Gramatica limbii române

 Ageamiu, on Mar 29 2009, 19:47, said:

Se scrie pututu-s-a, pentru că u-ul face parte din verb. Pe la 1658 (sau 1659 primăvara, nu mai țin minte...) acel u se pronunța chiar și în forma neinversată: s-a pututu. Singura problemă este că la 1658 româna se scria în alfabetul chirilic, fără cratime. Apropo de inversare, m-am uitat adineauri pe cîteva pagini din Biblia de la București (1688) și n-am găsit nici o astfel de inversare.

Vă mulțumesc respectuos!

Îmi mai rămâne speranța că sunt situat cu 30 de ani mai înainte și, poate dat-a Dumnezeu să fie anii ultimi de inversări.
Apoi, datu-și-au seama că o prostie e. Și dres-au vorovirea cumsecade...

Am intalnit situatii in care este folosit incorect "a-si" care este scris "asi" sau "ati" care este scris "a-ti".Inclusiv eu mai fac astfel de greseli de aceea vreau sa ma lamuresc odata pentru totdeauna si sa bag la scafarlie sa nu mai fac astfel de gafe.
Stiu ca "asi" folosesc in momentul in care este substantiv iar "a-si" in momentul in care A-ul respectiv face parte din verb(a face,a drege etc)(stiu ca sunt cam varza la gramatica dar ma straduiesc sa-mi inlatur carentele si sa nu fiu caracterizat azi-maine drept cocalar ))
Pt. celalalt caz va las pe voi sa ma luminati.

 renato_man, on Mar 30 2009, 00:04, said:

Regula generală e următoarea: dacă două cuvinte distincte se rostesc împreună, atunci se scriu cu cratimă între ele. Așa cum procedați cu a-și faceți și la a-ți. Există substantivul ați (care înseamnă fie „armăsari”, fie „monede din Laos”), scris desigur fără cratimă, pentru că e cuvînt unic. Apoi mai există auxiliarul ați cu care se formează unele moduri și timpuri, ca în ați făcut, ați face. Doar atunci cînd a și ți sînt cuvinte distincte se pune cratimă, de exemplu: Nu e nici o dificultate în a-ți da seama cum se scrie corect. Aici a este particula infinitivului a da, iar -ți este pronume personal, forma neaccentuată a lui ție, îți.

Iată o metodă simplă de a distinge între cele două situații. Puneți verbul la forma negativă introducînd cuvîntul nu:

- De atîta poftă ați face gogoși. --- De atîta poftă nu ați face gogoși.
- Mă pricep la a-ți face gogoși. --- Mă pricep la a nu-ți face gogoși.

În al doilea caz se vede că a-ți s-a separat în cele două cuvinte componente pentru a-i face loc lui nu. În primul caz așa ceva e imposibil, pentru că la mijlocul unui cuvînt nu se poate introduce altul.

Edited by AdiJapan, 30 March 2009 - 04:12.

Foarte frumos explicat.Multumesc!

Multe lucruri mi-am mai clarificat eu pe aici. Desigur, mai ales prin contribuția d-lui AdiJapan. Îi mulțumesc din nou!

Iată noua mea dilemă:
când folosim o formă sau alta a adjectivului care exprimă naționalitatea? Adică, îmi pare a fi descoperit o anumită regulă, dar parcă nu e foarte clară. Folosim ”italian” pentru persoane și concepte și ”italienesc” pentru obiecte.
Voi spune: ”Conceptul italian despre Renaștere are valoarea...” și ”pantofi italienești”. ”Cultura rusă”, dar ”piese de bicicletă rusești”. Dar, fie vorba între noi, spunem și ”Muzica rusească exprimă excelent sufletul rusului” Adică de ce nu-mi face nici o problemă ”cultura” (unde nu-mi închipui a zice ”cultura rusească”), dar mi-o face ”muzica”, element cuprins în sfera culturii”
Dubiul mi-a apărut în aceste zile, cu problema Consulatului Român de la Milano, când am avut brusc revelația că aș spune fără să clipesc: ”... și a obținut, astfel, un permis de conducere italian”. Care e adevărul?

Chestiunea îmi amintește de o cunoștință, care fiind întrebată:
”Judith, tu ești evreică?”
a răspuns:
”Nu, eu sunt nemțească”.

