Raiul si Iadul incep aici pe pamant

spps2019, on 19 ianuarie 2020 - 22:23, said:

Indirect l-ai ”degradat” pe Dumnezeu, i-ai luat din gradele de pe umăr.
Practic tu spui că Dumnezeu nu e Atotputernic, că nu e Alfa și Omega, ci depinde de ”rectitudinea” Sa.

Voi continua să urmăresc topicul, dar e blasfemiator prin ideile tale.

spps2019, on 19 ianuarie 2020 - 22:34, said:

Cum spuneam, afirmi că Dumnezeu e vinovat.

 jjh.jpg   186.5K   7 downloads
Viața unui om, și prin extensie întreg ciclul individual din care acea viață și starea umană însăși sunt doar modalități, este de fapt conținută în Intelectul Divin ca un întreg complet, adică, drept o posibilitate determinată care, fiind ceea ce este, nu este în nici un fel al aspectelor sale alta decât ea însăși, deoarece o posibilitate nu este altceva decât o expresie a absolutei necesități a Ființei; de aici unitatea sau omogenitatea oricărei posibilități, care este în mod corespunzător ceva care nu poate să nu fie. A spune că un ciclu individual este inclus drept o formulă definitivă în Intelectul Divin înseamnă același lucru cu a spune că o posibilitate este inclusă în Posibilitatea Totală, și acest adevăr este cel care conferă cel mai decisiv răspuns la problema predestinării. Voința individuală apare în această lumină drept un proces care realizează în mod succesiv interconectarea necesară a modalităților posibilității sale inițiale, care este astfel descrisă în mod simbolic sau recapitulată. Se poate de asemenea spune că deoarece posibilitatea unei ființe este în mod necesar o posibilitate de manifestare, procesul ciclic al acelei ființe este suma aspectelor manifestării sale și de aceea a posibilității sale, și că acea ființă, prin exercițiul voinței sale, doar manifestă în mod indirect propria manifestare cosmică simultană; cu alte cuvinte, individualul reurmărește într-un mod analitic posibilitatea sa primordială și sintetică, care la rându-i, ocupă un loc necesar în ierarhia posibilităților, necesitatea fiecărei posibilități fiind bazată metafizic pe absolută necesitate a Divinei A-Tot-Posibilități.

Maha-Pralaya este în termeni creştini „Judecata Ultimă”. Cei „judecaţi” şi admişi în „rai,” care este nemurire absolută şi non-contingentă, corespund acelora care în termeni vedici au atins o realizare parţială urmând calea pitr-yana sau deva-yana: cei judecaţi şi „damnaţi” acelora la care servitutea (pasa, individuaţie, ignoranţă, păcat) a fost în aşa fel încât să excludă posibilitatea chiar şi a unei eliberări amânate şi parţiale (krama-mukti), şi trebuie de aceea să-şi aştepte într-o latenţă „perpetuă” dar nu eternă, redevenirea muritoare într-un alt Timp (kalpa), atunci când în mod natural posibilitatea de a atinge sau nu o realizare totală amânată sau imediată se va face prezentă. „Damnarea” în acest sens, adică o condamnare-de-sine la o latenţă fără sfârşit (deci nu eternă), o anihilare relativă (deci nu absolută), este recunoscută acelora care concep Ego-ul drept Sine, gândind că a acţiona „de dragul Sinelui” nu înseamnă altceva decât a satisface orice dorinţă a Egou-ului, servind corpul aici şi acum; cei care trăiesc astfel (devas sau asuras) „vor pieri” ( Chandogya Upanisad, VIII, 8.4). În natură acelaşi lucru este descris prin gustarea din fructul Pomului Cunoaşterii Binelui şi Răului (care este Pomul Vieţii conceput în termeni de „perechi de opuşi”). Acest Pom poate fi văzut de către Sine cu mare încântare, căci el creşte în Grădina Vieţii (pranarama); dar fructul („lucrurile cum sunt în ele însele”, şi nu „cum sunt în Dumnezeu”) asimilat (tadakrtva) de către Ego este venin mortal (visa, cf. Rădăcinii vis în alte sensuri); a mânca din fruct înseamnă o asumare a ceea ce nu e nimic în el însuşi, deci „Păcatul mortal” împotriva Spiritului, Moarte din punct de vedere al Vieţii Eterne. Doar Sinele poate înghiţi un asemenea venin şi să fie încă Viu: aşa cum o face Şiva când printr-o altă imagine este produs dvandva la Smântânirea Oceanului de Lapte („Apele”, posibilităţile fiinţei), ale cărui urme sunt de culoare albastru-negru pe gâtul Său ca Nilakantha, Visakantha, Visagnipa, şi „dependenţa” sa faţă de doctorii. Aparenta subiectivare a Sinelui către tragedia (arta) „vieţii”, acea durere asumată, este Pătimirea lui Dumnezeu şi a Omului.

