Acum, Adrian Paunescu ne priveste din stele

Stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu,

Trist și singur și umilit, cum sunt, dat la o parte de forțe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceaușescu“ în viața publică românească, pierzân-du-mi aproape orice speranță că acolo, sus, unde sunteți, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristețea mea sinucigașă chiar și știința de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuși, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Ședința Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră și boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei șanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist și viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-și mai conservă dialectica și opoziția.

Vreau să vă spun, tovarășe Nicolae Ceaușescu, clar și din tot sufletul meu, că, și dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aș face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aș ști că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment.

Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveți o scânteie divină și vă călăuzește un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor și că ați vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani și mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României și a ființei dumneavoastră, la care ține ca la adevăratul eliberator al țării, vă stă la dispoziție cu viața lui, pe care n-au ocolit-o dramele, pușcăriile, nedreptățile, dar în care nu și-a permis niciodată să-și trădeze credința în ceea ce a iubit și iubește.

Și-ntr-un târziu am găsit un ziar, și parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am știut că mulți și-au construit carierele mințindu-vă.

Dar când am văzut că sunteți încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist și de necruțător cu adevărații responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăiește minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteți nutrit, am înțeles nici pentru mine, nici pentru ceilalți oameni, care au fost îndepărtați sistematic și programatic de dumneavoastră, nimic esențial nu e pierdut.

Că am pierdut funcții, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărțile și mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public și că sunt practic interzis în țara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarășul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranțele și tinerețea, știe adevărul despre țară și nu-i lasă pe mincinoși, pe duri, pe incompetenți să triumfe.

La multe rele v-au îndemnat ei și unele, din păcate, s-au și comis, dar există o compensație istorică, există o revanșă a adevărului și sunteți autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deși cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuințare, și când trebuie, și când nu trebuie.

Iubite tovarășe Nicolae Ceaușescu, profetice cuvinte ați rostit și bine ați făcut că le-ați lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubește, în ciuda faptului că îl fugăresc și-l chinuie diverși oameni cu putere, care au nerușinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acțiunea lor de subminare a economiei naționale, a agriculturii românești, a spiritualității românești, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie ușor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Și ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră ați restituit-o țării, să ieșim în piața mare și să jucăm, în frunte cu incompetenții, pe care i-ați demascat, la începutul acestui februarie 1986, și care nu vă vor iubi niciodată, să ieșim și să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, și-un ceardaș, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarășe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat și de Europa Liberă și de Moscova, și de Budapesta și vai, și de București, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-ați făcut onoarea să mă primiți în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenței, invaziei, coaliției împotriva libertății, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, și-mi dau seama că am greșit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate și care trebuie să rămână în istoria economică și socială a României moderne un document definitiv.

Vedeți dumneavoastră, cuvintele sunt iarăși prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, lingușitorii de toată mâna și detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoția mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceaușescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluționar, necopleșit de rutină și capabil de gesturi epocale, pe care noi toți ceilalți s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competențe, beneficiu social.

Acum, poporul român așteaptă măsurile organizatorice pe care le anunță cuvântarea și care să așeze lângă dumneavoastră oameni competenți și credincioși. Dar același popor care vă iubește așteaptă și acele acte revoluționare prin care sistemul osificat și nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceaușescu, cel mai de seamă gânditor politic al situației României sale.

Știți, desigur, mai bine decât noi toți, dar vă reamintesc și eu, că oricâte schimbări de persoane ați face, dacă nu va funcționa corespunzător sistemul, cu o reală competiție a valorilor și cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum ați cerut cândva într-o analiză a dezvoltării științelor sociale), situația nu se va putea modifica esențial.

Va trebui ca democrația pe care ați promovat-o principal și neabătut să funcționeze ca o nouă pârghie a progresului economic: și în industrie, și în agricultură, și în știință, și în cultură. Dar, vai, Tovarășe Nicolae Ceaușescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărți și întreaga producție editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună și nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susțin o campanie publică de analiză și subliniere a ideilor pe care le-ați esențializat în cuvântarea din 6 februarie 1986.

Pot doar să vă mulțumesc și să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea țara, așa vă iubim noi, așa ne faceți să ne ridicăm și din morți, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneți, o țară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiți, Măria Voastră! Și să nu lăsați pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Națiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiți sănătos, omule bun și drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii și pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră și arătate națiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-ați oferit să nu rămână izolată, vremelnică și să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de niște vicii de fond, care țin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aș vrea să cred că noi toți vom înțelege în spirit critic și autocritic marele dumneavoastră exemplu de înțelepciune și curaj.

Să trăiți, Măria Voastră!
Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

@Raduceanu, esti o hahalera jalnica!

Adrian Păunescu  - Unde să pleci[/b]

a mai murit un porc comunist.
oare ce spune acum familiei ucise de d-na paunescu???

care n-a facut o zi parnaie pentru crime. evident, asta n-a avut nici o legatura cu tov. paunescu...

Era imediat dupa topicul asta un topic pentru versurile lui...

In aceasta dimineata, 5 noiembrie 2010, la ora 7:15, inima marelui poet si publicist roman, Adrian Paunescu a incetat sa mai bata. Avea 67 de ani. Este o pierdere uriasa pentru toata natiunea romana.
Cu el ne-am petrecut adolescenta, studentia si anii tineretii, invatand patriotismul si curentul culturii.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!