O poezie pe zi

Straina,
Ilinca Bernea

Nu, despre asta nu se vorbeşte
mai ales femeile nu vorbesc despre aşa ceva
ele sunt mereu la înălţime, în echilibru, mereu lucide
ele nu calcă în străchini, nu ţipă, nu fac deranj
păşesc cu tocurile cui şi cu pantofii lăcuiţi impecabil peste apele tulburi şi învolburate, peste spinarea cocoşată a oraşelor
peste străzile murdare de excesele şi neputinţele bărbaţilor
peste resturile însângerate ale dorinţelor

femeile decente nu simt nevoia să se arunce de gâtul necunoscuţilor,
ele au mereu vorbele şi unghiile bine îngrijite
supraeul lor bine coafat poate otrăvi o armată de vietăţi crepusculare care li se zbat pe sub piele
nu se îmbată, nu se umilesc, nu cerşesc, nu se dau în stambă
basmele contemporane fac din ele victime imaculate
şi conştiinţe pure
ceea ce le îngreunează situaţia ăstora ca mine
care se împiedică de obicei şi cad în cap chiar pe covorul roşu în momentul cheie

O întrebare e vânată de o altă întrebare
o mirare e strivită sub un semn al mirării,
o dorinţă imensă e târâtă în noapte de o nădejde infimă
şi hărţuită de cioclii îndoielii
de zvonuri şi arătări primejdioase

cine e străina?
fiara din mine care abia aşteaptă
sau femeia decentă, civilizată, care nu vorbeşte despre asta...
unde mă sfârşesc eu şi începe domnia sălbăticiunii din mine,
unde se termină ce am voie să fiu şi unde începe străina să-şi facă de cap
cine plăteşte rătăcirea?

şi mai ales cine e străina

 MembruAnonim, on 09 noiembrie 2018 - 11:19, said:

#metoo

Cuplu - Ana Blandiana

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.

Noiembrie


     Am mai putea să aşteptăm
Să mai dansăm un anotimp
Înlănţuiţi să delirăm
Într-un perpetuu contratimp.

      Dar ştiu şi eu şi ştii şi tu
Că nu putem schimba ceva
Că fără ar putea fi cu
Dar noi am fi altcineva.

     Că timpul nostru-a obosit
Să tot agaţe în zadar
Baloane pline cu granit
De neopritul calendar.

       Întunecoşi şi monotoni
Ne-ndepărtăm apropiaţi
Şi ne desfacem în atomi
Pe dinăuntru dizolvaţi.

       În aritmetici nefireşti,
Ce unul îl prefac în doi,
Comunicăm ca nişte peşti
Şi lumea se bifurcă între noi.

      N-aş mai putea să mă deschid,
Mi-e înăuntrul ferecat,
În circuite de-android
Felii din mine au zburat.

      Ducând cu ele în eter
Tot ce-nsemna odată eu
În mecanismul efemer
Din slujba sufletului zeu.

      Când fluturi se strivesc de zid
De prin stomacuri expulzaţi
Deliberaţi se sinucid
De frigul toamnei condamnaţi.

     Iar trecătorile dispar
Şi pasiunea trece-n chin
Se simte-aroma de gheţar
Şi vânturi de iarnă... vin.
                                           (Byron)

Sourire

de Mihai Gavrilescu

Îţi voi explica cum trebuie să te dezbraci
ca să te pot iubi.

În primul rând ai un parfum care-mi aminteşte prea mult de acasă

Va trebui să-l dai pe acesta primul jos de pe tine

Şi să laşi în urma ta un nor unde să te întorci

măcar cu capul

când nu-ţi mai pasă de mine.

Pielea ta e ca un vraci care mă cunoaşte

nu doar pe dinafară ci şi pe dinăuntru

Îmi vindecă părţi din mine pe care nu le vreau vindecate

Aşa că va trebui să o laşi şi pe ea aşezată

pe un scaun

după ce ieşi din ea ca un şarpe.

Ca să evităm orice dorinţe carnale

Care nu-şi au rostul în nicio iubire serioasă

Carnea ta cel mai bine ar fi să o dai lupilor

care te vânează atunci când te plimbi prin faţa lor

în vreo rochie vaporoasă.

