Credinta Ortodoxa

In mod normal, pe la biserici/manastiri sunt oameni.
Deci da.

Dacă vom rămâne încătuşaţi în propriile noastre concepţii ne vom îmbolnăvi. Trebuie mai întâi să ne limpezim înlăuntrul nostru care este raţiunea pentru care trăim. Este reală căutarea lui Dumnezeu? Este reală biruinţa asupra morţii? Este adevărată dorirea noastră pentru tămăduire? Dacă da, atunci Dumnezeu ne va da altă abordare. Prima simţire care apare din această abordare este libertatea, nu vom mai fi neliniştiţi dacă vom reuşi sau dacă vom avea un eşec pentru că nu este vorba doar de o baricadare religioasă a noastră cu un conţinut psihologic ci, dacă noi am învăţat cu adevărat calea duhovnicească, este o abordare adevărată a lui Dumnezeu.

Sufletul necercat se teme de ispite. Însă, când învaţă să treacă de ele, atunci dobândeşte îndrăzneală în nădejdea tare în Dumnezeu. Atunci nu se mai teme de nimic, nici de înfrângeri, nici de scârbe sau de boli, nici de umilire şi de prigoană. Însă este cu neputinţă să ajungi la această stare fără mulţime de războaie şi nenumărate ispite. Scârbele, pentru un suflet iubitor de Hristos, sunt hrană. Scârbele ne oferă posibilitatea de a ne manifesta iubirea pentru Dumnezeu. Atâta vreme cât sufletul nu a fost cercat prin scârbe, atâta vreme cât nu a priceput că posibilitatea oferită de a pătimi pentru dumnezeiasca poruncă arată iubirea imensă şi nespusă a Creatorului pentru noi - iubire care, prin mijlocirea acestei căi a pătimirii, ne înalţă la starea dumnezeiască - până atunci el rămâne la starea copilărească, nesocotită sau înţeleaptă doar în chip virtual, nevrednic fiind de cereasca Împărăţie.
Nu te grăbi. Trebuie mai multă lăsare în voia lui Dumnezeu şi mai puţine reflecţii asupra modalităţii de a ne statornici cât mai bine. Și mai sunt multe elemente de care nu ţinem seama în reflecţiile şi presupunerile noastre. Astfel, ne înşelăm asupra multor lucruri, însă nu poate fi altfel. Vom vedea mai târziu aceasta.

Postul se ține doar cu ajutorul lui Dumnezeu. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Omenește vorbind, e foarte greu, dacă nu chiar imposibil de revenit la simplitate și cumpătare. Postul nu este un scop în sine, o încordare a voinței sau o testare a limitelor. Sigur, el este și un exercițiu de libertate. Când ne propunem să postim, adică să disciplinăm toate simțurile noastre, să ne ținem mintea departe de atâta nor de influențe, atunci constatăm cât de (ne)liberi suntem. Conștientizăm că, de fapt, sunt multe lucruri care ne leagă de această lume și suferim de multe adicții, chiar dacă mai puțin vizibile ca, spre exemplu, alcoolismul. Încât postul este un soi de luptă de eliberare a sufletului și a trupului de sub orice fel de putere străină. De altfel, postul ne și ajută să redevenim stăpâni peste viața noastră, peste trup și peste mintea noastră. Dar, mai presus de toate, postul este un loc de întâlnire cu Dumnezeu: eu postesc pentru că acesta este un mod de a mă conecta la dumnezeire, de a relaționa cu Dumnezeu. Ca și rugăciunea sau împlinirea altor precepte evanghelice, postul îmi deschide ușa Împărăției, ușa unei alte realități decât cea pământească (dar care o înglobează pe aceasta). Iar postul poate fi ținut doar dacă Îl rog pe Dumnezeu să-mi dea putere să-l țin, dacă Îl las pe El să-mi revigoreze puterile mele slăbite, pervertite chiar, de atâta „înlumire”.
Părintele Constantin Sturzu

Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm, ajungem să-l necinstim… Ucenicul bun este omul care are mintea îndreptată către Dumnezeu și care caută răspuns de la Dumnezeu, nu de la om, dar care se duce la om ca să primească răspunsul lui Dumnezeu. Dar când mergi la duhovnic, trebuie să mergi având atenția îndreptată la Dumnezeu, să te rogi ca duhovnicul tău să-ți dea cuvânt, să fii atent lăuntric, să prinzi, să înhați primul cuvânt, prima mișcare a inimii – ăla e cuvântul pentru tine! Taina lui Dumnezeu este cea care trebuie să lucreze. Înainte de orice, terenul ești tu, pregătește-te, iar dacă tu te rogi și Îi ceri lui Dumnezeu, cel către care te duci poate să fie un duhovnic mare sau poate fi un gâgă - mă iertați că folosesc acest cuvânt, de fapt la mine însumi mă refer -, dar dacă faci asta, pentru tine acel om va fi un proroc. Să-l cinstești, dar să nu-l idolatrizezi, aducându-ți aminte că duhovnicul e ca un telefon: nu cu telefonul vorbești, ci cu Dumnezeu, prin duhovnic. Cinstim pe duhovnic, dar dacă-l idolatrizăm, ajungem să-l necinstim.
Părintele Rafail Noica

Să ne păstrăm pacea lăuntrică cu orice preț. Omul trebuie să se supună voii lui Dumnezeu, după cum îi este lui rânduit. Să fie mulțumit, să dea slavă lui Dumnezeu pentru toate. Dacă cere de la sine prea mult, atunci omul se chinuie singur. Nu trebuie să ceară prea mult, ci să primească totul ca din mâinile lui Dumnezeu. Imediat ce se liniștește, iată mântuirea lui.
Omul se încarcă singur cu gânduri care nu-i sunt de folos, căci el nu poate face nimic. El poate să cugete asupra binelui, dar a face bine fără Dumnezeu, nu poate. Numai cu puterea dumnezeiască putem face binele, căci singur Dumnezeu este bun. În El se află toată bunătatea și milostivirea. Slavă lui Dumnezeu, că Domnul este pretutindeni prezent și ajută pe fiecare, pe cel slab și pe cel tare.
Totul este cu putință cu ajutorul lui Dumnezeu. Când omul se adresează din inimă lui Dumnezeu, aceasta este o energie incredibilă cu care el poate să pună în mișcare tot ceea ce există. Poate opri soarele. Poate face minuni. Este de necrezut. Căci Dumnezeu este pretutindeni prezent.
Părintele Tadei de la Vitovnița

Mai demult mergeam la o doamnă româncă bolnavă de cancer dintr-un spital cu boli terminale și în salon cu ea era o altă doamna, americancă, la care în fiecare zi venea în vizită fiica ei și îi făcea unghiile, îi coafa părul. Și am întrebat-o pe fiică: „Doamnă, dumneata faci un sacrificiu extraordinar; deși ai doi copii, în fiecare seară vii aici și te ocupi de mama dumitale; dar oare nu este mai bine să o iei acasă? Vii de la serviciu, o găsești acasă, cu copiii, toți împreună…”. Și mi-a răspuns: „Nu, Părinte, eu nu vreau ca fiii mei să o vadă pe mama decăzând, devenind tot mai bătrână, tot mai urâtă, tot mai pierdută cu mintea. Nu vreau să aibă imaginea această!”.
Așa se explică de ce la americani este înfrumusețat cel ce moare și arată mai frumos decât arată în viața lui. I se întinde pielea, îi vopsesc obrajii și buzele… Am văzut că și la noi se mai face așa. Dar la noi nu era așa, căci noi trebuie să avem sentimentul morții. Viață noastră se continuă în moarte. Dacă n-avem acest sentiment înseamnă că nu îl avem nici pe cel de viață veșnică, și atunci nu mai există Dumnezeu, nu mai există nimic… Noi trebuie să știm ce se întâmplă cu noi la sfârșitul vieții. Moartea este frumoasă, nu este urâtă din punct de vedere spiritual. Dacă am trăit o viață frumoasă, avem o moarte frumoasă. Dacă am trăit o viață rea, meschină, plină de răutăți, avem o moarte urâtă.
Nimic din lumea aceasta nu ne însoțește dincolo de mormânt. Toate, inclusiv prietenii, familia, inclusiv cei care au spus că sunt gata să moară pentru noi, sau care ne-au spus „te iubesc mai mult decât sufletul meu”, până la groapă te iubesc. De acolo ești singur. Numai tu și faptele tale. Să va aduceți aminte de această singurătate extraordinară după punerea în mormânt. Extraordinară! Ești singur, singur! Nimeni nu mai pledează pentru tine. Singura pledoarie este a îngerului bun care spune: Stăpâne, omul acesta a făcut un lucru bun, iartă-l!
Părintele Gheorghe Calciu

