Greutatea si Scopul Vietuirii

M-a pasionat teribil antropologia tragica, tentatia de intelegere a esentei si a destinului uman in lume. In viata trebuie sa realizezi doua lucruri, nicidecum sa plantezi un pom si sa cresti un avorton, ci sa capeti o constiinta istorica, recunosc, am invatat asta de la Hegel, si sa recunosti apartenenta constiintei la transcedenta, cum Hristos recomanda sa i se dea Cezarului ceea ce i se cuvine!
Cunoasterea este insa o problema de natura secundara, pe primul loc aflandu-se atitudinea fata de viata, sau mai bine zis, de moarte:
Cum poate fi indurata viata?

Nelinistea si framantarea, aceasta drama metafizica provocata de trairile ambivalente imi confera trairile societatii romanesti! Mi-as fi dorit sa privesc veacul acesta sub alte auspicii, sa ma eliberez de drama participarii sub forma de agonie la constiinta neamului si a veacului: Antonomia fiintei omenesti! Sa stai cu gandul la Dumnezeu si sa fii incapabil sa crezi in El!

Eminescu a fost martorul suferintelor din realitatea romaneasca, le explica sub forma derogarilor de la calitati, adica numirea unor straini in functii superioare, straini de tara lipsiti de valori si simtaminte patriotice! Desi sublinia starea de vegetatie si stricaciune morala, le considera datorata unor domnitori nevrednici, nicidecum mostenirea geneticii romanesti!

Obositi de contemplarea inteleapta a propriei neputinte, ne-am dovedit un neam bolnav de scepticism. Sterilitatea e o virtute, iar din fatalism facem printr-o ura mesianica, triumf moral! Luciditatea este un dispret coroziv iar sinceritatea a devenit un dezmat masochist!
Cioran îl pretuia atât de mult pe Eminescu, încât nu-si ascundea nedumerirea c-a putut răsări într-un orizont asa de usuratic, marcat de frivolitate si scepticism. „Fără Eminescu, îi scria Cioran lui C. Noica la 5 martie 1970, neamul nostru ar fi neînsemnat si aproape de dispreuit”

Ca si un descendent al poetului, remarc ca publicistica eminesciana nu concorda decat cu patetismul disperarii si nihilismul rechizitional.

Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimc fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile acestei trăiri este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vârtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. - Cioran

Cum iesim din acest cuptor al trailrilor si al flacarilor vietuirii? Ne putem elibera in momente de seninatate si bucurie, in clipe de contemplatie?

Sau singura cale e sa ne sapam mai rapid cavou, cavou sau sanatoriu caci Solomon (Eclesiastul) din imensa lui intelepciune recunoaste nebunia drept adapost mai sigur decat moartea, cand mintea nu-si gaseste salas!

Va rog sa gasim raspuns la intrebarile ingrosate cu rosu, si daca se poate, sa subliniem greutatea vietuirii, fata de care Dumnezeu e simpla jucarie!

Editat de Josef_Mengele, 27 august 2013 - 00:34.

1. Droguri, cele mai smechere anti-depresive evah.


2.Foarte multe droguri, la un momentdat te eliberezi de toate.

Mengele , bun post de data asta . Daca nu bagai partea cu Eminescu era si mai bun .

Daca nu bagai chestia cu a da Cezarului ce este al Cezarului si in care regasim o uriasa manipulare, mai ca te credeam.

Mi se pare copy-paste ,asa ca nu ma deranjez sa lansez vreo idee.

Mengele, tu ce bei dimineaţa, nu cafea?
LE acuma am văzut ora postării, e explicabil...

Editat de mihaicozac, 27 august 2013 - 08:28.

Mengele cauta insula aia pe care o doreai in urma cu cateva luni si nu mai face pe filozoful pe SP ca nu esti credibil .Pentru tine viata ta e fara sens daca pana acum nu ai inteles-o iar viata altora  nu valoreaza pt tine nici cat o ceapa degerata .Trebuie sa te nasti din nou , vezi ce spune Isus despre asta .

Editat de pacopaco1967, 27 august 2013 - 13:14.

Cum poate fi indurata viata?

