Povestea unui ratat

Viata este un dar.Este unul dintre cele mai vechi clisee,care pe mine ma irita pur si simplu.Eu consider ca viata mea este un chin si mi-ar fi placut  sa am posibilitatea de a alege atat la venirea pe lume ,cat si la parasirea ei.De ce e viata mea un chin?Pentru ca am loc de munca,familie si sunt sanatos tun(cu exceptia capului).Am o povara pe suflet pe care o port din copilarie si rabdarea mea s-a mistuit.Ma urasc cel mai mult pe lumea asta.De vreo douazeci de ani ma rog sa-mi fie luata viata,dar se pare ca nu am indurat destul.Asta e ultima mea speranta:ca o sa mor cat mai repede.Suna ciudat,nu-i asa?Asa sunt eu:ciudat si prost,bautor si fumator inrait.Cum am ajuns asa?Asa a vrut soarta.M-am nascut intr-o familie obisnuita,care din punct de vedere teoretic ar fi trebuit sa ma iubeasca.De fapt am inteles acum la "batranete" din comportamentul lor,studiat pe o perioada mare de timp, ca ei chiar m-au iubit si ma iubesc si acum dar nu au stiut sa mi-o arate.De ce spun asta?Pentru ca de fiecare data cand greseam ceva sau faceam vreo prostioara imi aplicau corectii fizice.Lucrul asta mi-a afectat psihicul irecuperabil, in cardasie cu o soarta nefavorabila.Dar sa revin la firul povestii.Pana pe la cinci ani am fost un copil normal :vorbaret si impulsiv.Primul moment penibil din viata mea a fost acela in care in cadrul unui spectacol avand de recitat niste versuri,pe fondul emotiilor,m-am inrosit ca racul.Cum am devenit emotiv?Fiind oprit de catre parinti din orice activitate mai indrazneata,frica de a fi batut daca nu fac ceva bine,repetarea obsesiva a expresiei:"nu esti bun de nimic".Aviz tuturor parintilor:feriti-va sa-i repetati copilului vostru expresii de acest gen,sau sa-i scoateti in evidenta defectele pe care le are,ori sa-i dati exemple pe alti copii care fac anumite lucruri mai bine decat ai vostri.Dupa acel moment oameni" binevoitori" au avut grija sa-mi aminteasca destul de des despre faptul ca m-am inrosit.Mi s-a intiparit in memorie si a ramas ca o fobie permanenta fata de vorbitul in public...Deocamdata atat,daca o sa mai am chef o sa-mi continui povestea cu alta ocazie.Nu astept comentarii fata de ceea ce am scris,nici sfaturi gen :"du-te la pisalog(asa-i spun eu la psiholog),"viata e frumoasa" si alte clisee de acest gen,pentru ca la mine nu tin.Vreau doar sa citesc impresii ale celor pe care viata i-a dezamagit pana intr-acolo incat

Interesanta situatia ta!
Te-ai ''transformat'' intr-un emotiv de la evenimentul cu pricina?

In loc sa te gandesti ca sunt zeci, sute de alti oameni care o duc de n ori mai rau ca tine si nu se mai ...simt asa, sa nu zic plang...
Asa o vedeam pe una la OTV acu cateva zile...aia de a fost in accidentu cu Huidu. Atata se plangea vai vai mie ca nu ii mai aduce nimeni picioarele inapoi si ca niste proteze nu or sa o ajute si blabla...ok eu nu contest suferinta asta, dar ma gandeam de ex la un mosulet care isi face veacu pe la unirii (bucuresti). Ala saracu nu mai are picioare de la jumatatea femurului, si se taraste in ele toata ziulica, chiar si pe scari la metrou, n'are ce manca, n'are casa, n'are nimic...altul care din pacate e si foarte tanar, undeva in crangasi, el nu are picioare chiar de la bazin...e ala ce sa mai zica?

In loc sa ne bucuram de viata noi stam sa ne gasim nod in papura cat se poate de mult.

 betivan_ratat, on 24th October 2011, 18:30, said:

Pana acolo incat...?