Pentru aceasta, eu Pavel, întemniţatul lui Iisus Hristos pentru voi, neamurile,
Dacă în adevăr aţi auzit de iconomia harului lui Dumnezeu care mi-a fost dat mie pentru voi,
Că prin descoperire mi s-a dat în cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt.
De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos,
Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci, prin Duhul:
Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare (cu iudeii) şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună-părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie,
Al cărei slujitor m-am făcut după darul harului lui Dumnezeu, ce mi-a fost dat mie, prin lucrarea puterii Sale;
Mie, celui mai mic decât toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta, ca să binevestesc neamurilor bogăţia lui Hristos, de nepătruns,
Şi să descopăr tuturor care este iconomia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Ziditorul a toate, prin Iisus Hristos,
Pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri,
După sfatul cel din veci, pe care El l-a împlinit în Hristos Iisus, Domnul nostru,
Întru Care avem, prin credinţa în El, îndrăzneală şi apropiere de Dumnezeu, cu deplină încredere.
De aceea, vă rog să nu vă pierdeţi cumpătul, din pricina necazurilor mele pentru voi; ele sunt slava voastră.
Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos,
Din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ,
Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru,
Şi Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire,
Ca să puteţi înţelege împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi înălţimea şi adâncimea,
Şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu.
Iar Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi,
Lui fie slava în Biserică şi întru Hristos Iisus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!
Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel

Starea de trezvie duce la libertate
1 din 2
Părinţii secolului al IV-lea din Egipt erau înscrişi într-o lucrare de pocăinţă, adică de viaţă şi de transformare, după acest cuvânt al Prorocului Iezechiel: „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (Iezechiel 18, 32). Dumnezeu îl cheamă pe fiecare la viaţă. El a venit să nimicească moartea, pentru a slobozi viaţa. Perspectiva oricărei nevoinţe este, în acest sens, sporirea vieţii. Scopul vieţii ascetice, ne aminteşte Wladimir Lossky, „nu constă într-o mortificare care ar tăia patimile trupeşti ci, mai curând, în dobândirea unei energii noi şi mai bune, care ar îngădui trupului cât şi duhului să se facă părtaşi vieţii harului”. Să fii părtaş la viaţa harului, acesta este scopul nevoinţei creştine.
Nevoinţa constă în a curăța izvorul, în a îndepărta toate sedimentele care s-au format în jurul inimii. Nevoinţa este o cale de curăţire pentru ca inima să poată să se deschidă liber harului. Cale care este, de asemenea, dobândire a integrităţii fără de care nu există libertate. Cale ce trece prin harul conştientizărilor, printr-o privire clară asupra sinelui, printr-o cunoaştere aprofundată a propriilor stări sufleteşti, a propriilor lipsuri, slăbiciuni, răni, mizerii. Sfinţii Părinţi invitau la a vedea fără să judeci, la a îndrăzni o privire senină fără să moralizezi. Ei acceptau să-şi cerceteze în chip conştient stările lăuntrice, pentru a le cunoaşte dinăuntru, în scopul de a se elibera mai bine de ele. Ei s-au îmbogăţit astfel de o cunoaştere profundă a angrenajului sufletesc, dobândind discernământul.
Sfântul Ioan Scărarul scria în a lui „Scară”:
Să prindă curaj cei pătimaşi care sunt smeriţi, căci de cad în prăpăstii, de sunt prinşi în toate cursele, de sunt afectaţi de toate bolile, cu toate acestea, îşi vor dobândi sănătatea, vor fi pentru toţi doctori, făclii, sfeşnice şi călăuze, învăţând felurile fiecărei boli şi salvând prin propria experienţă pe cei ce sunt pe punctul de a cădea.
Părintele Philippe Dautais

