Credinta Ortodoxa

1 din 2
Discernământul
Vă sfătuiesc să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi‑vă de extreme. Nevoinţa trebuie să se facă cu măsură. Cel ce nu are virtuţi mari şi se nevoieşte asemenea celor desăvârşiţi, vrând să trăiască cu asprime, precum Sfinţii Asceţi, se primejduieşte să fie luat în stăpânire de mândrie şi să cadă. Pentru aceasta, umblaţi cu discernământ şi nu vă irosiţi timpul prin osteneli fără măsură. Amintiţi‑vă că nevoinţa trupească este un simplu ajutor dat sufletului ca să ajungă la desăvârşire. Pentru a ajunge la desăvârşire este nevoie mai ales de nevoinţa sufletului.
Nu întindeţi coarda peste măsură. Să ştiţi că nu puteţi să-L zoriţi pe Dumnezeu să vă dea darurile Sale. Dă atunci când vrea El. Tot ceea ce primim este un dar al milostivirii lui Dumnezeu.
Nu căutaţi să ajungeţi la măsuri înalte prin nevoinţe mari, fără să aveţi virtuţi, pentru că vă primejduiţi să cădeţi în înşelare din pricina mândriei şi a îndrăznelii. Cel care vrea harisme şi stări duhovniceşti înalte, fiind încă împovărat de patimi, ca un fără de minte şi mândru, cade în înşelare. Mai înainte de toate trebuie să se nevoiască pentru curăţirea sa. Dumnezeiescul Har dăruieşte harismele, ca o răsplată, celor care s‑au curăţit de patimi. Îi cercetează fără zgomot şi în ceasul când nici nu se gândesc.
Sfântul Nectarie

2 din 2
Mândria.
Mândria minţii este mândria satanică, care Îl tăgăduieşte pe Dumnezeu şi Îl huleşte pe Sfântul Duh. Din această pricină se şi vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care se află înlăuntrul său şi care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui.
Mândria inimii însă nu este rod al mândriei drăceşti, ci ia naştere din diferitele stări şi întâmplări: bogăţie, slavă, cinstire, daruri sufleteşti şi trupeşti (inteligenţă, frumuseţe, putere, îndemânare şi altele). Toate acestea îi fac pe oamenii lipsiţi de minte să devină trufaşi, înfumuraţi, însă fără să ajungă atei. Aceştia de multe ori sunt miluiţi de Dumnezeu, înţelepţiţi şi îndreptaţi. Inima lor se smereşte, încetează să mai caute slava deşartă şi astfel se tămăduiesc.
Lucrarea duhovnicească care să vă preocupe să fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibăreşte în ea, ca un şarpe veninos, mândria, patima care dă naştere multor rele, care omoară virtuţile şi înveninează totul? Trebuie totdeauna să fiţi cu luare‑aminte faţă de această răutate luciferică.
Cred că nu greşesc dacă spun că toată preocuparea noastră duhovnicească constă în descoperirea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de ea şi se sălăşluieşte în inima noastră smerita cugetare, atunci le avem pe toate, căci acolo unde se află adevărata smerenie, se află adunate şi toate celelalte virtuţi care ne înalţă până la Dumnezeu.
Sfântul Nectarie

Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
Harul lui Dumnezeu pleacă şi vine din nou, dar experienţa nu pleacă niciodată, căci a fost întipărită înăuntrul inimii. Şi indiferent cât ar lăuda satana inima, contează ceea ce este scris pentru totdeauna în adâncul ei, şi anume faptul că fără Dumnezeu este imposibil să faci ceva. Dacă nu ar fi existat ispite, mândrie şi alte patimi ne-am fi transformat în alţi luciferi. Dar bunul nostru Părinte, Dumnezeu, îngăduie necazurile să vină asupra noastră, aşa încât să putem fi păziţi de smerenie, care va uşura povara păcatelor noastre. Atunci când suntem încă la vremea tinereţii, trebuie să fim ispitiţi, căci tinereţea este uşor de corupt. Cu timpul, războiul va înceta şi mult râvnita pace va veni. Să ai doar curaj şi răbdare. Nu deznădăjdui, indiferent cât de tare te luptă patimile. Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce este luptat şi nu se lasă înfrânt.
Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem

Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica. Al doilea lucru important este să păstrezi taina.
Nu faceți ca găina: a făcut și ea un ou și se aude în toată curtea. Mai departe rămâne să se surprindă fiecare pe sine dacă poate să o zică cu mintea în inimă. Au încercat Sfinții Părinți și au reușit. Pe mine mă interesează la vârsta mea și la vârsta tuturor, adică mai mică – să zică rugăciunea cu mintea.
Dar e o mare greșeală să o zici cu agitație; cu foarte mult calm trebuie rostită. Dacă la un moment dat ai uitat, nu intra în panică; tot cu calm reîncepi să rostești mai departe. Dumnezeu este permanent iubitor, la El nu există poziții: supărat-nesupărat.
Ca o mamă care își vede copilul că învață să meargă, deși se închină într-o parte, totuși e bucuroasă. Și noi, copii fiind, Dumnezeu ne înțelege în unele absențe. Dar nu înseamnă o absență spre păcat, ci că te-au furat alte probleme din viața de toate zilele. S-au scris pe tema asta, a rugăciunii lui Iisus, tratate întregi. Concluzia este ca să zici în felul tău. Există o înzestrare aparte de la Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, de a spori în rugăciune.
Părintele Arsenie Papacioc

Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumne­zeieştile Sale porunci. Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată.
Nevoiţi‑vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlă­untrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi de bucurie.
„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”(Evrei 12,14). Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia. Sfinţenia nu rămâne într‑o inimă tul­burată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima.
Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că Însuşi Dumnezeu locuieşte înlă­untrul său.
Sfântul Nectarie

Dumnezeu îngăduie ispitele potrivit cu viaţa noastră duhovnicească. Uneori îngăduie să facem o greşeală, de pildă o neatenţie, ca altă dată să fim atenţi şi să evităm sau mai degrabă să preîntâmpinăm un rău mai mare ce ni l‑ar fi putut face aghiuţă. Alteori lasă pe diavolul să ne ispitească, să ne încerce. Adică dăm examene şi, în loc de rău, diavolul ne face bine. Aduceţi‑vă aminte de Bătrânul Filaret care spunea: „Fiule, astăzi n‑am avut nici o ispită, m‑a părăsit Dumnezeu!” Voia să se lupte în fiecare zi cu ispitele, ca să fie încununat de Hristos.
Unul puternic, ca Bătrânul Filaret, nu evită ispitele, ci Îi spune lui Hristos: „Trimite‑mi, Hristoase al meu, ispite, şi dă‑mi şi curaj ca să mă lupt cu ele”. Însă unul slab va spune: „Nu îngădui, Hristoase al meu, să fiu ispitit!”. Şi nu ne duce pe noi in ispită…Noi însă, de multe ori, atunci când avem o ispită spunem: „Ei, sunt şi eu om. Nu mai pot suporta!”, în timp ce ar trebui să spunem: „Eu nu sunt om. Sunt un ticălos. Dumnezeul meu, ajută‑mă să mă fac om!”. Nu spun ca să fugim noi după ispite, ci, atunci când vin, să le înfruntăm cu răbdare şi rugăciune.
În orice iarnă duhovnicească să aşteptăm cu răbdare şi nădejde primăvara duhovnicească. Cele mai mari ispite sunt de obicei de o clipă şi, dacă în clipa aceea le evităm, falanga diavolilor trece şi se duce, iar noi scăpăm. Atunci când omul se uneşte cu Dumnezeu, nu mai are ispite. Diavolul poate face rău îngerului? Nu, căci este ars.
Viaţa duhovnicească este foarte simplă şi uşoară. Noi o facem grea, pentru că nu ne nevoim corect. Cu puţină străduinţă, cu multă smerenie şi încredere în Dumnezeu, oricine poate spori mult. Pentru că acolo unde există smerenie, diavolul nu are loc. Iar acolo unde nu există diavol, este firesc să nu existe nici ispite.
Părintele Paisie Aghioritul

Viaţa duhovnicească este cea care ne dă simţul eternităţii. Cine trăieşte o viaţă duhovnicească trăieşte în Cer chiar de aici, de pe pământ. Pentru el moartea nu mai există decât ca un prag. Pentru cine trăieşte duhovniceşte, moartea nu mai este un zid, o spaimă, un sfârşit, ci este numai o trecere dintr-o viaţă duhovnicească în trup într-o viaţă duhovnicească în Cer.
Aceasta este hrana voastră, zice Hristos: viaţa duhovnicească. Adică să trăiţi cuvântul Domnului, să faceţi voia Lui, să credeţi, să pliniţi toate poruncile Bisericii cele date în Sfânta Scriptură. Aceasta este şi îmbrăcămintea noastră: când ne botezăm şi facem ocolul Sfintei Mese spunem „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Ne îmbrăcăm în Duhul lui Dumnezeu, în slava Lui, devenim asemenea lui Dumnezeu prin Botez, prin fapte bune, prin Sfânta Împărtăşanie şi prin toată această viaţă duhovnicească pe care o ducem.
Părintele Gheorghe Calciu