Si totusi scrii pe aria de psihologie si psihiatrie.

Comentarii sunt deja, imi vei spune tu cat suporti si cat nu. Totusi am sa-i rog pe cei care o dau in misto-uri sa se abtina.

1. Eu nu rog pe nimeni sa se abtina. Continuati, dar sa nu va mirati ca nu puteti posta pe forum cam o saptamana.
2. Roua, sterge fara jena. Genul ala de posturi nu aduce nimic bun.
3. Initiatorule, daca nu vrei comentarii, de ce nu-ti faci blog? Ce vrei, de fapt?

Edited by adadoi, 24 October 2011 - 20:56.

poti sa dai vina pe parintii tai pana mori, adevarul este ca dupa o anumita varsta esti singurul responsabil de viata ta. aa, ca tie iti e lene sa te ridici si ti-e mai comod sa dai vina pe ai tai? nu cumva e vina ta? daca poti sa gandesti suficient incat sa gasesti radacina raului, sunt sigura ca poti sa gandesti si cat iti trebuie ca sa-i gasesti o rezolvare.

 adadoi, on 24th October 2011, 21:55, said:

Vreau sa fie o lectie de viata pentru actualii si viitorii parinti,dar si pentru cei care din necunostinta de cauza,aflandu-se in anturajul unui rusinos,ii amplifica acestuia starea de jena si disconfort prin expresii de genul:"Vai ce te-ai inrosit,saracul de tine".Cu rautaciosii nu este nimic de facut.Ei vor continua sa-si batjocoreasca semenii razand pe seama defectelor acestora din urma cu o satisfactie pe care eu nu o sa o inteleg niciodata.

Ce sa zic, copilarie cu corectii fizice am trait si eu. Dar corectii care ma bagau in spital, erau vremurile cand nimanui nu-i pasa de nimeni... Am avut o perioada de extrema emotivitate, dar a trecut. La maturitate viata mea a luat un curs firesc dar eu ramasesem ancorata in trecut cu multe din suferintele psihice acumulate. Asa am trait 10 ani si ceva pana cand am aflat ca am o boala urata care se trateaza greu. Am inceput lupta cu boala iar atentia mea a fost captata de noua problema. Au fost momente lungi de meditatie la tot ce a fost in trecut iar acum, cand sunt aproape de capatul drumului in vindecarea fizica ma simt usoara sufleteste si regret anii traiti in amintiri urate cand prezentul era frumos. Cateodata ma gandesc ca boala mi-a fost data ca sa reusesc sa ma maturizez, sa evoluez ca om.
Sunt acolo, undeva amintirile, nu vreau sa le readuc la viata, nu vorbesc copiilor mei despre asta tocmai ca sa nu-i fac sa sufere si sa aiba o impresie rea despre bunicii lor. Nu-ti spun sa uiti ca asta nu poti, dar incearca sa te ancorezi bine in prezent si amintirile astea se vor estompa si usor, usor vei deveni mai putin critic cu tine insuti.
Mai vorbim.

 darkangelo, on 24th October 2011, 22:03, said:

Nu dau vina pe parintii mei,eu sunt singurul vinovat.Pentru ca m-am nascut.Responsabilitatea,pentru formarea caracterului si pentru comportamentul viitorului adult este in cea mai mare parte a parintilor.O sa explic intr-un mod simplu pe care sa-l intelegi si tu,dar si ceilalti actuali sau viitori parinti.   [indent=1]La nastere creierul copilului este aproape gol,nu contine decat informatii instinctuale.Acest copil este ca un calculator fara soft.Functioneaza acesta?Nu.Se programeaza el singur cumva?Nu.Este nevoie de un programator care sa-i introduca datele de functionare si cu cat acestea sunt mai avansate cu atat calculatorul va functiona mai bine.In cazul copilului cine credeti ca este"programatorul"?Oare nu cumva este parintele?Informatiile principale si care vor ramane cele de baza in functionarea creierului unui om sunt imprimate de catre parinti.Copiii nu se nasc nici emotivi,nici tupeisti.Sunt toti la fel.Comportamentul lor ulterior va fi cel imprimat de catre parinti.Bineinteles ca de la o anumita varsta creierul incepe sa se dezvolte singur, iar acesta este momentul in care eu il compar cu o constructie.Daca fundatia este buna,rezistenta, pe ea se va putea construi ceva durabil si impozant.Daca in schimb fundatia este prost facuta,slaba ce credeti ca se va putea construi pe ea?Va spun eu.Ceva de genul "manastirea lui Manole" care se va narui cu toata straduinta mesterului.De "fundatia" creierului copilului cine este oare responsabil?Parintele.