 Ageamiu, on Mar 31 2009, 21:58, said:

Of, e încurcată rău. Nu există nici o regulă simplă și universală. De fapt există o mulțime de adjective din acestea care nu formează perechi: spaniol, elvețian, japonez, american (există americănesc, dar e folosit doar în glumă) etc., deci în realitate putem trăi foarte bine și cu cîte un singur adjectiv pentru fiecare națiune. Dar tradiția ne-a lăsat în multe cazuri cîte două. Mai mult, și acolo unde avem cîte două ponderea folosirii lor diferă de la o pereche la alta. De exemplu din perechea rus-rusesc folosim destul de des forma rusesc (13% din cazuri, dacă iau numerele de pe Google), dar dintre italian și italienesc folosim italienesc mai rar (doar 3% după Google). Zicem muzică rusească, dar muzică italiană. Zicem accent rusesc, dar accent italian.

Am încercat să găsesc reguli pentru francez-franțuzesc. Există situații în care putem formula o regulă destul de clară (uneori 100% strictă), dar și multe situații unde rămîn ezitări. Iată:

- Pentru substantivele care se referă la stat sau la instituțiile lui alegem francez: guvernul francez, președintele francez, armata franceză, teritoriul francez, academia franceză etc.
- Pentru substantivele care se referă la civilizația, istoria, societatea (în general populația) franceză spunem tot francez: revoluția franceză, tradiția franceză, limba franceză etc.
- Pentru substantivele care se referă la un individ de naționalitate franceză nu putem spune decît francez: jurnalist francez, pictor francez, acționar francez etc.
- Apoi încep să se încurce lucrurile. Cînd francez se referă la limbă preferăm această formă, dar o putem înlocui cu franțuzesc: cuvînt francez (franțuzesc), accent francez (franțuzesc), r francez (franțuzesc) etc.
- Produsele culturale generale se pot numi aproape în mod egal cu ambele adjective: muzică franceză / muzică franțuzească, proverbe franceze / proverbe franțuzești etc.
- Trăsăturile de caracter ale francezilor se numesc cu adjectivul franțuzesc, dar merge și francez: umor franțuzesc (francez), atitudine franțuzească (franceză) etc.
- Bunurile produse de francezi sau în Franța primesc adjectivul franțuzesc: vin franțuzesc, parfum franțuzesc, haine franțuzești etc.
- La fel, lucrurile făcute în stilul francezilor primesc adjectivul franțuzesc: aluat franțuzesc, sos franțuzesc, pîine franțuzească etc.

Deci ceea ce contează în primul rînd este sensul exact al adjectivului. Există totuși și excepții, care apar din cauza unor reguli secundare:

- Spunem autoturism francez, limuzină franceză. Trebuia de fapt autoturism franțuzesc și limuzină franțuzească, dar francez sună mai modern, mai serios, mai „comercial”.
- Spunem cheie franceză. Trebuia cheie franțuzească, dar aici avem o sintagmă fixă, la fel cum avem corn englez.
- Așa cum avem gastronomie franceză trebuia să avem și bucătărie franceză, dar spunem mai des bucătărie franțuzească. Probabil o facem ca să păstrăm compatibilitatea de stil: bucătărie e un cuvînt nepretențios, deci nu prea merge cu un adjectiv puțin scorțos ca francez. Și invers: gastronomie nu prea se potrivește la stil cu franțuzesc.
- Nu e o excepție propriu-zisă: spunem maioneză franțuzească, așa cum decurge din sens, dar și pentru eufonie; maioneză franceză are o rimă supărătoare.

Regulile sînt dinamice. De exemplu prin secolul al XIX-lea se spunea limba franțuzească, iar azi nu mai spune nimeni așa. Este posibil ca în viitor ponderea lui franțuzesc, devenit ușor arhaic și un pic peiorativ, să scadă și mai mult.

Iată și ce spune George Pruteanu pe tema asta, deși foarte pe scurt: (6) - 30 septembrie 2006, 19:56.

Mulțumesc foarte mult!
Ador situațiile ambigue, când se poate și așa și așa.
Am formație de anarhist.

http://www.libertatea.ro/

Cu ridichii scapi de migrene.

Este corect acest titlu din ziarul Libertatea? Sau corect ar fi fost: Cu ridichi scapi de migrene? Mulțumesc.

Edited by pussa, 05 April 2009 - 11:51.

Cu ridichii scapi de migrene

Edited by pussa, 05 April 2009 - 12:25.

Mie, îmi sună ca un titlu de film SF. Nu cumva, ridichii sunt niște ființe din altă galaxie, care te scapă de migrene? Îmi imaginez migrenele ca pe niște femei, după modelul amazoanelor...

