Yoga ortodoxie.

Pentru cei ce vor sa afle cum arata yoga comparata cu ortodoxia pot citi: http://www.crestinor...e-c236-new.html
Yoga in wikipedia apare la hinduism si hinduismul eu cred ca este idolatrie datorita zeilor si zeitelor la care se inchina indienii. Nu cred ca este compatibilitate intre crestinism si idolatrie si de aceea cred ca trebuie sa stam departe de orice manifestare de yoga.
O carte foarte buna care arata adevarul despre yoga si ortodoxie este Marii intelepti ai Indiei si Parintele Paisie. Cartea se gaseste aici si poate fi citita aici: http://www.crestinor...e-c236-new.html In aceasta carte un tanar grec porneste in India la marii guru sa afle tainele lor. Intalneste aici cativa guru si primeste “puteri” afland la intoarcerea in Grecia ca de fapt primise un diavol . Ajuns la Parintele Paisie primeste o exorcizare si duhul iese din el. Aceasta carte arata in clar experienta acestui om si care sunt diferentele intre yoga si ortodoxie.
Nu exists nici macar apropiere intre meditatie si rugaciune si sunt oameni ce cred ca le pot face pe amandoua insa am inteles ca la meditatie omul este cumva vazut ca egalul Absolutului pe cand la rugaciune omul trebuie sa se smereasca .
In plan mistic religiile cu greu ajung la inaltimea credintei ortodoxe unde cu rugaciunea inimii oamenii cu ajutorul lui Dumnezeu au mutat munti , levitat, inviat morti, au adus sanatate si ceea ce putine religii pot face si in special nu religiile idolatre , oameni crestini ortodocsi au putut vizita raiul din viata asta

MARTURII YOGINI

http://www.danionvas...ierii-dracesti/

Experiența extracorporală este o practică prin care, în mod voluntar și forțat, nefiresc, provoci sufletul să iasă din trup.
 
Făceai asta de multe ori?
Nu, o singură dată mi s-a întâmplat, și nici nu știam că pot face așa ceva, deși îmi doream. Mă gândeam, undeva, că sunt grozav și pot să fac așa ceva. Dar nici eu nu mă credeam pe mine însumi că pot, până când chiar s-a întâmplat o data, și m-am temut atât de tare… Ulterior, am aflat de la cei care făceau așa ceva că 90% din cazurile celor care ies din trup atrag și duhuri necurate cu ei. Mie mi-a fost atât de teamă, și am văzut oameni care, după astfel de experiențe, au rămas demonizați – adică oameni care nu mai erau stăpâni pe organismul lor; oameni care, ziua în amiaza mare, fiind printre ceilalți oameni, pe trotuar, aveau tot felul de viziuni legate de alte dimensiuni, se lipeau de câte un perete, își luau copilul în brațe, oameni care au luat-o razna. Și mi-am dat seama că mă joc cu ceva ce nu cunosc.
 
Erai conștient de marele pericol la care te expuneai, văzându-i pe cei care se comportă straniu?
Cred că am devenit conștient abia când am avut eu experiența respectivă și m-am întâlnit cu duhul necurat.
 
Cum arăta?
Arăta suficient de înfricoșător cât, pentru un ageamiu ca mine, ca să mă sperii, ca să-mi provoace teamă. Era o ființă hidoasă, un cap uriaș, cât o casă, și stătea în fața balconului meu și rânjea la mine. Și am simțit așa, o plăcere diabolică în el, de a mă speria și de a mă domina.
 
Nu te-ai gândit că ai halucinații?
Nu m-am gândit că am halucinații, pentru că în clipa în care mi-am revenit în trup, m-am dus în balcon, acolo, și erau toate lucrurile acolo, exact cum le văzusem cu câteva secunde înainte, obiecte, tot. Am avut o imagine foarte clară, inclusiv a mamei mele, care era în altă cameră și cosea la mașină. Practic, lucrurile erau exact cum le-am văzut și din afara trupului, și din trup.
Desigur, sunt și oameni care au viziuni înșelătoare în ceea ce privește astfel de experiențe. Cert este că în clipa respectivă, mi-am pus foarte serios problema că trebuie să mă îndrept către Dumnezeu, nu oriunde. Și mi-am spus: „yoghinii ăștia ar putea să mă scoată din trup, dar n-ar putea să mă apere. Ar putea să-mi provoace ceva, dar n-ar putea să oprească. Ar putea să-mi deschidă ușa, dar n-ar mai putea să mi-o închidă.”
 