spps2019, on 19 ianuarie 2020 - 21:48, said:

Ai dreptate, pisicuta!

spps2019, on 19 ianuarie 2020 - 22:41, said:

Dacă spuneai asta de la început, nu mai pierdeam timpul pe topicul ăsta.
Îți urez Maha-Pra-ce vrei tu.

Nu numai incep, ci se si temina

 1.jpg   14.85K   5 downloads
Un motiv recurent în arta tradițională este arborele lumii, axis mundi, înconjurat de către un șarpe, ale cărui convoluțiuni reprezintă tipul forței cosmice sau puterii care animă universul; ele reprezintă ciclurile existenței și curentul formelor, și sunt deopotrivă generoase și periculoase, asemeni dansului extatic al lui Kâlî pe forma inertă a lui Șiva. Înfășurările șarpelui sugerează mișcarea dinamică urcătoare sau coborâtoare, dând șarpelui sensul benefic sau malefic; și uneori axa verticală este arătată chiar a se împleti cu doi șerpi, ca în familiara formă a caduceului, care își are echivalentul indian în brahma-danda, și în motivul kundalini al coloanei sușumnâ flancată de cele două „artere” sau nâdîs, pingalâ și idâ. Calea „celestă” (deva-yâna, Janua Coeli) este astfel reprezentată printr-o axă verticală sau „arteră coronală”, ducând în sus prin „poarta solară” către eliberarea din stările samsarice sau „roata” serpentină a existenței, și identitatea ultimă cu Principiul Suprem. Dar aceeași axă poate fi de asemenea urmată în direcția inversă, care atunci devine calea „infernală” (pitri-yâna, Janua Inferni sau sitra ahra din Kabbala) opusă celei celeste, și duce la stări inferioare, și chiar la totala dezintegrare a ființei conștiente, la limita sa extremă, deoarece doar „antipodul” posibilității Identității Supreme este de fapt „anihilarea” completă.

TruculMagic, on 19 ianuarie 2020 - 21:59, said:

Sunt de acord cu initiatorul.

pufonel, on 19 ianuarie 2020 - 22:52, said:

Nu.