- Aţi întâlnit şi oameni care să mintă, să spună că au postit doar pentru a se împărtăşi?
- Da! Şi m-am făcut că nu văd.. Mi -a fost ruşine de atitudinea lui, dar am lucrat altfel, am spus aşa: "Am o rugăminte, mai sunt trei patru zile până se termină postul, puteţi să ţineţi astea până în post ca să intraţi curat?" Şi a ţinut un pic, ca respect faţă de faptul că nu i-am spus să nu se împărtăşescă şi a ţinut şi pentru conştiiţa lui.
Căci spune în cartea de spovedanie aşa: "şi dacă l-ai vedea pe un om curvind şi el nu îţi mărturiseşte ţie, tu nu ai voie să îi dai canon."
Şi dacă l-ai vedea pe un om că ucide şi nu îţi spune la spovedanie, tu nu ai dreptul să îi dai canon, dacă l-ai vedea că face orice rău, că fură sau că face o trăznaie dacă el n-o mărturiseşte tu nu poti să-l pedepseşti.
Trebuie să ţii cont de faptul că spovedania este singurul act în care prezumţia de nevinovăţie domină în mod adevărat. Spre exemplu, dacă procurorul sau avocatul te mai poate incrimina se apără, în spovedanie conştiinţa ta te apără. Dacă tu recunoşti ceva, ţi se dezleagă, iar dacă tu nu recunoşti, nu ţi se dezleagă. Te duci încărcat sufleteşte, adică nu ţi-a folosit, dar nu esti pedepsit pentru că duhovnicul nu are voie. (Cartea regulei pastorale, de Sfântul Grigorie cel Mare)
Parintele Calistrat

"Nu vom fi acuzați că nu am făcut minuni, că nu am fost teologi, că nu am avut vedenii, dar va trebui să dăm seama lui Dumnezeu că nu ne-am plâns păcatele".
Sfântul Ioan Scăraru

Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?
Dumnezeu vrea de la noi bunăvoința noastră, intenția noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie și prin puțina noastră nevoință făcută cu mărime de suflet, și simțământul păcătoșeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. În viața duhovnicească nu este trebuință de brațe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu și să-I fim recunoscători pentru toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără niciun plan al său, trece în planul lui Dumnezeu. Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovnicește pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească, este trebuință de multă încredere în Dumnezeu.
Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oamenilor cu dragostea Sa, dar noi nu înțelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. Dar, de îndată ce se va curăți, inima omului se va înduioșa, se va topi și va înnebuni, pentru că va vedea binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește la fel. Pentru cei care se chinuiesc, Îl doare, pentru cei care trăiesc viață duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate „să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândește la ele, cu cât mai mult dacă se gândește la păcatele lui și la multa milostivire a lui Dumnezeu! Atunci când omului i se curățesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte și o trăiește cu inima sa cea descojită și sensibilă și se topește de recunoștință, înnebunește în sensul cel bun. Pentru că darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi, când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa mărinimoasă și-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric și i se mărește recunoștința sa față de El. Cei care se nevoiesc, își simt păcătoșenia lor și binefacerile lui Dumnezeu și se încredințează pe ei înșiși marii Sale milo­tiviri. Își înalță sufletele lor în Rai cu mai multă siguranță și cu mai puțină osteneală trupească.
Cuviosul Paisie Aghioritul

Nu se poate fără jertfă. Nu se poate fără cruce, asta a fost, asta o recomand și așa vreau cu orice chip să trăiesc. Și cruce înseamnă să duci ce nu-ți convine! Marea greșeală a oamenilor în lume este că nu suportă suferința și nu înțeleg că este singura acțiune, singura preocupare, singura trăire împotriva a tot ce este rău de sub patronarea diavolului. Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sfântul Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te țin prezent și în luptă.
părintele Arsenie  Papacioc

Nu poți „să intri cu forța” în sufletul altui om, pentru că sufletul – este sfânta sfintelor, și acolo poți intra doar dacă ai fost invitat înăuntru. Uneori poț sta la ușă și bate, așa cum face Hristos la uşile sufletelor noastre, dar încet și discret. Iar dacă nu ți se deschide, este mai bine să te retragi. Dragostea pentru aproapele trebuie să fie înțeleaptă.
Mitropolitul Ilarion Alfeyev
..................................................