Pentru ochii tăi există un loc special

între carul mare şi carul mic

pentru a forma constelaţia celor care au iubit.

Ajungem acum la oase şi ştii bine

că nu le putem lăsa decât în peştera Plângerii

ca peste mii de ani un arheolog să le găsească

şi să creadă că pe pământ cândva au umblat îngerii.

Asta ar fi tot, ai rămâne deci în zâmbetul gol

Şi ca un compozitor

de fericire

ţi-l voi preface în muzică şi-l voi asculta pe repeat

la patefonul meu numit Iubire

până când nu voi mai fi

în locul cântecului acesta pe care-l ascult acum.

So, darlin’, Darlin’, stand by me

Marea uitată

                       de Alin Ghiorghieş

Şi vorbim, vorbim..
despre chipuri cu umbre de chip
despre oameni întinşi pe nisip
despre mirosul de timp şi de loc
despre cafea, despre cum ne trezim,
cu marea uitată pe foc...

Iubirea albastră rostind

                     de Marin Moscu

Ninge pe geamul deschis,
Tu ai pătruns pe fereastră,
Te-ai prefăcut, iubito, în vis,
Ai intrat în inima-mi albastră.

Fulgii s-au topit până-n zori,
În inimă ai culcuş de iubire,
Te port printre stele şi flori
Şi te înalţ icoană-n mănăstire.

Se-nchină la tine, prin mine,
Vecia ninsorii în stele roind,
Pe buze răsar cuvinte senine,
Iubirea albastră rostind!

Plumb de toamnă
George Bacovia

De-acum, tușind, a și murit o fată,
Un palid visător s-a împușcat;
E toamnă și de-acuma s-a-nnoptat...
- Tu ce mai faci, iubita mea uitată?

Într-o grădină publică, tăcută,
Pe un nebun l-am auzit răcnind.
Iar frunzele cu droaia se desprind;
E vânt și-orice speranță e pierdută.

Prin târgu-nvăluit de sărăcie
Am întâlnit un popă, un soldat...
De-acum pe cărți voi adormi uitat,
Pierdut într-o provincie pustie.

De-acum, au și pornit pe lumea eronată
Ecouri de revoltă și de jale;
Tot mai citești probleme sociale...
Sau, ce mai scrii, iubita mea uitată?

Când ai nevoie de dragoste


când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.


                                                                              de Mircea Cartarescu

Să ai marea...

                        de Ioana Voicilă Dobre

Să ai marea la picioare,
Să calci valul liniştit
Şi vrăjit, pe ţărmul zilei
Să priveşti spre răsărit.

Să ai marea la picioare,
Într-o vară de poveste,
Bucuria marea-a mării
Doar în sufletul tău este!

Să ai marea zbuciumată,
Valul să te biciue
Şi s-asculţi, ca niciodată,
Dorul cum se tânguie!

Să ai marea la picioare,
Dragostea-n esenţa sa
Şi tu însuţi să fii mare,
De iubire, undeva...

Noi nu știm...

          Azi iar e joi și tunuri vechi, de ceară,
Anunță-n șoaptă pacea dintre noi
Și-i liniște prin arme prima oară...
Noi nu știm să iubim fără război!

         Azi iar e joi, pe tancuri cresc mansarde,
Din proiectile facem parcuri noi
Iar din săruturi, triste bulevarde...
Noi nu știm să iubim fără război!

          Azi iar e joi și la final de luptă,
Printre răniți și morți ce stau s-atace
Semnăm un fals tratat, cu mâna stângă...
Noi nu știm să iubim pe timp de pace!

       Azi iar e joi! Pe noul front se tace...

                                                               Mugur Dumitriu

Numai iubirea

                  de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului

Balsam al visurilor mele,
Mal irosindu-şi devenirea
În marea miilor de stele,
Te prind în lanţuri cu privirea.

Tu, evadat dintre ruine
De vaporoase diamante,
Adăpostit, cu mulţumire
De presupusele amante,

Te-ai aruncat din deznădejde
Sub pleoapa mult doritei umbre,
În care doar iubirea creşte
Şi doar iubirea se ascunde...

