Metafizica universala

Deschid acest topic cu speranța de a înlătura multe neînțelegeri sau trunchieri a ceea ce aș vrea să să înțeleagă prin METAFIZICĂ. Din discuții cu destui useri aici pe Softpedia și pe alt forum am ajuns la concluzia că ceea ce se înțelege curent prin metafizică nu este decât o metafizică parțială, o pseudo-metafizică și NU adevărata metafizică care este PURĂ prin prima și cea mai importantă caracteristică a sa care este ordin universal și din care decurg celelalte.

Metafizica pură, fiind prin esența ei în afară și dincolo de toate formele și contingențele nu este nici orientală nici occidentală ci UNIVERSALĂ. Metafizica adevărată se regăsește pretutindeni și întodeauna din simplul motiv că adevărul este unul. Dacă se vrea a ști ce este cu adevărat ce este metafizica, Orientul e cel căruia trebuie să i ne adresăm deoarece Occidentul s-a rupt de adevărata metafizică. Echivalentul metafizcii hinduse de exemplu, se regăsește în China, în daoism și de asemenea în anumite școli ezoterice (acest ezoterism islamic nu are nimic în comun cu filozofia exterioară a arabilor, care în cea mai mare parte este de inspirație greacă) ale Islamului.  

Vreau să atrag atenția aici că nu se poate da o definiție a metafizicii văzută în acest mod (universal) ci doar se poate caracteriza. Astfel Metafizica desemnează CEEA CE ESTE ,,DINCOLO DE FIZICĂ”. Aici prin cuvântul ,,fizică” trebuie înțeles ansamblul tuturor științelor naturii, considerat într-un mod cu totul general și NU doar una dintre aceste științe.
Metafizica astfel înțeleasă ESTE esențial CUNOAȘTEREA UNIVERSALULUI sau altfel spus a PRINCIPIILOR DE ORDIN UNIVERSAL.
O definiție riguroasă a ,,metafizicii”astfel înțeleasă este imposibil de dat datorită tocmai acestei universalități care este așa cum am mai spus prima dintre caracteristicile sale și din care derivă toate celelalte. Deci nu poate fi definit decât ceea ce este LIMITAT, iar METAFIZICA ESTE dimpotrivă, în însăși esența sa, ABSOLUT NELIMITATĂ.
DISTINCȚIA fundamentală dintre metafizică astfel înțeleasă și științe (în sensul propriu al acestui cuvânt) care sunt particularizate și specializate ESTE CEA DINTRE UNIVERSAL ȘI INDIVIDUAL, această distincție nu înseamnă opoziție pentru că între universal și individual NU EXISTĂ NICI O MĂSURĂ COMUNĂ și nici o relație de simetrie sau de coordonare posibilă.
Nu poate exista opoziție sau conflict de nici un fel între metafizică și științe, deoarece domeniile lor sunt profund SEPARATE și la fel stau lucrurile între metafizică și religie.
Domeniul metafizicii cuprinde totul, ceea ce este necesar pentru ca metafizica să fie într-adevăr UNIVERSALĂ în mod esențial iar domeniile proprii diferitelor științe nu rămân din acest motiv mai puțin de cel al metafizicii (înțeleasă în sensul discutat mai sus).
Domeniul oricărei științe ține întotdeauna de experiență, într-una din diversele sale modalități, pe când cel al metafizicii este în mod esențial constituit din CEEA CE SCAPĂ ORICĂREI EXPERIENȚE POSIBILE, metafizica fiind DINCOLO DE EXPERIENȚĂ.
Rezultă de aici că orice știință poate să se întindă INDEFINIT (a nu se înțelege infinit, indefinitul nefiind decât o extensie a finitului) fără a ajunge vreodată să aibă nici cel mai mic punct de contact cu acela al metafizicii.
De observat deci că OBIECTUL METAFIZICII ESTE ÎNTODEAUNA ACELAȘI, acesta neputând fi în nici un grad ceva schimbător și supus timpurilor și locurilor, contingentul, accidentalul, variabilul care aparțin domeniului individualului.
Rezultă din observațiile de mai sus că ceea ce se schimbă în legătură cu metafizica sunt DOAR MODURILE DE EXPUNERE ale sale, moduri care se pot schimba în funcție de timp și loc, formele exterioare în care ea poate fi îmbrăcată, care sunt susceptibile de adaptări care țin de stadiul de cunoaștere/ignoranță a oamenilor față de metafizica veritabilă, metafizică ce rămâne perfect identică cu ea însăși, deoarece OBIECTUL SĂU E în mod esențial UNUL (,,fără dualitate”), obiect care este mereu ,,DINCOLO DE NATURĂ” și deci SCHIMBARE.
ÎN METAFIZICĂ NU ESTE POSIBILĂ ABSOLUT NICI O DESCOPERIRE deoarece este vorba despre un mod de a cunoaște CE NU ARE NEVOIE DE NICI UN MIJLOC SPECIAL ȘI EXTERIOR DE INVESTIGAȚIE, tot ceea ce este susceptibil să fie cunoscut a putut fi cunoscut de către oameni din toate epocile, acest lucru (cu referire la faptul că au existat întotdeauna oameni care au cunoscut ce e susceptibil a fi cunoscut) reieșind dintr-o examinare profundă a doctrinelor metafizice tradiționale.
ÎN RAPORT CU METAFIZICA IDEILE DE EVOLUȚIA ȘI PROGRES NU AU NICI O APLICAȚIE POSIBILĂ, de aceea ideile de evoluție și progres sunt complet străine orientalilor care nu au fost despărțiți niciodată de metafizica veritabilă așa cum s-a întâmplat și se întâmplă Occidentului.
Punctul de vedere metafizic SE OPUNE RADICAL PUNCTULUI DE VEDERE ISTORIC, dar această opoziție trebuie văzută nu doar ca o chestiune de METODĂ ci și ca una de PRINCIPIU. Doctrina metafizicii universale fiind de ordin universal, asupra acestei doctrine nu se pot exercita influențele individuale (contingențe). Circumstanțele de timp și loc NU POT INFLUENȚA DECÂT EXPRESIA EXTERIOARĂ și nicidecum ESENȚA ÎNSĂȘI a doctrinei metafizicii universale.
Metafizica nu participă în nici un fel la relativitatea științei, ea trebuie să implice certitudinea absolută drept caracter intrinsec (prin obiectul său dar și prin metoda sa).
Metafizica exclude, în mod necesar orice concepție cu un caracter ipotetic, astfel ADEVĂRURILE METAFIZICE, ÎN ELE ÎNSELE, NU POT FI ÎN NICI UN FEL CONTESTABILE. Concepțiile metafizicii, prin natura lor universală, NU SUNT NICIODATĂ CU TOTUL EXPRIMABILE, NICI CHIAR IMAGINABILE, neputând fi atinse în esența lor DECÂT DE INTELIGENȚA PURĂ ȘI ,,INFORMALĂ”.
Cunoașterea de ordin universal trebuie să fie dincolo de toate distincțiile ce condiționează cunoașterea lucrurilor individuale, cea între subiect și obiect fiind tipul general și fundamental.
OBIECTUL METAFIZICII nu este comparabil cu obiectul special a indiferent oricărui alt gen de cunoaștere, neputând fi nici măcar numit obiect decât într-un sens pur analogic, deoarece este obligatoriu, pentru a putea vorbi despre el, să i se atribuie o denumire oarecare.
MIJLOCUL CUNOAȘTERII METAFIZICE nu poate fi decât una cu însăși cunoașterea, în care subiectul și obiectul sunt în mod esențial unificate, acest mijloc de cunoaștere nu poate fi nimic de felul exercițiului unei facultăți discursive precum rațiunea umană individuală.
ORDINUL DE CUNOAȘTERE al metafizicii este cel SUPRA-INDIVIDUAL și deci SUPRA-RAȚIONAL adică DEASUPRA RAȚIUNII, care nu poate interveni aici decât într-un mod cu totul secundar, pentru formularea și expresia exterioară a acestui adevăr ce depășește domeniul să și importanța sa.
Trebuie precizat aici faptul că ordinul cunoașterii supra-raționale este cel al CONȘTIINȚEI ÎNSEȘI (cunoașterea pură) în care ,,a cunoaște” înseamnă ,, a fi”, în care nu intervine rațiunea deoarece această cunoaștere supra-rațională NU ESTE SEPARATĂ DE NIVELUL CONȘTIINȚEI ÎNSEȘI, cel al cunoașterii pure.
Adevărurile metafizice nu pot fi înțelese decât printr-o FACULTATE CE NU MAI ESTE DE ORDIN INDIVIDUAL, INTUITIVĂ, intuiție care nu se referă la semnificația obișnuită a cuvântului aceea de facultate pur senzitivă și vitală (care este de fapt infra-rațională și nu supra-rațională). Adevărurile metafizice pot fi înțelese printr-o INTUIȚIE INTELECTUALĂ (căreia filozofia i-a negat și ignorat existența) adică INTELECTUL PUR (vezi Aristotel, scolasticii) acesta posedând ÎN MOD IMEDIAT CUNOAȘTEREA PRINCIPIILOR, operarea Intelectului Pur fiind imediată, în sensul că acesta nu este realmente distinct de ,,obiectul” său.

O observație foarte importantă trebuie făcută:
Distincția fundamentală și profundă dintre CUNOAȘTEREA METAFIZICĂ ȘI CEA A ȘTIINȚEI este dată de faptul că, CUNOAȘTEREA METAFIZICĂ ESTE A INTELECTULUI PUR, CARE ARE DREPT DOMENIU UNIVERSALUL, PE CÂND CEA A ȘTIINȚEI ESTE CEA A RAȚIUNII, CARE ARE CA DOMENIU GENERALUL.

Punctul de vedere al știnței este de ordin individual pentru că generalul NU SE OPUNE deloc individualului ci doar particularului, el fiind de fapt INDIVIDUALUL EXTINS, dar individualul poate fi extins, chiar INDEFINIT (a nu se înțelege infinit) fără a-și pierde pentru asta natura sa și fără să iasă din condițiile sale restrictive și limitative. Rezultă din cele spuse că ȘTIINȚA AR PUTEA SĂ SE EXTINDĂ INDEFINIT FĂRĂ SĂ ÎNTÂLNEASCĂ NICIODATĂ METAFIZICA, față de care va rămâne întodeauna PROFUND SEPARATĂ, pentru că NUMAI METAFIZICA ESTE CUNOAȘTEREA UNIVERSALULUI.

O altă observație foarte importantă:
CEEA CE FILOZOFIEI MODERNE ÎI PLACE UNEORI SĂ NUMEASCĂ METAFIZICĂ, NU CORESPUNDE ÎN NICI UN GRAD CONCEPȚIEI METAFIZICII UNIVERSALE CARACTERIZATĂ ÎN RÂNDURILE DE MAI SUS.
CONFUZIILE MAJORE CARE AU MARCAT GÂNDIREA OCCIDENTALĂ MODERNĂ SUNT CELE LEGATE DE CONCEPEREA INFINITULUI ȘI A ETERNITĂȚII:
- INFINITUL reprezentat întodeauna ca un spațiu NU POATE FI DECÂT INDEFINIT, indefinitul fiind nul în raport cu INFINITUL ,,înțeles” în adevăratul său ,,sens”.
- ETERNITATEA care rezidă în mod esențial în ,,non-timp”a fost și este confundată cu perpetuitatea, care este o extensie indefinită (indefinitul nefiind în realitate decât o extensie a finitului) a timpului.
- O altă confuzie obișnuită este cea între RAȚIONAL ȘI INTELECTUAL. Pretinsa intelectualitate occidentală NU ESTE în realitate, mai ales la moderni, DECÂT EXERCIȚIUL FACULTĂȚILOR CU TOTUL INDIVIDUALE ȘI FORMALE: RAȚIUNEA ȘI IMAGINAȚIA iar de aici se poate înțelege lesne ce o separă de INTELECTUALITATEA ORIENTALĂ, pentru care nu este cunoaștere adevărată și valabilă decât cea care își are rădăcina sa profundă ÎN UNIVERSAL ȘI INFORMAL.

De precizat că aceste confuzii nu au apărut în gândirea orientală (aici orientală nu se referă doar la India ci și la lumea musulmană, China, Indo-China).
Punctul de vedere metafizic (cel prezentat în rândurile de mai sus) ESTE SINGURUL CU ADEVĂRAT UNIVERSAL, DECI NELIMITAT, oricare alt punct de vedere fiind în consecință mai mult sau mai puțin specializat și obligat la anumite limitări.

În continuare voi arăta alte carcateristici ale metafizcii pure precum și raporturile dintre acesteia cu teologia (care este o aplicație a sa), știința, filozofia, logica și matematica. Trebuie spus încă de pe acum că după teologie, logica și matematica au cele mai multe raporturi cu metafizica universală, ceea ce nu se poate spune despre știință, filozofie.

Edited by Mosotti, 16 April 2007 - 13:42.

Desi e un text foarte lung in care incerci sa explici pe larg si cat mai exact o idee....iti spun sincer: imi scapa tocmai ideea.Ce vrei sa spui?Care este topicul de fapt?Ca in cultura occidentala metafizica nu mai ocupa locul pe care ar trebui sa il ocupe?Ce ocupa acum spatiul filosofiei oficiale occidentale?Si cum s-ar putea recupera valori ale filosofiei ca metafizica, un domeniu despre care am auzit doar in liceu si atunci in trecere pe cand se vorbea despre idealism.Cand spun recupera ma refer la faptul de a le aduce in discutie.

SE IMPUN NIȘTE PRECIZĂRI:

01. Cei mai multi dintre occidentali nu îndeplinesc conditia necesarã (dar nu si suficientã) pentru întelegerea doctrinelor hinduse: mentalitatea. Cei mai multi dintre “orientalisti” nu au surmontat acest obstacol.

02. Majoritatea covârsitoare a lucrãrilor de orientalisticã sunt simple îngrãmãdiri de eruditie cãrora le lipseste spiritul / întelegerea.

03. Eruditia trebuie sã fie instrument, si nu scop în sine (specialitate). Ea este periculoasã pentru cã îi absoarbe pe cei care au nivelul intelectual pentru a face cu mult mai mult, îngustând nivelul intelectual si antrenând deformãri iremediabile.

04. Atunci când nu sunt simpli eruditi, occidentalii interpreteazã doctrinele orientale pornind de la ideile preconcepute pe care le furnizeazã gândirea modernã. Or, exclusivismul “orientalistilor” merge pânã la aberatia de a voi sã priceapã doctrine situate cu câteva octave mai sus decât tot ce pot ei cunoaste si întelege.

