Războiul dintre Franța și Prusia(1870-1871)

,, În Franța, ascensiunea Prusiei a dominat politica internă și externă după 1866. Chiar dacă mai avea încă un cuvânt de spus, starea de fapt a acesteia prevestea o apropiată prăbușire. De cealaltă parte, victoria Prusiei de la Sadova (1866) a grăbit sfârșitul dominației austriece din cadrul Confederației germane. Prin Otto von Bismarck, ce ducea o abilă politică diplomatică, statul prusac și-a asigurat supremația în cadrul Federației statelor din nordul țării. Astfel, s-au încheiat o serie de tratate care, în eventualitatea unui conflict militar european, urma să-i asigure Prusiei sprijinul regiunilor situate în centrul și sudul Germaniei: Bavaria, Wurtenberg, Baden și Hessen. Doar printr-un război comun al tuturor statelor germane, îndreptat împotriva Franței, se garanta unificarea acestora, vis rămas neîmplinit încă de la pacea westfalică.

Împăratul Napoleon al III-lea a încercat să depășească umilința provocată de înfrângerea din Mexic și de victoria unilaterală a lui Bismarck asupra Austriei cerând "reparații" în vestul Germaniei, în Luxemburg și chiar în Belgia. A fost constrâns să facă anumite concesii pe plan intern ca să poată atrage sprijin pentru politicile sale externe activiste. Cancelarul prusac, însă, a încurajat în secret cererile francezilor referitoare la Luxemburg în 1867, expunându-le odată cu revolta publică inevitabilă. A căzut la învoială cu țarul în martie 1868, asigurându-se că rușii aveau să țină sub control Austro-Ungaria. În martie-aprilie 1869, Bismarck a exploatat controversa internațională generată de încercările francezilor de a prelua anumite părți din sistemul feroviar belgian. În același an, Prusia a sprijinit candidatura unui Hohenzollern la tronul Spaniei. Aceasta a fost contestată vehement de Franța. Ministrul de externe, ducele de Gramont, a jurat că Franța nu-i va permite niciodată lui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen să preia "tronul lui Carol al V-lea", o trimitere directă la încercuirea dură a Franței de către habsburgi în secolul al XVI-lea.

Napoleon al III-lea a decis să prevină pericolul perceput înfruntând Prusia. Guvernul, după cum recunoștea deschis prim-ministrul Emile Ollivier, spera să se folosească de criză pentru a-și atinge scopurile interne. În 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la un dineu organizat la Ministerul de Externe. Împreună cu el se aflau Albrecht Roon, ministrul de război al Prusiei și von Moltke, șeful Statului Major al Armatei. În aceeași zi a sosit telegrama lui Wilhelm I, aflat în concediu la băile de la Ems. "Depeșa de la Ems", trunchiată și dată publicității de către Bismarck, a declanșat conflictul dintre cele două țări. Astfel, la 19 iulie 1870, Napoleon al III-lea a declarat război Prusiei.

Germanii și-au grupat strict forțele în trei armate masate între Mosela și Rin însă francezii și le-au împrăștiat pe ale lor pe toată granița franco-germană, de la Mosela până la Basel. La 2 și 3 august 1870, germanii au învins armata franceză condusă de MacMahon, la Wissemburg. Trupele înfrânte s-au retras prin defileul Saverne și s-au îndreptat spre tabăra de Châlons pentru refacere. Grosul armatei, încă intact, a fost pus sub ordinele mareșalului Bazaine, și a fost concentrat în jurul fortăreței Metz. Între 12-18 august, s-au desfășurat la Borny, Gravelotte, Saint-Privat, Rezonville seria de mari bătălii din raza Metzului, care au avut drept rezultat închiderea armatei franceze în fortăreață, orice manevră de anvergură devenind imposibilă. Împăratul ar fi trebuit să se întoarcă cu restul armatei la Paris, însă s-a încercat o manevră aventuroasă în direcția nord. Manevra, care nu a fost rapidă și nici secretă, a dus la capitularea de la Sedan din 2 septembrie. Împăratul și 100.000 dintre oamenii săi au fost capturați. Când veștile despre înfrângerea suferită de francezi la Sedan au început să circule, ajungând la Paris, au declanșat aici o revoluție însângerată. Napoleon a fost detronat și un guvern provizoriu de apărare națională a fost înființat sub conducerea generalului Trochu, Leon Gambetta și Jules Favre, notează lucrarea "Istoria Franței" (Jacques Madaule, Editura Politică, 1973).

