Mi-a murit sotul

@darkangelo, m-ai facut sa rad cu ceea ce ai postat mai devreme. Iti multumesc din suflet.
Lasa-l sa isi faca reclama ca fiecare crede in ceea ce vrea. O sa vada mai tarziu daca e gresit sau nu.

 Irina70, on 25th February 2011, 13:08, said:

ma bucur ca te-am amuzat. sunt un soi de haiduca si ma simt obligata sa-i pedepsesc p-aia care incearca sa profite de altii.  

Irina, chiar daca nu te cunosc, imi pare rau sa citesc ca esti nevoita sa traiesti asemenea suferinta la o varsta atat de tanara.
E cumplit sa-ti moara perechea pe care ai iubit-o, ai adorat-o si care ti-a daruit fericire.E cel mai sfasietor lucru, unii nu pot accepta si isi blocheaza viata.
Iti doresc sa ai puterea sa faci fata si sa poti depasi aceasta drama.

@Ursul_Polar ai dreptate in ceea ce zici. Multumesc pentru tot ceea ce ai zis.
@all Va multumesc tuturor pentru gandurile voastre bune si pentru sfaturi.

@c72_c72 Acum sunt la a patra stare. Inca nu am reusit sa trec peste ea.

 Irina70, on 25th February 2011, 09:11, said:

Ai postat unde trebuie.  

Este atat de dificil sa ii spui unui om intr-o astfel de situatie ce si cum sa faca incat sarcina pe care ne-o asumam de a-ti raspunde e la fel de grea precum iti este tie sa scrii despre ce s-a intamplat, desi trecand doar o luna de zile de la decesul sotului tau mi se pare un lucru mare, chiar asa fiind un strigat de ajutor..

Cum sa iti revii Irina? La ce te gandesti cand pui intrebarea aceasta?

Plangi tot timpul, spui. Da, e o manifestare si nu altceva de eliberare a durerii, de neputinta, de joc in fata ireversibilului si e absolut de inteles.

Faptul ca v-ati iubit foarte mult te va putea ajuta mai tarziu cand durerea va inceta sa se mai manifeste in acest fel sa recreezi in mintea ta amintirea voastra, nu a lui, a voastra.

Dar pana atunci dreptul tau la durere e incontestabil, sigur, e greu, ai vrea sa scapi, ai vrea sa te trezesti dintr-un vis urat, ai vrea sa nu ti se fi intamplat. Prin toate aceste "as vrea" vei trece ca sa usurezi la un moment dat durerea imensa pe care o simti. Acest eveniment trist e foarte recent, nu poti sa ai pretentii de la tine sa fii "soldat" si nici nu e benefic, faptul ca-ti traisti doliul e de bun augur.

Ce poti sa faci, e sa ne povestesti daca vrei ce/cum s-a intamplat, ca un fel de jurnal, chiar daca el se va constitui dintr-o singura postare. Daca nu sa iei postarile care iti sunt adresate drept semne de intelegere, bunavointa si acceptare, chiar daca vrtuale.

Sa spui cuiva (unei persoane pe care tu o simti apropiata) exact ce simti, cum simti, sa nu construiesti un zid in jurul tau. Sa poti povesti cand ai nevoie.

Te mai astept sa scrii, daca vei simti ca-i cazul si sa ne spui ce astepti de la noi?

Orice comentariu neavenit de genul "las ca-ti trece", "impaca-te cu ideea" etc . il voi sterge. Nu-si are locul in acest topic, chiar daca e o opinie personala si oricine poate posta. As vrea sa intelegeti de ce. Pentru ea e un subiect foarte sensibil.

Edited by roua, 25 February 2011 - 16:07.