05. Metoda europeanã istoristã studiazã civilizatiile orientale ca si cum acestea ar fi dispãrut de mult timp, ca si cum modernitatea ar fi anihilat tot ce este traditie si traditionalism în Orient, lipsindu-l de reprezentanti autorizati. Or, în realitate acesti reprezentanti existã, iar ceea ce ei pot spune valoreazã mai mult decât toatã eruditia lumii moderne.

06. Pentru a lua contact cu reprezentantii spiritualitãtii orientale (lucru perfect posibil!) trebuie renuntat la ideea ciudatã cã occidentalii moderni stiu mai bine ca orientalii traditionalisti care este adevãratul sens al cunostintelor orientale.

07. Cel care a înteles natura si sensul profund al doctrinelor orientale trebuie sã le expunã fãrã cea mai micã preocupare care tine de vulgarizarea lor. De asemeni, trebuie sã fie lipsit de dorinta de a convinge pe cineva de vreuna din ideile sale.

08. Americanii au împins la extrem unele trãsãturi specifice mentalitãtii europene moderne.

09. Desi nu existã o rasã europeanã omogenã, totusi mentalitatea popoarelor europene posedã suficiente caractere comune pentru a se distinge net de cea a celorlalte rase.

10. Rasa europeanã este mai putin stabilã ca orice alta. Elementele europene, amestecate cu cele ale altor rase, se pierd rapid.

11. Printre influentele care au contribuit la formarea mentalitãtii europene, cea greco-romanã a fost hotãrâtoare. Influenta greceascã este aproape exclusivã în ce priveste punctele de vedere filosofic si stiintific, în timp ce cea romanã este mai ales socialã (conceperea statului, a dreptului si a institutiilor). Influenta iudaicã s-a manifestat la nivelul religiei.

12. Dacã civilizatia occidentalã este unicã, existã mai multe civilizatii orientale: civilizatia chinezã (singura care este concomitent bazatã pe un element etnic), civilizatia musulmanã (care face legãtura între Europa si Asia) si civilizatia hindusã (cantonatã în Peninsula Indianã si rãspânditã în toatã Asia de Sud-Est prin intermediul buddhismului).

13. Antichitatea clasicã greco-romanã este mai putin depãrtatã de Orient decât de Europa modernã.

14. Principala trãsãturã a civilizatiilor orientale (ca si a tuturor civilizatiilor traditionale) este stabilitatea, imuabilitatea. Occidentul modern este în continuã schimbare. Concomitent, occidentalul modern este esentialmente schimbãtor si inconstant, pradã agitatiei, în timp ce orientalul este exact invers.

15. Cel putin de când existã istoria, Occidentul nu a trãit niciodatã intelectual decât din împrumuturi luate, direct sau indirect, de la Orient.

16. Originalitatea civilizatiei elenice la nivelul artei este incontestabilã, si merge mânã în mânã cu îngustarea intelectualitãtii în raport cu civilizatiile orientale. În gândirea greacã se gãseste originea celor mai multe tendinte dezvoltate de occidentalii moderni.

17. În epoca evului mediu, divergenta dintre Occident si Orient se atenuase. Ea s-a reluat în momentul Renasterii.

18. Renasterea a fost moartea multor lucruri, atât din punct de vedere artistic cât mai ales din punct de vedere intelectual. Este foarte dificil pentru un modern sã-si dea seama de întinderea pierderilor care au avut loc atunci.

19. Renasterii i s-a adãugat Reformei. Revolutia din 1789 nu a fost decât consecinta logicã a primelor douã.

20. “Prejudecata clasicã” este ideea preconceputã conform cãreia grecii si romanii au fost la originea civilizatiei. Intelectual vorbind, occidentalii sunt incapabili sã treacã dincolo de Mediterana.

21. Grecii au luat totul de la orientali, asa cum ei însisi au mãrturisit în nenumãrate rânduri. Originalitatea spiritului grecesc constã în facultatea de adaptare pe care nimeni nu le-o poate contesta [si care este fireascã în toate civilizatiile traditionale]. Originalitatea grecilor tine de dialecticã.

22. Modurile de a gândi problemele, care derivã din modurile generale ale gândirii si servesc la formularea lor, sunt diferite la greci decât la orientali.

23. Nu se poate spune cã rationamentul grecesc se distinge printr-o rigoare particularã. El pare asa celor care au obiceiul utilizãrii lui în mod exclusiv, iar aceastã aparentã provine din faptul cã este cantonat într-un domeniu restrâns, limitat, deci mai bine definit.

24. Ceea ce este propriu grecilor este subtilitatea dialecticã, care consistã în examinarea indefinitã a unei aceleasi chestiunii sub toate fatetele, din aproape în aproape, pentru a ajunge la o concluzie mai mult sau mai putin insignifiant. Grecii au fost primii occidentali loviti de “miopie intelectualã”.

25. Asa-zisul “miracol grecesc” se reduce la putine lucruri: individualizarea conceptiilor, substituirea rationalului la intelectul pur, a punctului de vedere stiintific si filosofic punctului de vedere metafizic.

26. Grecii au dat unor cunostinte un caracter practic, fãcându-le mai putin pure si mai putin dezinteresate. Tendinta “practicã” s-a accentuat în epoca modernã, unde predominã. Prin comparatie, evul mediu european era cu mult mai îndreptat spre speculatia purã.

27. Occidentalilor le lipseste suportul lingvistic necesar metafizicii.

28. Atunci când stii, cu certitudine matematicã, faptul cã un anume lucru nu poate sã fie decât asa cum este în realitate, te dezinteresezi de tot ce tine de experientã.

29. Constatarea unui fapt particular, oricare ar fi el, nu dovedeste decât existenta faptului respectiv.

30. Constatarea unui fapt poate servi uneori la ilustrarea unei teorii, dar numai în calitate de simplu exemplu. Nici un fapt nu poate dovedi o teorie, a crede contrariul este o gravã iluzie.

31. Existã o mare distantã între cunoasterea orientalã si cercetarea occidentalã, mai ales de când aceasta din urmã a devenit un scop în sine.

32. Spre deosebire de greco-romani, orientalii n-au avut niciodatã “cultul naturii”, pentru cã aceasta este pentru ei domeniul aparentelor. Pentru cineva care este metafizician din temperament, “naturalismul” este o deviere si o monstruozitate intelectualã.

33. Desi estetica i-a preocupat mai mult pe greci decât alte scopuri cu mult mai profunde, totusi n-au fost niciodatã atât de legati de experimentalism ca modernii.

34. Douã argumente se impun în favoarea tezei conform cãreia grecii au mostenit datele de ordin intelectual de la orientali: a) inaptitudinea pronuntatã a mentalitãtii grecesti în domeniul metafizic; si cool.gif anterioritatea civilizatiilor orientale în raport cu civilizatia greceascã.

35. Se crede cã grecii au luat contact cu India în epoca cuceririlor lui Alexandru. Acest lucru e fals, în realitate oamenii au circulat în Antichitate cu aceeasi vitezã ca în epoca cuceririlor lui Napoleon, dar cu mult mai mult profit decât dupã inventarea cãilor ferate.

36. Occidentalii vorbesc de “hazard” de fiecare datã când nu pot da o explicatie care sã se încadreze în prejudecãtile lor, ca si cum hazardul ar fi altceva decât un nume dat, pentru a o disimula, ignorantei lor.

37. Tendinta de a explica totul în istorie în functie de punctul de vedere economic este tipic modernã. Anticii, chiar occidentali, poate doar cu exceptia fenicienilor, nu vedea lucrurile în acest fel, iar nici orientalii de azi nu se raporteazã în exclusivitate sau în primul rând la acest aspect.

38. Doctrina heterodoxã atomistã, cu mult înainte de a apare în Grecia, a fost sustinutã în India de scoala lui Kanâda, apoi de jainisti si de buddhisti. Diversi autori afirmã cã Democrit, cel care a rãspândit-o în Grecia, cãlãtorise în Egipt, Persia si India.

39. Modernii, atunci când sunt nevoiti sã constate cã aceleasi idei se regãsesc în civilizatii diferite, aflate la mare distantã una de alta, dau explicatia vagã a “fondului intelectual comun al întregii umanitãti”.

40. Pentru greci, finitul este sinonim cu perfectiunea. Pentru orientali, Infinitul este identic cu Perfectiunea. Aceastã diferentã profundã este aceeasi cu cea dintre gândirea filosoficã (în sensul european al termenului) si cu gândirea metafizicã.

41. Orientalistii îsi cheltuiesc efortul în chestiunea cronologiei, pe care sperã s-o rezolve cu metodele lor inadaptate. În fapt, este vorba de o falsã problemã, cãreia i se gãsesc periodic false solutii.

42. Pretentia la originalitate intelectualã este cu totul strãinã orientalilor, la fel cum era si în evul mediu occidental.

43. O tendintã manifestã a orientalistilor este reducerea cronologiei civilizatiilor pe care le studiazã, ca si cum ar fi jenati cã acestea sunt cu mult mai vechi decât civilizatia greceascã.

44. Orientalistii au datat marea majoritate a lucrãrilor orientale în functie de vârsta manuscriselor cu care au intrat în contact. Or, este un lucru unanim cunoscut faptul cã atunci când un astfel de manuscris devenea imposibil de utilizat, o copie îi lua locul, si asa mai departe. Orientalistii au fãcut datãri deci, în majoritatea cazurilor, pornind de la niste cópii. Lucrurile sunt si mai complicate dacã tinem cont de faptul cã, mult timp înainte de a fi consemnate în scris, lucrãrile orientale s-au conservat si transmis la nivel oral. Cât mai valoreazã în aceste conditii pretentiile metodei istorice de a cronologiza cunoasterea orientalã?

45. Este ridicolã ideea occidentalã cã transmisia oralã a deteriorat învãtãturile orientale. Dat fiind importanta celor transmise si conservate în acest fel, existã ratiuni suficiente sã credem cã nimic nu s-a pierdut în acest fel. La popoarele care încã nu consemneazã nimic în scris, memoria functioneazã impecabil.

46. Este foarte dificil de situat existenta în spatiu a unui popor antic (mai mult sau mai putin nomad). Desi au imigrat dintr-o regiune într-alta (strãmosii hindusilor au venit dintr-o regiune septentrionalã), anticii au utilizat peste tot aceleasi toponime.

47. Limbile occidentale sunt lipsite determeni capabili sã transmitã metafizica orientalã. Acest lucru este usor de înteles dacã luãm în calcul cã fiecare limbã este adaptatã mentalitãtii fiecãrui popor, rase sau civilizatii.

48. Existã posibilitatea ca mentalitatea unui popor sã cunoascã în timp modificãri notabile, iar acestea se reflectã în limbaj. Nu doar prin disparitia unor termeni sau prin aparitia altora noi, ci si prin schimbarea sensurilor.

49. Limbile care servesc la transmiterea doctrinelor sacre sunt fixe, imuabile, la adãpost de orice variatii contingente. În Europa a fost cazul latinei, folositã pentru învãtãmânt si schimburi intelectuale.

50. Cunoasterea metafizicã nu evolueazã, metoda istoricã folositã de orientalisti fiind cu totul neadecvatã în cazul ei. Ea cunoaste doar dezvoltarea teoreticã a unor puncte de vedere.

51. Orice erezie, mai mult sau mai putin gravã, abandoneazã limba sacrã a doctrinei din care provine în favoarea unui idiom de origine vulgarã. Nici o erezie nu poate trece proba unei limbi sacre, traditionale.

52. Orientalul nu poate concepe viata în afara Traditiei, de unde dispretul pentru occidentali.

53. Expresia lingvisticã a gândirii este imperfectã în ea însesi, pentru cã limiteazã si restrânge conceptiile pentru a le închide într-o formã definitã. Orice traducere ulterioarã vine sã agraveze aceastã imperfectiune ineluctabilã.

54. Limba sacrã a Indiei este sanskrita. Limba sacrã a chinezilor este alfabetul ideogramelor. Limba sacrã a islamului este araba coranicã.

55. Civilizatia occidentalã nu cunoaste un principiu de unitate, ea este o unitate de fapt. În evul mediu, principiul unitãtii occidentale era crestinismul. Dupã distrugerea lui, s-au creat artificial principii de unitate fragmentare, numite “nationalitãti”.

56. În islam, religia nu este un element al ordinului social, ci dimpotrivã socialul în întregime este integrat în religie, care este ratiunea de a fi si principiul civilizator.

57. Conceptul de “khalifat” este singura bazã posibilã a oricãrei tendinte panislamice serioase.

58. Pretinsa rasã arianã existã doar în imaginatia prea fertilã a “orientalistilor”. În realitate, termenul sanskrit ârya este epitetul distinctiv care se aplicã primelor trei caste, si asta independent de apartenenta la o rasã indianã oarecare. [Desi teza occidentalã acrediteazã ideea cã arienii veniserã din nord si si-au rezervat primele trei caste pentru ei, fãcând din populatia dravidianã negroidã o multitudine de shudra si de paraiah, în practicã existã foarte multi brahmani negri ca africanii. Mai mult decât atât, aproape toate avatarurile – Rama, Krishan, s.a. – sunt negri ca abanosul. Teza orientalistilor occidentali se dovedeste falsã.]

59. Traditia hindusã nu este religioasã, ca cea islamicã, ci pur intelectualã si metafizicã. [Hinduismul, taoismul, buddhismul, sunt cãi de viatã, impregând fãrã exceptie totul. Mai trebuie adãugat cã în traditiile abrahamice aspectul religios este diferit de aspectul metafizic, în timp ce în religiile orientale religia si metafizica se suprapun.]

60. Elementul caracteristic al traditiei chineze este “gen” – solidaritatea de rasã. Organizarea socialã porneste de la familie, prototip esential al rasei. Aceasta este la fel de importantã ca si casta în societatea hindusã. Partea metafizicã este net separatã de restul, dar totusi fãrã discontinuitatea cazului occidental.

61. În Orient, civilizatia si traditia se întrepãtrund pânã la identificare. În Occident este vorba de douã lucruri diferite.

62. În evul mediu european, scolastica a amestecat metafizica cu teologia (aparent este o consecintã a dublei mentalitãti iudaice si grecesti.

63. În India traditia este pur metafizicã, si totul este subordonat acestui punct de vedere.

64. În China existã o separatie netã între doctrina metafizicã (rezervatã unei elite) si o traditie socialã valabilã pentru toatã lumea. Cândva, traditia Yi-king le îmbrãtisa pe amândouã. Din sec. VI î. Hr. ea s-a despãrtit în taoism (metafizica) si confucianism (exoterismul).

65. Etimologic, “religie” înseamnã “ceea ce leagã oamenii între ei si pe fiecare de un principiu superior”.

66. La vechii greci riturile si simbolurile erau deja acoperite de un voal si îsi pierduserã semnificatia originalã precisã. Simbolurile degeneraserã în simple alegorii, care prin antropomorfizare se transormaserã în mituri. Riturile deviaserã spre un formalism social pur exterior.

