Principiile jurisprudentei shiite

Principiile jurisprudenței șiite

Jurisprudența (fiqh) este una dintre cele mai distincte trăsături ale tuturor școlilor de religie islamică, inclusiv șiismul. Jurisprudența nu doar că pune bazele gândirii legislative, eticii și practicilor, dar afectează de asemenea orice altă dimensiune a vieții șiite. Jurisprudența se află în chiar centrul sistemului educațional șiit, cum este de găsit în tradiționalele școli de religie (madāris) unde juriștii (fuqahā') joacă rolul principal atât ca protectori ai sistemului (de gândire), cât și ca produsul de căpătâi al acestor școli. În secțiunea următoare, Modarresi Tabataba'i ne oferă o introducere la acest aspect complex și central al șiismului.

Hossein Modarressi Tabataba'i

Ca sistem doctrinar, șiismul reprezintă o tendință particulară a islamului căreia i s-a dat formă printr-o înlănțuire de analize teologico-istorice. Ḥadīth al-Thaqalayn — o tradiție ce a fost transmisă atât de către șiiți, cât și de sunniți, fiind preluată de la Profet, conform căreia Profetul i-a chemat pe musulmani să urmeze Coranul și familia sa după ce nu va mai fi — a fost, împreună cu un număr de alte tradiții, rădăcina și sursa originară a acestei tendințe care, mai târziu, a fost întărită de către judecăți de natură teologico-religioase și istorice.

În chestiunile religioase, șiismul și-a bazat în general opiniile pe directivele date de membrii proeminenți, Imamii (A'immah) din linia Familiei Profetului. Principala diferență între școlile legaliste șiite și sunnite este modul în care au primit Tradiția Profetului, precum și izvoarele lor legislative. În vreme ce sunniții au primit Tradiția ca transmisă prin însoțitorii Profetului, șiiții au primit-o prin familia sa. Sub o altă considerație, în vreme ce școlile legaliste sunnite urmează aprecierile juridice ale unor juriști din Arabia Saudită (Medina) și Iraq, șiiții urmează punctele de vedere ale Imamilor lor, care sunt descendenții Profetului. Șiismul practicat de către Adepții Celor Doisprezece, doctrină care este în prezent școala de gândire Șia prevalentă, urmează punctele de vedere ale celor 12 Imami, mai cu seamă ale celui de-al VI-lea, Abu Abd Allah Ja'far bin Muhammad al-Sadiq, iar pentru acest ultim motiv, școala lor mai este cunoscută și ca Ja'farī.
Coranul (Qur'ān) , Tradiția (sunnah), consensul juriștilor șiiți (ijmāʿ) și raționamentul deductiv ('aql)  formează sursele legii  șia.

Sursele comune ale celor patru școli legaliste sunnite sunt: Coranul, Tradiția, consensul juriștilor și raționamentul deductiv analogic (qiyās). Opiniile diferă privitor la numărul altor surse care au fost adăugate de câteva școli celor patru de bază. În sistemul legal sunnit, consensul (ijmāʿ) este o sursă prin ea însăși. Raționamentul (qiyās) reprezintă aplicarea unei învățături deduse dintr-un anume caz legal într-un caz similar prin intermediul raționamentului analogic. Șiiții mențin părerea că o asemenea aplicare este posibilă numai unde există un numitor comun de bază al celor două cazuri (ce se compară) și în măsura în care cineva poate fi sigur că exact aceeași rațiune care se află în spatele învățăturii date de cazul original (etalon) există de asemenea și în cazul secund. (v. Karaki, Tariq istinbat al-ahkam, pag.17)

Trebuie notat faptul că sunt sursele școlii legaliste șiite ce predomină, școala ușūlī. Școala Akhbārī a recurs doar la Tradiție. Operele timpurii ale școlii ușūl șiite, în mod obișnuit, nu menționează raționamentul ca fiind sursă pentru lege.

Coranul, în sensul său literal aparent, a dat formă spiritului și fundației legii șiite.