Asa cum ai spus si tu "pe primul loc aflandu-se atitudinea fata de viata, sau mai bine zis, de moarte:". Viata poate fi indurata facand cel mai greu lucru posibil pentru o persoana: schimbarea atitudinii, si a tot ceea ce inseamna modul de a privi viata. Sa luam un exemplu, hilar, dar destul de des intalnit, si care sunt sigur ca o sa-ti placa Mengele:
Te-a parasit prietena pentru unul cu bani, vila, masina etc. Cum putem privi aceasta problema ? Pai, in mai multe moduri:
- primul si cel mai comun, intram in depresie "nu sunt bun de nimic", "sunt un ratat", "n-am ce sa fac daca ala e bogat si eu nu", "vreau sa ma sinucid" etc. Sunt sigur ca stii tu mai bine ce mai urmeaza. Mod de a privi total neproductiv si autodistructiv, ca sa nu mai spunem autoflagelant dpdv psihic.
-modul doi de a privi lucrurile, "bine ca m-a parasit acum si nu am apucat sa ma insor cu ea si eventual sa mai fac si copii", ceea ce este corect in principiu.
-un alt mod ar fi "da-ma dracului ca sunt tare, adica eu am fost in stare sa o am pe asta care o are unul cu bani, deci sunt mai bun decat el daca am fost in stare sa o am asa sarac (sau modest) cum sunt".
Exemplul dat de mine are rol de a duce undeva la extrem atat situatia in sine cat si modurile de gandire, e mai mult asa de amuzament, insa intelegi ideea.
Oricum, revenind la lucruri mai serioase, daca incerci sa inoti cu un bolovan legat de gat nu vei rezista mult. La un momentdat te vei ineca. Singura ta sansa este sa dai drumul bolovanului. In cazul de fata bolovanul reprezinta principiile, atitudinile si convingerile tale. Atunci cand vezi ca acestea iti fac rau, te sufoca, renunta la ele. Sansa este a celuia care se adapteaza cel mai bine.
Acestea te opresc din a te adapta. Un ganditor chinez spunea ca un om intelept stie sa fie flexibil.
Eu sunt de parere ca nu exista lucru pe lumea asta pe care omul sa nu-l poata indura sau depasi.

Cum iesim din acest cuptor al trailrilor si al flacarilor vietuirii? Ne putem elibera in momente de seninatate si bucurie, in clipe de contemplatie?

Din nou, fiecare om are propriile framantari dorinte unele arzatoare dar care nu se indeplinesc tot timpul, iar cand se intampla asa simti ca esti fara rost, te simti captiv in propriul corp ca intr-o celula. Dar...daca vrei cu adevarat ceva atunci inseamna ca acela este un scop pentru care trebuie sa lupti. Iar cand lupti, primul lucru pe care trebuie sa il faci este sa fii pregatit sa pierzi. Scopurile, dorintele, modul in care traim, noi ni le alegem , nu ne spune nimeni du-te si fa aia, vezi sa ai cealalta, poti sa traiesti o viata intreaga intr-o cabana in salbaticie, departe de lume si sa mori fericit acolo sau poti trai intr-un palat si sa simti ca fiecare zi este pierduta, ca nu-ti gasesti scopul, calea.
Totul in viata este o alegere, noi alegem sa fin intr-un fel sau altul. Iar din acel cuptor iesim abia cand murim, insa nimeni nu iti garanteaza ca dupa ce vei muri vei ajunge in rai sau in iad, se poate ca dincolo sa nu mai fie nimic, si atunci ti-ai gasit linistea eterna. Dar ce facem cu viata ? O traim, cel mai bine ar fi asa cum vrem noi si nu cum vor altii ca noi sa o traim. Cea mai mare prostie mi se pare sa te conformezi si sa fii ca toti ceilalti cand defapt stii ca nu asta te va face fericit.

Multumit ?!

Citat

Sansa sa ce?
Sa te adaptezi la ce?

catalina1, pe 30 august 2013 - 23:33, a scris:

Sansa la ceea ce se chema candva supravietuire. Bineinteles astazi nu mai este cazul, supravietuirea nu mai este un scop in sine, ci scopul principal la mai toata lumea este acela de a avea tot ceea ce isi doresc, dar pentru a reusi asta trebuie sa intelegi viata logic, si nu prin prisma sentimentelor . Astfel iti cresti sansele la adaptare sociala, sentimentele atunci cand scapa de sub control, produc mai mult rau decat bine.
Daca tu vezi viata ca pe o pedeapsa, atunci exact asta va si fi, insa daca o vezi ca pe un joc de exemplu    asta va si fi. Totul tine de propria viziune.