67. Romanii au dovedit o completã incapacitate pentru tot ceea ce este de ordin pur intelectual.

68. Cristianismul a fost persecutat în Imperiul Roman pentru cã antrena nerecunoasterea formalã a “zeilor Imperiului”.

69. Chinezii sunt cu totul incapabili de a concepe religia, în sensul monoteismelor abrahamice.

70. În Japonia, shintoismul este, ca si confucianismul în China, o institutie ceremonialã a statului. Si japonezilor, ca si chinezilor, punctul de vedere religios le este cu desãvârsire necunoscut.

71. Religia comportã esentialmente reuniunea a trei elemente diverse: o dogmã, o moralã, un cult. Acolo unde oricare dintre aceste trei elemente lipseste, nu este vorba de o religie în sensul propriu al termenului.

72. Dogma este o constructie intelectualã contaminatã de elemente sentimentale. Dogma nu este metafizicã, ci religioasã, întrucât în metafizicã nu încape nici un element sentimental.

73. Factorul sentimental este preponderent în morala religioasã.

74. Caracterul intelectual al riturilor transpare în dimensiunea lor simbolicã. Dimensiunea lor socialã este datã de aspectul lor “practic”.

75. În cazul unei religii în care elementul social si sentimental capãtã o mai mare importantã decât elementul intelectual, dogma si cultul se reduc pe mãsurã ce degenerarea acelei religii avanseazã. [Cazul protestantismului.] Atunci când degenerarea a ajuns la capãt, din religia respectivã nu mai rãmâne decât “o gândire filosoficã mai specialã”.

76. În China, punctul de vedere intelectual (metafizica) si punctul de vedere social (ritul) sunt reprezentate de douã traditii distincte. Punctul de vedere moral nu existã.

77. Si în India punctul de vedere moral este absent. Legislatia nu este religioasã, si este lipsitã de orice element sentimental care poate sã-I imprime caracterul moral. Doctrina este pur metafizicã.

78. Dezvoltarea punctului de vedere moral si a punctului de vedere religios presupune o sentimentalitate care este dezvoltatã cu precãdere la occidentali, în detrimentul intelectualitãtii.

79. Metafizica este cunoasterea universalului. Ea nu poate fi definitã, pentru cã se poate defini ceea ce este limitat, dar metafizica este ilimitatã.

80. Nu existã un conflict între metafizicã si stiinte, dat fiind faptul cã functioneazã la niveluri diferite. În ciuda a ceea ce cred unii filosofi europeni, domeniul metafizicii nu este ceea ce diverse stiinte lasã în afara preocupãrilor lor. În realitate, stiintele se pot extinde indefinit, ele nu vor ajunge niciodatã la metafizicã.

81. Obiectul metafizicii este neschimbãtor, în afara influentelor timpului si spatiului, dincolo de contingent, de individual, de variabil. Singurul lucru care se poate schimba în metafizicã este forma expunerii. [ex: hindusii vorbesc de “non-dualitate” în timp ce musulmanii zic cã “doctrina Unitãtii este unicã”.]

82. În metafizicã nimic nu poate fi descoperit. Totul este deja acolo. Asadar, nici evolutia sau progresul nu au sens în metafizicã.

83. Metafizica implicã certitudinea absolutã, atât prin obiectul de studiu cât si prin metodã. Ea exclude orice conceptie cu caracter ipotetic.

84. Orice expunere a unor adevãruri metafizice este necesarmente defectuoasã, pentru cã acestea nu pot fi niciodatã exprimate în întregime, precum nici imaginate în totalitate. Metafizica contine o parte de inexprimabil, care în fond este esentialã.

85. În metafizicã, obiectul de studiu si subiectul care studiazã sunt unificate. Mijlocul de cunoastere si cunoasterea metafizicã sunt unul.

86. Metafizica nu este împotriva ratiunii, ci deasupra ei. Ratiunea intervine în metafizicã la nivelul expresiei exterioare a adevãrurilor.

87. Adevãrurile de ordin metafizic sunt concepute de cãtre facultatea intuitiei intelectuale (aceeasi cu intelectul pur al lui Aristotel si al continuatorilor scolastici).

88. Intelectul este superior ratiunii dat fiind faptul cã operatiunile lui sunt immediate, el nefiind distinct de obiectul sãu de studiu. Ratiunea este failibilã dat fiind caracterul ei discursiv si mediat.

89. Orice expresie [scriiturã] fiind în mod necesar imperfectã si limitatã, erorile în ce priveste forma sunt inevitabile. Oricât de riguros ar fi stilul unei expuneri, ceea ce lasã în afarã este întotdeauna mai mult decât ceea ce poate închide.

90. Cunoasterea metafizicã tine de intelectul pur, cunoasterea stiintificã de ratiune. Domeniul intelectului pur este universalul, domeniul ratiunii este generalul.

91. Ceea ce occidentalii numesc “metafizicã” nu are nimic în comun cu adevãrata metafizicã. Mentalitatea modernã nu cunoaste nici un echivalent al metafizicii.

92. Occidentalii reprezintã Infinitul ca un spatiul, care nu este decât indefinit.

93. Occidentalii confundã eternitatea (non-timpul) cu perpetuitatea.

94. Mentalitatea occidentalã face confuzia dintre ceea ce poate fi conceput cu ceea ce poate fi imaginat. În plus, ceea ce nu e susceptibil de o reprezentare sensibilã îi pare de neconceput.

95. Occidentalii confundã rationalul cu intelectualul, asa încât “intelectualitatea” occidentalã nu exercitã decât facultãtile individuale si formale ale ratiunii si ale imaginatiei.

96. În raport cu punctul de vedere metafizic, orice alt punct de vedere este inferior si limitat.

97. Teologia este mai aproape de metafizicã decât stiintele, de aceea uneori distinctia dintre ele este imposibilã.

98. Misticismul este necunoscut în Orient. În confuzia lor, occidentalilor li s-a pãrut sã-l gãseascã acolo, atribuind interpretãri mistice unor idei care nu sunt astfel, în virtutea maniei de a regãsi peste tot echivalentul modurilor de gândire care le sunt proprii.

99. Având în vedere caracterul relativ si contingent al sentimentului, orice doctrinã care se adreseazã acestuia nu poate fi decât relativã si contingentã. Adevãrul nu este însã consolant.

100. Orice doctrinã care a suferit influenta unei forme sentimentale s-a regãsit ulterior într-o stare de decadentã intelectualã.

101. Punctul de vedere teologic este o particularizare a punctului de vedere metafizic, particularizare care implicã o alteratie proportionalã. Orice adevãr teologic este o traducere a unui adevãr metafizic.

102. Nu toate adevãrurile metafizice pot fi transmise în limbaj teologic, pentru cã universalul nu poate sã se închidã într-un punct de vedere special.

103. Doctrina hindusã a “eliberãrii” nu are comunã mãsurã cu doctrina teologicã a “mântuirii”, desi multi orientalisti le-au asimilat una alteia.

104. Tendinta occidentalã a antropomorphismului este eminamente antimetafizicã.

105. În acceptia cea mai generalã, este simbol orice expresie formalã a unei doctrine.

106. Simbolismul, utilizarea formelor sau a imaginilor constituite ca semne ale unor idei sau lucruri suprasensibile, este natural spiritului uman, deci necesar si spontan.

107. Simbolismul este utilizat constant în expresia gândirii orientale, cu mult mai mult decât în cazul gândirii occidentale.

108. Ritul are un caracter eminamente simbolic, la care trebuie adãugatã o eficacitate proprie. Ritul este un simbol care “actioneazã”.

109. Orice simbol care serveste de suport unui concept este eficace.

110. Idolatria este incapacitatea intelectualã de a lua simbolul drept altceva decât ceea ce el pare sã fie (în concordantã cu facultãtile sensibile si imaginative). Un simbol redus la imaginea sa exterioarã este un idol, iar conservarea lui este superstitie purã.

111. Degenerescenta spiritualã a grecilor îi împinsese la idolatrie si antropomorfism. Ei nu-si mai concepeau zeii ca reprezentând principii, ci fiinte omenesti, dotate cu sentimente omenesti, actionând în felul oamenilor.

112. Mitul este în ordinul verbal ceea ce idolul este în ordin figurativ.

113. În ciuda a ceea ce cred occidentalii, eroarea greceascã a antropomorfismului si a naturalismului nu a fost si nu este rãspânditã în alte civilizatii traditionale.

114. Simbolul are sens si ratiune de a fi numai dacã este inferior în raport cu ceea ce simbolizeazã.

115. Simbolizarea figurii umane în China si India nu a fost niciodatã operã antropomorficã. [De asemeni, icoanele ortodoxe avertizeazã prin jocul proportiilor si hieratismul trãsãturilor cã nu este vorba de antropomorfism.]

116. Nimic nu e mai putin simbolic ca arta greacã, si nimic nu este mai mult ca artele traditionale orientale.

117. Arta devine scop în sine [arta pentru artã!] numai la popoarele cu dominantã sentimentalã.

118. Metafizica occidentalã se reduce la Aristotel si scolastici, plus câteva alte fragmente risipite. Asadar, din antichitatea clasicã nici o doctrinã metafizicã n-a mai existat în Occident.

119. Nu existã nici o diferentã între punctul de vedere filosofic occidental si punctul de vedere îngust rational al stiintei moderne.

120. Eroarea lui Descartes: a încercat sã fondeze stiintele direct pe metafizicã, fãcând din aceasta din urmã o pseudo-metafizicã, cu titlul de prefatã a fizicii sale.

121. Logica este studiul conditiilor proprii întelegerii omenesti. Principiile logice sunt aplicatii într-un domeniu determinat a veritabilelor principii, care sunt de ordin universal (metafizice).

122. Matematica aplicã în domeniul cantitãtii principiile relative care constituie determinarea imediatã în raport cu unele principii universale.

123. Punctele de vedere mixte formate din logicã si metafizicã, numete “teorii ale cunoasterii”, nu sunt decât logicã purã si simplã, iar acolo unde o depãsesc se lanseazã în fantezii pseudo-metafizice lipsite de cea mai redusã cunoastere.

124. Într-o doctrinã traditionalã, logica ocupã un loc secundar în raport cu metafizica. Ea este, ca si cosmologia, o aplicatie a metafizicii.

125. În ansamblul filosofiei, nimic nu e mai relativ si mai contingent ca morala. Este de remarcat cã ecloziunea moralei are loc în epocile de decãdere intelectualã, jucând probabil rol de paleativ al gândirii absente.

126. Orice sistem filozofic este dezvoltarea unei ipoteze, în timp ce metafizica implicã certitudini. Dacã sistemele filozofice pot contine accidental si pãrti ale adevãrului, metafizica este infailibilã.

127. Problemele pe care si le pune îndeobste gândirea filozoficã sunt lipsite de importantã cât si de fundament. “Existenta” lor se bazeazã pe faptul cã au fost prost puse. [Altfel spus, sunt iluzorii pentru cã tin de imaginatia autorilor, si nu de conceptibilitate – lucru care ar implica un anume nivel de cunoastere certã.] Filosofia contemporanã conservã întrebãrile prost puse pentru cã ea trãieste din echivocuri.

127. Metafizica este universalã si imuabilã, stabilã si permanentã, independentã de orice contingentã (mai ales de naturã istoricã). Metafizica este una, în timp ce sistemele filosofice sunt multiple. Metafizica nu este în nici un raport cu idealismul, panteismul, spiritualismul, materialismul, etc.

128. Metafizica nu este “cunoasterea Fiintei”, asa cum pretindea Aristotel. Fiinta nu este cel mai universal dintre principii, ci o determinare, o limitare, la care punctul de vedere metafizic nu se opreste.

129. Un principiu este cu atât mai putin universal cu cât e mai determinat, deci mai relativ. Matematic vorbind, “plusului” determinativ îi corespunde un “minus” metafizic.

130. Indeterminarea absolutã a principiilor metafizice face expunerea lor foarte dificilã. Hindusii au recurs la expresii care în forma lor exterioarã sunt negative. Ex: Advaita-Vada (non-dualismul).

131. Nu existã o dialecticã propriu-zisã între exoterism si ezoterism. Acesta din urmã dezvoltã ceea ce în exoterism este continut în mod virtual, sub o formã prea vagã.

132. Se poate spune cã ezoterismul este conceptia (esenta), în timp ce exoterismul este expresia (forma).

133. În cazul cunoasterii ezoterice, metafizice, pure, a cunoaste si a fi sunt în fond unul si acelasi lucru. [Aristotel: “sufletul este tot ceea ce el cunoaste”, De anima]

134. Heterodoxia unei conceptii este falsitatea ei decurgând din conflictul cu principiile metafizice. Prin definitie deci, heterodoxia este sinonimã cu absurditatea.

135. În civilizatia europeanã antitraditionalã, conceptiile cele mai hazardante s-au impus din cauza faptului cã principiile s-au pierdut. Într-o civilizatie traditionalã heterodoxia este usor observabilã.

136. Budismul pare observatorului superficial mult mai apropiat de conceptiile occidentale decât alte doctrine ale Orientului. Dar de aici pânã a-l declara “religie atee” e cale lungã.

137. În termeni occidentali, buddhismul este un ordin monastic (cu nenumãrate confrerii, dintre care unele heterodoxe) care se adreseazã unei anume pãrti a populatiei.

138. Scoala Zen face parte din Buddhismul Mahâyâna, iar influentele taoismului sunt imposibil de negat în cadrul ei. A servit de acoperire taoismului chinez, si i-a permis sã rãmânã închis.

139. Buddhismul a rãspândit cunostintele hinduse în afara Indiei. Este comparabil cu iudaizarea Europei prin crestinism.

140. Distinctia între textele shruti (sacre: Vêda) si smriti (de inspiratie divinã: Purânas si Itihâsas) este în fond cea dintre intuitia intelectualã purã si imediatã si constiinta rationalã, care se exercitã asupra obiectelor de ordin individual (ca aplicatii sociale sau altele).

141. În societãtile occidentale moderne, omul poate ocupa fãrã nici o legãturã cu natura sa intimã functiile cele mai diverse, inclusiv acelea pentru care el este cel mai putin adaptat.

142. Idolatria s-a nãscut dintr-o confuzie a atributelor divine cu divinitatea însãsi. Atributele au fost concepute separate de Principiu si ca entitãti individuale, cu existentã proprie.

143. Multiplicitatea punctelor de vedere în hinduism nu contrazice unicitatea doctrinei. Cele 6 darºana (scoli) sunt dezvoltãri pe planuri diferite, fiecare dintre ele perfect ortodoxã.

144. În India, ca si în China, una dintre cele mai mari injurii care pot fi aduse unui gânditor este sã-I lãudãm noutatea si originalitatea conceptiilor, caracter care în civilizatiile esentialmente traditionale este absolut suficient pentru a face ca aceste conceptii sã-si piardã orice valoare efectivã.