Irina,iarta-ma daca te supar dar eu cred ca inainte... voi doi ati discutat despre ce va fi dupa...si eventual cum vei putea trece peste aceasta mare suferinta...poate cateva raspunsuri le stii dar nu ai vointa necesara sa le pui in practica si doar timpul le va rezolva.Se spune ca cea mai mare suferinta este a unui parinte pentru  pierderea copilului sau dar eu cred ca orice pierdere a unei fiinte dragi este o mare suferinta..Alinarea poate o gasesti si alaturi de parintii lui vazind cat de tare sufera si ei,cum defapt cred ca si faci.Si intradevar trebuie sa te redescoperi,sa faci ceva nou...incet,cu grija...sau deodata,sa fi chiar tu surprinsa.Cred ca-ti trebuie si momente instant,sa te faca sa razi...sa te relaxezi...Cu stima

atat de tineri...imi pare rau.

cred ca cei care te pot intelege cel mai bine sunt cei care acum trec prin acelasi lucru. acele adunari anonime, cum sunt la americani. unde te duci si iti versi amarul alaturi de altii care stii ca sunt la fel.

nu stiu daca exista la noi insa, poate merita incercat.

parintii, prietenii, psihologul au un mare rol in a te ajuta dar depinde de caracterul fiecaruia. devine enervant sa auzi sfaturi si consolari de la unii care nu trec prin asta. vrei - nu vrei, oamenii din jur sunt fericiti, rad, isi vad de micile lor probleme cotidiene iar tu te simti singur si vrei sa fii singur. izolarea insa nu face bine.

@ roua. Da, vreau sa povestesc ce si cum s-a intamplat. Ma ajuta mult sa imi descarc sufletul si sa am cu cine vb., chiar daca este numai virtual.

Totul a inceput pe la inceputul lui noiembrie cand a inceput sa tuseasca din senin. A tot luat pastile de tuse, dar nu ii trecea. Vazand acest lucru l-am programat la doctorul de familie. In timpul care a trecut pana s-a dus la doctor (cca 2 sapt) a inceput sa aiba gaze si sa nu le poata elimina. I-am dat tot felul de pastile, dar degeaba. Doctorul de familie i-a dat sa faca o colonoscopie si o ecografie. Intre timp, tusea i-a disparut.

La ecografie i-a iesit ca are lichid in micul bazin, iar la colonoscopie ca are niste polibi pe colon, iar doctorul i-a recomandat sa se opereze ca sa nu fie ceva mai grav.
Pe 6 decembrie l-am internat in spital. A facut toate analizele. Dintre toate analizele, prost i-au iesit analizele de markeri tumorali si faptul ca are o tumoare de 5 cm pe colon. In rest, toate organele erau normale: ganglioni, oase, ficat, rinichi, plamani etc. In spital i-a crescut foarte tare abdomenul si era balonat.

Pe 21 decembrie l-au operat. L-au deschis si au constatat ca are cancer de colon cu metastaza peritoneala. I-au scos lichidul din micul bazin, i-au prevelat biopsia si l-au inchis. I-au dat sa faca chimioterapie. Atunci ne-au zis ca face tratament, iar dupa 6 luni il opereaza din nou. Dupa aceasta veste care m-a daramat, am continuat totusi sa sper si nu m-am gandit ca va muri. Pe 31 decembrie a venit acasa. Nu putea dormi (de fapt de cand s-a internat in spital nu prea a dormit) si varsa incontinuu si toto nu ii trecea. Stiam ca chimioterapie da aceasta reactie, dar vedeam ca e din ce in ce mai rau. Pe 14 februarie mama lui l-a internat iar ca sa ii mai faca perfuzii ca sa il mai intareasca. Inainte cu o zi sa se interneze a doua oara eu am plecat cateva zile acasa deoarece tata era in spital si nu fusesem acasa nici de Craciun, nici de Anul Nou si imi era teama sa nu i se intample ceva. Sarbatorile le petreceam de obicei cu ai mei ( cu sotul meu, bineinteles) pentru ca ii vedeam mai rar.

