Gramatica limbii române

gigiumbralegat, on 10 ianuarie 2014 - 14:47, said:

a ști se scrie și se spune cu un i.
tu știi, să știi... se scrie și se spune cu doi de i.
voi ști, vei ști, va ști etc ...cu un i.Cînd întrebăm pe cineva dacă știe, spunem cu doi de i, de ex: " tu știi ceva   despre...?"
"Am întrebat pt a  ști despre ce e vorba" . în acest caz cu un i spunem.

Se pare ca cineva a inteles totusi intrebarea mea ''neclara'', asta ca sa *moara de ciuda AdiJapan . Ii multumesc pe aceasta cale lui *florincroitoru pt raspunsul lui, care a fost legat strict de subiect. Aprilia draga.. tu nu ai facut decat sa deviezi de la subiect, asa ca te intreb, daca doar tu ai fost la orele de romana, in afara de aceste ore, ai mai fost undeva in viata asta?

Gigi, nu cumva ai acelasi IP cu florincroitoru?

Dacoart, on 15 ianuarie 2014 - 11:08, said:

Se poate asa ceva?

Care este etimologia cuvantului "stremeleag"? Corect e "stremeleag" sau "stromeleag"?

stremeleag.

Puferiu, on 18 ianuarie 2014 - 21:21, said:

Alaturi de "topice/topicuri", si asta este un mare mister. Hei! As putea face o lista.

Care e treaba cu superlativul absolut? Mai exista asa ceva in gramatica limbii romane?

De multi ani, citesc prin toate cartile si aud peste tot de la oameni care se presupune ca trebuie sa cunoasca limba romana:

cel mai extraordinar
foarte groaznic
cel mai infricosator
atat de fantastic
foarte grozav
extrem de teribil
cel mai spectaculos
etc. etc. etc.

Superlativele absolute au decazut la stadiul de adjective banale prin folosirea lor permanenta sau pur si simplu nu mai exista asa ceva in limba romana?

De asemenea, observ o tendinta spre eliminarea prepozitiilor din fata conjunctiei "care":
- Cartea care am citit-o
- Omul care am vorbit ieri
- Prietenul care am fost in vizita

Cea mai deasa intalnita fiind eliminarea lui "pe" de catre oameni din orice categorie sociala, celelalte (la, cu, etc.) fiind mai rare si doar la cei cu mai putine pretentii de educatie.

In general sunt de acord cu orice simplificare si eliminare a cuvintelor inutile din vorbire.

@ever_forever, Aşa se întîmpla şi acum 50 de ani şi probabil şi acum 100 de ani şi mai demult. Sînt oameni care vorbesc greşit, unii cu greşeli mari. Aşa a fost şi înainte şi e foarte probabil că tot aşa va fi în viitor.

Atunci când adjectivele de mai sus nu sunt folosite pentru a desemna un superlativ absolut, ci o însuşire, calitate etc, se poate pune problema acceptării gradelor de comparaţie.

Groaznic şi teribil înseamnă la origine „care exprimă groază”. Deşi, prin definiţie, groaza este o frică mai puternică, presupun că poate exista şi ceva mai presus decât groază, mai ales că termenul a început să înlocuiască treptat „frică” chiar şi în situaţii moderate (de exemplu Mi-e groază să nu mă accidentez în timpul meciului).

La înfricoşător nu am nici un dubiu, nu văd de ce nu ar exista ceva care îţi poate provoca o frică teribilă sau mai presus decât alta, astfel că înfricoşător poate avea grade de comparaţie.

La fantastic, dacă îl folosim cu sensul de „ireal”, „supranatural”, „SF”, poate avea grade de comparaţie? O carte sau un film nu poate avea mai multe elemente fantastice decât altul, devenind mai fantastic(ă) decât alta/altul?

Spectaculos poate avea grade de comparaţie dacă are sensul de „care provoacă spectacol”. Trupa de circ X este mai spectaculoasă decât Y, iar Z este mai spectaculoasă decât toate, deci cea mai spectaculoasă.

S-a mai discutat aici.

ever_forever, on 01 februarie 2014 - 15:12, said:

Nu e nici o tendinţă, sau nu una semnificativă în raport cu alte perioade istorice. Practica este veche, poate pentru că acel pe nu aduce nici o informaţie suplimentară; multora li se pare inutilă folosirea lui şi complicată în raport cu situaţiile în care se foloseşte simplul care (practic, vorbitorului i se cere să sesizeze prezenţa acuzativului).

Edited by Rabbit, 02 February 2014 - 02:04.

Cum este corect?

Aurul şi argintul antic al României.
sau:
Aurul şi argintul antice ale României.

Mie îmi sună corect prima variantă, dar nu ştiu să explic de ce.

linbetwin, on 05 februarie 2014 - 17:00, said:

Aurul antic + argintul antic = (Aurul + argintul) antic

linbetwin, on 05 februarie 2014 - 17:00, said:

Merg ambele. Tu zi cum îți sună bine.

Analizaţi cuvintele îngroşate:

- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.