De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem zice că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului, şi acolo să strigăm tare: „Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!”
Părintele Ioanichie Bălan

Edited by Ayami, 01 December 2018 - 18:37.

Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta ni le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi.
Să facem ceea ce este omenește, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar, să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru: noi le facem pe cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu pe cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este dumnezeiesc-omenească.
Mitropolitul Ierothei Vlahos

De câte ori este bine să ne împărtășim?

Mi s-a pus această întrebare odată la Cluj-Napoca. M-au întrebat: „Cum este mai bine - să ne împărtăşim des sau să ne împărtăşim rar?". Le-am răspuns: „Nu ştiu. In rugăciunile pe care le citim înainte de Sfânta Impărtăşanie nu se vorbeşte despre împărtăşania deasă sau rară, ci numai despre împărtăşirea cu vrednicie. Aşa că, dacă cineva se împărtăşeşte rar, dar cu vrednicie, face bine. Şi dacă cineva se împărtăşeşte des şi cu vrednicie, face şi mai bine".
Apoi aceeaşi persoană m-a întrebat: „Ce înseamnă o împărtăşire cu vrednicie?" Şi i-am spus: „Vă voi răspunde cu cuvintele unui mare sfânt al Bisericii noastre, Sfântul Simeon Noul Teolog, care ne spune în Catehezele sale că, dacă cineva plânge înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi, este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi. Iar dacă nu plânge înaintea lui Dumnezeu, chiar de se împărtăşeşte numai de Paşti, nu a dobândit nimic". Iarăşi, accentul se pune pe lacrimi. De ce? Pentru că atunci când omul plânge înaintea lui Dumnezeu, întreaga lui fiinţă se adună în cuvintele pe care I le spune lui Dumnezeu, în rugăciunea pe care o aduce Domnului. Omul care plânge înaintea lui Dumnezeu nu poate să aibă două gânduri în mintea sa; are un singur gând - gândul la Dumnezeu. Şi aşa plineşte porunca Domnului Care ne cere să-L iubim din toată inima, din tot cugetul şi din toată fiinţa noastră.
Deci, pentru această întrebare nu există reţetă. Fiecare trebuie să-și afle propria măsură, cu ajutorul duhovnicului său.
Arhimandritul Zaharia Zaharou

"Era frumoasă vremea când casele erau biserici, față de acum, când bisericile sunt case."
Sfântul Ioan Gură de Aur

Citești în rugăciunile de seară: „și ne izbăvește pe noi de obiceiul cel rău” (rugăciunea către Sfântul Duh). Dacă te-ai obișnuit să te lăcomești, să mănânci și să bei mai mult decât este nevoie, să corcolești în tine gânduri și pofte de curvie, să fii iubitor de câștig, să te lenevești la rugăciune, să pizmuiești, să te superi din toate fleacurile, să cârtești asupra greutăților vieții, asupra bolilor, a nereușitelor, obișnuiește-te acum să omori toate acestea întru tine însuți prin postire, prin rugăciune, și nevoințe după puterea ta, și să nu crezi că de postire, rugăciune și nevoințe are nevoie doar monahul – ele sunt neapărat trebuincioase oricărui creștin, din orice tagmă și rang. Dacă ai știut să păcătuiești, să știi și să te îndreptezi și să te curățești, ca să te faci fiu al Luminii.
Sfântul Ioan de Kronstadt