Tradiția — i.e. afirmațiile, faptele și consimțământul tacit al Profetului și Imamilor — trebuie predată de către naratori demni de încredere. Cu referință la această exactitate (încredere), opiniile doctrinale ale celor ce transmit tradiția sunt considerate ca irelevante. O tradiție predată de către un non-șiit demn de încredere este percepută ca solidă și acceptabilă în aceeași măsură ca una transmisă de către un șiit de încredere.

Consensul (ijmāʿ) — i.e. unanimitatea de vederi a tuturor juriștilor șiiți asupra unei probleme legale — nu este o sursă (validă) prin ea însăși, dar a devenit un mijloc prin intermediul căreia opiniile Imamilor pot fi înțelese. Această funcție a consensului a fost explicată în diferite douăsprezece feluri. În jurisprudența șiită contemporană, cel mai popular dintre aceste feluri susține că, odată ce consensul (ijmāʿ) este unanimitatea „tuturor” învățaților șiiți, aceasta include în mod natural și punctele de vedere ale acelor erudiți care au trăit în timpul Imamilor sau într-o perioadă apropiată vieții lor; mulți dintre acești învățați au fost însoțitori intimi ai Imamilor și au cunoscut opiniile lor destul de detaliat. Consensul acestor juriști timpurii, dintre care mulți erau adepți înfocați ai Imamilor, demonstrează de-o manieră firească punctul de vedere al Imamilor.

Prin 'raționament', ca sursă  pentru jurisprudența șiită, vrea să se înțeleagă judecățile categorice extrase atât din rațiunea pură, cât și din cea practică. Un exemplu clar este judecata ținând de rațiunea practică afirmând că justiția este bună, iar injustiția este rea. În teoria legală (uṣūl al-fiqh) șiită există un principiu care afirmă că orice este decis de către rațiune este de asemenea rânduit de către religie (kull mā ḥakam bi al- 'aql, hakam bi al-shar'). Conform acestui principiu,  cunoscut ca 'regula corelației' (qā 'idat al-mulāzamah), regulile religioase pot fi inferate din doar verdictul rațiunii.  Corelația dintre obligativitatea unui act și obligativitatea premiselor sale (muqad-damat al-wājib) sau corelația dintre prescrierea a ceva și interzicerea opusului (mas'alat al-didd), sau imposibilitatea de-a combina în același caz și din același punct de vedere a poruncirii unui act cu interzicerea lui (ijtimā' al-amr wa'l-nahy), sunt cu toatele precepte raționale în cadrul metodologiei jurisprudenței șiite și sunt, în linia eforturilor juridice de-a descoperi regulile legale, surse bazate pe rațiunea pură.

Cum am explicat mai devreme, în jurisprudența șiită raționamentul este de asemenea folosit ca mijloc pentru gândire, în care sens înseamnă, pur și simplu, argument rațional. Această semnificație a termenului raționament este descrisă în tradițiile Imamilor ca singurul instrument pentru a descoperi realitățile.

Muhammad Baqir al-Sadr susține că, pentru jurisprudența șia, rațiunea este mai degrabă o sursă potențială decât una actuală. El spune că, deși—în acord cu actuala metodologie a jurisprudenței șiite—rațiunea poate prin sine însăși descoperi o injuncție și să ghideze către un anume precept religios, aceasta nu a fost niciodată actualizată în practică și că toate comandamentele religioase ce pot fi descoperite prin verdicte categorice derivate din rațiune sunt de găsit în Coran și în Tradiție. (Muhammad Baqir al-Sadr, Fatawa, I, pag.98)