Eu zic că sunt fiul este predicat nominal, iar sfărămată este (funcţia sintactică nu o spun pentru că nu dau totul din casă) exprimat prin adjectiv.
Învăţătoarea i-a zis elevului de clasa a IV-a că fiul este subiect reluat iar sunt este predicat verbal. Sfărămată ar fi adverb, cică.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 15:21, said:

Scoateți bună mamă din frază (că oricum e un vocativ fără legături sintactice cu restul frazei) și mai vedeți o dată dacă sunt fiul e predicat nominal.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 15:21, said:

Nu e predicat verbal, pentru că aici sînt nu arată existența, ci face o identificare: În castel în poartă oare cine bate? --- Eu sînt.

Ce-i drept însă fiul mi se pare și mie tot o reluare a subiectului, adică o apoziție.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 15:21, said:

Nu e adverb, e adjectiv, iar asta se vede clar după forma de feminin. Dar în propoziție sfărîmată joacă într-adevăr pe jumătate rolul jucat de obicei de un adverb, adică acela de complement (de mod, în cazul de față). Cealaltă jumătate de rol este de nume predicativ al unui verb copulativ neexprimat (mica oștire este sfărîmată). În total sfărîmată e un element predicativ suplimentar, sau cel puțin așa se tratează acum la școală. Dar teoria lingvistică nu e bătută în cuie. Există și lingviști care resping tratarea asta și care spun că sfărîmată este un complement de mod exprimat printr-un adjectiv, cu un acord suplimentar făcut cu subiectul. Sigur, la școală nu li se spune elevilor că există și alte analize, ca să nu-i încurce. Dar astfel li se dă impresia că teoriile gramaticale sînt săpate în piatră.

Mulţumesc pentru răspunsul prompt.
Cu sfărămată sunt perfect de acord.

Referitor la eu sunt fiul, nu pot fi de acord că fiul este subiect reluat. Chiar şi subiectul reluat se acordă cu predicatul. Ex de subiect reluat dintr-un referat. Vine el tata. Poţi găsi exemple care să contrazică acest lucru? În cazul Eu sunt colegul lui Ion, colegul este subiect reluat sau nume predicativ? Eu zic că e nume predicativ. Cred în continuare că în cazul Eu sunt fiul tău... este vorba de un predicat nominal. Alte păreri?

PS Am recitit ce-ai scris şi tind să cred că fiul tău iubit e o apoziţie. În cazul ăsta sunt e predicat verbal, ce altceva poate fi? Eu mă aflu, fiul tău iubit.
Nu-mi amintesc cum se analizează o apoziţie dezvoltată, poate mă poţi ajuta că nu-mi place să rămân nelămurit. Ceva de genul atribut apoziţional exprimat prin apoziţie dezvoltată, gen, nr şi caz?

Edited by cstrife, 12 February 2014 - 16:51.

M-am mai documentat, n-are cum să fie exprimat prin apoziţie pentru că apoziţia nu-i parte de vorbire. Mă întreb totuşi cum se analizează o apoziţie dezvoltată.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 16:33, said:

După ce eliminați vocativul, iată ce rămîne: Eu sînt, fiul tău iubit. Observați virgula dintre sînt și fiul? E foarte importantă, pentru că reflectă structura sintactică a frazei. Acolo nu se face afirmația Eu sînt fiul tău, ci se răspunde la întrebarea Cine bate?. Răspunsul e Eu sînt, iar partea fiul tău iubit vine să aducă o precizare suplimentară (care anume eu).

Predicatul este totuși nominal, doar că lipsește subiectul, care se subînțelege din întrebare. Fraza întreagă ar fi fost: Cel care bate în poartă sînt eu, fiul tău iubit. Astfel se vede că eu e nume predicativ.

Ca să fie predicat verbal sînt trebuie să aibă sensul „exist”, care nu se potrivește în context, sau „mă aflu”, dar atunci îi lipsește circumstanțialul de loc, deci iar nu se potrivește.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 16:33, said:

Nume predicativ, evident. Doar că acolo situația e alta.

cstrife, on 12 februarie 2014 - 16:33, said:

Nu știu să existe un anume mod prestabilit de a analiza apozițiile, și de altfel nici nu mă interesează aspectele astea scolastice, de interes pentru elevi. Pentru mine gramatica nu e un sport în care aplic robotic mecanisme de analiză învățate pe dinafară. Important în sintaxă e să înțelegem relațiile dintre cuvinte, nu să respectăm orbește un tipic al expunerii unei analize.

În cazul de față în mod clar apoziția fiul tău iubit este cuplată cu numele predicativ eu (am spus mai sus din grabă că e o reluare a subiectului, dar de fapt e o reluare a numelui predicativ). Ca structură internă, apoziția aceasta este un grup nominal, format din substantivul principal (fiul) și două adjective (tău iubit). Sintactic, fraza se poate descrie în mai multe feluri; de exemplu putem spune că fiul este un al doilea nume predicativ, pe lîngă eu, iar tău și iubit sînt atribute.