145. Logica grecilor înfãtisa exclusiv raporturile între notiuni, ca si cum lucrurile n-ar fi putut fi cunoscute decât prin acestea. Logica hindusilor înfãtiseazã nu doar modul în care concepem noi lucrurile, ci lucrurile asa cum ele sunt concepute de cãtre noi, conceptia noastrã fiind inseparabilã de obiectul ei.

146. Relatia dintre subiect si obiect în cadrul cunoasterii nu este una de contingentã, ci de transfer. Imediat ce subiectul cunoaste un obiect, oricât de partialã si superficialã ar fi aceastã cunoastere, ceva din obiect trece în subiect si devine parte din fiinta lui.

147. Actul cunoasterii prezintã douã fete inseparabile: identificare a subiectului cu obiectul, pe de o parte, si asimilare a obiectului de cãtre subiect, pe de alta. Un obiect atins în esenta lui este “realizat” de cãtre subiect ca stare si modalitate a fiintei sale proprii.

148. Ideea participã la natura obiectului, iar concomitent obiectul participã la natura ideii. Nu existã douã lumi diferite, care sã fie numite “subiectivã” si “obiectivã”. Dimpotrivã, “existenta este unicã”, asa cum spun arabii.

149. Eroarea fundamentalã a atomismului este de a concepe elemente simple în ordinul corporal, când în realitate corpul este alcãtuit din elemente compuse, fiind divizibil prin însusi faptul cã e întins, supus conditiei spatiale. Etimologic, atom înseamnã “indivizibil”, or ceea ce este indivizibil nu are întindere (nu ocupã spatiu). Suma mai multor elemente fãrã întindere (atomi) nu va forma niciodatã o întindere (aditionarea indivizibilã a unor “cantitãti” zero va da întotdeauna o “cantitate” zero).

150. Conceptia occidentalã a spiritului si a materiei nu corespunde distinctiei clasice esentã – substantã (si cu atât mai putin perechii Purusa – Prakriti) decât într-un domeniu foarte special si cu titlul de simplã aplicatie particularã dintr-o indefinitate de altele egal posibile.

151. Yoga nu este o “filosofie” (cum spun unii orientalisti), nici o “metodã de dezvoltare a puterilor latente ale organismului uman” (cum spun unii ezoteristi). Yoga este o tehnicã de contopire a omului cu Universalul.

152. Doctrinele traditionale afirmã expliciti conceptia infailibilitãtii lor (inerentã strict doctrinelor, si nu oamenilor). În egalã mãsurã catolicismul vorbeste de “infailibilitatea pontificalã”, având în vedere functia de interpret autorizat al doctrinei, si nu individualitatea celui ce exercitã vremelnic misiunea de Papa.

153. Existã suficiente diferente reale si profunde între modurile de a gândi ale altor rase si ale altor epoci si gândirea Occidentului modern. Primele scapã cu desãvârsire atât orientalistilor cât si sociologilor.

154. Cauza si efectul nu pot fi decât simultane. Dacã, dimpotrivã, între cauzã si efect ar exista o succesiune, atunci între ele ar fi un moment în care un lucru care nu mai existã ar produce un alt lucru care nu existã încã, supozitie care este în mod cert absurdã. Pentru ca o actiune sã poatã avea rezultate viitoare mai mult sau mai putin îndepãrtate, ar trebui ca în momentul sãvârsirii ei, în chiar clipa aceea, un efect neperceptibil sã aibã loc, si, subzistând în mod permanent, acest efect sã ia forma unui rezultat perceptibil. (Acest efect se numeste în hinduism apûrva).

155. Simbolismul sugereazã posibilitãti de concepere ale unor lucruri care nu pot fi exprimate în întregime.

156. În metafizicã pot fi predate doar mijloace mai mult sau mai putin indirecte si mediate ale realizãrii. Dar, în metafizicã teoria si realizare nu se separã niciodatã.

157. Separându-se radical de metafizicã, cu care punctul sãu de vedere nu mai permite nici o relatie oricât de vagã, stiinta occidentalã si-a pierdut din capacitatea de cunoastere în mãsura în care a câstigat în independentã, iar dezvoltarea cãtre aplicatiile practice a fost compensatã printr-o anemiere speculativã inevitabilã.

158. Maestrul asigurã functia de “paternitate spiritualã”. Relatia dintre discipol si maestrul sãi debuteazã cu “a doua nastere” a primului. Ideea de maestru este încarnatã la hindusi de cãtre guru (strãmos). La musulmani este seikh (bãtrân).

159. Învãtãmântul traditional este oral, orientalii fiind la adãpost de iluzia occidentalã cã totul poate fi învãtat din cãrti.

160. Învãtãmântul traditional se opune difuzãrii fãrã noimã a cunostintelor initiatice.

161. Sistemul de învãtãmânt occidental, cel mai imperfect dintre toate, este conceput de mania egalitarã care distruge nu doar orice notiune adevãratã, dar pânã si sentimentul ierarhiei.

162. Orientalul este în mod natural împotriva vulgarizãrii doctrinare. Cel care studiazã trebuie sã fie capabil sã se ridice pânã la doctrinã, aceasta nefiind obligatã sã coboare prin vulgarizare.

163. Apucãtura occidentalã pentru eruditie, în ciuda unor rezultate pozitive a cãror efect rãmâne totusi nesemnificativ, obstrueazã calea spre alte metode intelectuale incomparabil mai eficace, dar pe care le caracterizeazã ca fiind “nestiintifice”, pentru cã nu corespund metodelor acceptate si difuzate oficial în universitãti.

164. Occidentalii considerã cã exterioritatea este semnul obiectivitãtii: cel care studiazã metafizica n-ar trebui sã fie metafizician, la fel cum studiul religiilor ar trebui întreprins fãtã a face parte dintr-o religie oarecare. Tot ce depãseste simpla eruditie îi înspãimântã.

165. Critica textelor religioase si hypercritica spre care se îndreaptã eruditia modernilor produce rezultate menite mai degrabã sã impresioneze naivii decât sã conducã la concluzii serioase.

166. Postulatul stiintei religiilor: orice doctrinã metafizicã porneste de la “naturalism”. În fapt, “naturalismul” nu este decât o deviatie.

167. Imediat ce un “specialist” constatã cã simbolismul foloseste o corespondentã cu unele fenomene astronomice, acesta se grãbeste sã afirme cã nu existã nimic în acest caz în afara unei reprezentãri a acestor fenomene, când în realitate toate simbolurile trimit la ceva de cu totul alt ordin, iar corespondenta constatatã nu este decât aplicatia unei analogii care leagã în mod armonios toate stãrile fiintei.

168. Confuzie modernã: “simbolistii” considerã cã aspectul exterior al unui simbol este întreg simbolul. [Altfel spus, “simbolistii” cred cã semnificantul este totuna cu semnificatul.]

168. Altã confuzie modernã: “nominalistii” considerã cã o idee este totuna cu numele ideii. [Si acestia confundã semnificantul cu semnificatul.]

169. Spiritul pretinsei stiinte a religiilor este antitraditional. Ea nu este decât un vulgar instrument de polemici în mâna celor care se servesc de el împotriva religiei.

170. Dezvoltarea civilizatiei occidentale în sens exclusiv practic, lipsitã de orice directie intelectualã efectivã, deschide calea spre toate extravagantele pseudo-stiintifice si pseudo-metafizice, cu conditia sã parã sã satisfacã sentimentalismul care joacã un rol considerabil, din cauza absentei oricãrei intelectualitãti veritabile.

171. Existã o concordantã între dezvoltarea exageratã a spiritului practic si desfãsurarea indefinitã de tâmpenii pseudo-religioase, în cadrul cãrora experimentalismul si pseudo-misticismul îsi gãseste expresia si satisfactia. Aceasta dovedeste faptul cã mentalitatea cea mai practicã este si cea mai dezechilibratã.

172. Teozofismul a fost constituit ca o pseudo-religie menitã sã facã concurentã crestinismului.

173. Occidentalii acordã o prea mare importantã persoanelor care vehiculeazã ideile, ca si cum oamenii ar fi garantia adevãrului, iar acesta din urmã nu ar putea fi evaluat în sine.

174. Occidentalii îsi imagineazã (si pe asta este construit învãtãmântul modern) cã a cunoaste un nume propriu sau o datã ar însemna posesia vreunei cunoasteri reale. Faptele sunt considerate de cãtre occidentali ca fiind mai importante decât ideile însele. Cât despre idei, ele trec drept inventii sau proprietatea cuiva. În contrapartidã, învãtãmântul oriental favorizeazã ideile în locul faptelor si a oamenilor. Iar ideile corecte, juste, ortodoxe, sunt atemporale si proprietatea tuturor celor care le pricep.

Pun acest text aici căci este fundamental și este un ,,must read" pentru oricine..

Metaphysics of Non-duality, Truth and Pluralism
by Paolo Scroccaro


The oblivion of truth and violence
The modern, contemporary era seems to have renounced Truth in its traditional meaning, through a long course which unwinds across the various philosophies which have characterized the last centuries, at least since Descartes. It would be interesting to reflect on the modalities that, little by little, beginning from the theoretic-epistemological sphere, have let intellectual intuition be banished, and with it Truth, causing thereby a series of repercussions on the material and spiritual level, that in their web constitute modern western civilization, and now extending even to the Orient, ever more westernized. The areas once vivified and illuminated by the Truth, were thus occupied by invasive forces that seem to nourish their existence just by this absence of the Truth: among these the most powerful seem to be the economical forces of the market and of socialist planning, democracy, technology, science...
Very often, these forces, almost to soothe their conscience, try to justify the repudiation of Truth, rereading its history as the history of violence, of imposition, of exclusion... even if these forces, while denouncing the possible overbearing attitudes of others, in reality have themselves generated mechanisms of abuse and domination, by far among the most powerful and effective, thanks above all to the superior operational capacities of the technico-scientific Apparatus. These are themes which we have in part already dealt with, taking various authors as pretext.

Let us limit ourselves to the first aspect: is the Truth intrinsically correlated to forms of violence and abuse of power?
This thesis often show up in contemporary authors: to get an idea of it, it will suffice to consider certain texts, expressions of the current mindset, as for example The Open Society and its Enemies, by K. Popper, or The Regime of the Truth, by E. Pace.

K. Popper considers Platonic metaphysics, with its claims to truth, as a closed system, dogmatic and an enemy of pluralism... a totalitarian sociopolitical doctrine would follow from it, like that which would have been outlined in The Republic and even more so in The Laws. The criticisms, openly or in a veiled manner, pertain to all philosophies which in one form or another try to imitate Platonism.

According to a current opinion, the claims of possessing the Truth, would have two privileged expressions: metaphysics (on the model of Plato), and religion (on the model of fundamentalism). With the latter, as E. Pace handles it, criticizing Islamic and evangelical fundamentalism, since religious fundamentalism, in the name of the Truth, would try to impose an authoritarian regime by force, which would be the projection into history of such a presumed transcendent Truth.

More generally, the claims of metaphysics and of fundamentalism are accused of reductionism and of will to liberticide, since they would tend to reduce the richness, the multiplicity of the real, to a single Principle, which in different spiritual currents would take on the name of God, the Absolute, the Ground, the Good -or more simply the One, a term that sums up all the others. The expression monism is widespread, sometimes in the derogatory sense, in order to summarize the essential character of those visions of the world that would be damaged by a one-sided approach, just to reduce everything that is to a single term.

In effect, however, such an expression is to be used with reservations, for easily intuitable reasons1.
Even the indictments of Heidegger and Severino against metaphysics, even when they don't coincide with those above, are affected in various degrees by such anti-metaphysical prejudices, a fact that would merit being studied separately.
Let us now examine the principle aspects of the problem posed.

How to understand the One?
Let us immediately set down a methodological criterion of intellectual honesty, which should never be disregarded: when one judges a spiritual current, the point of reference for a close scrutiny must be sought in its most authentic manifestation, and not the more degenerate or, in any case, controversial ones which surely can never be lacking in history! We cannot penetrate the teaching of Jesus, Mohammed, Shankara while speculating on the theoretical and practical perversions due to the medieval inquisition, the ingenuous priest, the extremist fanatic, the boastful guru, and so forth... The intellectual mediocrity of too many disciples, or alleged disciples, will not be of any help to the goal of comprehending the doctrine.
In the case of the notion of One (and of many others), simplifications, repeated with suspect zeal, are not always legitimate, not always coherent, and to a great extent have been gathered together from here and there, ignoring the criterion of intellectual honesty indicated above, through bad faith or incompetence: they can not claim extenuating circumstances, since clear and authoritative sources are not lacking, and here we will limit ourselves to some examples, from time to time.

Saying that the Principle, or the Absolute, or God, or the Ground, or Brahman... is One, one affirms something that imposes itself intuitively and logically through its transparency, incontrovertability, and simplicity. Even if the various terms manifest facets of slightly different significance, they present likewise a line of continuity. How could the Principle, or the Absolute, etc. be twofold? Two absolutes would limit each other in turn, for which they could not be thus, for the contradiction doesn't allow it. From here comes a kind of preference granted to the term «One» to indicate Absolute Reality, close to other expressions that, for other serious reasons, have been utilized since time immemorial in metaphysics and religion.
In this context, the expression non-duality can also arise, to point out among other things that the Principle is necessarily free from duality, given that this would also entail limitations, which cannot be the case for the Absolute. Duality befits instead other beings, which are necessarily characterized by some limiting aspect which distinguishes them from others.

The One, that is, the non-dual infinite
Obviously the Real-Absolute, being One by definition, can have nothing outside of it, otherwise it would be limited by a further reality: therefore, one says that the One is Unconditioned, or if one prefers, Infinite. As such, it is by the nature of things, all-comprehensive. In a certain sense, only the One, that is, the Infinite, is, nothing being able to be there in addition, and being eternally everything already included in the Infinite, that otherwise would not be so.... That does not entail the nullification of finite and numerous beings, as is sometimes believed: simply, all beings, without any possible exceptions, are real not because they are separated from, but because they participate in the Infinite, which can therefore be imagined as a Hospitable Dwelling that, being Infinite, has always welcomed all the beings without preclusion of type. If the Infinite were inhospitable and excluded any being, as such it would reside elsewhere, but then that which is considered Infinite could not be so, once again for the contradiction that disallows it. What has been said is more than sufficient to intuit that the metaphysics of the One, that is, of the Infinite, of Non-Duality, far from having that reductionistic character for which some have abusively reproached it, either superficiality or otherwise, allows instead an integral pluralism, just because it is the Word of that Hospitable House, which since time immemorial has been Welcoming in regard to any Beings.