Asta a fost doar o intuiție, sau citisei ceva cărți de genul acesta?
Cred că ceea ce am citit, putea să fie bine citit: îmi intra pe o ureche, îmi ieșea pe alta. Rezonanța n-a fost decât în clipa în care eu spun că m-am întors în trup. Cert este că atunci m-am pus pe pat, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ierte pentru inconștiența mea, să mă ajute și să-mi arate încotro să o iau. Deci, realmente, mi-am pus atunci prima oară problema că s-ar putea să nu trebuiască să fac yoga. Că s-ar putea să fie doar o păcăleală. Că s-ar putea să fie ceva foarte apropiat de sublim, dar care este totuși ridicol, și în care eu nu am ce să abordez, care să-mi fie de folos. Putea să fie spectacular, dar nu neapărat de folos.
Și m-am rugat – țin minte că era undeva în jurul orei 4 după amiaza – și am spus: „Doamne, eu nu mă mișc de pe pat, de aici, până nu îmi dai un răspuns”. Eram atât de copil, încât I-am dat ultimatum lui Dumnezeu, dar cu asemenea sinceritate, cu asemenea claritate a gândului, încât efectiv nu m-am îndoit că-mi răspunde Dumnezeu. Și am zis: „Doamne, stau aicea, nici nu clipesc, nici nu mă mișc, până nu-mi răspunzi”. Nu știu cât să fi trecut, poate vreun ceas, și am simțit cum mă pătrunde un somn atât de adânc, încât parcă patul devenise o clepsidră și parcă mă scurgeam în vis, așa, o clepsidră de puf. Și am ajuns în stare de vis, în care am simțit că adorm. Și iar adorm, și iar adorm, - de vreo nouă ori. În al nouălea vis m-am trezit într-o lumină foarte mare. Lumină! Pretutindeni unde eram, eram în lumină. În lumina respectivă, am simțit o bucurie atât de mare, care covârșea orice gând sau orice intenție de gând. Simțeam acolo minunea răspunsului la orice am întrebat în timp sau voi întreba vreodată, acolo era răspuns la tot, deci era certitudinea, era deja finish-ul. Era mai mult decât îmi puteam închipui că pot să fiu, mă bucuram mai mult decât puteam să mă bucur, decât îmi închipuiam că pot să mă bucur vreodată pe pământ, dacă aș fi adunat toate bucuriile din lumea aceasta, toate stările – starea de liniște, când lași un obiect greu din spate, după ce l-ai cărat; starea de frig de afară, când vii înăuntru și te încălzești; sau starea de prea cald, și te duci și te răcorești – toate stările astea, adunate; inclusiv satisfacțiile sexuale, tot, dacă ar fi fost adunat într-o singură satisfacție, era mai mic decât cea mai mică bucurie pe care o simțeam acolo. Era o bucurie atât de mare, că plângeam de bucurie. Și în bucuria aia, simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, să spun cuiva: „Uite, măi, ce mare bucurie!” Și în clipa în care am vrut să spun cuiva, am realizat că e o prezență în fața mea. Și eram foarte convins de acea prezență, dar o prezență binefă­că­toare, plăcută, iubitoare. Și, când să-i spun: „Uite cum simt eu!”, am constatat, am simțit, am avut conștiința instantanee, că ea simte ce simt eu. Și eu simțeam că ea simte ce simt eu, și ea simțea că eu simt că ea simte ce simt eu – deci, eram unul în doi. Și, cum spunea părintele Stăniloae, și ulterior am citit, că iubirea perfectă e în trei, - noi, când simțeam această iubire în doi, simțeam nevoia să o împărtășim cu un al treilea. Și am constatat o altă prezență lângă noi, și, vrând să-i spun și aceleia: „Uite ce mult ne iubim noi, cum simțim”, am fost conștient că și cea de-a treia simte cum simțim noi. Adică ea simțea că eu simt ce simte a doua, a doua simțea că a treia simte ce simt eu. Deci, cu alte cuvinte, mie îmi venea să mă scarpin, a doua se scărpina și la a treia îi trecea. Eram o conștiință în trei. Și atunci am avut conștiința Treimii. Instantaneu m-am trezit în pat, hohotind de plâns, de bucuria a ceea ce am văzut. Și dacă de pe patul respectiv am intrat în somn la ora cinci după amiaza – am spus că am stat între patru și cinci, cam o oră, m-am rugat – de la 5 după amiaza m-am trezit undeva pe la ora 3 dimineața, deși în starea respectivă trecuseră câteva secunde. Ulterior am aflat de călugărul de pe Muntele Athos, care, stând și ascultând o pasăre măiastră, când s-a întors în mănăstire a constatat că trecuseră vreo patru sute de ani. După această experiență, mi-a căzut în mână cartea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, în care el povestea o întâmplare similară. În chilia în care intrase în prima lui zi de mănăstire, avusese o experiență similară, o dezvăluire personală a Treimii. Din clipa respectivă, mi s-a părut foarte firesc să fiu creștin. Însă nu am luat decizia imediat.
”