In acest timp, la spital, i-au mai facut o ecografie care a iesit foarte rau, doctorii spunandu-i mamei lui ca boala avanseaza foarte rapid. In ultimele 2 zile incepuse sa aiureze un pic, dar era constient. In ziua cand am pornit spre Bucuresti, a avut o reactie foarte ciudata cerandu-i mamei lui sa ma sune si sa ma intrebe cand vin. Am vorbit cu el, i-am zis ca sunt pe drum si ca maine vin la el sa il vad.

A doua zi m-am dus dimineata sa il vad. Am stat cu el, m-a sarutat si mi-a zis ca ma iubeste. Avea si momente cand nu ma recunoastea, dar isi revenea. In sfarsit, a rezistat pana seara la 6 si 10 cand si-a dat sufletul.

O sa mai scriu si alte lucruri. Doar sa mai imi ziceti ce si cum.
vreau doar sa mai vb.cu cineva si sa ma ajutati sa trec mai departe. Si poate din experienta mea mai au si altii de invatat ca este bine sa il pretuim pe cel de langa noi cat putem de mult ca sa nu regretam dupa aceea. Viata nu stii cand se va sfarsi. De aceea am deschis acest topic

@iulu_s El nu a stiut ca are cancer. Nu i-am zis sa nu il intristez si mai mult. El nu a stiut ca moare.

@Irina

Da, eu am intuit oarecum ca e vorba de un deces care a survenit destul de brusc, adica nu dupa o vreme indelungata de boala. Pe de alta parte povestindu-ne si asta ajutandu-te pe tine ne facem o idee mai clara despre povestea ta. Oamenii inteleg mai bine cand au amanunte, mai bine decat atunci cand n-au. Sigur, in locul tau esti doar tu.

Am sa te intreb un lucru, daca simti ca e in regula raspunzi daca nu nu, spui ca simti nevoia sa povestesti cu noi. Exista si alte persoane cu care povestesti? De exemplu, parintii tai, parintii lui...?

A cui a fost decizia de a nu-i spune ca are cancer?

Edited by roua, 25 February 2011 - 16:50.

Parintii mei sunt la Mangalia si nu prea pot sa le zic tot ce simt. Cu parintii lui vorbesc, dar si ei sufera si nu vreau sa ii rascolesc si mai mult. Incerc sa ii incurajez.
Decizia nu stiu sigur cum a survenit. Noi am zis sa il mai lasam sa se intremeze si cand o sa mergem la Oncologie o sa ii zicem atunci ce si cum. El a fost socat cand l-am internat pentru operatie. Nu ii placeau doctorii si nici sa mearga la doctor nu vroia. La Oncologie nu am mai ajuns si apoi nu am mai zis nimic in ultimele zile. Cred ca a fost o decizie mutuala.

 Irina70, on 25th February 2011, 17:14, said:

Am inteles. Eu ti-as sugera, oricat de greu iti vine sa-i vizitezi pe socrii tai, e foarte posibil ca si ei sa se gandeasca ca tine, o lasam ca sa n-o rascolim, si uite asa fiecare se consuma in durerea proprie. Cauta-i atunci cand simti nevoia, du-te sa-i vezi, fa front comun cu ei atat cat simti ca poti si ca esti lasata, te va ajuta cred eu, mai ales daca relatiile au fost bune. Suferinta e aceeasi dar din perspective diferite, ei din cea a parintilor tu din cea a sotiei. Nu te izola decat atunci cand simti nevoia sa fii singura cu momentele tale.

Irina medicii ce ti-au spus? Cum a fost din perspectiva asta? Te-au pregatit pentru ce urmeaza, cu el au comunicat?

Edited by roua, 25 February 2011 - 17:29.