Corpul, conform cosmologiei tradiţionale este creat ierarhic pornind de la sufletul uman, pentru care este doar o proiecţie sau exteriorizare. Sufletul are precedenţă asupra corpului în prioritatea creaţiei şi realitate a fiinţei. Şi sufletul fiind creat – cu excepţia centrului său nemuritor – trebuie asemeni întregii creaţii, să treacă prin moarte. Există un moment critic sau joncţiune, o „judecată”, „discriminare”, sau „separare” - care poate fi prefigurată chiar în timpul acestei vieţi – atunci când vălurile sunt îndepărtate şi intenţia de bază sau condiţia sufletului este expusă goală înaintea arhetipului său spiritual. Doar ceea ce ţine de spirit se poate întoarce în spirit; orice altceva va fi în mod necesar deferit înapoi gradului multiplicităţii, întunericului sau haosului care corespunde cu această condiţie. „Temeţi-vă nu de cei care ucid corpul, şi care nu pot ucide sufletul: ci mai degrabă temeţi-vă de cel care e capabil să distrugă şi sufletul şi trupul în iad.” (Matei X.28). A „doua moarte” a Apocalipsei poate trata de asemenea cazul în care sufletul, părăsind starea umană, va trece pur şi simplu într-o altă stare individuală de manifestare. Aceasta este o posibilitate cumplită pentru persoana profană, care poate fi menţinută în ceea ce am numit „prelungirile” stării umane, care în plus, în toate tradiţiile, constituie motivul principal pentru efectuarea riturilor funerare.
În timp ce rezultatele pozitive ale manifestării ciclice sunt „cristalizate” pentru a fi transmutate astfel în germenii posibilităţilor pentru ciclul viitor, care încheie procesul „solidificării” sub aspectul său „benefic” (implicând în mod esenţial „sublimarea” care coincide cu „reversia” finală), ceea ce constituie rezultatele pur negative ale acestei manifestări, este „precipitat” sub forma unui caput mortuum (în sens alchimic al termenului) în cele mai inferioare „prelungiri” ale stării noastre de existenţă, sau în partea domeniului subtil care poate fi cu adevărat calificată ca „infra-corporală”. Asta e ceea ce Kabbala ebraică denumeşte drept „olam qlippoth”: acolo căzând „foştii regi ai Edomului”, în măsura în care ei reprezintă „reziduurile” neutilizabile ale Manvantaraşilor trecuţi.
Dar în ambele cazuri a existat în egală măsură o trecere în modalităţi extra-corporale mai înalte pentru un caz şi mai joase pentru celălalt astfel încât, se poate spune în mod just că manifestarea corporală însăşi, în relaţie cu ciclul în chestiune, dispare cu adevărat ori este complet „volatilizată”. De-alungul acestui ciclu şi până la punctul final trebuie întotdeauna avuţi în vedere cei doi termeni care corespund cu ceea ce tradiţia hermetică denumeşte drept „coagula” respectiv „solve”, şi asta din ambele părţi simultan: pe partea „benefică” există deci „cristalizare” şi „sublimare”; de partea „malefică” există „precipitare” şi întoarcerea finală în indistincţia „haosului”.
Cele două părţi denumite „benefică” şi „malefică” corespund exact celor de „dreapta” şi „stânga” unde „ridicatul” şi „damnatul” sunt referiţi la Judecata Ultimă, adică mai precis „discriminării” finale a rezultatelor manifestării ciclice.

Edited by spps2019, 19 January 2020 - 22:58.

Dar deoarece anihilarea oricărui lucru real este o imposibilitate metafizică, anihilarea aici este în realitate sinonimă cu damnarea, ex. disoluţia în haos.
Coborârea directă a fiinţei urmând axa verticală este reprezentată mai ales prin „căderea îngerilor”; în mod evident atunci când este cazul fiinţelor umane, aceasta poate corespunde doar unui caz excepţional. Dar există un alt sens al „căderilor îngerilor”, şi anume ceea ce în terminologie kabbalistă se numeşte „tăierea rădăcinilor plantelor”, şi se referă la politeism în sensul său veritabil, acela de a invoca calităţi divine independent de Principiu, fapt care se poate întâmpla doar printr-o deviaţie din tradiţie (contrar gândirii „evoluţioniste”, care ar fi dezvoltat un pur „monoteism” dintr-un politeism „primitiv”). Un „înger” avut în vedere sub acest aspect reţine ceva mai mult decât umbra inversă a fiinţei sale adevărate, şi în aceste condiţii, cel care crede că invocă prezenţa unui înger îşi asumă mari riscuri de a vedea apărând de fapt un demon în faţa sa.

Edited by spps2019, 19 January 2020 - 23:17.

Dorel666, on 19 ianuarie 2020 - 22:54, said:

Da chiar, de ce nu ai fii de acord cu cineva care promovează idei care nu au nimic în comun cu creștinismul?

Conform crestinismului si Sfintei Scripturi exista 3 posibilitati:
1. Dumnezeu vrea sa salveze pe toata lumea
2. Dumnezeu are puterea sa indeplineasca ce El doreste.
3. Unii oameni vor fi etern pedepsiti in iad.

Desi isi gasesc suport scriptural este greu de dat seama cum pot fi simultan toate trei adevarate.

Cum facem sa intram in rai ?

Vreau tot un raspuns din ala kilometric.

Murind, coborand in iad, inviind si urcand la Cer. Doua faze complementare.

Edited by spps2019, 19 January 2020 - 23:24.