The dwellers of the infinite
Beings, human and not human, have, since time immemorial, gathered in the universal dwelling of the Infinite: it is this awareness that is demanded also of man, in order that his dwelling does not claim to become pushy in confrontations with the other Being, demanding impossible privileges in the economy of the whole. Anthropocentrism, Utilitarianism, the technico-scientific System... are some of the expressions of human arrogance, that would like to call for the impossible: that is, it would demand that the Hospitable Dwelling of the Infinite become an Inhospitable Dwelling for the use of man, and especially of certain men, those who, today, work on behalf of the System, being its functionaries.
Alternatively, we will remember that the humility of the hospitable and grateful inhabitant, finds instead a sublime exemplification in the metaphysics of the Native Americans, among whom the sentiment of «being at home» in the world is traditionally very much alive; that explains very well why they have only lightly touched the Earth, rather than trampled over it.

The nature of the error, that is, of violence
Here is the root of the error, that is, of any error as such: inhospitality, arrogance. It shows itself when finite being claims the impossible, that is, to make itself the Absolute7, wanting to keep only and principally for itself the Dwelling of the Infinite, forgetting that, in the Infinite, any being whatever is in its own home, and not just some. Metaphysics, or if you prefer the sophia perennis, has always been committed to exposing the fundamental structure of the error, consisting in exchanging the relative with the Absolute, the finite with the Infinite, the Dweller with the Dwelling, the Part with the Whole.
Some images, developed in the spiritual schools, or perhaps given by the gods, in order to lead errant men and to educate them to Hospitality, are famous and particularly suggestive: they contributed to orient the civilizations of the past, in the Occident as in the Orient, conferring on them moderation and dignity, limiting the arrogance of the human part of the Dweller of the Infinite. It is necessary to admit that in the modern, contemporary world, such teachings are for the most part ignored, if not derided, and human arrogance has reached levels that were at one time unthinkable: the man of the techno-scientific Apparatus and of the ruling economic forces, thinks, in fact believes, he is the master of the Dwelling of the Infinite: he believes that human beings are manipulable to his liking; he believes he holds the key that opens and closes the door to the Dwelling, letting beings enter and exit it on command; he believes that all this produces something positive, on which he has imposed the reassuring names: Development, Progress, Gross National Product, Welfare, Happiness for the greatest number...
All the teachings that today go by the name Science, are funded, protected, disseminated, imposed in schools and universities, to the extent that they are functional to the operating plans for the will to power that seeks to control the Dwelling of the Infinite; they no longer have anything in common with the teachings of a time, usually an expression of that sophia perennis, which taught contemplation of the Infinite and its numerous Dwellers in silence; which remembered that in the great house of Being, there is a place for each Dweller; which taught bracketing human conceit, recalling that man is only one of the Inhabitants, and that it is not permitted to try to impose a purely human perspective.

The non-human character of contemplating
Summing up:
The knowledge that men value so much today are in reality interpretations, functional from a partial perspective, mostly anthropocentric which, more or less consciously, behaves as if the world exists exclusively for man himself, and (at this point) for the Apparatus for which he is its functionary. In less obscure times, it was thought that the name of Science could be the concern only to that disinterested knowing, free of egoism and utilitarianism, that, as such, was therefore extraneous to every form of anthropocentrism and attachment. Only a knowing purged of such limiting elements was worthy of the name of Science, and Contemplation was the term used in the Greco-Roman tradition to designate the purified, and therefore authentic, cognitive act because it is capable of seeing from a non-human perspective, through a supra-individual faculty, designated in the same tradition as nous or intellect (the "divine" character of nous does not indicate anything mystical or mysterious, but the quality of such a faculty that is not purely human and individual).

Modern culture, instead, in the name of an uncritical "hic homo intelligit", scoffs at nous and contemplation, of which it knows nothing (not having any experience of it), believing dogmatically that every cognitive position should necessarily be merely human and relative, making it inconceivable to transcend the sole horizon of his capacity. In this way, humanism, relativism and techno-science manipulators are absolutized; consequently, the unilateral and corrupting perspective of the world of man and of the Apparatus arrogates for itself the right of preying on all the rest, operating in the sign of violence against all other beings (and even within the human world). On the contrary, pure and supra-individual intellection is the attempt to look at beings and the Infinite not with a partial and aggressive outlook of a particular being, that sees the other as subjugated beforehand, but with the impartial and detached gaze of non-human wisdom, that sees each thing with strict equanimity and sub specie aeternitatis.
The closer one attains such a gaze, the more one is distanced from the domineering attitude tied to the self-serving gazes, and a pacifying dimension takes over. In contemplation from such heights, inaccessible to most men, there emerges, more or less disguised, the pettiness and violence of the criteria by which men generally value beings and events of the world: good-evil, etc.

Humanistic moralism as violence
Men consider events as good or evil, valuing the advantage of them or its lack; also the situations considered more noble often end up by betraying the presence of a petty calculation and of a restricted mentality. Schopenhauer and Nietzsche had the merit of denouncing openly the hypocritical character and distortions of various moral ideas and of the same "principle of reason", that often tries to ground the most popular moral systems.

Some examples:

    * The rational morality of Kant, which prohibits treating man only as a means, at the same time permits all other beings to be subjugated to the human world, justifying all the abuses in the name of a supposed superiority of the moral-rational consciousness! In reality, the so declaimed Kantian rigorism foretells a rigorous and fastidious justification of the domineering attitude of humans against the non-humans. From this point of view, Kant set the fashion: the idealists like Fichte and Hegel kept this disagreeable aspect of Kantianism; the formula preferred by them is that of the supremacy of the Spirit (meaning the human world) over Nature, in the name of progress of liberty of the best, of morality, of ethics, of reason....
    * Marxism, on this point, is curiously aligned with bourgeois philosophies: the exaltation of the development of productive forces, foreseeing expressly the growing dominion over the non-human world, which is uncritically considered an absolutely positive fact, as such the bearer of civilization.

One could revisit the whole history of modern thought, to bring out from it the continuity, even stronger than the eventual ideological-political differences.
Only the best current spiritual expressions of metaphysics, of the sophia perennis, are alien to such narrow views; in rather recent times, even Deep Ecology has made respectable contributions, aiming at cutting back the meddling self-promotion of men, from a radically ecocentric perspective. A possible marriage between the sophia perennis and Deep Ecology is at this point to be hoped for, capable of opening spaces of culture, of civilization, of modes of being, not susceptible to being swallowed up by the power of the technico-scientific Apparatus and by the Economic Forces that today influence and devastate the world.

The closed system and the open system
A persistent platitude, widespread in antimetaphysical environments, claims that metaphysics is essentially a fixed and closed system of thought, as such responsible for oppressive and authoritarian logic, which prohibit anything open and pluralistic. The liberal-democratic civilization would require instead an open society, because it is based on the rejection of metaphysics, and on the acceptance of critical rationalism, of science, of democracy.... Among the liberal-democrats, K. Popper is one of the greatest advocates of this thesis, whose propagation is equal to its groundlessness, since even Popper has shown he does not know the most critical terms of the problem and misrepresents even certain essential concepts (such as the notion of Good in Plato).
We have already said that metaphysics applies principally to the Infinite which, by its very nature, eludes every conceptual definition, since each definition is an attempt to delimit that which, in this case, is beyond every delimitation.

It follows that no conceptual system can claim to be an absolute description of the Absolute (that is a closed System): on the contrary, even the most profound and elaborate descriptions must necessarily be considered partial descriptions, capable of indicating only some aspects of the Absolute. Consequently, any metaphysical formulation will be acceptable, provided it is accompanied by the consciousness of its intrinsic limits, for which there remains an unlimited space for other, never exhaustive, interpretations of the Infinite: all this, if one even wants to preserve the term "system", constitutes an Open System, and it is this attitude of Inexhaustible Opening that qualifies metaphysics as such. The closed system, instead, is structurally unrelated, contrary to what is rashly advocated by Popper and by others inexpert in the material.

Symbolic language and the Infinite
Regarding language in general, one can develop the same considerations, although no linguistic terms can be truly «comprehensive» of the Infinite. Any linguistic-conceptual system is always structurally late, given the inexhaustible overflowing of the Absolute, and such a gap is never entirely fillable. With this, it is not intended to reject conceptual language: simply, one makes note of the intrinsic limits that any linguistic-conceptual operation inevitably carries with itself. Prudence in relation to language does not result in an obscure mysticism, in irrational fantasies: on the contrary, it allows one to also safeguard such language, provided one understands its limits, avoiding the absolutizations, both out of place and counterproductive, like those realized by Descartes and Hegel.
Clear and distinct ideas in the sense of Descartes (substantially corresponding to things) don't exist; mathematical language is not at all clearer and more precise than others, and above all, does not correspond better than others to the nature of the real, as the great part of modern culture claims, from its Cartesian and Galilean derivation. Hegelianism, which has well understood the defects of Cartesian rationalism, has vainly believed it has compensated for it by inventing dialectical reason, capable of a dynamic conceptualization free from the rigidity of the «abstract» concept, and able therefore to expose completely the Absolute in its totality, without folding up in the partiality of non-dialectical reason.
As one can note from these cursory notes, it is principally "rational" and "critical" modern philosophies that are dogmatic, because of their pretense to elaborate a conceptual language capable of defining the Real and of shutting it up within the confines of formulations -Cartesian, Hegelian, or otherwise.

At the opposite pole, other modern currents, rejecting such insane dogmatizations, avoid the problem refusing a priori to speak of the Absolute since even human beings would turn out to be unfathomable given the opacity of the world in which we live.
Modern contemporary culture turns out to be marked by these extremes, which are such by excess (language circumscribes the Absolute, the Real) or by defect (the Absolute, if it exists, in any case totally flees ...eventually, only faith remains!) This lack of equilibrium is another disquieting "sign of the times"; alternatively, a measured solution is present in the various expressions of the Sophia Perennis, where it is said that language, unable to circumscribe the Infinite that crosses every boundary, can however allude to it or indicate certain aspects of it, so to be of help as support for an intuition of the Infinite itself. Language so intended, instead of trying to capture, measure and confine (the Infinite, the Beings), sets itself up as support that aids the intuitive vision of what could not even be distinguished before. Such language, because of the function mentioned above, appears therefore "unveiling", in the sense that, taking off the veil, opens to view something of the Infinite; otherwise, what is the same, appears as "opening", since it opens (fosters) further possibilities of vision, which were precluded before. The ancients called this language typical of the Sophia Perennis, mythical-symbolic, to distinguish it from other linguistic forms; remaining in Western thought, Pythagoras, Plato and their disciples left us the most beautiful testimony of this symbolic practice of language: the "Numbers" of Pythagoras and the Myths of Plato are precisely Symbols that stimulate and support the lamp of intuition14,which arrives in this way to radiate over lands previously unexplored and mysterious, for the sleeping spirit.

It is modern culture that exalts, in one form or another, conceptual language, and this capturing-measuring language is stretched to dominate beings «scientifically»; the technico-scientific Apparatus has perfected this imprisoning use of language, denying any dignity to other linguistic possibilities.
The Sophia Perennis, since time immemorial, lets another language speak, that instead of confining and closing, unlocks and unveils, encouraging the opening of intellectual visions beyond the preceding limitations. Plato's «myth of the cave» exemplifies in an excellent manner the principal stages of consciousness covered in the course of its expansion (opening) toward the Infinite, stages that constitute the principal stations of a process of deconditioning and of liberation.
Today more than ever, the return of unveiling and truthful words is urgent, words capable of unlocking new areas of liberty, in a world hostile to the truth, trivialized by planetary homogenization and asphyxiated by the frenetic and unilateral cloning of the calculating-capturing words of technoscience.

Edited by shapeshifter, 11 November 2006 - 06:49.

http://en.wikipedia....avasa_Ramanujan
http://news.bbc.co.u...sia/4811920.stm

Edited by shapeshifter, 23 November 2006 - 19:39.

 shapeshifter, on Nov 23 2006, 19:35, said:

Ascultă amice... nu ma citi un rând din ce ai scris tu. Știi în ce secol trăim?.... în secolol vitezei parcă. Știi în ce țară trăim? .... Știi că majoritatea conectaților la internet nu sunt pensionari care să aibă timp de pierdut? ... știi că unul care e student sau care a terminat de vreo 5 ani facultatea nu-i prea arde de citit tratate, oricât de interesante ar fi. Eu scriu o carte .... eseistică filosofică. Dacă aș da un copy paste la capitolele pe care le am scris până acum.... oricât de plină de revelații ar fi ea... nu cred că s-ar înghesui cineva să le citească. Dacă din 10 nov de când ai deschis primul topic și până acum ai strâns 5 mesaje dintre care 3 sunt ale tale....  :puke: să nu trăiești cu falsa impresie că pe forumul ăsta e plin de tâmpiți care nu au treabă cu metafizica. Dar la mine la jurnalism mă învață următorul lucru... Acroșajul... kiar dacă pui un titlu superb despre o temă superbă ... omul care citește ziarul în timp ce așteaptă autobuzul .... nu se sperie de un articol pe 17 pagini. Aici majoritatea desckid un topic pt a-l citi în timp ce șeful e la baie 5 minute, iar el în astea 5 minute vrea să și dea un reply. (e doar un exemplu) .

---------
Ascultă amice... nu ma citi un rând din ce ai scris tu. Știi în ce secol trăim?.... în secolol vitezei parcă. Știi în ce țară trăim? .... Știi că majoritatea conectaților la internet nu sunt pensionari care să aibă timp de pierdut? ... știi că unul care e student sau care a terminat de vreo 5 ani facultatea nu-i prea arde de citit tratate, oricât de interesante ar fi. Eu scriu o carte .... eseistică filosofică. Dacă aș da un copy paste la capitolele pe care le am scris până acum.... oricât de plină de revelații ar fi ea... nu cred că s-ar înghesui cineva să le citească. Dacă din 10 nov de când ai deschis primul topic și până acum ai strâns 5 mesaje dintre care 3 sunt ale tale.... puke.gif să nu trăiești cu falsa impresie că pe forumul ăsta e plin de tâmpiți care nu au treabă cu metafizica. Dar la mine la jurnalism mă învață următorul lucru... Acroșajul... kiar dacă pui un titlu superb despre o temă superbă ... omul care citește ziarul în timp ce așteaptă autobuzul .... nu se sperie de un articol pe 17 pagini. Aici majoritatea desckid un topic pt a-l citi în timp ce șeful e la baie 5 minute, iar el în astea 5 minute vrea să și dea un reply. (e doar un exemplu) .
--------
știu dragule dragă.. Cel căsătorit-ule.. acum că ai reintegrat-o pe Eva în androginul primordial.. toate cele bune..
[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/P84s3_SGmxo?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
:rolleyes:
semnat: un pitic

Edited by shapeshifter, 07 December 2006 - 15:05.