Deja m-am mutat la ei si vorbesc cu ei, dar nu ma prea ajuta nici asta. Vorbesc cu ei cand simt nevoia, da.
Doctorii au zis sa urmeze tratamentul cu chimioterapie, sa vina din 3 in 3 luni la control, iar peste 6 luni o sa il opereze, dar sa se refaca peritoneul. Nu au zis ca mai are de trait o luna, 2, 3...

Abia inainte cu 2 zile sa moara i-au zis mamei lui ca boala avanseaza rapid si ca ei incearca tot ce pot...
Iar inainte cu cateva minute sa moara a chemat-o asistenta pe mama lui sa o intrebe daca are lumanare zicandu-i ca in noaptea aia se duce...
In rest nu a zis nimic nimeni. Nici nu ne lasau sa ne uitam in fisa lui. Eu ma mai uitam pe furis si cand ajungeam acasa citeam pe internet.

Pacat,e groaznic ca s-a intamplat asa ceva si atat de repede...eu cred ca ati luat decizia buna in a nu-i spune cat de grav sta cu sanatatea,dar ma socheaza viteza cu care a luat amploare si faptul ca sa terminat brusc..;cunosc un coleg de munca ce are aceiasi boala(cancer la colon)dar inca lucreaza in subteran...adevarat ca la un loc de munca mai usor...dar il vad resemnat si senin..are in jur de 38 de ani..Spre rusinea mea nu cunosc prea multe despre aceasta boala,si sincer mi-a  fost jena sa-l intreb pentru a nu-l intrista prea tare.Stiu doar ca de 2-3 ani e asa si probabil...nu e foarte grav...Ce m-a socat mai tare e faptul ca am citit tot pe un sait de socializare despre un tanar ce anunta ca are cancer la ficat,iar doctorii i-au mai dat 6-12 luni de trait.Ce pot sa mai zic?pacat ca se intampla asa ceva...

Si eu am citit in ultima vreme foarte multe despre cancerul de colon. La fiecare om evolueaza diferit. Depinde foarte mult de stadiul in care este.
Florin (asa il chema pe sotul meu) a avut nesansa sa aiba metastaza peritoneala (carcinomatoza peritoneala) si de aceea nu s-a mai putut face nimic. Este o metastaza foarte rara, doar 3 % din cei care au cancer fac asa ceva, iar 80% sunt femei. Daca era doar la colon, avea sanse foarte mari sa se vindece. Nu sunt doctorita. Va zic doar ce am citit si ce am mai auzit de la doctori.
Am inteles ca la cei tineri boala avanseaza mai rapid deoarece celulele se dezvolta mai rapid (atat cele bolnave, cat si cele sanatoase). A fost foarte rapid, intr-adevar, dar poate a fost mai bine asa pentru ca nu a suferit mult.
Noua doctorii nu ne-au zis ca mai traieste o luna, 2, 12, cativa ani etc. Au zis doar ca peste 6 luni il opereaza iar.

In continuare vreau sa va mai zic cate ceva despre Florin ca sa mai ma descarc si sa intelegeti mai bine situatia.
El era un prieten foarte bun al fostului meu prieten. Il cunoasteam demult, dar mai vorbeam din cand in cand la telefon si ne vedeam toti 3 la cate un film. Cand fostul meu prieten s-a despartit de mine, Florin m-a ajutat sa trec peste, sa ma vindec psihic si sa am puterea de a ierta un om care imi facuse mult rau. De asemenea, m-a invatat ce inseamna credinta.
A fost singura persoana din viata mea (in afara de rudele mele) care m-a iubit neconditionat. Nu a tipat niciodata la mine, nu mi-a reprosat niciodata nimic si tot timpul vroia sa stea cu mine. Se simtea foarte fericit cu mine. Imi zicea sa nu mai fiu trista ca acum am pe cineva alaturi care ma iubeste si nu o sa ma mai lase singura. El m-a ajutat foarte mult, dar eu nu am putut sa fac mai multe pentru el.
Anul trecut in septembrie am facut operatie de transplant de cristalin. A fost cu mine el, mama mea si mama lui. Cand am iesit de la operatie mama mea tot ma intreba cum a fost, daca a fost bine, etc. El doar m-a luat de mana si asta m-a linistit imediat. Nu a trebuit sa imi zica nimic. Ne intelegeam fara sa vorbim foarte mult.
Era un om extraordinar. Nu mintea, nu facea rau nimanui, intotdeauna avea o vorba buna pentru oricine si nu dorea raul la nimeni. Mergea cu mine peste tot si niciodata nu zicea ca nu are chef sau ca e obosit, desi poate era.
Imi vin foarte multe momente in minte alaturi de el. Intotdeauna a fost langa mine cand am avut nevoie de el sa ma sprijine si sa ma ajute.