Liniile generale ale jurisprudenței șiite

Subiectele jurisprudenței islamice (fiqh) au fost clasificate în diferite forme. În jurisprudența sunnită, aceste subiecte sunt împărțite în două categorii: acte de devoțiune ('ibādāt) și chestiuni mundane (mu'āmalāt). În a sa carte Iḥyā ' ulūm al-dīn, învățatul shafiit al-Ghazālī (A.H. 505/A.D.1111) a împărțit toate injuncțiile religioase și morale în patru grupe: acte de devoțiune ('ibādāt), treburi lumești (mu 'āmalāt), ceea ce asigură salvarea (munjiyāt) și ceea ce cauzează pierzania (muhlikāt). Această clasificare are ceva influențe asupra textelor legiste shafiite ce-au urmat și a inspirat o altă procedură care a distribuit subiectele jurisprudenței în patru grupe: acte de devoțiune, chestiuni mundane, statutul personal (munākaḥāt) și legea penală (jināyāt / 'uqūbāt). În ordinea justificării acestei din urmă diviziuni, se spune că subiectele jurisprudenței (fiqh) privesc fie la viața din această lume, fie la viața viitoare.

Subiectele conexe la viața de aici sunt împărțite la trei: acele care reglementează relațiile interumane (mu 'āmalāt), acele care mențin rasa umană (munākaḥāt) și acele care protejează atât individul, cât și umanitatea (jināyāt). Subiectele conexe la viața de apoi, i.e. preceptele care trebuie să dea fericire și prosperitate în viața ce va să vie, sunt considerate drept acte de devoțiune ('ibādāt).
Cele mai vechi codificări sistematice existente ale jurisprudenței șiite sunt de găsit în câteva dintre operele juriștilor din secolul al V-lea A.H. În a sa carte al-Kafi fi 'l-fiqh, Abu ' l-Salah al-Halabi (A.H. 447/A.D.1055-1056) a clasificat subiectele jurisprudenței conform preceptelor religioase. El considera toate datoriile religioase a fi de trei feluri: 'ibādāt, prin care înțelegea nu numai actele de devoțiune obișnuite, ci toate acele obligații care includeau și parte din actele cuprinse în chestiuni mundane (mu 'āmalāt), muḥarramāt (prohibiții) și aḥkām  (reguli). Acest din urmă termen se referă la toate preceptele legale care nu impun nici o datorie religioasă (fie de realizat, fie de la care să se abțină) musulmanilor, i.e. care nu pot fi incluse în celelalte două categorii.

În a sa al-Muhadhdhab, Qadi 'Abd al-Aziz bin al-Barraj (A.H. 481/ A.D. 1088) a împărțit preceptele religioase în două categorii, preceptele care (trebuie) să-i intereseze pe toți oamenii și acelea care nu-i influențează pe toți. Prima categorie o constituie actele devoționale ('ibādāt), care sunt datorii de caracter general și care, tocmai pentru acest motiv, precedă restul de precepte din jurisprudență (fiqh).

În aceeași perioadă, un alt jurist șiit, Sallar ibn 'Abd al- 'Azīz al-Daylamī (d.H 448/ A.D. 1056-7) a clasificat jurisprudența mai întâi în două secțiuni: acte devoționale ('ibādāt)  și acte lumești (mu 'āmalāt); el a divizat pe cele din urmă în contracte ('uqūd) și reguli (aḥkām), iar mai departe a împărțit regulile în cele ce țin de penal (jināyāt) și alte tipuri de reguli. Al-Muḥaqqiq, inspirat de această metodă, în a sa Shara 'i al-Islām, a clasificat jurisprudența (fiqh) în patru secțiuni: acte devoționale, obligații bilaterale ('uqūd), obligații unilaterale (īqā'āt) și reguli (aḥkām). Această cale de clasificare a fost acceptată de către juriștii care l-au succedat. În a sa carte al-Qawa 'id, al-Shahīd al-Awwai a justificat această clasificare, argumentând că preceptele religioase se ocupă fie de viața pe pământ, fie de viața de apoi: cele privitoare la viața mundană intră în categoria mu 'amalat, iar cele privitoare la viața viitoare, în categoria 'ibadat. Această primă categorie, mu 'amalat, este la rândul ei împărțită în alte două, odată ce acestea sunt precepte care fie au de-a face cu acțiunile indivizilor înșiși, fie nu au legătură cu acțiunile indivizilor; acestea secundele sunt cunoscute sub numele aḥkām și includ toate regulile relative la judicial, penal, moștenire etc. Acțiunile (de realizat) sunt la fel de două feluri, odată ce unele sunt bilaterale ('uqūd), iar altele unilaterale (īqā'āt). Al-Shahīd oferă aceeași explicație în a sa carte Dhikrā, cu excepția că în cartea aceasta, diferența de bază între actele devoționale ('ibādāt) și alte categorii este aceea că primele trebuie practicate cu scopul de-a da ascultare, de-a se supune lui Allah și de-a se apropia Lui, în timp ce alte categorii de acțiuni nu poartă această obligație. Câțiva alți învățați au considerat drept criteriu pentru separarea actelor devoționale de alte feluri de acțiuni ca fiind frumusețea intrinsecă și superioritatea actului de devoțiune însuși.

