pom umbros
şi îmbietor la somn e gândul la voi în reveriile celor însinguraţi.
de Rainer Maria Rilke

Nu vreau să greşesc

                de Vlad Bălan

Fericirea e în doi
E făcută pentru noi...
Eu şi tu privind spre soare
Şi spre-o nouă încercare.

De ne-a fost lăsat în stele
Scris să fim două lalele,
Eu mă bucur, te iubesc,
Însă nu vreau să greşesc.

Fac un apel la colegii de topic: va rog frumos sa precizati si cine este traducatorul, atunci cand postati o poezie scrisa de un autor strain. Oamenii aceia (traducatorii) au muncit si ei si este pacat sa nu le cunoastem numele, caci datorita lor avem acces, cei mai multi dintre noi, la creatiile unor poeti straini. Sper sa nu va suparati si va multumesc anticipat pentru intelegere.

Amurg de iarna

                   de George Bacovia

Amurg de iarna, sumbru, de metal,
Campia alba- un imens rotund-
Vaslind, un corb incet vine din fund,
Taind orizontul, diametral.

Copacii rari si ninsi par de cristal.
Chemari de disparitie ma sorb,
Pe cand, tacut, se-ntoarce-acelasi corb,
Taind orizontul, diametral.

femeia scria un poem, bărbatul o poezie


bărbatul scria o poezie
femeia năștea un poem
criticul pretins asexuat le culegea
pe furiș, celulele stem

bărbatul își recita poezia
în gura mare, descheiat la cămașă
trăgea cu ochiul la publicul feminin
la spate ascundea, just in case, o cravașă

femeia nu-și permitea alintări de lăuză
alăpta poemul cu ființa ei toată
îi cînta în surdină nani pui nani pui
în solitara ei cazemată

cînd poemul a-ntîlnit poezia, a fost
coup-de-foudre și care-pe-care
Snellius se răsucea în mormînt
nici lumina nu cunoscuse o așa propagare

ajunsă la cer, iubirea nebună
de absolutul ei îmbătată
sparse porțile raiului
avidă de prea dreaptă judecată

/dar cei șapte ani de-acasă cuvîntul și-au spus
poezia, semeață, s-a vrut mai presus
poemul, umil, și-a lăsat capul a lacrimă-n jos
iar Dumnezeu – privea neputincios
cum se-alege praful și pulberea de toată magia
și șterse din geneză poezia
pe mine, m-a mai îngăduit un timp, să vă povestesc
cum a fost odată ca niciodată iubirea
acestă durere reflexă
a dintelui dumnezeiesc/


Luminiţa Zaharia

e-atĂąt de puțin adevăr
și-atĂąta tristețe pe lume!
prea multe duminici stĂąlcite-n cătușe
și viața strivită-n cutume!
oglinzi obosite răsfiră tenebre
Ăźn inimi mustind de candoare,
sub semne de fulger iau foc Ăźnlăuntru
dorințe, icoane, altare ...
de-aceea, iubite, Ăźmi sprijin de tine
un ciot de aripă bătĂąnd a neant -
că-n ropotul ăsta al vieților noastre
tu-mi ești adevăr obsedant
și doar c-o bătaie a inimii tale
ferestre spre cer Ăźmi deschizi,
Ăźn temnița minții se naște lumina
ca fluturii-nflorind din omizi
și-n liniștea asta de leac pentru suflet,
cum ghimpii Ăźși poartă trufași trandafirii,
mă sprijin de tine c-o rană și-un cĂąntec
și tot ce mai am din beția iubirii.

Nina Tărchilă

Edited by Angela456, 05 December 2018 - 20:19.

Vine iarna

              de Cornelia Georgescu

Totu-i alb şi amorţit,
Vis de nea se aşterne iară,
Viscolul geme cumplit,
Iarna s-a întors în ţară.

Cu veşminte-mpodobite
De steluţe argintii,
Cu sărbători cât mai multe
Şi cu daruri la copii.

Săniuţele zglobii
Iute trec pe derdeluş,
Oamenii de nea, hazlii
Noaptea-şi caută culcuş.

Brazi înalţi, împodobiţi,
Vitrine strălucitoare,
Cozonaci gustoşi şi mulţi,
Cu miros de sărbătoare.

În jur numai veselie,
Totu-i basm şi armonie,
Doamna Iarnă, minunată,
Face din lac – îngheţată!.

Copiii, cu nasul roşu,
Privesc pe geam după Moşu'
Şi aşteaptă jucării,
Daruri multe, bucurii.

Şi pe stradă, cete-cete,
Trec în grup colindători,
Mulţi băieţi şi multe fete
Se-adună de sărbători...

Să ne cânte şi să-ncânte,
Cu glasul lor minunat
Ca izvorul de sub munte,
Candid trecător prin sat.

Astfel Doamna Iarnă trece,
Cu aerul cât mai rece,
Dar cu sufletul căldură,
Dacă nu-i cuprins de ură...

VERSIUNE
Ciobanu TEODORA CRISTINA

În patria păpușilor de ceară
Ești arestat dacă-ți aprinzi țigara,
E-un soare rece și o lună-amară
Și niciodată aici nu vine vara

Nu se iubește nimeni fără noimă,
Stau inimile-n cuști, refrigerate,
Iubirea-i un delict care transformă,
Iubirea-i cel mai greu dintre păcate

E interzis sărutul prea fierbinte,
Sunt termometre puse să măsoare
Inflexiunea caldă din cuvinte
Și tonul de nuanță din culoare

Nimic nu arde-n foc de pasiune,
Nici versul scris, nici urletul de fiară,
Când orice om e doar o versiune
A sinelui său viu, turnat în ceară.