Era fan Star Wars, Steaua, BMW si ii placea sa se joaca pe calculator jocuri de strategie, in special. Avea o minte foarte patrunzatoare si foarte ordonata. De meserie era economist si i se potrivea foarte bine. Era vesel, ma facea tot timpul sa rad si era bucuros ca zambesc si ca el m-a facut sa zambesc.

P.S. Azi ii facem parastas de 40 de zile. Aseara pregateam vasele pentru pomana si nu imi venea sa cred ca fac asta.

Irina, fă ce simți, ce ai nevoie. Sfaturile ți sunt date din perspectiva fiecăruia. Numai tu știi ce te ajută.
Și nicio clipă să nu te simți vinovată dacă pentru o secundă reușești să zâmbești.

Intradevar un om deosebit,mereu mi-am dorit sa fiu asa dar niciodata,aproape niciodata nu am reusit...credeam ca tine de vointa si putin din altceva...dar cred ca e vorba doar de multa bunatate,dragoste,fara pic de egoism...Sunt considerat o persoana buna de cei din jur dar in familie mai putin...sunt foarte egoist probabil si comod,desi i-mi iubesc familia.Foarte rar se inalnesc astfel de oameni deosebiti ca Florin,Dumnezeu sa-l odihneasca in pace...

Da, era un om deosebit si ma bucur ca am avut norocul sa il intalnesc. Nu avea pic de egoism in el si nu se enerva decat atunci cand mai pierdea Steaua
Si eu sunt putin egoista si am multe defecte pe care mi le asum, dar sa stii ca o experienta de aceasta te schimba total. Am mai multa rabdare, nu ma mai enervez din orice si sunt mult mai calma. Cu Florin nu m-am certat niciodata. Doar ne mai tachinam din cand in cand, dar fara rautate. Totul porneste de la credinta si de a face bine.
@Cici deocamdata nu am gasit remediul care ma poate ajuta. Nu, nu ma simt vinovata ca zambesc, dar as fi vrut sa fie si el langa mine.

El nu prea a fost rasfatat de viata. Tatal lui a fost alcoolic si a patimit multe din cauza lui, iar fosta lui prietena il insela. Zicea ca eu il fac fericit pentru ca il iubesc si pentru ca il respect. Un om asa de bun sunt foarte slabe sanse sa gasesti, dar am avut foarte mult noroc, chiar daca a durat asa de putin.

 Irina70, on 25th February 2011, 09:55, said:

Uh, greu, am crezut ca esti mai in virsta.
E normal ca orice sa-ti aduca aminte de el, si nasol e ca daca ati fost un cuplu frumos vei tinde sa idealizezi acea relatie, ca si cind niciodata nu vei mai trai ceva asa frumos.
Imi pare rau de pierderea ta, nu te poate alina nimeni mai ales asa devreme. Doar timpul.

 Baba_Rada, on 25th February 2011, 10:13, said:

Nu contest ca nu are dreptate, dar conteaza si modul in care o spui si cui spui si cind spui.

Daca ar fi spus ce ai scris mai sus era ok, dar nu asa a sunat.
Uneori daca nu poti sa ajuti omul, mai bine taci.