Nașīr al-Dīn al-Tūsī (A.H. 672/A.D.1274) a urmat o abordare mai filosofică și a propus o clasificare tripartită. El a argumentat că legile religioase îi privesc pe indivizi fie ca purtători individuali ai responsabilității, fie ca membri ai unei familii, fie ca oameni în cadrul societății. Astfel, prima categorie întră în secțiunea actelor devoționale ('ibādāt), a doua este constituită din regulile ce țin de secțiunea statutului personal (munākaḥāt)  și a problemelor lumești (mu 'āmalāt), iar a treia categorie o constituie legea penală (siyāsāt).

În clasificarea subiectelor privitoare la domeniul juridic, Al-Fādil al-Miqdād (A.H.826/A.D.1423) a propus alte două moduri de divizare. Ambele moduri au fost inspirate de cartea al-Qawa 'id a lui al-Shahīd al-Awwal. Una dintre modalități este bazată pe credința că, în cursul dezvoltării lor morale, ființele umane trebuie să achiziționeze trăsăturile benefice vieții și caracterului omenesc și să respingă ceea ce este distructiv pentru acestea. Câteva dintre aceste trăsături benefice pot provoca apariția imediată a unor rezultate, altele, apariția mai îndepărtată în timp și aceasta depinzând de natura acestor trăsături.

Actele de devoțiune aparțin categoriei cu rezultate îndepărtate; regulile legate de căsătorie, tranzacții, mâncare și băutură (al-aţ 'ima wa 'l-ashriba), cum și cele asemănătoare acestora aparțin categoriei cu rezultate imediate. Preceptele legii penale aspiră să combată acele însușiri distructive care inhibă progresul ființelor umane. Așadar, această metodă împarte subiectele jurisprudenței în trei categorii.

Cealaltă modalitate de clasificare propusă de către Miqdād împarte jurisprudența în șase compartimente. Această abordare este datorită ideii că religiile au fost stabilite pentru protejarea a cinci elemente de bază ale vieții umane: credință, viață, avere, descendență, rațiune. Actele de devoțiune sunt stâlpii de susținere ai credinței; legea privitoare la delicte, lege care dă dreptul la revanșă persoanei ofensate, este spre a crea o garanție pentru viață; reglementările privitoare la tranzacții reglează relațiile financiare și protejează proprietatea fiecăruia; reglementările privitoare la căsătorie, legile conexe la aceasta și câteva precepte penale sunt în folosul reproducerii rasei umane; preceptele legate de prohibiția alcoolului și pedepsirea băutorilor de alcool, la care se adaugă cele asemănătoare, protejează rațiunea umană. Mai mult de-atât, preceptele legale sunt stabilite în sensul de-a proteja totalitatea sistemului islamic și de-a garanta corecta lui aplicare.