Edited by Ageamiu, 05 April 2009 - 12:18.

 pussa, on Apr 5 2009, 18:22, said:

Sigur că nu e corect. Și nici nu poate fi greșeală de tipar, pentru că apare o dată în ditamai titlul și încă o dată în corpul articolului, deși apare și scris corect, de două ori (din greșeală?...).

Am mai vorbt de asta acum cîteva zile. A spune ridichiile e ca și cum ai spune perechiile de potîrnichii. Probabil cei care spun ridichiile au impresia că singularul este ridichie, la fel ca rochie sau așchie. Aceeași greșeală se face cu buche, căreia unii îi spun buchie. Și la fel minge, care pentru unii e mingie.

Ajutati-ma cu o explicatie!
O prietena a spus '' eu ne dau de gol'' si toti au sarit cu gura ca nu e corect.
eu ma dau de gol
eu te dau de gol
eu il dau de gol
eu ne dau de gol -> nu e corect
eu va dau de gol etc

de ce toate suna bine si ''eu ne dau de gol'' nu e corect?

Mersi!

 s_flav, on Apr 7 2009, 17:38, said:

Există combinații nepermise de pronume personale. Cea pe care ați observat-o este una din ele. La fel, nu merge să spui

*Tu vă înțelegi. Tu vă aduci bagajele.
*Noi mă ajutăm. Noi îmi dăm binețe.
*Voi te strigați. Voi îți trimiteți scrisori.

(Toate exemplele se pot formula și cu subiect subînțeles, adică fără pronumele de la început.)

Și la persoana a treia există aceeași limitare, dar ascunsă. Propoziția Ei l-au făcut șef e corectă, dar în mod obligatoriu persoana numită de pronumele el nu face parte din grupul numit de pronumele ei. La fel, în enunțul Ei i-au bătut pe turci, primul ei și al doilea ei denumesc grupuri disjuncte (fără membri comuni).

La fel se întîmplă în multe alte limbi. Explicația este că în general un subiect (persoană, grup etc.) fie își face ceva sieși, fie face ceva unui obiect exterior (persoană, grup etc.), cu care nu are părți comune. Există situații în care am vrea să depășim această restricție (ca în exemplul pe care l-ați dat), dar nu ne lasă regulile limbii, cele deprinse intuitiv, prin utilizare repetată. Atunci spunem că „sună rău” sau „e incorect”, și căutăm alte formulări.

 AdiJapan, on Apr 7 2009, 13:00, said:

Atunci, următoarea formulare este greșită?
"Comuniștii și președintele lor G. C. au hotărât: ei l-au desemnat chiar pe acesta ca reprezentant al partidului în cursa electorală pentru președinție."

 mircea21, on Apr 8 2009, 08:08, said:

Logic nu este greșită. Se prea poate ca și G. C. să fi participat la procesul de decizie, în favoarea propriei sale persoane. Dar gramatical din „ei l-au desemnat” se înțelege că G. C. nu face parte dintre „ei”, ceea ce intră în conflict cu prima parte a frazei, unde se insistă că „și președintele lor G. C.” a participat la hotărîre, deci în total mi se pare greșit.

Tot așa din punct de vedere logic nu este greșit nici „eu ne dau de gol”, unde se înțelege că „eu” fac un lucru de care suferă tot grupul „noi”, inclusiv eu. Totuși limba nu permite o asemenea exprimare.

Am căutat (în neștire) prin Gramatica Academiei detalii despre asta și n-am găsit nimic (nici măcar o trimitere), nici la capitolul despre pronume, nici la cel despre complemente directe exprimate prin pronume, nici la cel de indirecte etc. M-am mai plîns și cu alte ocazii: GA e tare prost organizată și nu permite căutarea. Tot ce am găsit e o chestiune care doar seamănă: situațiile în care apar două clitice, ca în mi le aduce, cu un pronume în dativ și unul în acuzativ (despre asta am mai vorbit pe forum aici). Și în asemenea cazuri există combinații nepermise, de exemplu *ni mă amintim, *vi te prezint. Motivul pentru care aceste combinații sînt imposibile este faptul că referenții pronumelor se află în raport de incluziune: eu fac parte din noi, tu faci parte din voi etc. Totuși în cazul cliticelor mai intervin și alte reguli care limitează și mai mult combinațiile, de exemplu cliticele mă, ne, vă nu pot apărea în nici o combinație.

Pâna la urmă care este pluralul corect al cuvântului remarcă?
Ex.: Remarcile dv. sunt corecte!
               sau
Ex.: Remarcele dv. sunt corecte?
P.S. Vă urez tuturor un Paște liniștit!

Edited by pussa, 18 April 2009 - 18:55.

Se pare că sunt acceptate amândouă.