Cafeneaua prietenilor din Poiana - topic de offtopic

Nu eram nemulțumită. Ți am înțeles nelike urile.

Dacă te ai îndoit vreodată de asta, să ți fie rușine!

Tomasino, ce i cu ăla din avatarul tău?

Nu mă interesează like urile. Glumesc atunci când aduc vorba de ele. Dar la tine chiar a fost f brusc. Lol Adică îmi dădeai like și când salutam doar. Apoi, nada. A fost o schimbare de atitudine, trebuie să recunoști. Însă cred că am priceput. Și nu m am supărat or smth.

Sunt in căutare de avatar. De ăsta m am plictisit.

Ba da. ÃŽntâmplãtor, chiar îmi place. Lol

Nu suntem in greva, Yseult.

Muncim, umblam, incercam sa imbinam placutul cu utilul.

Ce poate fi mai placut, atunci cand da coltu' ierbii si simti primavara in nari, decat sa te plimbi, undeva, departe, prin natura, sa uiti de tot si toate ?
Ca in urbea mea, vaporasele merg, deja, pe Bega, pline cu turisti.

Eu am ajuns, din nou, in coltul de rai romanesc, numit Oltenia.
Si-am vazut natura in toata splendoarea ei - pomi in floare, si mult, mult verde, intens, in toate nuantele imaginabile.
Oameni iesiti la camp, sau, pur si simplu la aer.
Gazele zburau de colo-colo si mi se spargeau de parbriz, mirosurile de floare si padure, imi umpleau sufletul de bine.

Intre Tg Jiu si Novaci, am luat-o pe la buza dealurilor, pe langa padure. Departe, vedeam culmile inzapezite inca, insa jos, era cald si placut. Cand ieseai in soare, o caldura placuta te invelea si auzeai insectele cum zboara...

Am trecut pe langa cateva vai, desprinse parca din povestile cu hobbiti. Pe malul apelor, am vazut destule taranci iesite la garla, cu diverse trebi de sezon.
Cand stai sa te uiti, te cuprinde o pace inexplicabila ...

O fi ceva ancestral, deep down, habar n-am. Insa e o senzatie de bine, parca demult asteptata.



Mai incolo, am trecut prin Horezu. Trecusem, inca, de multe ori inainte, insa pana acum, niciodata nu mi-am facut timp sa vad o perla a arhitecturii brancovenesti, un loc superb, despre care stiam demult, insa - ca un facut - grabit, mereu, am amanat sa ma abat inspre el.
Daca l-ati vazut deja, inseamna ca stiti despre ce vorbesc. Daca nu, atunci nu mai amanati.

E vorba de Manastirea Hurezi, ctitorie a lui Constantin Brancoveanu.

M-a impresionat profund. Este cel mai mare asezamant monastic din Romania si un loc de o spiritualitate simpla, insa uluitoare. Citisem destule despre ea, intr-o carte de-a lui Razvan Theodorescu.
Insa, spre rusinea mea, niciodata nu-mi facusem timp sa o admir.

E o manastire de maicute, cu ziduri enorme si picturi murale fabuloase.
Bisericuta manastirii, e o perla in sine, iar imprejurimile sunt de un pitoresc aparte. Se spune ca linistea imprejurimilor e rupta doar de cantecul huhurezilor, de aici si numele locului.
Iar bogatia ctitoriei, se observa si iese in evidenta oriunde privesti. Chiliile, trapeza, cupola, paraclisul si pridvorul, toate sunt superbe.

Da.

Voda Brancoveanu era un om avut, dar cu mult bun gust. Un erudit si un creator de stil. De aceea, din cauza averii sale, i-a si fost dorita disparitia, de catre otomani, printre altele...
In bisericuta se gaseste cenotaful, mormantul gol al lui Brancoveanu si moastele lui - o bucata de os domnesc, recuperata de catre sotia lui, dupa martiriul din 1714.

La un moment dat ( va rog sa nu zambiti ), am observat o maicuta tanara, pana in 30 de ani, insa de o frumusete socanta. O fata fina, acoperita de o naframa din aceea neagra, specifica, insa cu niste trasaturi delicate si parca divine. Nimic erotic in sine, doar frumusete pura, fizica si spirituala. Si impacare cu sine...
A trecut pe langa mine, plecandu-si smerit capul si privind in jos, apoi, mai departe, ganditoare, spre Cer.

De ce s-o fi facut maica ? - ma gandeam...

Ce poveste trista ascunde aceasta fata simpla, de o frumusete rapitoare, incat sa isi ofere de frageda, sufletul si fiinta, doar lui Dumnezeu ?...

Nu putem sti.
Si nici nu imi doresc sa aflu...

Am plecat de acolo cu o pace interioara, gandindu-ma la viata.

Yeap.
Mari sunt misterele lumii ...

Dar avatarul meu vă place?

Scrii atat de frumos si atat de sincer incat ne molipsesti cu entuziasmul. Si atunci, ca prieten, indraznesc sa te intreb de ce urasti Romania?

Cum as putea sa urasc aceste locuri, care imi plac si pe unde am copilarit si de unde am amintiri frumoase ?!...

Nu o urasc defel. Dimpotriva.
O iubesc. Si ii doresc tot binele din lume.

Ma refer la tara, la locurile acestea frumoase, pe care le avem.

Insa... ma nemultumeste profund cum a ajuns aceasta tara, tocmai fiindca tin la ea.
Pentru ca in ciuda frumusetii sale, pare o tara trista, parasita, care plange si striga dupa ajutor.

Ma intristeaza faptul ca nu stim si nu putem avea grija asa cum trebuie, de ea. Ma supara ca suntem, mereu, la cheremul mediocritatii, in loc sa excelam. Ma deprima teribil faptul ca, dupa atatea decenii de orbecaire, nu ne putem, totusi, ridica din baltirea istorica in care ne aflam de vreo jumatate de veac , aflandu-ne, mereu, la periferia istoriei si nu ne putem construi si o societate decenta, asa cum ar merita aceasta tara si faptul ca poporul ( ma rog, nu tot poporul, ci o buna parte din el ), prin mentalitate, atitudine si nepasare, o urateste si o umileste. Si-mi pare rau ca nu ne putem recastiga demnitatea, ca natiune.

Caci am avea ce oferi, lumii.

Ce frumos ai scris, Pisa! M ai emoționat așa de dimi!