COPIL ABANDONAT...

Buna ziua!
Povestea mea incepe printr-o vizita la un spital, la sectia de pediatrie, unde sunt copilasi nascuti si abandonati in spital. Am fost sa le duc scutece si hainute.
Am intrat sa ii vad. Acolo sunt copii intre 3 luni si aproape 2 ani. Sunt copilasi pe care parintii i-au lasat in spital si pe care vin sa iau inapoi la cateva luni pentru a-si incasa alocatia de la stat.
Teoretic, ei nu sunt copii abandonati, dar practic merg acasa cu parintii lor 1-2 zile la cateva luni si atunci pentru alocatie si nu ca li s-ar fi facut dor de ei.
Asa cum se obisnuieste in Romania, acei copii nu au statut de copii abandonati pt ca Protectia copilului nu s-a sesizat inca pentru a incepe procedurile de declarere a abandonului.
PROBLEMA PENTRU CARE V-AM ABORDAT ESTE ALTA:
Dintre toti 17 copilasi de acolo, unul de 1 an si jumatate mi-a intrat la inima...are aceeasi varsta ca si baietelul meu...
M-a cucerit si de 2 saptamani nu mai sunt om. Merg periodic la spital, ma joc cu el, ii duc jucarii de la copilul meu, il sterg, il spal....totul e minunat, dar cand plec plange cumplit, se uita in ochii mei, ma cheama inapoi... e groaznic!!!
Am vorbit cu sotul meu si din multe rationamente nu putem adopta acel copil, chiar daca ar fi fost adoptabil....
Mi se rupe sufletul, ma gandesc numai la acel copil. Fara sa vreau si in disperare de a citi despre adoptie, de a ma revolta pe autoritati, de a lupta sa fac ceva pentru acei copii, am ajuns sa imi neglijez copilul meu.
Am vrut sa nu ma mai duc la el, dar ma uit la pozele lui si mi se sfasie inima de dor.
Daca merg, se bucura, ne jucam, dar plange 2-3 ore dupa ce plec...
Pe de alta parte, eu nu mai sunt om. Ma gandesc mereu la el, in ce conditii sta, ce mananca, cat e de singur, trist si nefericit. Sotul mi-a interzis sa mai merg pentru ca plang in continuu.
Nu stiu cum e mai bine... mi-e frica sa nu imi neglijez familia mea. Deja simt ca copilului meu ii este dor de mine.., de prezenta si disponibilitatea mea psihica.
.
Va rog, daca cineva are cunostinte in psihologia copilului, sfatuiti-ma cum e mai bine sa fac, pentru sufletul copilasului acela, dar si pentru sufletul meu.

Daca aveti deja un copil si nu va intelegeti sa-l adoptati pe acela, incearca sa uiti de cel din spital si sa ai grija de al vostru, pana la urma asta conteaza.
Da foc la poze. Pana la urma cel din spital se va obisnui cu ideea ca a fost ceva trecator, este foarte mic.

Mai asteapta si alte pareri .

Edited by reventon, 23 October 2012 - 20:28.

 omomo, on 23 octombrie 2012 - 20:14, said:

am trait ceva asemanator.am adoptat doi copii(gemeni fata si baiat )acum vreo 10 ani. cand am fost prima data sa-i vedem la fel s-a intamplat ....la plecare plangeau copilasii,plangea nevasta,plangeau asistentii.... in doua saptamani i-am luat acasa (noi nu putem avea copii) si azi sunt in clasa a sasea si sincer nu regret nici macar un minut actiunea de acum 10 ani. se pare ca in cazul tau sotul nu e de acord .oare ar fi de acord sa mearga si el sa-l vada ? poate ,poate ......oricum cred ca ai o inima mare si o minte lipsita de prejudecati.SUCCES!