,,EHEIEH ASHER EHEIEH”

Această expresie poate fi tălmăcită astfel:
1. Fiinţa este Fiinţa, ceea ce desemnează exact ontologia rugului de foc
2. simbolismul matematic permite şi următoarea interpretare: Punctul ascuns (Gândul) doreşte (Kama, Eros) să se facă vizibil, cunoscut şi, preintr-o determinare primordială, îşi atribuie sieşi existenţă, afirmându-se prin atributul de fiinţă, de punct unic, acest punct este Cuvântul, Albul, Fiinţa, şi el produce Existenţa universală, al cărei principiu este, prin dedublare: unul îşi opune un alt unu, dublul său, punctul îşi opune un alt punct, Fiinţa îşi opune Fiinţa (Existenţa universală). A spune ,,Fiinţa este Fiinţa” înseamnă a defini procesul cosmogonic precum şi suprema cunoaştere, cunoaşterea metafizică, când Fiinţa (Cel ce cunoaşte) şi Fiinţa (Ceea ce este cunoscut) sunt identice, adică ,,Fiinţa se cunoaşte Ea însăşi prin Sine însăşi”.

Brahma, Principiul, este ,,fără dualitate”, infinit, totalitate absolută, cuprinzând toate posibilităţile, nefiind nimic în afara Lui; deci Lumea, manifestarea universală, nu este distinctă de Brahma (decât în mod iluzoriu), în schimb Brahma este absolut distinct de Lume, nici un atribut sau calitate a acesteia neaplicându-i-se, şi manifestarea universală este riguros nulă, pur neant, în raport cu infinitatea sa. De aceea nu poate fi vorba de panteism, de aceea formula ,,Fiinţa este Fiinţa” în tradiţia hindusă se expreimă prin ,,Ayam atma Brahman” (,,acest Âtmâ e Brahma”), aceasta arată că Fiinţa (Existenţa universală) este Fiinţa (Fiinţa Pură, Brahma saguna). Eu (ca Sine nemuritor şi nu ca ego perisabil) sunt Principiul, şi nu Principiul este ceva sau altceva.
În diverse tradiţii Principiul suprem este zugrăvit ca Tenebre supraluminoase şi orbitoare, ceea ce poate fi numită NeFiinţă şi nemanifestare.
Din punct de vedere lumesc şi prakritian, noaptea şi tenebrele se referă la haos şi la domeniul infernal dar din punct de vedere principial şi purushan, întunericul şi noaptea simbolizează Lumina absolută, Dumnezeirea (în sensul definit de Dionisie Areopagitul şi Meister Eckhart), Lumina aceasta fiind atât de strălucitoare încât orbeşte, este imposibil de văzut, cosmogonia apărând ca o ,,ologire” a Luminii absolute şi infinite, ca un Fiat Umbra. Aceasta este prima hotîrnicire a NeFiinţei, o ,,ologire” prin care se dezvăluie Fiinţa Pură, Unul, care va produce mai apoi Existenţa universală prin hotărniciri (,,ologiri”) tot mai accentuate. Este trecerea de la nemanifestare la manifestare, de la noapte la zi şi numai în sensul îngust al perspectivei lumeşti se poate spune că este o trecere de la haos la cosmos.
Deci, Fiat Lux este de fapt un Fiat Umbra, o ,,ologire” a NeFiinţei, o obscurantizare, Fiinţa Pură şi apoi Existenţa universală se nasc în urma unui şir de determinaţii şi limitări, hotărniciri, o libertate tot mai schiloadă.
Producerea manifestării universale nu este o operaţie arbitrară ci conformă cu Voinţa divină, deoarece în ultimă instanţă Principiul suprem ca să fie infinit trebuie să fie nu numai nemanifestare dar şi manifestare.
,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Aceste era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o." (Ioan 1.1-5)
Facerea Lumii şi creaţia Cosmosului nu este în sine ceva păcătos ci este un SACRIFICIU adică ,,FACERE DE SACRU”, adică o ,,tăiere”, prin care se întemeiază Lumea ca loc sacru şi binecuvântat.
,,La început a făcut Dumnezeu cerurile şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: Să fie lumină. Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e bună lumina, şi a DESPĂRŢIT LUMINA DE ÎNTUNERIC." (Facerea 1.1-4)
Producerea manifestării universale a însemnat un Fiat Lux, o extragere a Luminii din Tenebre, nu degeaba Dumnezeu s-a arătat lui Moise ca Lumină, rugul de foc marcând explozia naşterii Fiinţei (Albul, Lumina) din NeFiinţă (Tenebre, Horeb).
Cosmogonia poate fi privită din două perspective:
1.cea a Principiului (punct de vedere purushan, paternal, al lui Purusha, polul superior în tradiţia hindusă). Naşterea Albului din Negru se referă la ,,ologirea” Luminii supraluminoase şi orbitoare a Tenebrelor nemanifestării, Albul fiind ,,mai vizibil”, deci mai determinat decât Negrul.
2.Cea a lumii (punct de vedere prakritian, maternal, al Prakritiei, polul inferior în tradiţia hindusă).

Edited by shapeshifter, 07 January 2007 - 17:45.

sorry double post..

Edited by shapeshifter, 07 January 2007 - 17:06.

Eu mormolocul de adrianopolis sunt de acord cu unele (multe) chestiuni evocate de tine. Insa tot ce tine de meta si para nu poate fi cuantificabil si este incontrolabil la nivel de masa - luat la individ putem gasi intersectii sa zicem potrivite - insa restul sunt deraieri ce duc spre ratacire spirituala, paranoia si... fericire ;)

Noțiunea cea mai primordială dintre toate este cea a Infinitului metafizic, considerată în raporturile sale cu Posibilitatea universală.Infinitul este, după semnificația etimologică a termenului, CEEA CE NU ARE LIMITE, deci nu poate fi folosit decât la desemnarea a ceea ce nu are ABSOLUT NICI O LIMITĂ, cu excluderea a tot ceea ce se sustrage doar anumitor limitări particulare, rămânând totuși supus altor limitări în virtutea naturii sale, limitări ce-i sunt esențial inerente, cum sunt, din punct de vedere logic elementele ce intervin chiar în definiția problemei în discuție. Numărul, spațiul și timpul, chiar în concepțiile mai generale și mai largi posibileîn ce le privește, aparțin domeniului INDEFINITULUI. Acest indefinit chiar dacă este de ordin cantitativ ca în exemplele de mai sus, a fost greșit numit ,,infinit matematic”ca și cum adăugarea unui epitet sau a unei calificări determinante cuvântului ,,infinit” n-ar implica prin ea însăși o contradicție pur și simplu. Expresia ,,infinit matematic” e o contrafacere, ordinul metafizic este realmente NELIMITAT, cind spui ,,matematic” restrângi chiar prin aceasta concepția la un domeniu special și limitat, acela al cantității.
În realitate acest INDEFINIT, provenind din FINIT și nefiind decât o extensie sau o desfășurare a acestuia (fiind prin urmare întotdeauna reductibil la finit), NU ARE NICI O MĂSURĂ COMUNĂ CU ADEVĂRATUL INFINIT, la fel cum nici individualitatea, umană sau alta, chiar cu integralitatea prelungirilor indefinite de care este susceptibilă, n-ar putea să o aibă cu ființa totală. Această formare a indefinitului pornind de la finit, care își are ca exemplu foarte clar în producerea seriei numerelor, nu este posibilă decât cu condiția ca finitul să conțină deja ÎN POTENȚĂ acest indefinit și, chiar atunci când limitele i-ar fi îndepărtate până a le pierde din vedere într-un fel, adică până la a scăpa mijloacelor noastre obișnuite de măsură, ele nu sunt nicidecum suprimate prin aceasta, DATORITĂ NATURII ÎNSĂȘI A RELAȚIEI CAUZALE, ,,MAI MULTUL” NU POATE IEȘI DIN ,,MAI PUȚIN”, NICI INFINITUL DIN FINIT.
Infinitul pentru a fi într-adevăr infinit, nu poate admite nici o restricție, ceea ce presupune că el este ABSOLUT NECONDIȚIONAT ȘI INDETERMINAT, deoarece orice determinație este obligatoriu o limitare, prin chiar faptul că lasă ceva în afara ei, anume toate celelalte determinații, posibile în egală măsură. Limitarea reprezintă de altfel caracterul unei veritabile negații, A PUNE O LIMITĂ ÎNSEAMNĂ A NEGA, pentru ceea ce este închis în ea, tot ce exclude această limită; prin urmare, NEGAREA UNEI LIMITE ESTE PROPRIU-ZIS NEGAREA UNEI NEGAȚII, adică, în mod logic și chiar matematic, O AFIRMAȚIE, astfel încât NEGAREA ORICĂREI LIMITE ECHIVALEAZĂ ÎN REALITATE CU AFIRMAȚIA TOTALĂ ȘI ABSOLUTĂ.
La ceea ce nu are limite, nu i se poate nega nimic, deci este ceea ce conține totul, în afara căruia nu este nimic; și această idee de Infinit (care este de altfel cea mai afirmativă dintre toate deoarece cuprinde sau include toate afirmațiile particulare) se exprimă printr-un termen de formă negativă tocmai INDETERMINĂRII sale ABSOLUTE.
În limbaj, orice afirmație directă este obligatoriu o afirmație particulară și determinată, afirmarea a ceva, pe când afirmația totală și absolută nu este nici o afirmație particulară cu excluderea celorlalte, deoarece le implică pe toate deopotrivă. Această afirmație totală și absolută are un raport foarte strâns cu POSIBILITATEA UNIVERSALĂ, care cuprinde în același mod toate posibilitățile particulare.
Ideea de Infinit, dpdv pur metafizic, nu este în nici un fel discutabilă sau contestabilă deoarece nu poate conține în sine nici o contradicție, prin chiar faptul că nu există în ea nimic negativ; mai mult, ea este necesară, în sensul logic al acestui cuvânt, căci negația ar fi cea contradictorie.
Dacă se ia în considerare ,,Totul”, în sens universal și absolut, este evident că el nu poate fi limitat în nici un mod, căci n-ar putea fi limitat decât prin ceva care să-i fie exterior, iar dacă ar exista așa ceva, acesta nu ar mai fi ,,Totul”.
,,Totul”, în acest sens, NU TREBUIE asimilat unui TOT PARTICULAR ȘI DETERMINAT, adică unui ansamblu compus din părți care ar fi cu el într-un raport definit; el este propriu-zis ,,fără părți”, deoarece aceste părți, înainte de a fi în mod necesar relative și finite, n-ar putea avea cu el nici o măsură comună, în consecință nici un raport, ceea ce revine la a spune că ele nu există pentru el; acest lucru e nsuficient pentru a arăta că NU TREBUIE să ne formăm NICI O CONCEPȚIE particulară despre el.
Aceste considerații despre Totul universal, în determinația sa absolută, se aplică și când se consideră punctul de vedere al Posibilității, aceasta nu este o determinație, ori cel puțin e minimum de determinare cerut pentru a ni-l face actualmente conceptibil și mai ales exprimabil într-un grad oarecare.
Finitul chiar dacă este susceptibil de extensie indefinită, ESTE TOTDEAUNA NUL în raport cu Infinitul, deci prin urmare nici un lucru și nici o ființă nu pot fi considerate ca o ,,parte a Infinitului” (una dintre concepțiile eronate proprii ,,panteismului”), deoarece folosirea cuvântului ,,parte” presupune existența unui raport definit cu totul.
Totul universal nu trebuie conceput ca o sumă aritmetică, obținută prin adunarea părților sale una câte una și în mod succesiv. De afpt, chiar și în cazul unui tot particular, trebuie deosebite două cazuri: 1. un tot veritabil e în mod logic anterior părților sale și independent de ele; 2. un tot conceput ca posterior în mod logic părților sale, cărora nu le este decât sumă, nu constituie în realitate decât ceea ce filozofii scolastici numeau ens rationis, a cărui existență, ca ,,tot”, e subordonată condiției de a fi efectiv gândit ca atare; primul are în el însuși un principiu de unitate reală, superioară multiplicității părților sale, pe când al doilea nu are altă unitate decât cea pe care i-o atribuim prin gândire.
O LIMITARE A POSIBILITĂȚII TOTALE ESTE ÎNSENSUL PROPRIU AL CUVÂNTULUI O IMPOSIBILITATE, deoarece, trebuin a cuprinde Posibilitatea pentru a o limita, ea n-ar putea fi cuprinsă, și ceea ce este în afara posibilului n-ar putea fi altceva decât imposibilul; dar o imposibilitate, nefiind nimic decât pur și simplu o negație, un veritabil neant, nu poate evident limita ceva, de unde rezultă imediat că Posibilitatea universală este în mod necesar NELIMITATĂ. Acest lucru nu este aplicabil DECÂT Posibilității universale și totale, care nu este astfel decât ceea ce se poate numi un aspect al Infinitului, față de care nu este distinctă în nic un fel și în nici o măsură; nu poate fi nimic care să fie în afara Infinitului, căci aceasta ar fi o limitare, iar atunci el n-ar mai fi Infinitul.
Concepția unei ,,pluralități de infinituri” este o absurditate, deoarece ele s-ar limita reciproc, astfel încât, în realitate, nici unul n-ar fi infinit; deci când spunem Posibilitatea universală este infinită sau nelimitată, trebuie să înțelegem prin asta că ea nu este altceva decât Infinitul însuși, considerat sub un anumit aspect, în măsura în care e permis să se spună că există aspecte ale Infinitului.
De vreme ce Infinitul este într-adevăr ,,fără părți”, nu poate fi vorba, respectând rigoarea, de o multiplicitate de aspecte care să existe realmente și ,,în mod distinct” în el; noi suntem cei care, la drept vorbind, concepem Infinitul sub un aspect sau altul, căci nu putem face altfel și, chiar dacă concepția noastră n-ar fi esențial limitată (cum este atâta timp cât suntem într-o stare individuală), ea ar trebuie obligatoriu să se limiteze pentru a deveniexprimabilă, deoarece trebuie pentru asta să îmbrace o formă determinată.
Important este să înțelegem de unde vine limitarea și de ce anume ține ea (pentru a nu o atribui decât propriei noastre imperfecțiuni, ori mai degrabă celei a instrumentelor interioare și exterioare de care dispunem actualmente ca ființe individuale, neavând în mod efectiv, ca atare, decât o existență definită și condiționată) și nu de a transfera această imperfecțiune – pur contingentă și tranzitorie ca și condițiile la care se referă și din care rezultă – în domeniul nelimitat al Posibilității universale.
Dacă vorbim aici în mod corelativ de Infinit și Posibilitate, nu este pentru a stabili între acești doi termeni o distincție care n-ar putea exista în realitate; în acest caz, Infinitul este considerat în special sub aspectul său activ; pe când Posibilitatea este aspectul său pasiv (aici activ și pasiv fac referire la Brahma și la Șakti a sa din doctrina hindusă); însă fie că îl privim ca activ sau pasiv, este întotdeauna Infinitul, care nu poate fi afectat de aceste puncte de vedere contingente, iar determinațiile, oricare ar fi principiul prin care se efectuează, nu există aici decât în raport cu concepția noastră. Este același lucru cu ceea ce spune și doctrina extrem-orientală printr-o altă terminologie: ,,perfecțiunea activă” - QIAN și ,,perfecțiunea pasivă” - KUN (vezi Yi Jing), Perfecțiunea, în sens absolut, fiind identică cu Infinitul înțeles în toată indeterminarea sa. Aici este de fapt analogia, dar într-un grad și dintr-un punct de vedere mai universal, a ceea ce sunt, în ființă, ,,esența” și ,,substanța”.
Deci Ființa nu include Posibilitatea totală, neputând fi în consecință identificată cu Infinitul; punctul de vedere în care ne situăm aici este mult mai universal decât cel în care nu avem de luat în considerare decât Ființa.
În NeFiință nu poate fi vorba de o multiplicitate de stări, deoarece acesta este esențialmente domeniul INDIFERENȚIERII și chiar al NECONDIȚIONATULUI: necondiționatul nu poate fi supus determinărilor unului și multiplului, iar indiferențierea nu poate exista în mod distinctiv.
În NeFiință NU EXISTĂ MULTIPLICITATE ȘI NICI UNITATE, deoarece NeFiința este Zero-ul metafizic, căruia suntem obligați să-i dăm un nume pentru a putea vorbi despre el, și care, în mod logic, E ANTERIOR UNITĂȚII, DE ACEEA, DOCTRINA HINDUSĂ VORBEȘTE DOAR ÎN ACEASTĂ PRIVINȚĂ DESPRE ,,NON-DUALITATE” (ADVAITA).
Unitatea primordială nu este altceva decât Zero-ul afirmat, sau, altfel spus, Ființa Universală, care este această unitate, nu este decât NeFiința afirmată, în măsura în care este posibilă o asemenea afirmare, care e deja o primă determinare, deoarece ea nu este decât cea mai universală dintre toate afirmațiile definite, deci condiționate, iar această primă determinare, prealabilă oricărei manifestări și oricărei particularizări (inclusiv a polarizării în ,,esență” – Purusha și ,,substanță” – Prakriti care este prima dualitate și, ca atare, punctul de plecare al multiplicității), conține în principiu toate celelalte determinații sau afirmații destinctive (corepsunzând tuturor posibilităților de manifestare), ceea ce revine la a spune că UNITATEA, DIN MOMENTUL ÎN CARE ESTE AFIRMATĂ, CONȚINE ÎN PRINCPIU MULTIPLICITATEA, sau că ea este chiar principiul imediat al acestei multiplicități.