Starea de trezvie duce la libertate
2 din 2
Trecând în chip conştient prin patimi, cei pătimaşi au atins libertatea lăuntrică. Aceasta este strâns legată de cunoaşterea de sine, deci de trezvie. Cunoaşterea micimii lor, a limitării lor, i-a făcut să descopere măreţia iubirii de Dumnezeu. Ei au experiat mântuirea hristică în cotidianul vieţii lor. În toate se încredinţau pe sine şi îşi încredinţau toată viaţa lui Hristos. Eliberarea și mântuirea vin de la Hristos. Sfinţii Părinţi îmbinau rugăciunea cu trezvia. Rugăciunea ne descoperă lipsurile, aservirea noastră duhurilor căzute. Ne face conştienţi de captivitatea noastră. Trezvia îngăduie să ne rupem de complicităţile inconştiente. Trezvia refuză idolatriile ce ne obstrucţionează privirea spre adevărul lucrurilor. Ea îngăduie să se sustragă puţin câte puţin influenţei patimilor şi proiecţiilor lor. Trezvia şi rugăciunea permit dobândirea integrităţii. Ele ne conduc spre libertatea lăuntrică. Aceasta nu înseamnă moartea patimilor, ci faptul de a nu consimţi la acapararea lor. Aceasta este cu neputinţă fără de rugăciune unită cu trezvie.
Patimile nu mai au putere asupra celui ce trăieşte intens relaţia cu Hristos. Acesta le simte în inima lui, însă nu mai este afectat sau tulburat de ele. Energia care însufleţea aceste patimi este atunci pusă în slujba sporirii duhovniceşti, a cuceririi Împărăţiei. Starea de trezvie, rugăciunea duc spre adevărata cunoaştere. Curăţirea inimii duce la o contemplaţie ferită de înşelare: „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Adevărată contemplaţie a slavei lui Dumnezeu în făpturi şi lucruri, presimţire a lui Dumnezeu în creaturile lui. Pentru cei care au inima curată, totul este curat, totul este aureolat de lumină şi încununat de tăcere. Nu mai există zgomotul gândurilor, ci căderea întru uimire. Inima s-a făcut sălaşul în care se reflectă frumuseţea originară, s-a făcut filocalică, oglindă a negrăitelor şi veşnicelor realităţi. Inima s-a făcut văzătoare şi, prin aceasta, a devenit liberă de toată realitatea pământească, deoarece s-a hrănit prin vedere: „Viaţa omului este vederea lui Dumnezeu”.
Părintele Philippe Dautais

Edited by Ayami, 16 December 2020 - 20:15.

Noi suntem oameni căzuți. Poftele noastre, trupurile noastre, totul ne împinge în jos, spre pământ. Este mai ușor pentru noi să stăm jos decât în picioare, să dormim decât să stăm treji, să citim glume decât un roman bun și să citim un roman bun decât Evanghelia. Bucuria și toate lucrurile cele pline de slavă pe care Dumnezeu ni le dă ne apar la început ca poveri, ca ceva dificil sau chiar imposibil. Noi nu le acceptăm tocmai din aceste motive. De aceea trebuie să facem un efort; și, înainte ca să fie bucurie și sărbătoare, toată viața noastră înseamnă efort.
De aceea, nu putem celebra o sărbătoare fără a trece prin acest efort de pregătire. Acesta este sensul profund al instituției creștine a postului. Sensul creștin al cuvântului „post” nu este doar acela de a schimba dieta. Adevăratul post este totdeauna trupesc și spiritual; este efortul omului întreg. De ce? Pentru că aceasta este singura cale pentru noi să devenim iarăși lumină. Deschiși lui Dumnezeu și bucuriei Sale. Este imposibil a intra în Împărăția lui Dumnezeu fără a scăpa de „grăsimea” spirituală a tot ceea ce este rău, superficial, neînsemnat și muritor în viața noastră. Acesta este motivul pentru care ritmul vieții Bisericii este totdeauna acela de pregătire și împlinire.
Părintele Alexander Schmemann

Dumnezeu adesea nu răspunde rugăciunilor noastre. Tace. Tăcerea Lui multora le este dovadă că „Dumnezeu nu există”, că „a murit”. Dar dacă noi am gândi în ce stare Îl punem pe Dumnezeu cu patimile noastre, am vedea că nu are altă cale decât a tăcea. Noi așteptăm ca El să fie de partea noastră în nedreptățile noastre. El nu ne învinuiește fățiș, ne lasă să urmăm căilor noastre rele și să secerăm roadele propriilor noastre greșeli. Însă dacă ne întoarcem către El cu pocăință, degrab răspunde, mai iute decât ne-am aștepta.
A te ruga, adesea înseamnă a-I grăi lui Dumnezeu despre starea noastră dezastruoasă: neputință, mâhnire, îndoială, frică, tristețe, deznădejde – într-un cuvânt: despre tot ceea ce ține de condițiile existenței noastre. Să ne exprimăm fără a căuta expresii elegante sau chiar fără o succesiune logică.
Arhimandrit Sofronie Saharov

