Lua-ar sau lua-r-ar?

moftware, on 22 ianuarie 2013 - 19:38, said:

Nu vorbeam de terminologie, care într-adevăr e așa cum o definiți. Vorbesc de atitudinea asta corecto-centrică pe care o au mulți, de faptul că aproape orice discuție între nelingviști alunecă spre (sau chiar începe cu) afirmații de genul „așa e corect”, „așa nu e corect”. În mod normal, pornind de la rostul real al limbii, discuțiile între aceiași nelingviști ar trebui să se poarte pe o cu totul altă dimensiune: „cum exprim ideea asta încît să fie cît mai ușor de înțeles”. Dar românii au despre limbă o atitudine de tip juridic sau chiar polițienesc: e obligatoriu să spui așa, ar trebui pedepsiți ăștia care spun altfel etc. Vorba aia: grammar Nazis.

moftware, on 22 ianuarie 2013 - 19:38, said:

O, mintea omului e capabilă de minuni, vă asigur. Este perfect posibil ca într-o discuție despre limbă un om să susțină că folosește o anumită formă, iar în realitate forma aceea să nu apară deloc în vorbirea lui.

Există multe exemple care se pot da aici, dar cel clasic este preiotarea cuvintelor ca este, eram, el, ei etc. Dacă luați 100 de oameni și-i întrebați cum pronunță ei cuvîntul este, o bună parte vă vor spune că îl pronunță cu sunetele e-s-t-e. Dacă le atrageți atenția că la început mai apare și un i, vă vor spune că aceea e o pronunție incorectă (poftim!) și că de fapt corectă e varianta fără acel i. Unii din ei vor insista că ei pronunță mereu (sau măcar de obicei) fără i. Evident, dacă le urmăriți pronunția cu altă ocazie, cînd nu se mai gîndesc la asta, veți constata că și ei preiotează acele cuvinte în mod sistematic, la fel ca toți românii.

De ce se întîmplă asta? Pentru că în discuțiile despre vorbire judecăm lucrurile conștient, pe baza acelor aspecte de care sîntem conștienți (în cazul preiotării, lumea se bazează pe ortografie și pe impresia că ortografia reflectă fidel pronunția), iar cînd vorbim în mod natural nu raționăm decît pe un nivel foarte subțire al procesului vorbirii, iar în rest sîntem niște automate inconștiente.

La fel se poate explica și varianta lua-ar, ca o formă gîndită artificial. Dar nu mai repet, am spus deja la #65.

moftware, on 20 ianuarie 2013 - 15:48, said:

Mi se pare improbabil. Cel mult este posibilă o evoluție fonetică de acest fel printr-o analogie sau o confuzie pe alt nivel al limbii, de exemplu sintactic, cum spuneam la #36: „La ureche se confundă uneori lua-l-ar cu luar-ar și din cauza asta unii spun (și scriu) Ce tractorist prost, luar-ar dracu' să-l ia, dar construcția e negramaticală, ilogică; lipsește complementul direct care este inevitabil în sintaxa dracul ia X (trebuie neapărat să spui pe cine să ia).”

Dacă de vină ar fi numai pronunția rapidă și asemănarea la nivel fonetic dintre r și l, atunci ar trebui să constatăm aceeași confuzie în toate situațiile cu același context fonetic: ăra în loc de ăla, pedară în loc de pedală etc. Faptul că nu apar astfel de accidente (decît la nivelul final, al articulării, cînd ni se poate limba plimba-n gură) ne arată că ipoteza evoluției fonetice motivate doar fonetic nu e valabilă.

Am gasit gasireai (scriu asa cum se aude)

luareai/gasireai focu'/boala/naiba de hoti / pe (toti) nemernicii care... [cand autorii acestor expresii isi dau drumul, arata o creativitate impresionanta]

Unii ar recunoaste aici infinitivul lung. Intriganta este terminatia -reai sau -rai (e ceva intre, depinde cat de taraganat vorbeste). Lingvisti indulgenti si optimisti ar zice ca e inversiunea lui i-ar. Eu zic sa ne gandim la o vorba (tot) din popor:

Surdu' nu le'aude, dar le potriveste. Nu la hipoacuzici ma gandeam eu, ci la o alta idee, anume:

Limbile moderne sunt rezultatul stalcirii celor vechi.
Oare limba romana continua sa se "modernizeze"? Acesta a fi un alt subiect, pentru care cazurile din acest topic au o relevanta prea mica.

Arkouda, on 16 ianuarie 2013 - 16:11, said:

Cum sa nu? Pare-mi-se, Fi-mi-ar, Placutu-mi-a, Manca-mi-ai...

Chiar si cu 3: duce-te-ai-n... de la sa te duci in...

Editat de Lovian, 26 ianuarie 2013 - 02:56.