MARTURII
http://www.danionvas...ezie-la-lumina/ M-am născut într-o familie în care nu se vorbea despre Dumnezeu. În toată copilăria mea, nu-mi aduc aminte decât de o singură dată când am intrat într-o biserică, cred că era biserica Zlătari. Și eu și sora mea eram mici și foarte, foarte emoționate de preotul bătrân care ne-a luat în fața altarului. Nu prea înțelegeam noi mare lucru, nu ne vorbise nimeni despre credință. La 16 ani am suferit o depresie puternică. Mă uitam la părinții mei a căror viață se împărțea între mersul la serviciu și uitatul la televizor și mă întrebam cu disperare: „Asta să fie viața? La asta se rezumă tot? Mai bine mă sinucid decât să duc o astfel de viață de robot, la capătul căreia mă așteaptă doar nimicul.” Îmi aduc aminte că era imediat după Revoluție, la televizor începuseră să se difuzeze emisiuni spirituale și, într-o zi, am auzit „Tatăl Nostru”. Am simțit o emoție atât de puternică… încă o mai simt, când mă gândesc… și în clipa aceea, am știut că acesta este răspunsul, că singurul sens al vieții este Dumnezeu și că nu voi putea trăi altfel decât ducând o viață în Dumnezeu. În mintea mea de copil de 16 ani, mă hotărâsem să mă călugăresc. La 17 ani, mi s-au întâmplat două lucruri, practic simultan. Sora mea a primit o invitație la o conferință a unui pastor al adventiștilor de ziua a șaptea, și am hotărât să mergem împreună. În același timp, o prietenă m-a dus la o întâlnire a tinerilor ortodocși, care presupunea participarea săptămânală la slujbele Bisericii, și care avea ca scop final plecarea la Întâlnirile Tinerilor Creștini de la Taizé. La conferința adventiștilor, am fost primite cu vorbe bune, cu amabilități, cu bunăvoință, ni se răspundea la orice întrebare aveam, chiar eram încurajate să punem întrebări. La biserica ortodoxă, preotul ne apostrofa și mi se părea că ne privește de sus, pe noi, gloata de tineri, cam gălăgioși și fără cuvenitul respect față de Sfânta Slujbă care se ținea. Și, copil doritor de acceptare și de mângâiere, am sucombat în fața seducției sectanților. Am fost pe punctul de-a mă „boteza” în erezia lor, și singurul lucru care m-a oprit au fost amenințările părinților noștri, exasperați și panicați de bruscul nostru interes pentru religie. Așa că, nu m-am mai botezat adventistă, în schimb am plecat la Întâlnirile Tinerilor Creștini (cu asta ai mei au fost de acord, pentru ca fata lor pleca astfel la Viena), întâlniri care au avut loc, de fapt, tot într-o biserică protestantă, în care se cântau cântece religioase protestante, ortodoxe și catolice. Un mare „ecumenism”. Care pe mine, fire împăciuitoare, și deja sedusă de adventiști, mă atrăgea.
Apoi, preocupările mele au devenit mai lumești, am început să învăț pentru facultate, nu mai aveam timp să mă gândesc la Dumnezeu, decât poate înainte de examene, când m-am rugat pentru reușită. Și Dumnezeu mi-a răspuns la rugăciuni, și am intrat la facultate fără prea multe pregătiri. Brusc mă simțeam importantă, eram apreciată și iubită de colegii de facultate (eu, mica fată timidă, respinsă de părinți și de colegii de școală). Și-atunci, i-am spus lui Dumnezeu, cu îngâmfare și sfidător: „Doamne, vreau sa cunosc și iubirea oamenilor, nu doar pe a Ta”.