FIINŢA VIEŢII CREŞTINE

Mulţi îşi îndreaptă atenţia spre educaţia creştină, dar nu o duc până la capăt sau trec cu vederea peste partea cea mai substanţială şi mai grea din viaţţa creştină, oprindu-se la cele ce sunt mai uşoare, la cele ce se văd, la cele din afară. Această educaţie neîndestulătoare sau neîndrumată cum trebuie, ia naştere la persoane care totuşi păzesc cu multă băgare de seamă toate rânduielile întemeiate de o viaţă cucernică, dar care dau prea puţină atenție sau deloc, mişcărilor lăuntrice ale inimii şi adevăratei propăşiri a unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. Ei sunt străini de păcatele moarte, dar nu urmăresc mişcările gândurilor din inimă.
De aceea, ei uneori mai judecă şi se mai laudă şi se mai trufesc si se mai supără dintr-un simţământ al dreptăţii lucrării lor, se mai lasă uneori duşi de o frumuseţe şi de mângâieri, uneori rănesc chiar cu cuvântul într-un avânt de nemulţumire, se lenevesc să se roage şi în rugăciune se lasă furaţi de gânduri deşarte şi de cele asemănătoare şi ei nu sunt nimic. Aceste mişcări sunt de puţină însemnătate pentru ei. Au mers la biserică ori s-au rugat acasă, după rânduiala moştenită, şi-au îndeplinit treburile obişnuite şi rămân cu desăvârşire mulţumiţi şi liniştiţi. Dar cât despre ceea ce se petrece în acest timp în inimă, puţin le pasă; şi cu toate acestea, cele ce se petrec în inimă, ele pot făuri cele rele şi, prin aceasta să le răpească tot prețul din viaţa lor dreaptă şi pioasă.
Să luăm acum următorul stadiu: cineva ce îşi săvârşeşte lucrarea mântuirii în chip nedesăvârşit, ajunge să-şi dea seama de această lipsă, vede calea piezişă pe care merge şi lipsa de ceva temeinic în osteneala sa. Acel cineva se întoarce în felul acesta de la cucernicia cea din afară spre cea dinlăuntru. Îl aduc aici sau citirea cărților ce tratează despre viaţa duhovnicească sau vorbirea cu cei ce cunosc în ce constă fiinţa vieţii creştine, sau nemulţumirea cu propriile sale osteneli, presimţirea că e lipsit de ceva şi parcă nu merg lucrurile aşa cum trebuie. În ciuda corectitudinii lui, el nu are liniştea lăuntrică; nu găseşte în el ceea ce este făgăduit adevăraţilor creştini - pacea şi bucuria întru Duhul Sfânt - (Rom.14,17).
Când va lua într-însul naştere această cugetare neliniştitoare, atunci convorbirea cu cunoscătorii sau cărţile îl lămuresc cam cum sunt lucrurile şi descoperă lipsa elementelor substanţiale în întocmirea vieţii lui, lipsa de atenţie pentru mişcările lăuntrice şi pentru conducerea de sine. El înţelege că fiinţa vielii creştine stă în aceea că noi să ne aşezăm cu mintea în inimă în faţa lui Dumnezeu, întru Domnul Iisus Hristos şi prin darul Sfântului Duh, iar de acolo cârmuind toate mişcările lăuntrice şi toate lucrările cele din afară, să le potrivim pe toate şi pe cele mici şi pe cele mari, care se petrec în noi, spre slujba lui Dumnezeu, Celui în trei ipostasuri, jertfindu-ne Lui desăvârşit conştienţi şi liberi.
Sbornicul

Nu vă încredeţi în semne, în simţuri, în vise şi vedenii. Să nu ai încredere nici în inima ta până nu-i despătimită.
Avva Theodor
…………………………….

Scopul vieţii omului nu este convertirea neamurilor, ci dobândirea Duhului Sfânt. Iar când omul dobândeşte pe Duhul cel Sfânt, atunci mii de oameni se vor converti în jurul lui.

Imaginaţia este puntea dracilor către minte şi apoi către suflet.

Este mai de folos ca toată viaţa ta să-ţi cercetezi şi să-ţi plângi păcatele decât să stai de vorbă cu îngerii.

"Anatema este cel care crede că poate face ceva fără Iisus Hristos", adică din proprie voie se duce, încă viu fiind, cu trupul, sufletul şi mintea în Iad.
Sfântul Serafim de Sarov
…………………………………………..

Marea putere a omului este să-şi pună propria greşeală în faţa Domnului şi să aştepte ispita până la ultima suflare.
Avva Antonie
……………………………………….

Când se strecoară în tine vreun gând de orgoliu sau de trufie scrutează-ţi conştiinţa dacă ai păzit toate poruncile, dacă îi iubeşti pe duşmanii tăi şi te întristezi de necazurile lor, dacă te socoteşti un rob netrebnic şi cel mai mare păcătos dintre toţi. Şi atunci nu o să te crezi aşa mare ca şi cum le-ai fi făcut tu pe toate. Ştii doar că un asemenea gând distruge totul.
Avva Or
………………………………………

Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu Acesta îl va asculta.
Avva Zenon
…………………………………………..

Nu-l judeca pe curvar numai fiindcă tu te înfrânezi. Şi tu încalci legea, doar altfel. Întradevăr: cel care a zis „nu preacurvi“ a zis şi „nu judeca pe alţii“.
Avva Theodotos
………………………………………….

Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator.
Ioan Gură de Aur
…………………………………….

Nu te poate schimba nimeni dacă ai în inima ta pe „Doamne Iisuse“, dar trebuie să ai o treaptă a rugăciunii. Când zici „Doamne Iisuse“ se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!
Părintele Cleopa