O poezie pe zi

MAREA UMILINȚĂ

Ferice, dar de voi, prieteni morţi,
Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara,
Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi
Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.

Eu pe-ntuneric scriu acest poem,
Nişte nemernici iar ne-au stins lumina,
Pe cine să înjur sau să blestem
Cînd noi, românii, purtăm toată vina?

Şi gazele, ca mîine, s-or opri,
Pe urmă vom bea apă ruginie,
Trăim calvarul ăsta zi de zi,
Drum bun spre Evul Mediu, Românie!

Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund,
Eşti prizonierul neamurilor proaste.
La Primărie? Eşti prea rupt în fund!
La Minister? Te bate la trei coaste!

Nici o instanţă nu te bagă-n seamă
Nici nu exişti tu, cetăţean de rînd,
Ţesutul societăţii se destramă,
Iar statul e doar un vampir flămînd.

Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent",
În beznă stai, te speli cu apă rece,
Mai cald e-afară ca-n apartament
Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.

Îmi beau cafeaua trist şi gînditor,
Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă,
Regret profund că sînt doar scriitor,
Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.

Aprind o lumînare şi mă văd
În casa scundă, a copilăriei,
Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,
Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.

Însă atunci era după război,
Rănită era ţara şi datoare -
Acum, ea este pradă la strigoi
Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.

Am dat lumina, gazele şi apa
Pe mîna unor mercenari străini,
Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,
Scot bani din piatră seacă şi din spini.

Nu ne putem gospodări în viaţă?
Ajuns-am un popor de retardaţi?
Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!
Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!

Umilitoare e această stare
Să nu mai ai nimic în ţara ta,
Să vezi cum ultima redută moare
Şi să te rogi de moarte să te ia.

Eu vă invidiez, amici plecaţi
În altă lume, unde e lumină,
Acolo sînteţi toţi, surori şi fraţi,
Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.

V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,
Eu văd în asta, poate, o răsplată,
El v-a ferit de acest timp mizer
Cînd ţara noastră e crucificată.

Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani
Nici de mîncare sau medicamente
În timp ce politrucii talibani
Fac şi desfac Guverne, Parlamente.

E un dezastru grav şi general,
Mai jos de-atîta chiar că nu se poate,
Mai bine-n groapă decît la canal
Şi cred că doar războiul mondial
Ne poate vindeca de laşitate!

CORNELIU VADIM TUDOR

Scoală frate să ciocnim un pahar
suntem cu toții aici
nu te mai preface dus
azi voi bea cu tine orice vrei
până pleacă moartea în altă treabă
iar îngerii vor îndrăzni să se arate
vom bea ca dintr-o viață în alta
spărgând fiecare pahar
doar doar vom umple cu cioburi
groapa asta care te așteaptă
ca o mamă

iar dacă tot ești așa hotărât
du-te
dorule
nu te mai uita la noi
amărâții aștia care ne agățăm de viață
ca de o limbă de șarpe veninos
du-te frate și bea cu mica și cu ticu
până ne vom împăca și noi cu nesfârșirea

de Tudor Gheorghe Calotescu

Congresul internațional al fricii

Carlos Drummond de Andrade


Pentru moment nu vom mai cânta iubirea,
ce s-a refugiat mai adânc decât subteranele.
Vom cânta frica, cea care face sterpe îmbrățișările,
nu vom mai cânta ura fiindcă ea nici nu există,
există doar frica, părintele și însoțitorul nostru,
uriașa frică de sertoes, de mări și deșerturi,
frica de soldați, frica mamelor, a bisericilor,
vom cânta frica dictatorilor, frica democraților,
vom cânta frica de moarte și frica de după moarte,
după care o să murim de frică
iar pe mormintele noastre vor răsări flori galbene și înfricoșate


traducere Dinu Flamand

Autoportret în a patra dimensiune - Nichita Stănescu


Inconjurată de luciul rămas
din retragerea ploilor spre mare,
sfera își lua de la inima mea
bun rămas
rostogolindu-se-n zare.
De la ochi, rombul culcat
la revedere își luă, zise-adio,
și se făcu scut, se făcu zigurat,
în cinstea trufașei de Clio.
Eu primeam toate astea cu calm,
țeapăn și fără mirare văzută,
deși arsese ca de napalm
geometria intimă, știută
numai și numai și numai de mine,
când am fost și Arhimede și-am fost și nisipul...
Fără sferă și fără romb, în ruine
fumegător îmi e chipul



Acasă nimanuia - Nichita Stănescu


Acasa nimanuia mi-am culcat
fluturele si paianjenul.