Un an mai târziu, cunoșteam un cuplu de tineri, care în loc să vorbească despre discoteci și petreceri, vorbeau despre Dumnezeu, dar și despre niște lumi fascinante, paralele, despre misiunea României, despre extratereștri, despre yoga, despre reîncarnarea marilor maeștri și a marilor sfinți în România, despre cum toate religiile sunt căi spre același mare adevăr, despre cum fiecare om poate ajunge una cu Dumnezeu. Vorbe frumoase, vise frumoase, povești frumoase… Îmi înaripau imaginația. Toate dublate de o primire cu brațele deschise. Eram „iubită”, eram „acceptată”. Apoi a început să mi se spună că eu sunt o aleasă, o sfântă reîncarnată pentru marea misiune. Ooooo…, ce putea cere mai mult o fată de 19 ani? Orgoliul meu era consternat și încântat. Începusem să cred și să înghit absolut tot ce mi se spunea. Când mi s-a spus că chiar „conducătorul” acestui mic grup de „prieteni”, este reîncarnarea lui Iisus, revenit pe Pământ pentru judecată, aveam deja creierul atât de spălat, încât am acceptat fără rezerve. După doi ani în această companie, „vedeam” aure, „vorbeam” cu „spiritele” morților, testam chakre, făceam tehnici de yoga, magie „albă”, credeam că tot ce-i rău e bine și că tot ce-i bine e rău, aruncam cu noroi în lucrurile sfinte. Mi-am vândut sufletul, iar când m-au legat bine, au întors foaia. Am fost umilită, folosită, torturată psihic, fizic si moral în moduri inimaginabile, despre care încă mi-e greu să vorbesc, și nici nu vreau, pentru a nu sminti pe nimeni. Am fost aruncată în păcate cumplite, pentru că astfel, ni se spunea, ne putem smeri mai bine. Și după un timp, păcatul a devenit însuși felul meu de a trăi. Ba încă și pe mulți alții i-am tras în păcat. Cu gura ajunsesem să „propovăduiesc” ereziile și păcatul, viața mea întreagă era înglodată în păcate cumplite, în timp ce sufletul meu se tortura în chinuri groaznice. Am fost la un pas de nebunie, la un pas de sinucidere (oricum, m-aș fi sinucis oricând, dacă „gurul” ar fi cerut-o, chiar eram pregătiți pentru această posibilitate). Dar, sufletul meu plângea. Eram ruptă între ceea ce mi se băgase în cap, și credința mea profund interioară că Dumnezeu înseamnă Bunătate, Iubire, Curățenie. Aveam nevoie de cineva care să-mi confirme că acești oameni nu sunt cine se pretind a fi, cineva care să mă ajute să ies de sub puterea lor malefică, pentru că singură nu mai puteam. Într-o zi, m-am rugat cu disperare: „Doamne, te rog, ajută-mă, ajută-mă să înțeleg, să văd care este adevărul, să înțeleg.” Și, da, Dumnezeu mi-a trimis pe cineva care m-a scos din această sectă. Cu puterea dragostei. Trecuseră șapte ani de când cunoscusem acel cuplu de tineri.
Și, nu, nu m-am întors instantaneu la o viață curată, și nici la Ortodoxie. Continuam să duc o viață păcătoasă, continuam să cred o parte din minciunile care mi se băgaseră în cap.
Dar au început să mă ardă din ce în ce mai tare păcatele pe care le făcusem, viața pe care continuam să o duc. Nu eram convinsă de Ortodoxie, dar la insistențele celui care mă scosese din acea sectă, și pentru că sufletul meu căuta alinare, am ajuns la o mănăstire, la un duhovnic, cu gândul să mă spovedesc. Nu m-a spovedit acel duhovnic faimos, ci un preot tânăr, de-o vârstă cu mine, blând, care nici măcar nu m-a lăsat să citesc de pe o hârtie păcatele pe care le scrisesem, ci a stat muuult, mult de tot de vorbă cu mine, mai mult ca un frate, cu blândețe și înțelegere. Dar n-am plecat bine din mănăstirea aceea, că am căzut repede în păcate cu bărbatul pe care îl iubeam (și se vede treaba că îl iubeam mai mult decât pe Dumnezeu). La nici două luni, am rămas însărcinată. În clipa în care i-am spus acest lucru, bărbatul respectiv, nu numai ca mi-a întors spatele și și-a uitat toate promisiunile și declarațiile de dragoste, dar, deși eram însărcinată, m-a distrus psihic, amintindu-mi zilnic cât de scârbit se simte de mine și de viața mea păcătoasă.