Mulți își pun întrebarea inutilă: ÎN CE FEL AR FI PUTUT IEȘI MULTIPLICITATEA DIN UNITATE?
Dar cei care își pun o asemenea întrebare nu înțeleg că problema astfel pusă nu comportă NICIO SOLUȚIE, deoarece e rău pusă, și sub această formă, nu corespunde nici unei realități deoarece MULTIPLICITATEA NU IESE DIN UNITATE, CUM NICI UNITATEA NU IESE DIN ZERO-UL METAFIZIC, sau orice altceva din TOTUL UNIVERSAL, la fel cum nicio posibilitate nu poate exista în afara Infinitului sau a Posibilității Totale.
Multiplicitatea este cuprinsă în UNITATEA PRIMORDIALĂ, neîncetând să fie cuprinsă în ea prin faptul desfășurării ei în mod manifestat; ea nu poate fi concepută altfel decât ca atare, deoarece manifestarea e cea care implică existența distinctivă; și pe de altă parte, deoarece este vorba de posibilități, e necesar ca ele să existe în modul implicat de natura lor.
Astfel, principiul manifestării universale, deși este unul, fiind chiar unitatea în sine, conține în mod necesar multiplicitatea, iar aceasta, în toate desfășurările sale indefinite și realizându-se indefinit conform unei indefinități de direcții (aici ,,direcții" e luat cu sens simbolic), provine în întregime din unitatea primordială, în care rămâne cuprinsă întotdeauna și care nu poate fi în nici un fel afectată sau modificată de existența în ea a acestei multiplicități, deoarece n-ar putea evident înceta să fie ea însăți printr-un efect al propriei sale naturi, și tocmai ca unitate ea implică în mod esențial posibilitățile multiple de care e vorba.
Deci, MULTIPLICITATEA EXISTĂ ÎN UNITATEA ÎNSĂȘI, și neavând decît O EXISTENȚĂ CU TOTUL CONTINGENTĂ ÎN RAPORT CU ACEASTA, NU POATE AFECTA UNITATEA. Această existență, dacă nu o raportăm la unitate, este pur iluzorie; DOAR UNITATEA, FIINDU-I PRINCIPIU, îi dă întreaga realitate de care e susceptibilă; și unitatea însăși, la rândul său NU ESTE UN PRINCIPIU ABSOLUT ȘI SIEȘI SUFICIENT, CI ÎȘI TRAGE PROPRIA-I REALITATE DIN ZERO-UL METAFIZIC.
FIINȚA, nefiind decât prima afirmație, determinația cea mai primordială, NU ESTE PRINCIPIUL SUPREM AL TUTUROR LUCRURILOR, EA NU ESTE DECÂT PRINCIPIUL MANIFESTĂRII.
Ființa este una în sine, și, prin urmare, Existența Universală, care este manifestarea integrală a posibilităților sale, este UNICĂ ÎN ESENȚA și în natura sa intimă, ÎNSĂ NICI UNITATEA Ființei nici ,,unicitatea” Existenței nu exclud MULTIPLICITATEA MODURILOR DE MANIFESTARE, de unde indefinitatea treptelor Existenței, în ordinul general și cosmic, și cea a stărilor ființei, în ordinul existențelor particulare.

Posibilitățile de manifestare și posibilitățile de nemanifestare sunt ambele cuprinse în egală măsură și sub același titlu în Posibilitatea Totală.
Dacă se definește Ființa în sens universal ca principiul manifestării (incluzând în același timp, prin ea însăși, ansamblul tuturor posibilităților de manifestare), atunci trebuie spus că FIINȚA NU E INFINITĂ, deoarece nu coincide cu Posibilitatea Totală, cu atât mai mult cu cât Ființa, ca principiu al manifestării, cuprinde într-adevăr toate posibilitățile de manifestare, dar numai în măsura în care ele se manifestă.
În afara Ființei rămâne așadar tot restul, adică toate posibilitățile de nemanifestare, inclusiv posibilitățile de manifestare cât sunt în starea nemanifestată; și Ființa însăși se află inclusă în această ultimă stare, deoarece neputând aparține manifestării, de vreme ce îi este principiu, E NEMANIFESTATĂ.
Pentru a desemna ceea ce este astfel în afară și dincolo de Ființă, în lipsa unui alt termen, suntem obligați să-l folosim pe cel de NeFiință, această expresie negativă (care nu este sinonimă neantului) se justifică suficient prin necesitatea folosirii unei denumiri oarecare pentru a spune ceva în acest sens, IDEILE CELE MAI UNIVERSALE, FIIND CELE MAI INDETERMINATE, se pot exprima, în măsura în care sunt exprimabile, NUMAI PRIN TERMENI DE FORMĂ NEGATIVĂ, la fel ca în cazul Infinitului.
Se poate spune că NeFiința e mult mai mult decât FIINȚA sau altfel spus ea e superioară Ființei, dacă se-nțelege prin asta că ea cuprnide ceea ce este dincolo de extensiunea Ființei, conținând-o, chiar, în principiu.
Dar, din moment ce se opune NeFiința Ființei, ori pur și simplu e distinsă de ea, înseamnă că nici una nu e infinită, deoarece, din acest punct de vedere, ele se limitează reciproc într-un fel; INFINITATEA NU APARȚINE DECÂT ANSAMBLULUI FIINȚEI ȘI NEFIINȚEI, căci acest ansamblu ESTE IDENTIC POSIBILITĂȚII UNIVERSALE.
Altfel spus: Posibilitatea universală conține în mod necesar totalitatea posibilităților, putându-se spune că Ființa și NeFiința sunt cele două aspecte ale sale, Ființa în măsura în care manifestă posibilitățile (mai exact o parte dintre ele), iar NeFiința, în măsura în care nu le manifestă; NeFiința conține tot nemanifestatul, inclusiv Ființa însăși; însă Posibilitatea universală cuprinde deopotrivă Ființa și NeFiința.
Nemanifestatul cuprinde ceea ce putem numi nemanifestabilul, adică posibilitățile de nemanifestare, și manifestabilul, adică posibilitățile de manifestare în măsura în care ele nu se manifestă, manifestatul necuprinzând, evident, decât ansamblul acestor posibilități în măsura în care ele se manifestă.
Eterna problemă: Principiul suprem, total și universal, pe care doctrinele religioase ale Occidentului îl numesc ,,Dumnezeu”, trebuie conceput ca impersonal sau ca personal?

Discuția pe marginea acestei probleme este interminabilă, și de altfel FĂRĂ OBIECT, pentru că nu provine decât din concepții parțiale și incomplete.
Din punct de vedere metafizic, Principiul ESTE DEOPOTRIVĂ IMPERSONAL ȘI PERSONAL după aspectul sub care e luat în considerare: IMPERSONAL sau dacă se vrea ,,supra-personal” ÎN SINE; PERSONAL în raport cu manifestarea universală, FĂRĂ ca această ,,personalitate divină” să prezinte vreun CARACTER ANTROPOMORFIC, deoarece nu trebuie confundată ,,personalitatea” cu ,,individualitatea”.
Distincția fundamentală astfel formulată, prin care contradicțiile aparente ale punctelor de vedere secundare și multiple se rezolvă în UNITATEA UNEI SINTEZE SUPERIOARE, este exprimată de METAFIZICA EXTREM-ORIENTALĂ (China, Indo-China) ca distincția între ,,Non-Ființă” și ,,Ființă”.
Principiul impersonal, absolut universal, este desemnat ca Brahma, ,,personalitatea divină”, care este o determinație sau o specificare a primului, implicând un mai mic grad de universalitate, este numită cel mai general Ishvara. Brahma în infinitatea sa, nu poate fi caracterizat prin nici un ATRIBUT POZITIV, spunându-se despre el că este NIRGUNA - ,,dincolo de orice calificare” și nirvisesha sau ,,diincolo de orice distincție”, dimpotrivă Ishvara este numit SAGUNA sau ,,calificat”, și savisesha sau ,,cunoscut în mod direct” pentru că el poate primi asemenea atribute, care se obțin printr-o TRANSPOZIȚIE ANALOGICĂ, în universal, a diverselor calități sau proprietăți ale ființelor al căror principiu este.
Evident este faptul că se pot concepe astfel o indefinitate de ,,atribute divine” și că s-ar putea transpune, considerând-o în principiul său, orice calitate ce are o existență pozitivă. Fiecare dintre aceste atribute nu trebuie considerat decât ca o bază sau un suport pentru meditația unui anumit aspect al Ființei universale.
Ishvara este considerat sub o triplicitate de aspecte principiale (Trimurti – tripla manifestare) și din care derivă alte aspecte mai particulare, secundare în raport cu acestea. Brahma ( ultimul a e cu bară desupra) este Ishvara ca principiu producător al ființelor manifestate, el este numit astfel deoarece este considerat ca REFLEXUL DIRECT, ÎN ORDINEA MANIFESTĂRII A LUI Brahma, Principiul suprem. Termenul Brahma ESTE NEUTRU, pe când Brahma (aici ultimul a e cu bară desupra) este MASCULIN, folosirea curentă la orientaliști a formei Brahman, care este comună celor două genuri, are gravul inconvenient de a ascunde această distincție esențială, marcată uneori și prin expresii ca Para-Brahma sau ,,supremul Brahma” și Apara-Brahma sau ,,non-supremul Brahma”. Celelalte două aspecte constitutive ale lui Trimurti, complementare unul altuia, sunt Vișnu, care este Ishvara ca principiu animator și conservator al ființelor, și Șiva, care este Ishvara ca principiu transformator, NU DISTRUCTIV cum se spune de obicei. Deci acestea sunt ,,funcțiuni universale”, și NU ENTITĂȚI SEPARATE și mai mult sau mai puțin individualizate.

Citeste niste cugetari copy/paste referitoare la postarile tale:
"The greatest obstacle to discovery is not ignorance, but the illusion of knowledge."
"Making the simple complicated is commonplace; making the complicated simple, awesomely simple, that's creativity."
"...it is simplicity that is difficult to make."
""Fools ignore complexity; pragmatists suffer it; experts avoid it; geniuses remove it."

Iar asta e tare cu privire la intrebarile existentiale:
"Luck is the residue of design." !?/~*

-------------
"The greatest obstacle to discovery is not ignorance, but the illusion of knowledge."
-------------
în metafizica nu există descoperire.. obiectul e întotdeauna acelaşi.. conştiinţa este o cunoaştere reflectată.. cunoaşterea pură e dincolo de conştiinţă..