Mă mângâi lin pe sâni, pe coapse,
În buze-ţi modelezi trăirea,
În marea ochiului albastră
Îţi adânceşti nemărginirea.

Te prind în lanţuri cu privirea,
În marea miilor de stele,
Mal irosindu-şi devenirea,
Dar devotat iubirii mele.

Poezie de vineri
vasilisk.donica

Sunt singur și aștept
dar ce aștept nu știu.
Nu vine și-i târziu...
E nis și se topește
dar tot e frig și-i ger.
Nu vine! Viscolește,
ca-n sufletul meu...
E vineri azi, ce insomnii?
Când ești născut singurătate...
Te naști plângând și singur
și-așa ești și în moarte.
Ce trist dar adevăr,
în omul efemer.

Aripi de argint

                  Lucian Blaga


Si anotimpuri, vant de miazanoapte
sau vant de sud, daca m-ar cauta,
pe-o treapta m-ar gasi in preajma ta.
Si calatori, iscoade de departe,
si patrie, morminte, bolovani,
daca de mine toate-ar intreba,
m-ar dibui prin vant in preajma ta.

De zile, saptamani, de luni, de ani,
ma pierd in ochii tai, mandra iubire.
Ca din oglinzi, ce singure nu mint,
incerc sa dobandesc o dumirire,
ca aripile ce le simt in spate
aievea sunt din pene de argint
sau o parere doar de greutate.

Să fie sâmbătă la prânz
Adrian Păunescu

Să fie sâmbătă la prânz
Cu un bagaj cât mai ușor
Când pe pământ sunt nunți
S-o luăm spre munți
De care ni-i atât de dor
Va fi și noapte mai târziu
Și vor veni și zori de zi
Dar prin păduri adânci
Până atunci
Ne vom urî, ne vom iubi
Duminica s-a desființat
Tu ești lumina unui plâns
Și pentru veci aș vrea
Iubirea mea
Să fie sâmbătă la prânz
S-aprindem foc din lemne verzi
Să hohotim ca doi nebuni
Și să uităm și noi
Drumu'-napoi
Să nici nu se mai facă luni

„nu Alice

nu scriu poeme de criză

chiar noi ăștia suntem un poem live

un readymade

r_urban marginal plm…“


                               de m.dutescu

Nostalgie
Eduard Zalle

Copitele cailor scurmă amintirile
despre câmpul copilăriei mele
de la marginea orașului la fel de frumos,
deși mai pustiu.
Unii au murit, alții au plecat,
mulți au îmbătrânit,
dar caii au rămas aceiași:
maiestuoși, zvelți, nechezând nervos,
adulmecând parfumul bălții tinere –
o fecioară adormită cu busuioc sub pernă.
Eu, nici tânăr, nici bătrân
rămân cu amintirile mele
și cu teama de a le pierde
în ziua în care caii nu vor mai veni...

Prea târziu la Paris
Adrian Păunescu

Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
N-am avut nici noroc, nici chemări, nici curaj,
Unde sunt, mă trezesc doritor să rămân
Și, cu grele picioare, m-ating de pavaj.

Nu-i de mine nimic din infernul modern,
Eu în peșteri, acum, aș avea locul meu,
Pe o piatră de râu mi-ar fi dor să-mi aștern,
Orice drum la Paris mi se pare prea greu.

E trei sferturi sub ierbi generația mea,
Ce să caut aici, fără nimeni din toți?
Invalizi glorioși, lângă voi aș cădea,
Dar mă cheamă absurd nebunia pe roți.

Prea târziu am ajuns, prea bătrân, la Paris,
Amintirea s-a șters, în memorie-i gol,
Era bine să-l gust, cât mi-a fost interzis,
De pe oricare loc, azi, abia mă mai scol.

Și mi-e dor de Brâncuși, cel mai mult de Brâncuși,
Dacă nu-ntârziam, într-un straniu pariu,
Îi umblam la ferești, îi dormeam pe la uși,
Pentru opera lui, măcar piatră să-i fiu.

Condamnat, pentru veci, să fiu numai român,
Noapte bună, oraș al eternei lumini,
Prea târziu am ajuns la Paris, prea bătrân,
E prea scump pentru mine să mor în străini.