Edited by unchiujim, 23 October 2012 - 20:41.

 unchiujim, on 23 octombrie 2012 - 20:40, said:

Nu vrea sa mearga. Mi-a zis ca ar suferii si el lafel ca si mine. Refuza sa adoptam un alt copil pentru ca ne va fi foarte greu din punct de vedere financiar. E de parere ca ar trebui sa ne concentram pe a-i oferii tot ce se poate copilului nostru...
Mi se rupe inima si nu stiu cum sa mai impart, ce e mai bine sa fac...pentru toata lumea

omomo, poti avea copii in continuare (sunt destule cazuri, unde din cauze de sanatate nu se mai accepta procreatia - legarea trompelor)? Daca nu si situatia financiara o permite, adopta-l. Daca nu e posibil acest lucru, inscrie-te la mame surogat - asistenti maternali (parca tine asistenta sociala) dar sub nici o forma nu neglija copilul tau. Apropos, ce varsta are copilul tau?

PS: Reactia sotului este cat se poate de normala (multi sau multe or sa spuna ca-s misogin, dar asa sta treaba in realitate)... Trebuie sa cresca copilul lui pentru care se zbate si mai trebuie sa creasca si "copilul altuia"... Aici trebuie discutat intre voi, fara certuri, fara reprosuri, cu foarte multe compromisuri... Acest al doilea copil va fi iubit de tine dar nu si de sot (nu asa cum ar trebui)...

Edited by c14h3r, 23 October 2012 - 20:51.

 c14h3r, on 23 octombrie 2012 - 20:48, said:

1 an si jumatate a zis mai sus.

Edited by -Diana-, 23 October 2012 - 20:50.

 c14h3r, on 23 octombrie 2012 - 20:48, said:

Da, eu pot avea copii, iar copilul meu e neglijat in sensul ca nu ma mai joc cu el 3 ore, ci ma joc 2, la modul asta, nu altfel.
Nu mai pot inscrie ca mama surogat pt ca sunt deja angajata, iar pt asta trebuie sa faci un contract de munca cu protectia copilului.
Oricum, copilul nu e adoptabil...
Baietelul meu are un an si jumatate, lafel ca si baietelul abandonat

Diana multumesc de atentionare.. Nu am realizat...
omomo, cine spune ca nu te poti angaja part-time? Atat statul cat si particularul pot angaja in part-time...  Angajat cu norma intreaga la actualul loc de munca si part time la stat... Ramane de rezolvat cu sotul care e un pic mai "conservator"... Problema financiara se rezolva din salariul part-time.... Problema casnica se rezolva ceva mai greu deoarece nu va mai fi acelasi timp acordat copilului propriu sau vietii conjugale...

Edited by c14h3r, 23 October 2012 - 21:00.

Bravo . Ai ajuns sa iti ignori propriul copil .
Baiat destept sotul tau . Stie ce vrea de la viata . Nu ca tine . Nu mi-o lua in nume de rau , dar sotul tau are dreptate . Renunta la ideea de a-l mai vedea vreodata sau a-l adopta . Tinand cont ca intervin problemele financiare cum crezi ca ii va fi fiului tau cand va ajunge la o varsta la care poate sa gandeasca de unul singur ? Iti zis eu . Din cauza neajunsurilor va ajunge sa nu il accepte pe fratele adoptiv . Se va gandi ca e doar vina voastra pentru ca nu are tot ce vrea si nu ii satisfaci toate nevoile din cauza ca tu a mai trebuit sa aduci inca o gura in plus in casa . Iar cand sotul tau ii va spune baiatului vostru ca el nu a fost de acord cu inca un copil din cauza banilor sigur nu o sa te vada cu ochi buni atunci cand o sa ii spui NU de fiecare data cand va avea nevoie de ceva .

fă reclamaţie la protecţia copilului şi poate că devine "adoptabil" ???