Intelectul transcendent CUNOAŞTE ceea ce partea superioară a psihicului CONŞTIENTIZEAZĂ. CUNOAŞTEREA aparţine şi se identifică cu INFINITUL. CONŞTIINŢA aparţine condiţionărilor unei anumite stări de fiinţă, adică în cazul nostru, cea umană. EŞTI CEEA CE CUNOŞTI!
Realitatea ultimă nu este ETRE ci CONNAITRE. Cunoaşterea sistează ,,fiinţa" în samsara, iar diferitele grade de conştiinţă determină diferitele stări ale fiinţei, iar gradul de cunoaştere determină gradul de liniştire, isihia, Tăcerea. IDENTIFICAREA PRIN CUNOAŞTERE presupune NU DOAR IDENTITATEA ÎN UNIVERSAL ci şi IDENTITATEA ÎN INDIVIDUAL! Chit se reflectă în Buddhi iar Buddhi în Ahankara. Cunoaşterea Realităţii Supreme se oglindeşte la nivelul cel mai de jos în cunoaşterea realităţii relative. Conştiinţa intervine, în această situaţie, prin aceea că CUNOAŞTEREA REFLECTATĂ, adică cea a realităţii relative - este - raportată la Universal – conştiinţă, cu alte cuvinte CUNOAŞTEREA REFLECTATĂ ESTE CONŞTIINŢA, dpdv care se raportează la Universal, orice cunoaştere reflectată este conştiinţă, Orice cogniţie care nu este Cogniţia Supremă este conştiinţă. Dpdv al stărilor ce posedă modalitatea cognitivă a conştiinţei, cunoaşterea lor (adică conştinţa raportată la Universal) este dublată de o altă cogniţie, care e tot conştiinţă, dar acum raportată la individual. Schema cognitivă raportată la ordinul individual este asta: Cunoaşterea Supremă nu există în manifestare, pt. că dacă acest lucru ar fi, manifestarea s-ar face ţăndări, dar, imaginea acestei Cunoaşteri este o cunoaştere care se poate numi conştiinţă. Conştiinţa pe care o numim astfel raportându-ne la Universal, este cunoaşterea limbajului comun dar, în acelaşi timp omul nu posedă doar această simplă cunoaştere comună, ca modalitate cognitivă, ci posedă şi o conştiinţă, care este o cogniţie şi mai slabă decât cunoaşterea individuală dintr-un anumit punct de vedere dar are avantajul unei alte perspective, această cogniţie ,,de ordinul 3" nu e cogniţia de ,,ordin 2" care poartă, raportat la universal, numele de conştinţă
Cunoaşterea individuală este doar cea care le permite indivizilor să fie ceea ce sunt, iar conştiinţa - înţeleasă ca cogniţie de ,,ordin 3" - este cea care le permite să vadă ceea ce ar putea fi. Acest lucru se poate simboliza prin punerea faţă în faţă a 2 oglinzi paralele, Dzeu se uită în oglinda Substanţei Universale, iar imaginea Lui este cosmosul. Cosmosul nu-L poate privi direct pe Dzeu, aşa că se uită la rândul său în altă oglindă (conştiinţa înţeleasă ca cogniţie de ,,ordin 3", imaginea reflectată îi va arăta Chipul lui Dzeu. CUNOAŞTEREA determină propriu-zis nivelul ontologic: NOI SUNTEM ACUM ÎN FELUL ÎN CARE SUNTEM, DOAR PENTRU CĂ ASTA E TOT CEEA CE CUNOAŞTEM EFECTIV. Conştiinţa vorbeşte despre o realitate ce nu este asumată în totalitate de către subiect ci DOAR PERCEPUTĂ CA EXTERIOARĂ, ,,aducerea la conştiinţă" a obiectului, fără ca obiectul să fie consumat, asimilat, prin CUNOAŞTERE.

Intelectul transcendent CUNOAŞTE ceea ce partea superioară a psihicului CONŞTIENTIZEAZĂ sau în cuvintele lui Nisargadatta: ,,Dzeu te cunoaşte când tu te cunoşti pe tine însuţi"..

Edited by shapeshifter, 07 January 2007 - 19:18.

Hei shape, raspunzi precum un robot sau spider web. Automat si mult. Hai sa simplificam problemele. Orice poate fi simplificat ca in matematica ce nu mi-a placut. 4/2 este un 2. Deci mult pentru putin. Trebuie sa absorbim adevarul ca esenta, iar asta numa' stiinta (fie ea dinamica sau constipata) o face. Caile sunt diversiunea justificarilor noastre. Sahul este ireal, insa exista jucatori si se scriu carti ce par a fi parte din realitate. La fel sunt alte "domenii ale vietii", ireale, insa putem dezvolta logic si intuitiv labirinturi intelectuale. O astfel de nebunie a elocutiunii erupea acum 10 ani prin intermediul revistei "Elta" (maistru era Ion),  fac misto, eruptiile erau ceva de genul asta: "Detasarea este nondetasarea"; "Linistea este imobilitatea foielii"; "Timpul este consumarea nonexistentei" si alte legi "pure" ce au transcens intuintiei nonverbale ale constiintei universale inconstiente. BLAH... Ce servim la masa urmatoare?  

P.S. (adaugare intarziata) D-zeu este o entitate constienta sau inconstienta?

Edited by adrianopolis, 07 January 2007 - 21:46.

 adrianopolis, on Jan 7 2007, 20:49, said:

de fineste mai exact cum vezi entitate aDumnezeu si pe urma putem vorbi daca este constienta sau inconstienta

-------
P.S. (adaugare intarziata) D-zeu este o entitate constienta sau inconstienta?  
-------
cine pune întrebarea? Oare nu e Dzeu lumina prin care este pusă această întrebare? De ce îl conceptualizezi ca pe ceva separat şi apoi te întrebi dacă este sau nu conştient?

------
O astfel de nebunie a elocutiunii erupea acum 10 ani prin intermediul revistei "Elta" (maistru era Ion), fac misto, eruptiile erau ceva de genul asta: "Detasarea este nondetasarea"; "Linistea este imobilitatea foielii"; "Timpul este consumarea nonexistentei" si alte legi "pure" ce au transcens intuintiei nonverbale ale constiintei universale inconstiente. BLAH... Ce servim la masa urmatoare?
-------
ai uitat-o pe aia cu ,,acţiunea non-acţionantă" sau wei wu wei.. hihihi..

-------
Ce servim la masa urmatoare?
-------
caviar.. de 5 stele.. adică elemente..

Edited by shapeshifter, 09 January 2007 - 17:06.

Doctrina hindusă a celor 5 elemente (I)

Doctrina hindusă vorbește despre 5 elemente: eter, aer, foc, apă, pământ (aceasta este ordinea corectă a generării lor).
Principiile universale din care provin cele 5 elemente sunt numite ,,bhuta”.
,,bhu” = a fi, aici cu sens de ,,a subzista”
,,bhu” - desemnează ființa manifestată considerată sub aspectul său ,,substanțial”
,,as” – desemnează aspectul ,,esențial” al ființei manifestate
Deci ,,bhuta” desemnează ideea de ,,devenire”, deoarece rădăcina oricărei ,,deveniri” ține de ,,substanță” (Prakriti), în opoziție cu imutabilitatea ,,esenței” (Purușa).
Prakriti este Substanța universală, desemnată și prin termenul ,,Natura”. Cele 5 elemente sunt privite drept DETERMINAȚII SUBSTANȚIALE, adică modificări ale Prakritiei. Cei 2 poli ai manifestării universale sunt: 1. Purușa (esența) și 2. Prakriti (substanța). Celor 5 elemente corporale (determinații substanțiale) le corespund tot atâtea determinații esențiale, ,,esențe elementare”, ca ,,arhetipuri”, principii ideale sau ,,forme” (în sens aristotelian) care aparțin nu domeniului corporal ci aceluia al manifestării subtile. Deci există 5 esențe elementare numite ,,tanmatra” – termenul ,,tanmatra” semnifică o ,,măsură” ce delimitează domeniul propriu al unei anumite calități în Existența universală. Tanmatra nu sunt perceptibile prin simțuri precum elementele corporale și combinațiile lor.
Cele 5 ,,tanmatra” sunt desemnate prin numele CALITĂȚILOR ,,conceptibile” în mod ideal, iar denumirile lor pot fi date DOAR PRIN ANALOGIE cu diferitele ordine de calități sensibile ce le corespund, calitatea fiind expresia contingentă a esenței.
Cele 5 tanmatra sunt:
- sabda – auditivă/sonoră
- sparsa – tangibilă
- rupa – vizibilă cu dublul sens: formă și culoare
- rasa – gustativă
- gandha – olfactivă
Aceste 5 calități vor fi manifestate efectiv în ordinul sensibil doar prin bhuta.
Cele 5 elemente sunt:
- akasa- eter
- vayu – aer
- tejas – foc
- ap – apă
- prithvi – pământ
Aceasta este ordinea desfășurării sau a diferenierii lor pornind de la elementul primordial eterul: eter->aer->foc->apă->pământ.
Fiecărui element îi corespunde o calitate sensibilă privită ca propria sa calitate care îi manifestă î mod esențial natura și prin care ne este cunoscut.
Corespondența între cele 5 elemente și cele 5 simțuri este următoarea:
- eterului îi corespunde auzul (srota)
- aerului îi corespunde pipăitul (tvac)
- focului îi corespunde vederea (chakșus)
- apei îi corespunde gustul (rasana)
- pământului îi corespunde mirosul (ghrana)
Ordinea desfășurării simțurilor fiind la fel ca cea a elementelor de care sunt legate și depind în mod direct, această ordine este conformă celei enumerării calităților sensibile raportându-le în mod principial la tanmatra. Orice calitate manifestată într-un element este de asemenea manifestată în următoarele dar nu ca aparținându-le în mod propriu ci ca provenind din elementele precedente

Observație:
Nu trebuie făcută corespondență, analogie, asimilare între cele 5 elemente din doctrina hindusă și cele 5 elemente ale doctrinei chineze ,,a celor 5 elemente”. În doctrina chineză este de fapt vorba despre ,,cei 5 agenți” și nu elemente, termenul chinez ,,hing” având sensul cel mai potrivit de ,,agenți”.

Edited by shapeshifter, 09 January 2007 - 19:45.

Doctrina hindusă a celor 5 elemente (II)

Ce trebuie înțeles prin noțiunea de element
- elementele sunt principile constitutive ale corpurilor dar nu în sensul în care chimiștii consideră alcătuirea acestor corpuri, adică ca rezultat al combinării unor ,,corpuri simple”, deoarece:
1.multiplicitatea corpurilor numite simple se opune clar asimilării elementelor cu ceea ce consideră chimiștii în ceea ce privește corpurile
2.nu e nicidecum dovedit că ar exista corpuri cu adevărat simple, această denumire fiind de fapt aplicată de chimiști acelor corpuri pe care nu le pot descompune.

Deci elementele NU SUNT CORPURI, nici măcar simple, ci PRINCIPIILE SUBSTANȚIALE PORNIND DE LA CARE SUNT FORMATE CORPURILE. Chiar dacă elementele sunt desemnate analogic prin nume ce pot fi în același timp ale anumitor corpuri cu care nu sunt nicidecum identice, orice corp oricare ar fi el, provine în realitate din ANSAMBLUL CELOR 5 ELEMENTE, putând avea în natura sa o anumită predominanță a unuia sau a altuia.
O altă încercare de asimilare a elementelor, mai recentă, este cea legată de stările fizice ale materiei, așa cum o înțeleg fizicienii moderni, adică cu treptele de condensare a materiei, produse începând cu eterul primordial omogen ce umple toată întinderea, unind astfel între ele toate părțile lumii corporale.
Din acest punct de vedere s-au pus în corespondență (de la mai dens la mai subtil, adică într-o ordine inversă celei admise pentru diferențierea lor) cele 5 elemente cu diferitele stări de condensare a materiei:
- pământul cu starea solidă
- apa cu starea solidă
- aerul cu starea gazoasă
- focul cu o stare mai rarefiată, asemănătoare ,,stării radiante” din fizică, care, în această abordare de corespondență ar trebui distinsă de starea eterică.

Această abordare științifică prin corespondență este în van, totuși nu asemenea punct de vedere poate conține o parte de adevăr în sensul că fiecare din aceste stări fizice poate avea raporturi mai speciale cu un element determinat, DAR aceasta este CEL MULT O CORESPONDENȚĂ ȘI NU O ASIMILARE, care ar fi dealtfel incompatibilă cu coexistența constantă a tuturor elementelor într-un corp oarecare, sub orice stare se prezintă el.

Totuși dacă se vrea neapărat un punct de comparație cu teoriile fizice, ar fi mai just să se considere ELEMENTELE, raportându-le la CORESPONDENȚA LOR CU CALITĂȚILE SENSIBILE, CA DIFERITE MODALITĂȚI VIBRATORII ALE MATERIEI, modalități sub care ele se fac perceptibile, succesiv (adică de o succesiune pur logică și nu cronologică), fiecăruia din simțurile noastre. La hinduși lipsește noțiunea de materie în sensul fizicienilor moderni, neexistând în sanskrită nici un cuvânt care nici măcar aproximativ, să oată fi tradus prin ,,materie”. Deci, în ceea ce privește cele 5 elemente, dacă se vrea a se lua în considerare stările vibratorii ale ,,materiei” trebuie avut în vedere că ele indică CE SUNT ELEMENTELE, PRIN ANALOGIE, printr-o exprimare care să dea o IMAGINE A LOR și nu să le DEFINEASCĂ ÎNTR-ADEVĂR.
Calitățile sensibile exprimă, în raport cu individualitatea noastră umană, condițiile care caracterizează și determină existența corporală, ca mod particular al Existenței universale, deoarece prin aceste calități cunoaștem corpurile, cu excluderea a orice altceva, deci se poate vedea în ELEMENTE expresia acelorași CONDIȚII ALE EXISTENȚEI CORPORALE, dar nu din punct de vedere uman, ci cosmic.
Corpurile definite prin ansamblul condițiilor existenței corporale, sunt constituite ca atare din elementele în care se ,,substanțializează” - aceasta fiind și noțiunea cea mai exactă și cea mai generală ce li se poate da acestor ELEMENTE.
Concepția elementelor se leagă nu doar de condițiile speciale ale existenței corporale, ci și de condițiile de existență de un ordin mai universal, adică de condițiile oricărei manifestări.

Teoria hindusă a celor 3 guna-și
Termenul ,,Guna” desemnează CALITĂȚI sau ATRIBUTE constitutive și primordiale ale ființelor considerate în diferitele lor stări de manifestare: Aceste calități și atribute țin de principiul ,,substanțial” (punct de vedere prakritian) ale existenței lor, deoarece dpdv universal, ELE SUNT INERENTE PRAKRITIEI, în care se află în perfect echilibru în ,,indistincția” purei potențialități nediferențiate.
Orice manifestare sau modificare a ,,substanței” (Prakritiei) reprezintă o ruptură a acestui echilibru (btw mai că sună a rupere de simetrie din teoria stringurilor. Rog să vă abțineți de la astfel de asimilări sau comparații), ființele manifestate participă așadar la cei 3 guna-și în diverse grade, nefiind vorba de stări, ci de CONDIȚIILE GENERALE CĂRORA LI SE SUPUN ÎN FIECARE STARE, prin care sunt legate într-un fel și care dtermină TENDINȚA ACTUALĂ A ,,DEVENIRII” LOR.
Cei 3 guna-și vor fi examinați aici doar din perspectiva aplicării lor în distinția elementelor, deci nu va fi vorba despre o intrare în detaliu asupra teoriei celor 3 guna-și.
Pe scurt: cei 3 guna-și sunt reprezentați astfel:
- sattva – tendință ascendentă
- tamas – tendință descendentă
- rajas – expansiune în sensul orizontal, rajas fiind intermediar între sattva și tamas.

Cei 3 guna-și se află în fiecare dintre cele 5 elemente ca de altfel în tot ce aparține domeniului manifestării universale, dar ei se găsesc în proporții diferite, stabilind între aceste elemente un fel de ierarhie care, dintr-un punct de vedere incomparabil mai întins, se stabilește între MULTIPLELE STĂRI ALE EXISTENȚEI UNIVERSALE, fiind de fapt vorba de SIMPLE MODALITĂȚI INCLUSE în interiorul unei SINGURE ȘI ACELEAȘI STĂRI.