[indent=1]   Asadar "meseria'' de parinte e una foarte importanta.Tratati-o cu toata responsabilitaea.Nu va bateti joc de copilul vostru.Mai bine nu il faceti.Pentru ca va ajunge un ratat,iar voi ii veti spune ca este doar responsabilitatea lui pentru a nu purta voi povara vinovatiei.

Eu am 2 copii, doar noi ii crestem si totusi sunt diferiti. Copiii se nasc cu un temperament specific, dat de bagajul genetic. Acest comportament trebuie urmarit, corectat si directionat de catre parinti. Copiii sunt educati de parinti, dar informatiile si le culeg si din gradinita, scoala de la joaca nu doar de la parinti.
Nu esti tu singurul vinovat, nu ai cum, foarte multi sunt vinovati. Doar in noi sta puterea de a depasii frustrarile si tristetile.

 gani, on 25th October 2011, 09:40, said:

In familiile cu doi copii,din ce am observat eu primul e mai cuminte si mai retras ,iar al doilea e exact opusul.Am dedus si motivele,iar d.p.d.v. al meu nu este vorba despre bagajul genetic ci despre faptul ca parintii il rasfata mai mult pe cel mic,il cearta mai mult pe cel mare cerandu-i sa fie cuminte ca el este mare acum si trebuie sa se comporte in consecinta.Celui mai mic i se acorda mai multa atentie,iar cel mare trage concluzia ca pe el parintii nu-l mai iubesc din pricina celui mic,un lucru destul de periculos,deoarece  ar putea duce la razbunare.Ar mai putea fi vorba despre faptul ca parintii s-au maturizat si au mai multa rabdare cu al doilea.Un alt motiv pentru care cel mare poate deveni mai serios,retras este acela ca este pus de catre parinti sa aiba grija de cel mic,iar asta il maturizeaza fortat schimbandu-i comportamentul.Nu-i o regula asta ca primul copil sa fie asa,dar in orice caz cel care e mai cuminte si mai retras e cel cu care parintii au fost mai severi si mai seriosi.Pentru ca in prima instanta copilul este ca o "maimuta" si isi imita parintii.Daca acestia sunt seriosi si el va fi asa,daca sunt jucausi si glumeti asa va fi si copilul.Cand va merge la gradinita si la scoala,fundatia creierului este deja terminata.Pe ea doar se vor cladi urmatoarele nivele de informatii.

 planner26, on 24th October 2011, 18:37, said:

[indent=1]Eram deja emotiv din cauza severitatii parintilor,dar manifestari ca aceea au aparut deoarece,parintii mei nu aveau habar despre psihicul unui copil.

 betivan_ratat, on 24th October 2011, 18:30, said:

Vad ca nu astepti astfel de comentarii, dar totusi, ai incercat macar sa consulti un psiholog? Macar doua sedinte, asa ....de proba.

Voi continua,cu permisiunea voastra.