În operele sale despre Lege și Tradiție cum, de exemplu al-Wāfī, Mu 'tașam al-Shī 'a și Mafātīḥ al-sharā 'i, Muḥsin al-Fayd a urmat o nouă modalitate. El a făcut un amestec din câteva capitole ale jurisprudenței (fiqh) și a schimbat locația unor rubrici, în cea mai mare parte cu scopul de-a ordona capitolele jurisprudenței conform cu cele din ciclul vieții omenești. De exemplu, el a pus capitolele despre moarte și decedați—al căror conținut, în textele anterioare, constituia puritatea rituală (al-ṭahāra), tradițional primul capitol al cărților de jurisprudență—la sfârșit, urmat fiind de capitolul despre moștenire. În acest fel, el a încercat să creeze o nouă codificare pentru Lege și Tradiție. În mare, el a divizat jurisprudența: o secțiune dedicată actelor de devoțiune și datoriilor sociale (al-'ibādāt wa 'l-syāsāt) și o secțiune dedicată treburilor obișnuite și tranzacțiilor (al- 'ādāt wa 'l-mu 'āmalāt).

O altă metodă, ce este inspirată de abordarile occidentale moderne privitoare la clasificarea temelor legale, împarte subiectele jurisprudenței în următoarele categorii:
I ' Ibādāt
II Averea. Aceasta poate fi de două feluri:
1. Avere publică, care nu aparține unei persoane anume, dar este alocată spre uzul general al  comunității.
2. Avere privată. Reglementările acestei secțiuni sunt discutate în două părți independente:
a. Mijloacele legale (de obținere și păstrare) privitoare la proprietatea privată.
b. Regulile privitoare la distribuirea averii.

III Comportament personal și practici, i.e. chestiuni obișnuite care nu au legătură cu actele devoționale sau probleme financiare. Acestea sunt de două feluri:
1. Reguli privitoare la viața de familie
2. Reguli privitoare la relațiile sociale și la comportamentul indivizilor în societate
IV Subiecte legate de politică (în general)

Capitolele jurisprudenței șiite, care sunt numite „cărți” (kutub), sunt privitoare la subiecte legislative variate; împreună ele asigură un catalog al datoriilor individuale și sociale ale musulmanului șiit.

În texte diferite, aranjamentul acestor capitole variază, însă, în general, capitolele dedicate actelor devoționale sunt plasate la început, cele privitoare la tranzacții, la mijloc, iar codul penal, la sfârșit. În câteva texte legaliste sunnite, rațiunile ce-au dat această dispoziție a capitolelor sunt expuse la începutul fiecărui capitol.

Autorii sunniți și șiiți au afirmat că motivul referitor la de ce au plasat unele capitole înaintea altora este nu doar că primele sunt prin natura lor mai importante, ci și pentru că religia le înzestrează cu o importanță mai mare față de altele.

Qādī 'Abd al-'Azīz ibn al Barrāj susține că aranjamentul capitolelor este conectat la generalitatea subiectelor pe care le tratează. Conform lui, actele de devoțiune, care sunt de practicat de către toți musulmanii oricând și oriunde, au prioritate asupra tranzacțiilor, regulilor de administrație etc, acestea din urmă fiind restrânse de anumite condiții. Între actele devoționale, rugăciunea, care este datoria zilnică pentru fiecare musulman și este, de fapt, datoria musulmană cea mai reglementată și cea mai comună, adăugându-i-se puritatea rituală (ṭahāra), pe care o reclamă, vine înaintea altor acte devoționale. Ibn Ḥamza, un alt jurist șiit al secolului al VI-lea A.H., adoptând aceeași perspectivă, a evaluat gradul de aplicabilitate a fiecăruia dintre aceste acte devoționale și a introdus un comentariu al acestei probleme în prefața operei sale al-Wasīla. În cartea sa legalistă Bustān, Abu 'l-Fath Muḥammad ibn 'Alī ibn Uthman al-Karājakī (A.H. 449/A.D. 1057-58) a aranjat capitolele jurisprudenței ca ramurile unui copac. El a încercat să facă legătura ramurilor una cu alta astfel ca să
obțină un aranjament natural al temelor. În modelul său, primul capitol al fiecărei secțiuni este o ramură mai mică, ramură crescând chiar din trunchi.

Fiecare capitol următor dintr-o secțiune este o și mai mică ramură crescând din cea principală. Nu cunoaștem mai multe detalii ale modelului său care a fost descris de către unul din contemporanii săi ca fiind o dispunere în plan inedită.