Nu va mai inmultiti, - am strigat la ei,
hraniti-va cu raze!

Fluture tu, sa visezi ovale!
Paianjane tu, sa visezi cifra sapte!

Acasa nimanuia mi-am pus
stele verzi ale durerii, in durere,
si aerul pe care-l mai am ,
In respiratia pietrelor, l-am pus.

Mi-e caine de pisica
si atat de cald de inghetare,
cum nu mi-a fost niciodata!

Acasa nimanuia
m-am stres pe mine insumi
cu un burete taios.

Ipocriți
Judec prea aspru sau sunt prea modest
Sunt dus cu pluta sau scos din context
Nu-mi place banul, ba chiar îl detest
Muncesc din plăcere, din plăcere trăiesc
Sunt ipocrit, eu nu am nevoi
Mizerie-n jur, mizerie-n noi
Sentimente multiple, iubire și ură
În vene-adevăr, pe buze minciună
Întortocheați pe străzi încâlcite
Cu bastoane de orbi, călcăm înainte
Strivim sentimente scăldate-n noroi
Găsim “bogăția”, ne pierdem pe noi
P.D.I 27.04.2019

Umbre albe grele de viață-n cireș
să nu lăsăm umbrele vechi să ne scoată din pepeni
să putem degusta în lumină liniștea câmpiei
dimineața când roua stă să dospească

la țară
timpul nu se rostogolește la vale
ci curge la pas așa cum urcă
la deal un car tras cu boi

în cramă moș Ion
trage-n damigeana burtoasă
un vin rubiniu
astăzi are musafiri la masă
umbrele străvezii ale celor ce nu mai sunt


soarele pare ca-nlemnit pe cer
în această dimineață
acompaniată
de gânguritul unor porumbei
îndrăgostiți

umbra iubitei mele își clipocește degetele în
roua tremurătoare din colțul ochiului
unui melc turmentat
un greier roz bate toaca pe surâsul
ei arămiu încrustat cu rubine
un surâs de giocondă
sulemenită în foi de viță

de Mihai Ciobanu

Jumătate din inima mea, prieteni, este obosită
De-atâta fericire strânsă pe care-o poartă-n ea;
Deși cântecele voastre-s vesele și ora-i însorită,
Iar spiritul vostru avântat precum în zbor o rândunea,

O muzică fermecătoare sosind de dincolo mă bântuie,
La ușa mea musafiri din alte zile vin să sune
Și-n ureche un cor neauzit insinuează-o melodie:
Vremurile de-Altădată-au fost cele mai bune.




de James Whitcomb Riley, traducere de Petru Dimofte

Uneori pun lupa


Uneori pun lupa pe un pic de seară
Și privesc adâncul rămuros și viu
Uneori bat ritmul de argint și scriu
Despre frunza vieții neagră și amară

Alteori cu boarea unei reci litanii
Caut într-o carte să mă limpezesc
Pentru că îmi pare cerul nefiresc
Când se toacă viața când se toacă anii

Vine oastea blândă să lovească blândă
Trestia din deltă aurind spre țărm
Și-n nesăbuință stânca o mai sfărm
Cu un val de aer care se cufundă

Nu știu cine știe că visez că-mi place
Tolănit în cartea cu povești să plâng
Pentru că și somnul stă pe malul stâng
Dezvelit de timpul care se preface

Uneori pun lupa


Uneori pun lupa pe un pic de seară
Și privesc adâncul rămuros și viu
Uneori bat ritmul de argint și scriu
Despre frunza vieții neagră și amară

Alteori cu boarea unei reci litanii
Caut într-o carte să mă limpezesc
Pentru că îmi pare cerul nefiresc
Când se toacă viața când se toacă anii

Vine oastea blândă să lovească blândă
Trestia din deltă aurind spre țărm
Și-n nesăbuință stânca o mai sfărm
Cu un val de aer care se cufundă

Nu știu cine știe că visez că-mi place
Tolănit în cartea cu povești să plâng
Pentru că și somnul stă pe malul stâng
Dezvelit de timpul care se preface

Bujor Voinea