Fobia sociala si cauzele ei

buna. eu am o fobie pe care am invatat sa o controlez in timp, cu ajutor specializat, apeland la un doctor psihiatru. pentru ca ajunsesem sa ma izolez din cauza faptului ca nu suportam persoanele care tuseau in jurul meu, si care imi transmiteau o senzatie neplacuta de iritare, nesiguranta, dar si din cauza fricii de a nu mi se transmite, pe aceasta cale, tot felul de boli, am recurs la ajutorul unei psihiatru, si m-a ajutat foarte mult. de asemenea, pentru a preveni alte astfel de fobii sau orice fel de depresie, pt ca nu poti sti niciodata cand ti se poate intampla, obisnuiesc sa citesc articole pe site-ul www.depresiv.ro, care mi se pare foarte util si interesant. numai bine!

Asta se intampla pt ca creierul tau a fost programat in copilarie sa simta o frica puternica fata de microbi ; unii evita de exemplu sa atinga clantele ; Ce se invata in copilarie creierul memoreaza in niste paternuri neuronale foarte greu de schimbat .
Din pacate oamenii educa foarte prost copiii - de multe ori ii traumatizeaza ; Evident ca e bine sa-i invatam sa se fereasca de microbi dar sa nu exageram .

Edited by gi_fubar, 19 April 2013 - 14:48.

Pe mine de ex m-au speriat cînd eram mică că dc plecde lingă ei mă ia poliția, sau țiganii, și pe urmă mă făcusem mare, vroiau să mă trimită la pîine, și mie încă îmi era frică, dar nu aveam curaj să spun de ce.

Mai tîrziu, bunică-mea m-a speriat de posibilitatea unui viol; desigur, intențiile au fost bune, e normal să-i spui unui copil, mai ales fată, să nu se lase abordat/ă de străini pe stradă, însă ea avea o imaginație atît de bogată, încît ultima dată cînd a încercat să-mi descrie cum s-ar desfășura un astfel de scenariu horror( cînd o să vii într-o seară pe întuneric, or să îți dea doi pumni în gură și or să te tragă după garajele alea de colo"), i-am zis ști ceva, give me a break, nu vreau să îmi imaginez așa ceva...destul am tremurat de frică toată adolescența, dc se uita cineva la mine pe stradă...

În fine, suntem off topic, fobia socială nu are legătură cu ipohondria, sau alte temeri, de a nu ți se întîmpla ceva rău, mai mult din cîte am înțeles e teama de a nu te face de rîs în public, sau de a nu fi cumva abuzat, agresat emoțional, ridiculizat, etc...

Probabil e și rezultatul hiperprotecției din partea părinților, și unei adaptări insuficiente la interacțiunea cu ceilalți, despre asta sunt numeroase scrieri, nu știu însă dacă dau și rezultate favorabile.

Nici mie nu îmi prea place să mă expun interacțiunilor, mă simt confortabil cu ochelari de soare și/sau glugă, îmi bate inima tare cîteodată cînd tbsă vb cu cineva anume chiar și la tel/on line, nu îmi place să privesc în ochi alte persoane decît extrem de rar ( puține), și aș prefera să nu mai merg niciodată în viața mea la vreun interviu. Însă n-am avut și nu cred că aș avea emoții să prezint o lucrare, o teză, în public, să fac o expunere într-un cadru organizat special pt așa ceva.

În schimb mi se întîmplă ceva ciudat : mi-e neplăcut (silă, lehamite) și nu-mi dau seama de ce -să expun aceleași lucruri, să prezint de ex produsele din magazin-unor persoane necunoscute, neavizate, neștiutoare-parcă mi-e rușine de rușinea lor, sau nu știu ce naiba, mă gîndesc că îmi răcesc gura depomană dîndu-le informații pe care n-or să înțeleagă ș i or să zică că fac mișto de ei, sau e oferta prea vastă, o să le fie greu să facă o alegere, mai ales că majoritatea nu par dispuși să investească prea mult, vor să rămînă dc se poate și cu banii în buzunar și cu sacii în căruță, iar datoria mea ingrată e să îi mulțumesc și pe ei și pe cei pt care lucrez și pe eventualul consumator final. Din cîte am auzit, spre deosebire de mine, alți vînzători fac asta cu entuziasm... sau mă rog, cel puțin atunci cînd se justifică efprtul...

Iarăși mi se mai pare nesuferit și dezagreabil impertinența neintenționată a unora care au impresia că dacă intră într-o dugheană sordidă ca a mea  vor găsi răspunsuri la niște procese fiziopatologice complicate pe care nici cercetătorii încă nu le-au elucidat, de genul de ce se îngrașe sau nu se îngrașe, de ce la cade părul, de ce le miroase gura, unul puțin afumat de băutură m-a întrebat ce să-i facă la cățeaua lui că e cam proastă, ei nu se văd că n-au ce mînca și n-au descoperit deodorantul dar vor să găsească soluția miraculoasă la toate problemele, pastila care să coste 1leu și de la caresă  nu îi mai doară nimic și să nu li se mai facă foame niciodată. Unii probabil se simt onorați cînd lumea îi bagă în seamă cu astfel de probleme, dar pe mine mă deranjează că nu știu nici eu ce săbrăspund, mă simt ca Garcea, polițistul analfabet cînd era pus să citească.

Poate cu ocazia asta mă lămurește și pe mine cineva : sufăr de vanitate sau de subestimare? Am o părere prea bună sau prea proastă despre mine, mă iubesc prea mult sau prea puțin? Desigur, toată lumea e îndreptățită să caute confortul personal, nu cred că e o crimă împotriva umanității, dar nu îmi place că am ajuns să am o părere așa proastă despre oameni doar pt că îmi tulbură mie încrederea și echilibrul interior, mă fac să nu mă mai simt în siguranță. Pînă la urmă și ei au nevoile lor, eu tb să le satisfac pe ale lor, vînzîndu-le ce le trebuie, și ei pe ale mele, cumpărîndu-mi marfa. Dacă n-ar fi atît de multe, și produsele și nevoile, ce ușor ar fi...