Manifestul partidului comunist - 170 de ani d-atunci

Să ne lenevim în toate, în afară de iubire şi băutură, în afară de lenevie

Dacă durerile muncii forţate, dacă torturile foametei s-au abătut asupra proletariatului, mai numeroase decît lăcustele din Biblie, proletariatul este cel care le-a adus asupra sa.

[...]

Pentru că, aplecîndu-şi urechea la vorbele înşelătoare ale economiştilor, proletarii s-au aservit cu trup şi suflet viciului muncii, ei precipită întreaga societate în crize industriale de supraproducţie care duc la convulsionarea organismului social. Atunci, dat fiind că există un exces de mărfuri şi penurie de cumpărători, atelierele se închid, iar foametea îi flagelează cu biciul său cu o mie de curele.

Abrutizaţi de dogma muncii, proletarii nu înţeleg că supramunca pe care şi-au aplicat-o în timpul aşa-zisei prosperităţi este cauza prezentei lor mizerii, în loc să alerge la hambarele de grîu şi să strige: «Ne este foame şi vrem să mîncăm!… E adevărat, nu avem un gologan, dar chiar aşa calici cum sîntem, noi sîntem acei care am recoltat grîul şi am cules strugurii…»

[...]

Aceste mizerii individuale şi sociale, oricît de mari şi numeroase ar fi, oricît de eterne ar părea, vor dispare după cum hienele şi şacalii dispar cînd se apropie leul, cînd Proletariatul va spune: «Vreau». Dar, pentru a ajunge la starea de a fi conştient de forţa sa, este necesar ca Proletariatul să calce în picioare prejudecăţile moralei creştine, economice, liber gînditoare; el trebuie să revină la instinctele sale naturale, să proclame Drepturile lenei, de mii şi mii de ori mai nobile şi mai sfinte decît acele ftizice Drepturi ale omului, născocite de avocaţii metafizicieni ai revoluţiei burgheze; proletariatul trebuie să se obişnuiască să muncească numai trei ore pe zi, să trîndăvească şi să chefuiască restul zilei şi al nopţii.

[...]

În cazul în care, dezrădăcinîndu-şi din inimă viciul care îi domină şi urîţeşte firea, clasa muncitoare se va ridica cu teribila sa forţă, nu pentru a cere Drepturile omului, care nu sînt decît drepturile de exploatare capitalistă, nu pentru a cere Dreptul la muncă, acesta fiind în realitate numai dreptul la mizerie, ci pentru a crea o lege statornică prin care să fie interzis oricărui om să muncească mai mult de trei ore pe zi, Pămîntul, bătrînul Pămînt, tremurînd de bucurie, va simţi că tresare în el un nou univers… Dar cum se poate cere unui proletariat corupt de morala capitalistă o decizie bărbătescă...

Aidoma lui Hristos, trista personificare a sclaviei antice, bărbaţii, femeile, copii Proletariatului îndură în mod penibil de un secol greul calvar al durerii: de un secol, munca forţată le rupe oasele, le ucide carnea, le schingiuieşte nervii; de un secol, foametea le chinuieşte măruntaiele şi le provoacă halucinaţii în creier!... O Lene, ai milă de îndelungata noastră mizerie! O Lene, mamă a artelor şi a nobilelor virtuţi, fii balsamul chinurilor omeneşti!

S-a scris cu dispreţ că «prejudiciul sclaviei domina spiritul lui Aristotel şi al lui Pitagora»; dar, Aristotel prevedea că «dacă fiecare instrument ar putea executa fără somaţie, sau din propria sa funcţiune, precum capodoperele lui Dedale se mişcau de la sine sau precum trepiedele zeului Vulcan se puneau la munca lor sacră în mod spontan; dacă, de exemplu, maşinile de ţesut ar ţese singure, şeful de atelier nu ar mai avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul de sclavi.»

Visul lui Aristotel este realitatea noastră. Maşinile noastre cu suflu de foc, cu membre de oţel, neobosite, de o fecunditate minunată, inepuizabilă, îndeplinesc de la sine munca lor sacră; în acest timp, geniul marilor filozofi ai capitalismului rămîne dominat de prejudiciul salariatului, cea mai cumplită dintre robii. Ei încă nu înţeleg că maşina este salvatoarea umanităţii, Dumnezeul care va răscumpăra omul din sordidae artes şi de la munca salariată, Dumnezeul care îi va da odihna şi libertatea.

Nu, nu ideologia a ucis oamenii. Ci oamenii au ucis oamenii. Oameni care au inteles prost ideologia. Daca erau oameni ca mine, lucrurile s-ar fi intamplat altfel. De pilda.. ce vezi gresit in expozeul de mai sus?

Totuşi, în momentul apariţiei sale nu l-am putut numi un manifest socialist. Socialişti erau denumiţi în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepţii diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniştii în Anglia şi fourieriştii în Franţa, care încă pe atunci ajunseseră şi unii şi alţii să fie simple secte pe cale de dispariţie. Pe de altă parte, şarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee şi printot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuşi de puţin capitalul şi profitul.

În ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau în afara mişcării muncitoreşti şi care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte“. În schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficienţa unor simple răsturnări politice şi cerea o revoluţionare radicală a societăţii, acea parte îşi zicea pe atunci comunistă. Comunismul acesta era abia schiţat, pur instinctiv şi adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naştere la două sisteme de comunism utopic: în Franţa — sistemul „icaric“ al lui Cabet, în Germania — sistemul lui Weitling.

Socialism însemna în 1847 o mişcare burgheză, comunism — o mişcare muncitorească. Socialismul, cel puţin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Şi deoarece noi,
încă de pe atunci, eram categoric de părere că „eliberarea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăşi“, nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

„Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“ — Puţine glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume, acum patruzeci şi doi de ani, în ajunul primei revoluţii pariziene în care proletariatul a păşit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea ţărilor Europei apusene s-au unit în Asociaţia Internaţională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaţionala însăşi a trăit, ce-i drept, numai nouă ani.

Dar mărturia cea mai bună că înfrăţirea pe veci a proletarilor din toate ţările, pe care ea a întemeiat-o, trăieşte încă şi a devenit mai puternică ca oricînd, este chiar ziua de azi. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa şi din America îşi trece în revistă forţele de luptă mobilizate pentru prima oară, — mobilizate ca o singură armată, sub un singur steag şi pentru un singur ţel imediat: stabilirea, prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, proclamată încă de Congresul de la Geneva al Internaţionalei din 1866 şi apoi şi de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889.

Şi priveliştea zilei de azi va deschide ochii capitaliştilor şi moşierilor din toate ţările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate ţările sînt într-adevăr uniţi.

De-ar fi şi Marx lîngă mine să vadă toate astea cu ochii lui!

Tu lucrezi astazi 8 ore datorita comunistilor. Tu ai astazi concediu medical/de odihna tot datorita comunistilor. Tu nu tragi la jug 12 ore datorita comunistilor.

Desi poti sa-ti iei cate zile libere doresti, dar neplatite. Deci nu e vorba de lene, ci de indestulat din avutul altuia. Asta fiind teza centrala a marxismului - poti sa te servesti fara jena din ce nu-ti apartine.

. Deci nu e vorba de lene, ci de indestulat din avutul altuia. Asta fiind teza centrala a marxismului - poti sa te servesti fara jena din ce nu-ti apartine.

...
Tu lucrezi astazi 8 ore datorita comunistilor. Tu ai astazi concediu medical/de odihna tot datorita comunistilor. Tu nu tragi la jug 12 ore datorita comunistilor.