Parisul a fost înconjurat de trupele germane la 19 septembrie, începând un asediu istovitor. Nicio măsură de prevedere nu fusese luată pentru aprovizionarea capitalei în caz de asediu. Dacă locuitorii din cartierele bogate din vest și-au părăsit locuințele, în schimb restul orașului și localitățile cele mai apropiate din jurul lui erau pline de refugiați. Pentru apărarea sa, Parisul dispunea de centura forturilor, construită în urma alarmei din 1840 și care era dotată cu turnuri de marină. Garnizoana număra aproape 75.000 de oameni din trupele regulate și 343.000 de membri ai gărzilor naționale. La 9 octombrie, Gambetta a scăpat din Parisul asediat, în vederea organizării rezistenței în provincie. A prezidat "delegația de la Tours", noul guvern, și a improvizat armate ce trebuiau să-și conjuge operațiile cu cele ale garnizoanei din Paris pentru deblocarea capitalei. La 4 noiembrie, guvernul decretează înrolarea în masă a gărzii mobile și a celei naționale. Cu aproape 660.000 de oameni, situația germanilor ar fi fost într-adevăr grea, dacă Gambetta și-ar fi încredințat armatele unor comandanți demni de ele și dacă nu ar fost în mod perfid trădat de colegii de la Paris.

Prima armată a Loarei, sub comanda lui Aurelle de Paladines, a obținut o victorie la Coulmiers la 5 noiembrie, reocupând Orleans-ul. Parizienii au încercat și ei o ieșire în direcția Champigny, însă după trei zile de luptă (30 noiembrie-2 decembrie), armata Loarei a trebuit să bată în retragere spre Mans. Dinspre nord a venit armata comandată de Faidherbe. Învingător la Bapaume, la 3 ianuarie, acesta a fost bătut la Saint-Quentin, la 19 ianuarie. Armata din est, pusă sub ordinele lui Borubaki, trebuia să-și conjuge operațiile cu apărarea Belfortului. Victorioasă la Villersexel la 9 ianuarie 1871, ea nu a reușit să forțeze la Hericourt, liniile de asediu ale Belfortului, fiind respinsă pe teritoriul elvețian. O ultimă ieșire a fost încercată în direcția Montretout și Buzenval, la 19 ianuarie, care a eșuat la fel ca celelalte. ("Istoria Franței", Jacques Madaule, Editura Politică, 1973).

În aceeași zi, negocierile au fost reluate, la Versalilles, între Bismarck și Jules Favre. La 28 ianuarie 1871, după un asediu ce a durat patru luni și 12 zile, a fost semnat armistițiul. La scurt timp, la 26 februarie, s-au semnat la Versailles, preliminariile Tratatului de pace. Cele 18 articole statuau: Franța pierdea Alsacia și Lorena, era obligată la plata unei despăgubiri de 5 milioane de franci aur, o parte din teritoriul Franței urma să fie ocupat de trupe germane, retragerea lor era condiționată de ritmul de plată a datoriilor de război.

Anterior, Otto von Bismarck reușise, după lungi negocieri cu statele din Sud (Bavaria și Wurttemberg), care au fost extrem de spinoase cu Bavaria, să proclame, la 18 ianuarie 1871, în Sala Oglinzilor din Palatul Versailles al lui Louis al XIV-lea, Imperiul german în frunte cu împăratul Wilhelm. Alsacia, exceptând teritoriul Belfort, și o mare parte din Lorena au fost anexate la Germania. Prin această ceremonie, Confederația Statelor Nord-Germane a fost transformată în Imperiul German ("Kaiserreich", 1871-1918).