Diferitele maniere de apropiere adoptate de către învățați privitor la codificarea subiectelor legii au rezultat, în cărțile lor, într-o varietate de aranjamente ale capitolelor. A existat de asemenea și mult dezacord în privința subdiviziunilor din secțiuni. Spre exemplu, conform lui Shaykh al-Ta 'ifa și lui Ibn Zuhrah numărul actelor de devoțiune este de 5, conform lui Sallār, este de 6, conform lui al-Ḥalabī, lui Ibn Hamza și lui al-Muḥaqqiq, este de 10, iar conform lui Yahyā ibn Sa 'id, numărul este de 45.

Pe de altă parte, unii autori, în special cei din urmă pomeniți, au contopit diferite capitole și au redus numărul de titluri generale pe cât de mult posibil. Astfel, există o considerabilă variație între textele legaliste cu referință la aranjamentul și numărul capitolelor. De exemplu, al-Nihāya a lui Shaykh al-Tā 'ifah are 22 de capitole, iar a aceluiași al-Mabsūt are 71 de capitole; Sharā 'i al-Islām a lui al-Muḥaqqiq are 52 de capitole și Qawā 'id al-aḥkām a lui Allāmah are 31, iar cartea aceluiași, Tabșirat al-muta ' allimīn, are 18 capitole; al-Lum 'a al-Dimashqiyya a lui al-Shahīd al-Awwal are 52, și al-Durūs al-Shar 'iyyah  a aceluiași are 48, Mafātīḥ al-sharā'i '  a lui al-Fayd are 12 și cartea aceluiași, al-Wāfī (care este o colecție de tradiții), are 10 capitole.

Traducere realizată de Asociația Culturală Poarta Cunoașterii

Edited by poarta-cunoasterii, 27 November 2012 - 23:45.

Orice sistem de jurisprudenta se adreseaza unui stat si unui popor
Care este acel stat si acel popor caruia i se aplica sistemul jurisprudentei descris de tine?

 ThinkAbout, on 29 noiembrie 2012 - 20:32, said:

Fals. Jurisprudenta islamica shiita nu e un pachet de legi aplicat oriunde si oricum, depinde foarte mult de context. Aici sunt discutate sursele jurisprudentei, nu regulile ca atare.

Bine ce ai scris este atunci fals
Prin urmare jurisprudenta se refera la un popor caruia i se aplica si unui teritoriu in care se aplica
Fara aceste 2 componente nu exista jurisprudenta.

 poarta-cunoasterii, on 27 noiembrie 2012 - 23:44, said:

Articolul este despre principiile jurisprudentei, asta nu e fiqh, ci usul al fiqh, la un nivel foarte introductiv. Deci vorbesti nu de legi ca atare, ci de ceea ce le intemeiaza si de organizare teoretica. Fiecare jurist aplica conform spatiului si timpului in care traieste, avand dreptul de a nuanta, modifica, adapta in functie de nevoile societatii.

 poarta-cunoasterii, on 29 noiembrie 2012 - 20:54, said:

Repet intrebarea
Carei societati si carui popor si carui stat i se aplica jurisprudenta islamica?
Poti sa raspunzi bine, nu poti spune ca nu poti si este ok.

Ei nu mai spune
JURISPRUDÉNȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de principii juridice; știință a dreptului. 2) Ansamblu de decizii sau soluții date de un organ de jurisdicție în anumite probleme de drept. [G.-D. jurisprudenței; Sil. -ris-pru-] /<lat. jurisprudentia, fr. jurisprudence

Deci ca sa existe ansamblu de principii juridice trebuie sa existe un legiuitor
De regula in statul laic legiuitorul este:
-parlamentul
-guvernul care are dreptul de a legifera prin ordonante de urgenta par exemplu
-ministerele, au dreptul de a legifera, de exemplu de a adopta metodologie si norme de punere in aplicare a unei legi adoptate de parlament si care tine de domeniul ministerului respectiv
-consiliile locale

Prin urmare daca in procesul de emitere a legilor sunt implicate organe ale puterii de stat iar legislatia este destinata se se aplice unor oameni, judecata mea a fost corecta cand am intrebat-o pe poarta cunoasterii
Carui popor si carui stat ii este destinata jurisprudenta islamica prezentata in limba romana pe acest forum?