Mult mai mare este lucrarea lui Dumnezeu decât se vede. Şi cred că noi putem să ne încredinţăm Domnului, că ştie El ce face, chiar când nu vedem noi, chiar când în ochii noştri n-are aerul că ştie ce face. Domnul de multe ori nu ne întreabă pe noi, însă ştie El mai bine. Şi cred că, dacă noi ne trăim smerit viaţa noastră, în sensul adevărat, dumnezeiesc, smerenia aceasta este poarta deschisă iubirii şi iubirea este porunca cea dintâi a Domnului. Deci, trăind în iubire, trăind în înțelegere a aproapelui, înţelegându-l şi în păcatul lui (fiindcă şi eu sunt păcătos şi nu trebuie să judec), împlinind poruncile lui Dumnezeu, se face în fiecare dintre noi o lucrare de a cărei măreție nici nu ne dăm seama. Ne dă Dumnezeu crâmpeie de vederi dintr-astea, ca să ne încurajeze. Dar, precum în viaţa asta nu putem să vedem toată măreţia lui Dumnezeu, ne mulţumim cu aceste crâmpeie, prin care întemeiem şi mai mult nădejdea noastră în Dumnezeu şi încredinţarea că se va dospi aluatul întregii omeniri. Fiind­că şi Domnul, când vorbește despre sfârşitul lumii, spune: „Luaţi seama… să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Şi se va propo­vădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfâr­şitul” (Matei 24, 14). Deci şi noi să nu ne smintim de lucrurile care vin, că toate lucrurile sunt, nevăzut, în mâinile lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu îşi face lucrul Lui în istorie şi puterea Lui este înfricoşător de gingaşă, fiindcă puterea lui Dumnezeu n-are nevoie de violenţă. Când Domnul îşi va împlini lucrarea Lui pentru mântuirea omului, atunci va veni sfârşitul.
Părintele Rafail Noica

Ni se tot repetă că anul acesta va fi un Crăciun altfel. Dar cum l-au trăit oare creştinii din Siria ultimilor ani sau românii din 1917, cu epidemia de tifos, războiul şi refugiul? Va fi un Crăciun altfel doar pentru cei care prin Crăciun înţeleg Winter holiday: într-adevăr, celebrarea iernii şi a Moşului (în varianta sa comunistă sau capitalistă) e diferită în vreme de epidemie, război, foamete, criză economică etc. Pentru cine prăznuieşte Naşterea Domnului, sărbătoarea este însă la fel ca întotdeauna: plină de harul Betleemului, acea energie dumnezeiască manifestată deplin în Sfânta Liturghie. Zicea istoricul Virgil Cândea că viaţa creştină ne-a fost lăsată ca să poată fi trăită indiferent de împrejurări. Singur sau cu familia, în catacombă sau în catedrală, la spital sau acasă, în închisorile comuniste sau retras în vreo văgăună, Crăciunul e despre întruparea lui Hristos, care “neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”. Ţăranul român, pe care-l caută azi reporterii ca să-l întrebe cine a scris Biblia, urmărind să ne arate cât de prost catehizat e acesta, a ştiut să trăiască Naşterea Domnului mai intens decât profesorii de cateheză, asemenea pescarilor de la Cincizecime.
sursa

Edited by Ayami, 24 December 2020 - 16:22.

pe topicul asta ar trebui intrebat asa: de ce nu credeti ca Dumnezeu exista?

unul o sa zica: pentru ca nu l-am vazut in autobuz cand mergeam la serviciu
altul: pentru ca nu au anuntat la stiri
si tot asa

astfel vom intelege ca oamenii isi fac singuri lumea lor si ce nu incape in ea pur si simplu spun ca nu exista, nu ca ar fi vreun motiv serios sa nu creada ca ar putea exista Dumnezeu

Dumnezeu nu li s-a aratat lor, ok, asta inseamna ca nu exista?
e o logica dubioasa in toata treaba asta

am gresit topicul, scuzati

daca tot tre sa spun ceva, voi spune

v-ati gandit vreodata ca sunteti falsi, primul eu
ce inseamna ca avem sanatate, familie, stabilitate si toate cele?

unde e Dumnezeu? in imaginatia noastra
intreb inca o data: unde e Dumnezeu?

hai sa ne umplem inima de Dumnezeu si sa lasam lucrurile [bune, in principiu], neesentiale
una e sa traiesti in Dumnezeu si alta e sa vorbesti despre Dumnezeu

traim asa doar pentru ca Dumnezeu ne iubeste, sa nu ne pacalim, noi nu iubim pe Dumnezeu
cu iubirea aia pe care au avut-o sfintii

poate o sa mantuim si noi, poate


intreb inca o data: unde e Dumnezeu in viata noastra? [ ca ne plac patericele si vietile sfintilor]
nu e, nu traim in Dumnezeu
facem niste formalitati, ne rugam, mergem la biserica, incercam sa fim mai buni si altele

incercam?
sa incercam mai la adanc

Edited by Ayami, 25 December 2020 - 09:15.

azi vreau sa ma cert cu cineva
daca nu va suparati
sa spuna cineva, ceva

stiti ce a zis sfantul Ioan?
si cand te caci trebuie sa te rogi

adica nimic nu poate intrerupe rugaciunea
daca vrem