M-am trezit singură, însărcinată, umilită, hăituită. Părăsită de părinți, bărbatul iubit, prieteni. De toți cei pe care căutasem toată viața să-i mulțumesc. Parcă deodată mi s-a înfățișat înaintea ochilor toată greșeala mea, tot păcatul meu, toată minciuna și înșelăciunea. Nici măcar copilul din pântece nu mi-l puteam iubi, căci vedeam în el minciuna și păcatul meu. N-am avortat pentru că n-am îndrăznit să pun și omorul pe lista păcatelor mele, dar aș minți dacă aș spune că nu mi-am dorit ca acest copil să nu mai existe. Aș fi vrut să alerg la preotul care mă spovedise, dar n-am făcut-o, îmi era îngrozitor de rușine. Toată sarcina și încă trei ani după nașterea băiețelului meu, am trecut prin depresii cumplite. Când copilul era foarte mic am fost la un pas de sinucidere. Nu-mi mai păsa de nimic. În secunda aceea, în întunericul cumplit din mine, undeva adânc în sufletul meu am simțit (altfel nu pot spune), o voce blândă, care îmi spunea că totul va fi bine. Scriu și plâng, pentru că mare e iubirea lui Dumnezeu, care îl scoate pe păcătos și de pe buza iadului.
Și dacă vă întrebați ce m-a adus la Ortodoxie… Dacă toate ar fi fost bine după nașterea băiețelului meu, poate că m-aș fi întors la viața de compromis și păcat. Dar copilul meu, încă de la naștere, avea noaptea coșmaruri, se speria din orice, se închidea în lumea lui, refuza să vorbească, a devenit chiar violent. Și în sufletul meu de mamă am știut că din cauza păcatelor mele e așa. Și-am început să mă rog la Dumnezeu cu toată puterea și să-mi plâng păcatele a căror urmare o vedeam în copilul meu. Și amintirea blândeții preotului care m-a spovedit cu patru ani în urmă m-a făcut să intru în biserici ortodoxe și să mă rog înaintea sfintelor icoane. Apoi, Dumnezeu a rânduit ca lângă blocul nostru, să se ridice o bisericuță în care slujește un preot blând și plin de dragoste, care face ca duminica, la Sfânta Liturghie bisericuța noastră să fie neîncăpătoare. Un preot care se umple de bucurie când un copil îi intră în biserică, îl ridică în brațe și îl binecuvântează și ne povățuiește pe noi, mamele grijulii să îi lăsăm să meargă oriunde vor ei, să mângâie icoanele, să aprindă lumânări…
Și într-o zi, mi-am luat inima în dinți, am cumpărat un îndreptar de spovedanie, am umplut multe, multe pagini, și cu prima ocazie în care am avut cu cine să-mi las copilul, m-am dus și m-am spovedit la primul preot pe care l-am găsit dispus să mă spovedească. Și numai voi, cei ce v-ați întors la Dumnezeu puteți să înțelegeți bucuria, pacea și liniștea din sufletul meu. Parcă m-am întors cu adevărat acasă.
Și dacă vă întrebați cum ne este azi, am să vă mai spun încă ceva. Chiar înainte de a mă spovedi, câteva zile la rând, tot auzeam despre minunile Sfântului Nectarie. Iar în ziua în care m-am spovedit, în biserică, în timp ce îl așteptam pe preot, o doamnă în vârstă s-a apropiat de mine, spunându-mi că așa simte, că Dumnezeu o trimite la mine, și printre altele, mi-a dăruit Acatistul Sfântului Nectarie. Pe care de-atunci îl fac în fiecare zi, iar copilul meu devine de la o zi la alta un îngeraș cuminte, ascultător, sensibil, spre mirarea și uimirea multora.
Mă gândesc la acele cuvinte pe care le-am spus acum mulți ani: „Vreau să simt și dragostea oamenilor, nu numai a Ta, Doamne”… Azi spun „Lasă-mă Doamne să simt numai dragostea Ta, că de nimic altceva nu mai am nevoie”.
Îți mulțumesc Doamne, că nu te-ai scârbit de mine atunci când oamenii m-au lepădat ca pe un gunoi, Îți mulțumesc pentru dragostea ta infinită.
Doamne Iisuse Hristoase, Maica Domnului, Sfinte Nectarie, Sfinte Stelian vă mulțumesc că ne protejați și că m-ați călăuzit înapoi, spre dreapta credință.
Iertare îmi cer că am scris atât de mult. Aici e toata viața mea. Să fie spre folos și altora. Căci și mie mi-a fost de folos să citesc mărturia lui Danion și a altora care au trecut prin ce am trecut eu, să aflu că Dumnezeu i-a primit cu brațele deschise atunci când s-au întors. Doamne ajută!