Tu vorbesti despre structura jurisprudentei occidentale, care difera complet de cea islamica, si apoi pui intrebari din perspectiva jurisprudentei occidentale, fara sa intelegi ca e alt sistem si alt mod de actiune. Stiu unde vrei sa ajungi, dar nu am timp de discutii inutile si repetate, de aceea te ignor. Prefer sa traduc un articol interesant decat sa imi pierd vremea in vesnicele polemici initiate de tine. O zi buna!

 poarta-cunoasterii, on 30 noiembrie 2012 - 16:29, said:

Nu le-am adus eu in discutie, tu le-ai adus
Uite citat din articolul tau postat mai sus

 poarta-cunoasterii, on 30 noiembrie 2012 - 16:29, said:

---
Nu pe mine ma ignori ci intrebarile mele fiindca sunt incomode
Chiar tu ai facut in articol analogia cu sistemul occidental
Nu poti sa-mi raspunzi la intrebare desi raspunsul este simplu
Jurisprudenta islamica vizeaza un popor, cel musulman si vizeaza si un stat sau state-respectiv cele locuite de musulmani si in care poporul musulman are parghiile politice de a instaura jurisprudenta islamica
De asta si exista jurisprudenta islamica sa se aplice cuiva.

Deci specialista in jurisprudenta islamica a tulit-o de pe arie fara sa raspunda la intrebarea cine are nevoie de jurisprudenta islamica prin romania?
Alta specialista in limba araba cara facea pluralul la dua aplicand arabei regulile limbii romane de-i iesa duauri a plecat de pe arie
haiosi tare astia de la poarta cunoasterii
le doresc sa gaseasca totusi o cheie ca-i nashpa sa stai perpetum la poarta noua.

Edited by ThinkAbout, 02 December 2012 - 21:47.

Draguta, mataluta esti ignorata pentru ca, asa cum ai dovedit de mii de ori, nu cauti decat scandal, jigniri, cearta, nu schimb detasat de idei. Si mai si minti. Toate acestea fiind deja multiplu demonstrate si de alti useri, nu doar de mine, te las sa perorezi singurica. Am lucruri mai bune de facut si interlocutori mai demn de luat in seama. Noapte buna!

Edited by poarta-cunoasterii, 02 December 2012 - 21:59.

Mataluta tu poti sa raspunzi la o intrebare simpla?
Cine are nevoie de jurisprudenta islamica in romania, daca exista deja o jurisprudenta laica?
Ca vad ca timp sa raspunzi off topic ai, la obiect nu ai
Cine-i ignorantul?
Cel care intreaba logic ceva ori cel care fuge de raspunsuri?

 ThinkAbout, on 02 decembrie 2012 - 22:05, said:

orice tara in care musulmanii depasesc 20% ... "vor avea nevoie" de jurisprudenta islamica ... vezi tarile in care au aparut pe ziduri afise cu "zona in care se aplica sharia"

 data, on 02 decembrie 2012 - 22:24, said:

Asta este o aberatie. Ca sa fie aplicata jurisprudenta islamica trebuie sa fie o majoritate covarsitoare de musulmani care sa isi doreasca asta (ca se poate sa fie musulmani care vor sa mearga pe alt sistem sau care considera ca drepturile lor sunt respectate in sistemul actual, ca, de exemplu, in Europa, unde cei mai multi musulmani considera ca sistemul democratic nu contrazice cu nimic ceea ce le-ar fi oferit sistemul islamic si care au negociat anumite legi atunci cand au considerat ca sunt discriminati).

