Curatare/Dezinfectare Carti vechi

Of, oameni buni...
Nici (neapărat) în lighean, dar nici cu... bețigașu' - că nu-s Papillon de Monte Cristo să am doar asta de făcut tot restul vieții.

De regulă, e suficientă media celor două extreme, cum zisei deja: pun zama dorită într-un pulverizator manual (d'alea de spălat geamuri, insecticide, multe) și stropesc cu de-amănuntul și abundent pe toate părțile, printre foi, pe la cotor. Plus, dacă vreau să insist și să frec mai abitir pe undeva - cu pensula, tot cu zamă.

Deși... nu-i exclus ligheanu'.
Apropo: cînd am de spălat fierătanii de bicicletă, mașină, motoare - nu le conving cu bețișoru, tot la lighean ajung. Scos pe vreun balcon deschis, în curte, ce-are fiecare pe moșia proprie. Oricît de aurolac aș fi, n-am chef să-mi gazez neuronuL, că mi-i singur și-altu n-am. Cît despre ekpirosis - dac-aș fuma, n-aș fuma atunci, da' nu fumez, nu trag cu puschka prin preajmă, nu dau cu cuțîtu'n peatră să iasă scîntei...

Io's mai maniac, așa, cu dezinfectatul, subiectul a fost pomenit și aici, iar cărțile sunt obiecte care devin foarte ușor... infecte.
Da, am avut ocazia / nevoia să bălăcesc cărți și în lighean. Dacă au avut parte de ceva noroi (de ex. recuperate de la vreo inundație), chiar e mai simplu cu îmbăiatul. Și se pătrund garantat peste tot.
N-am reușit să distrug vreuna pînă acum. Dimpotrivă, multe sunt deja în arhive, clasate și scanate.

Cînd am zis de tipar cu plumb ("clasic") mă refeream la 1800-și-ceva - 1900-primăvara (alea cu adevărat găsibile adesea jerpelite), pînă prin anii '80 (în RO). Deja din '90 începea să fie folosit tot mai mult ofsetul.
Caracteristice tipăriturilor românești de după '89 sunt altele: hîrtia, de multe ori, groaznică și grămezile de defecte tehnice; a fost o explozie enormă de cărți atunci și dădeau rasol pentru minimum de costuri.

În concluziUNe: cu_CURAJ, înainte!
Și cu probat. (Nici benzina, nici etilicu' nu dizolvă hîrtia). Tre' să le mai și citim, n-om sta un veac să le spălăm, nu?

Bun, să vedem mai în detaliu.

- aspectele cu anii '90 erau doar amănunte. NU e vreun moment de așa importantă răscruce (pentru tema de aici). Deci, pot fi considerate la fel - și cele de dinainte, și cele de după;

- caiete? De școală? Păi... da, acolo cam totul poate fi diluabil / atacabil, mai ales scrisul (pix, cerneală, chiar creion). Astea (și orice manuscris) nu prea merg udate cu nimic, cel mult scuturate. Sau se ajunge la șoricării d-alea complexe, cu ozon, ultrasunete, cu raze X (!), acoperit cu lacuri, înfoliat în vid. Poate, totuși, nu-i cazu'...

- MIZERIIII. Deja devin curios: cu CE sunt murdare, de ajunge așa o problemă? (Dacă e vreun exemplu concret, s-ar putea pune o poză?)
Altfel, cum fu vorba și mai 'nainte: udate bine (stropite, înmuiate) cu zama aleasă, FRECAT direct (ușor dar insistent) cu vreo pensulă locurile cu murdărie depusă; nu trebuie să "alunece" singură, o ajutăm prin ștergere.

Exemple:
- noroiul se duce cu apă; băgată în apă (chiar cu puțin detergent), bîldîcîit acolo în vas, clătit, uscat -> țărînele se dizolvă în apă, ce a apucat să se îmbibe în hîrtie rămîne pată, foaia ajunge puțin ondulată după uscare;
- chestii grăsoase, haleală, coloranți, lipiciuri, ciungă - de obicei se îmbibă în hîrtie, rămîn pete; ce s-a uscat cade singur sau rămîne cocoloș lipit, asta e...
- găinațuri (adică aviare sau șoricoase & liliecești) - idem noroiu';
- melcu, limaxu - dîra aia e mai mult sexy, e deja uscată, uneori se ia prin ștergere cu spirt;
- mucegaiuri - aici, da, e utilă benzina, că le neutralizează; petele rămîn.

Dar, șcuzaț' limbaju': cît de scîrboasă e materia aia ticăloasă care le năclăiește? Chiar trebuie ștearsă ca pe-un... k.u.r?!
Sunt, cum ziceam, foarte cur(!)ios despre cazul în chestiune. Ce li s-a-ntîmplat?

Cine a scris cartea?

PS: nu era nevoie să-l citezi pe colegul care era chiar deasupra ta. Se subînțelegea cui te adresai.

Am eu una in doua volume de la Editura Politica. Deci nu e aceeasi.