Odata a venit in Sfantul Munte si umbla pe la manastiri un tanar in varsta de saisprezece-saptesprezece ani, pe care il chema Gheorgaki. La varsta de trei ani fusese dus de parintii lui la o manastire budista din Tibet, inaintase mult in yoga si ajunsese un vrajitor desavarsit putand sa cheme pe oricare diavol voia. Purta centura neagra si stia foarte bine karate. Cu puterea satanei facea tot felul de demonstrafii care pricinuiau uimire. Lovea cu mana pietre mari si le sfarama ca pe niste nuci. Putea sa citeasca si carti inchise. Spargea alune in palma, arunca cojile, iar miezul ramanea lipit de mana.

Niste monahi l-au adus pe Gheorgaki la "Panaguda", ca sa fie ajutat de Staret. Cand a ajuns acolo, l-a intrebat pe Staret ce puteri are si ce minuni poate face. Atunci Staret-ul i-a raspuns ca insusi nu are nici o putere si ca toata puterea este a lui Dumnezeu.

Gheorgaki, vrand sa-si arate puterea, si-a concentrat privirea spre o piatra mare care era la distanta si a facut-o bucati. Atunci Staretul a facut semnul crucii pe o piatra mica si i-a spus sa o sparga si pe aceea. El s-a concentrat, si-a facut vrajile lui, dar nu a reusit sa o sparga. Vazand aceasta, a inceput sa tremure, iar puterile demonice pe care credea ca le stapanea, neputand sparge piatra, s-au intors impotriva lui si l-au aruncat cu putere in cealalta parte a raului. Staretul a mers si l-a gasit intr-o stare jalnica.

Altadata, povestea Staretul, in timp ce discutam cu el, s-a ridicat deodata, mi-a prins mainile si mi le-a intors la spate. "Sa vina acum sa te scape Hagi-efendi, daca poate", mi-a spus. Am simtit aceasta ca pe o hula. Atunci mi-am tras putin mainile si l-am aruncat cat colo. Dupa aceea a sarit in sus si a vrut sa ma loveasca cu piciorul, dar piciorul lui s-a oprit langa fata mea, ca si cum ar fi intalnit o piedica nevazuta. M-a pazit Dumnezeu.

In acea noapte l-am oprit si l-am pus sa doarma in chilia mea. Dar diavolii l-au luat si l-au tarat pana jos in parau, unde l-au batut pentru nereusita lui.

Dimineata a venit intr-o stare jalnica, ranit, plin de spini si pamant si mi-a marturisit: "M-a batut satana pentru ca nu am putut sa te biruiesc""

Staretul l-a convins pe Gheorgaki sa-i aduca toate cartile lui de vrajitorie si le-a ars. Apoi l-a tinut putina vreme langa el si l-a ajutat cat timp acela a facut ascultare. Dupa aceea Staretul, interesandu-se sa afle daca Gheorgaki este botezat, a aflat chiar si biserica in care s-a savarsit botezul lui. Gheorgaki cutremurat de puterea si harul Staretului, voia sa devina monah, dar nu a putut.

Staretul folosea cazul lui Gheorgaki ca sa arate cat de mare este inselarea celor ce cred ca toate religiile sunt egale, ca toate cred in acelasi Dumnezeu si ca nu exista nici o diferenta intre monahii tibetani si cei ortodocsi.

Citeste regulamentul artiei, fara copy/paste. Data viitoare iei warn.