Lasati-i deoparte pe salafiti si extremismele lor pentru ca nu reprezinta toti musulmanii. Si eu i-as scoate afara din Europa pe cei care abereaza ca votul democratic e neislamic sau ca vor Sharia ca legea tarii gazda e neislamica. Nici nu stiu ce spun, nici nu stiu ei ce e Shaariah si care sunt regulile reale si, mai ales, sunt incapabili sa inteleaga ca legile democratice, in general si principial, nu contrazic legile islamice iar obligatia musulmanului (conform legii islamice) intr-o tara neislamica e de a se supune legilor tarii in care traieste. . Ei cred ca tot ce spune sheykhul cutare cu barba lunga e legea lui Allah dar s-ar putea sa fie doar legea sheykhului respectiv.

In tarile cu populatie majoritar musulmana in ziua de azi se aplica partial, in anumite sfere ale legii, jurissprudenta islamica, de obicei in chestiuni ce tin de familie si un sistem occidental importat si aplicat variat in chestiunile celelalte.

Si atunci daca-i atat de neimportanta jurisprudenta islamica, de ce fundatia culturala poarta cunoasterii o traduce in romana?
Care-i scopul?

Poarta cunoasterii -buna seara

Ati intitulat topicul "Principiile jurisprudentei siite"

Cunosc desebirle dintre siiti si sunni.
Nu sunt foarte esentiale -dupa parerea mea.
In plus natiunea musulmana tinde la o singura mare ummah.
Stiu de asemeni ca exista deja scoli de jurisprudenta.
De aceea intreb.
Nu cumva separarea principiilor generale si dupa cele doua curente principale -siia -sunni - ingreuneaza tocmai unitatea musulmana ?

 abbulafia, on 02 decembrie 2012 - 23:06, said:

Buna seara. Sa fim o singura ummah inseamna, pentru shia, sa ne recunoastem ca musulmani in ciuda unor diferente, nu inseamna sa ne uniformizam credintele si sa ne unim geografic, ci mai degraba sa acceptam aceasta comuniune spirituala, sa fim toleranti unii cu ceilalti, sa ne ajutam reciproc, sa impartasim din cunoasterea noastra in calitate de musulmani. Ceea ce nu se intampla, dupa cum observati, in viata reala decat foarte rar. Pot sa spun ca shiitii au o mai mare dorinta de unitate si buna intelegere decat sunnitii radicali, noi intotdeauna i-am recunoscut ca musulmani pe cei care afirma ca cred in shahada. Dar nu se poate aplauda cu o singura mana.
Unitatea de care vorbesc extremistii e acea unitate in care toti cei care nu gandesc la fel ca ei sunt eliminati si raman doar cei care sunt pe calea ''corecta''. Pentru noi aceea nu e unitate ci aroganta si intoleranta care nu are nimic de a face cu invataturile Profetului sawas.
Adevarate unitate se va petrece doar la venirea imamului Mahdi as, acesta aducand dovezi clare in favoarea adevarului, oamenii intelegand si acceptandu-i calauzirea din proprie convingere. Pana atunci nu putem decat incerca sa ii pregatim drumul, sa vorbim despre unitate, sa ii invatam pe oameni toleranta, sa acceptam diferentele, sa incercam ca macar in viata noastra personala sa manifestam aceasta credinta in unitate.

Sunt multe scoli de jurisprudenta in lumea sunnita, nu doar patru. In lumea shiita e o mai mare unitate, avem doar scoala Jafaria in cadrul Ithna Asharia, shiitii majoritari, deoarece ne raaportam la aceiasi imami. Jurisprudenta e menita sa fie variata pentru ca ia in considerare, cel putin la noi, la shiiti, contextul.

Edited by poarta-cunoasterii, 02 December 2012 - 23:26.

 poarta-cunoasterii, on 02 decembrie 2012 - 23:22, said:

Am primit si eu raspunsul la intrebarea mea
Jurisprudenta se aplica lumii ori sunnita ori shiita
Acum trebuie sa raspunda restul pentru cine este necesara jurisprundenta islamica tradusa in limba romana si promovata publicului daca in romania exista deja jurisprudenta laica?