    

Revin la momentul cu serbarea respectiva.Era un eveniment important,pentru ca se desfasura la Palatul copiilor cu multi spectatori.Cum credeti ca m-au incurajat parintii mei inainte de acest eveniment?Sa ma straduiesc sa invat bine poezia,sa nu care cumva sa gresesc pentru ca aparea cureaua in ecuatie si razand pe seama mea,ca in cazul in care o sa gresesc o sa vada toata lumea ce prost sunt.Asa cum am spus,evenimentul mi-a ramas intiparit in memorie si mi-a creat fobia de a vorbi in fata mai multor persoane.Acum nu as vrea sa credeti ca parintii mei erau niste monstri.Nici vorba.Ma iubeau, dar in felul lor.Adica in momentele in care stateam cuminte ma iubeau.Dar asa cum am spus nu aveau cunostinte despre cum trebuie sa se comporte un parinte cu copilul lui,cum sa-i arate ca este iubit si nu aveau nici rabdare.

  

Episoadele corectionale erau dese deoarece ca orice copil faceam multe pozne.Am avut ghinionul sa am si o soarta de tot rahatul ceea ce iarasi m-a afectat mult.De ce spun asta?Pai cum altfel se poate intampla ca atunci cand esti intr-un grup de oameni ,piatra trasa dintr-o prastie nu se stie de catre cine sa cada tocmai in capul meu,cand ma aflam in mijlocul unei multimi de cateva sute de persoane.Si asta s-a intamplat de doua ori.Puntea pe care trec mai multe persoane se rupe doar cu mine.Lista cu ghinioane e lunga si nu vreau sa mi-o amintesc.Lucrul asta m-a facut sa devin superstitios.Si mi se intamplau destul de des episoade de genul asta.Inchid paranteza.

Am inceput scoala.Parintii mei erau obsedati de-a dreptul ca eu sa invat bine.Obsesia asta am observat-o si o observ si acum la parintii care nu avut rezultate bune in scoala si isi terorizeaza copiii sa invete bine.Ce vreau sa demonstreze cu asta?Nu stiu.Poate vreau sa-si mascheze propria mediocritate si neputinta.Din cauza invataturii,nu prea am "luat-o pe cocoasa" ,pentru ca am o capacitate de memorare buna si astfel am fost premiant fara sa ma omor prea tare.Viata era frumoasa.Ca orice copil uitam repede momentele triste,aveam multi prieteni ma jucam,citeam...Orgoliul imi era "gadilat" si de faptul ca eram admirat pentru rezultatele bune la invatatura,iar profesorii aproape ca ma rugau sa particip la olimpiadele materiilor personale.Totusi,in timp in loc sa evoluez in plan psihic am involuat,astfel ca pe la 14 ani am devenit mai retras si cu mult mai timid decat inainte.Cred ca si din cauza ca deja se inchegau relatii de prietenie intre baieti si fete,iar eu nu eram deloc pregatit pentru asta.Roseam foarte des si asta m-a facut sa ma ascund in casa,gasindu-mi ca remediu cititul.Inainte eram vorbaret,acum eram tacut,desi as fi avut multe de spus pentru ca aveam o cultura generala "beton".A mai venit si revolutia,iar eu nu ma puteam integra nicicum in noua societate.Dupa revolutie scoala si-a pierdut din importanta,era momentul sa fi smecher,descurcaret ceea ce pe mine nu ma caracteriza.Mai era un lucru pe care eu nu-l intelegeam,la vremea aia.Parca toti batausii aveau treaba cu mine.Primeam scatoalce si cuvinte grele,batjocura cat cuprinde,si ma intrebam:ce au toti cu mine,cand eu sunt cel mai linistit?Voi ce credeti?Eram mic de statura si pirpiriu,ca doara de la invatatura cum altfel sa fii?Din cauza asta eram tinta atacurilor,pentru ca nu aratam a om care sa poata riposta.Vazand ca invatatura nu mai are importanta,am lasat-o balta si m-am apucat de sport.Parintii mei nu mai erau asa curiosi de cum invat,aveam deja 16 ani.La 18 ani aratam total schimbat:20 cm in plus la inaltime si un corp care deja inspira teama eventualilor agresori.Am devenit putin mai increzator in mine,dar aveam un punct slab,fetele.In preajma lor si in discutiile despre fete roseam "ca o fata mare"(asta e una din expresiile mele" favorite").Prima data am facut dragoste cu o fata la 21 de ani.[indent=1]  [indent=1]Chestia e ca pana la un moment dat dat am tot sperat ca ma voi maturiza si nu ma voi mai inrosi la fata.Am incercat diferite metode gasite prin reviste, carti gen autosugestie,autocontrol,nu a mers nimic.Din momentul in care nu a mai existat nici speranta,pentru ca mi-am dat seama ca asa o sa fiu mereu am inceput sa ma urasc si sa-mi doresc moartea.Pentru ca mie nu imi place cum sunt si nici nu vreau sa ma obisnuiesc cu ideea asta.Atunci m-am apucat serios de baut si de fumat.Traiesc doar din inertie si sper sa mor cat mai repede.La starea asta a mea a contribuit si societatea actuala,rautatea din oameni si singurul lor tel de a se imbogati.Asta o spun pentru ca sunt subiectiv.D.p.d.v. obiectiv eu sunt cel vinovat pentru ca nu ma pot adapta cerintelor societatii actuale si de aceea sunt un RATAT...