Printre condițiile armistițiului figura alegerea unei Adunări naționale care trebuia să ratifice condițiile de la Versailles și să definească viitorul regim politic al Franței. Adunarea națională s-a întrunit la 12 februarie, la Bordeaux. Orleanistul Adolphe Thiers, trecut de partea republicii, dar partizan al păcii, a determinat alegerea la președinție a lui Jules Grevy, un republican adversar al lui Gambetta. La 17 februarie, Thiers a fost ales șeful puterii executive a Republicii Franceze. La 1 martie, Adunarea Națională a Franței a acceptat acordul preliminar de pace, acesta fiind întocmit ulterior ca Tratatul de la Frankfurt, ratificat la 21 mai 1871.

Votul parlamentar pentru pace a provocat revolta reprezentanților poporului, care au proclamat, la 18 martie 1871, Comuna. La această dată a avut loc transferul puterii politice din mâinile guvernanților burghezi în mâna reprezentanților poporului. Guvernul a fugit din capitală iar poporul și reprezentanții săi au ocupat principalele sedii politice și administrative. Un război civil a fost declanșat la 4 aprilie între Comună și guvernul Thiers de la Versailles. Parisul a fost bombardat cu obuze de artilerie. Populația pariziană se afla într-o poziție extrem de dificilă, după mai multe zile de conflict, comunarzii se țineau pe poziții, iar trupele de la Versailles nu erau capabile să întreprindă un atac decisiv. La 21 mai 1871, poarta de intrare în Paris, Point du Jur, rămasă fără pază suficientă, a reprezentat locul de pătrundere a trupelor lui Thiers. Parisul fusese invadat, dar nu ocupat. La 28 mai, Comuna din Paris a fost înfrântă de armata guvernamentală cu sprijinul Prusiei.

Principala provocare strategică după 1871 a Franței a fost Germania. Politica internă a Franței a fost dominată de problema recuperării Alsaciei și a Lorenei sau, cel puțin, a restabilirii locului de drept al Franței în sistemul de state european.

Războiul franco-prusac a avut și alte consecințe pe termen lung. Statele Papale, nemaifiind protejate de Napoleon al III-lea, au fost anexate de către Italia, ceea ce a dus, ulterior, la unificarea sa. În Europa de Est și Sud-Est, colapsul Franței a generat o reconfigurare geopolitică majoră. Prim-ministrul austro-ungar, Beust, renunțând la Germania, a decis să ceară ajutorul lui Bismarck împotriva Rusiei pe plan extern și a revoluției pe plan intern. De asemenea, a încercat să creeze o "Europă Centrală" ("Mitteleuropa"), cât mai unită, pentru a compensa pierderea sprijinului francez în fața Sankt-Petersburgului. Aceste urmări ale războiului franco-prusac au fost părți în lanțul de evenimente, care a dus la declanșarea Primului Război Mondial. "
https://www.agerpres...70-1871--542520

A câștigat cel mai bun.
Cum ar fi fost pentru Europa dacă Franța ar fi câștigat războiul cu Prusia? Cu siguranță istoria ar fi fost azi, altfel. Nu cred ca s-ar mai fi ajuns la cele doua războaie mondiale deoarece Germania, asa cum a fost ea, în perioada 1871-1918, nu ar fi existat.
Practic războiul Franco prusac din anii 1870-1871 a reparat niște nedreptăți istorice. Adică Alsacia și Lorena au revenit la patria mama iar după sute de ani de umilinta, germanii au avut ocazia sa își ia revanșa fata de francezi.
Sute de ani, teritoriul actualei Germanii, a fost câmp de bătaie pt armatele franceze. Foarte mulți germani au luptat în armatele franceze. În Bayern, exista inclusiv în mediul rural, monumente închinate băștinașilor care au luptat în armata franceza, msi ales în perioada lui Napoleon.
Păcat ca s-a ajuns la WW I și WWII care este continuarea primului război mondial.

Edited by max_01, 22 July 2020 - 19:20.