altfel... gîndeşte-te că, faptul că plînge după ce pleci, nu e f. relevant, poate plînge şi al tău cînd pleci de lîngă el noaptea. Contează mai mult că ai stat cu el şi te-ai jucat, decît că ai plecat... şi ai revenit. E totuşi mic, nu înţelege mare lucru, nimeni nu are amintiri de la vîrsta aia

 emyboy, on 23 octombrie 2012 - 21:03, said:

Asta e ceva foaaaaaaaaaaarte relativ. Nu rezultă de loc că va fi aşa. Au fost nenumărate cazuri cînd a fost exact pe dos, neajunsurile să-i unească mai mult pe membrii famililei, adoptaţi sau nu. Unii copii îşi iubesc părinţii iar alţii nu, şi aceştia din urmă pot inventa şi motive false să nu-i iubească, dacă nu există motive adevărate.

Eu am crescut singur la parinti . Si inca de cand eram mic (pe la 5 ani) si ma intreba mama daca mai vreau un frate sau o sora ii ziceam ca am sa il omor . Pare sadic si egoist , dar nu vroiam pe nimeni care sa imi fure atentia la acea varsta . Totusi trebuie sa recunosc ca e bine sa fii unicul copil . Ai multe avantaje . Parintii iti ofera mai multe si nu apar diferentele pe care le fac unii parinti intre copii lor pentru ca esti unicul si nu au cu cine te compara . Pana la urma tot ce au mai bun de oferit ofera doar la unul singur . Stiu ca inca pare egoist ce spun , dar asta e . Asta sunt eu .

 omomo, on 23 octombrie 2012 - 20:45, said:

la naiba cu problemele financiare!(nici noi nu avem o situatie financiara extraordinara dar ne decurcam)nu cred ca stea sunt adevaratele motive dar daca nu e adoptabil eu zic sa uiti si nu -l mai vizita. ii faci si lui rau dar si tie.

Eu am alta parere.

DACA simti ca copilul ala trebuie sa creasca langa tine, fa tot ce poti pt el.

Imi amintesti de mine acum multi ani cand faceam practica in spital si am gasit un copilas de 8 luni care imi era drag ca ochii din cap. Asta se intampla acum multi ani.
Am vrut sa il adopt, dar nu puteam financiar, eram necasatorita si nu aveam nici job, eram in scoala.
Am mers o perioada la el, zi de zi, ii dadeam de mancare, il spalam, stateam cu el, vorbisem sa-l iau wkd acasa...
Am renuntat la el cand mi-am dat seaman ca nu il pot ajuta cum as vrea.
Sper din suflet sa fie bine, sa fi nimerit intr-o familie normala si iubitoare.
Am mustrari de constiinta ca l-am lasat acolo.

 unchiujim, on 23 octombrie 2012 - 21:16, said:

Defapt isi face mai mult rau ei decat copilului . La un an jumate copilul va uita destul de repede de ea .

Vad ca discutia a degenerat...
nu ma intereseaza cum e sa fi singur, cat de egoist a fost nu stiu cine, sau nu cred ca conteaza cum am ajuns eu sa duc haine acolo.
Am cerut un sfat de specialitate (sau nu), dar din punct de vedere phihologic si afectiv.
Va rog mult, daca nu aveti asemenea povete, nu imi mai raspundeti. Nu ma intereseaza alte detalii
Va multumesc

 -Diana-, on 23 octombrie 2012 - 21:18, said:

Diana, asa-i ca te gandesti si acum la acel copil?
Ii facea rau plecarea ta, sau crezi ca e mai importat ca ai fost langa el si l-ai iubit, macar o perioada?

 unchiujim, on 23 octombrie 2012 - 21:16, said:

Te felicit pt ca ai adoptat si ai salvat 2 suflete nevinovate! felicitari!

Omomo,

era prea mic atunci ca sa stie ce se intampla cu el, nu a suferit ca am plecat.
Imi aduc aminte ca il invatam sa mearga, ca am fost langa el cand facea primii pasi.
L-am iubit o perioada da ce folos daca am plecat?