 betivan_ratat, on 25th October 2011, 08:31, said:

Ai foarte mare dreptate. Din pacate, numai cei care trec prin asa ceva inteleg, de la restul, de la cei care au fundatia buna, nu o sa auzi decat comentarii de genul 'treci peste!'.

Pai cam asta trebuie sa faca: sa treaca peste. Oamenii ca rosesc repede nu sunt monstri, sunt tot oameni, doar ca mai sensibili. Poate prea sensibili. Fetele prefera baietii sensibili in locul celor macho cand e vorba de casatorie...
Nu inteleg de ce esti ratat, pentru ca esti emotiv? De ce vrei sa mori?

Nimeni nu e adaptat societatii, unii doar se prefac.

Poti continua fara probleme viata de ratat, ai cel mai important lucru, o scuza valabila. In ce tine de personalitate poti sa fii exact ceea ce vrei sa fii. Nu costa, nu doare.

Am si eu un tata agresiv mai mult verbal, este genul care tipa la mine si ma face obraznic !! LOL buna asta, ca nu ii raspund ce vrea sa auda el ca sa-si slefuiasca in continuare preconceptiile lui demodate si increzute, dar, am invatat amandoi sa ne intelegem intr-o masura. Ca oameni suntem.
Citez un profesor din facultate care spunea asa : parintii nu ti i-ai ales, ii iubesti indiferent de ce ti-ar fi facut, dar, SOCRII ti-i alegi tu cu mana ta  
Asta ma face sa cred ca tu nu ai familie absolut deloc, de ce minti ma?

Edited by bfg2008, 25 October 2011 - 14:06.

 richelieu, on 25th October 2011, 11:36, said:

  Din experienta mea de viata si din ce am citit am tras urmatoarea concluzie despre psihologi.Sa presupunem ca exista un rau adanc.De o parte esti tu singur,nestiind sa inoti,iar de cealalta parte restul lumii.Pe malul celalalt se afla psihologul,care te intreaba daca ai bani(el stie sa inoate).Ii raspunzi ca da,iar el iti spune sa-i legi de o piatra si sa-i arunci la el.Dupa ce faci lucrul asta,incepe sa-ti explice el cum sa dai din maini si din picioare ca sa reusesti sa treci raul.Unii fac asta,dar dintre ei se mai si ineaca.Altii reusesc.Ca sa afli proportiile cauti pe net cazuri de sinucidere cu oameni care faceau terapie la pisalog.Unul ti-l spun eu Marylin Monroe.Insa mai exista o posibilitate.Apare un prieten pe malul celalalt al raului.Si el stie sa inoate la fel ca psihologul,insa spre deosebire de acesta el trece raul la tine si te ajuta sa-l treci.Acum tu pe cine preferi? Pe pisalog,sau pe prieten?