Murind din corpul fizic?

 jonah_whale.jpg   72.13K   6 downloads
Moartea şi coborârea în Infern pe de o parte, resurecţia şi ascensiunea la Cer pe de altă parte, sunt asemeni a două faze complementare şi inverse, din care prima constituie o pregătire indispensabilă pentru cea de-a doua.
Coborârea în Infern înseamnă explorarea sufletului – examinarea, ordonarea şi stăpânirea tuturor posibilităţilor latente în tărâmul psihic, „nedescătuşate” la fel ca în timpul acestei lucrări, dar excluse în mare măsură din conştiinţa persoanei. „Se poate numi un fel de „recapitulare” a stărilor antecedente, prin care posibilităţile ce ţin de starea profană vor fi cu siguranţă epuizate, pentru ca astfel fiinţa să dezvolte liber posibilităţile de un ordin mai înalt pe care le poartă cu sine.
Descriind „coborârea în Infern” sintetizată în cuvântul VITRIOL, alchimia a reţinut simboluri arhaice; ea vorbeşte despre o călătorie nocturnă în mare acolo unde eroul, adesea comparat cu Iona, este înghiţit de un monstru. Dar stomacul Leviatanului devine un pântec: se formează un ou împrejurul omului încarcerat; o căldură intensă predomină, aşa de violentă încât eroul îşi pierde părul: atunci când monstrul îl aruncă afară, el stă la suprafaţa mării primordiale asemeni unui nou-născut.
El este de fapt renăscut, şi fiecare detaliu al acestui simbolism este încărcat cu semnificaţie: marea unită cu noaptea este materia obscură, umiditatea Mercurului. Monstrul este Uroborosul, gardianul energiei latente, analog şarpelui Kundalini din doctrina tantrică. Căldura intensă este cea a pasiunii: victoria eroului va fi în a face din ea o căldură de „auto-incubare”, o fervoare înnoitoare: apoi lumea  nu mai este un mormânt ci un pântec şi eroul fertilizându-se pe sine, devine un ou din care va fi renăscut.
Aceştia sunt paşii Lucrării: mai întâi „mortificarea”, descinderea şi disoluţia în ape, dispariţia în pântecul Mamei, Anima Mundi, care-şi devorează şi ucide Fiul – adică îşi ia înapoi omul care a fost supus condiţiei individuale. Aceasta este dominarţia Femeii asupra Omului, Lunii asupra Soarelui, până când Sufletul, adus înapoi la virginitatea sa primordială, centrul luminos, Spiritul, se manifestă. Apoi Fiul regenerat este născut, eroul solar: la rândul său, el supune Luna Soarelui, Femeia Omului, şi prin consumarea „incestului filosofal”, el face din Mama sa Soţie şi de asemenea Fiică.
 333.jpg   16.27K   5 downloads

Edited by spps2019, 19 January 2020 - 23:32.

Ce te face sa crezi ca rai si iad sunt doua locuri reale si nu doar doua aspecte corelate ale experientei umane, adica unul de beatitudine si exaltare si altul in care omul are cele mai rele experiente fizic si psihic posibile ?

spps2019, on 19 ianuarie 2020 - 21:48, said:

Aha...bine.

Am tot repetat ca diferenta dintre ele nu e de loc ci de stare a fiintei. Asta nu pare sa zica mare lucru cuiva care nu stie despre starile multiple ale unei fiinte.

În Scripturi se spune că Dumnezeu este un foc care consumă. Dar pe cine? Îngerii căzuţi şi sufletele lor pierdute. Dar de ce şi cum este El astfel pentru ei? Asta deoarece acele creaturi şi-au pierdut tot ceea ce au avut de la Dumnezeu cu excepţia focului; şi de aceea Dumnezeu poate fi găsit şi manifestat în ei doar asemeni unui foc care consumă. Acum, nu se spune că Dumnezeu, care nu e nimic altceva decât iubire infinită, este astfel în aceste creaturi doar un foc care consumă, şi că Dumnezeu nu e nimic altceva decât iubire, şi că sunt sub mânia şi răzbunarea lui Dumnezeu, deoarece ei au doar acel foc în ei care este rupt din lumină şi iubirea lui Dumnezeu şi astfel nu pot cunoaşte sau simţi ceva despre Dumnezeu decât focul din ei?