Credinta Ortodoxa

Care e cel mai mare păcat din lume? Păcatul meu. Păcatul de care nu pot scăpa. Păcatul care mă chinuie zi de zi. Păcatul care mă depărtează de Dumnezeu. Da, cel mai mare păcat din lume este păcatul care te stăpâneşte zi de zi.
E oarecum impropriu să faci un clasament al păcatelor, deşi trebuie să recunoaştem că existe păcate grave şi mai puţin grave, dar toate au acelaşi efect: ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne lasă fără ajutorul Lui şi influenţează indirect pe ceilalţi semeni. Degeabă îi judec pe alţii că desfrânează, ucid, stau în păcate grave iar eu sunt asemenea lor numai că stau în alte păcate. Pentru mine mâncarea multă este ca pentru unii desfrânarea. Pentru mine e la fel de greu să mă-nfrânez de mâncare cum e altuia a se-nfrâna de la relaţiile trupeşti. Mie mi-e uşor de multe ori să nu mă enervez dar mi-e greu să tac din gură, mi-e greu să nu mă laud, să nu judec….
Cel mai mare păcat din lume este de fapt cel mai mare păcat al meu. Iar dacă mă va ajuta Dumnezeu să scăp de el, atunci va apărea iar un alt păcat foarte mare, din grămada păcatelor rămase care mă ţin legat de pământ şi de trup. Aşa cum porunca lui Dumnezeu este una singură: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” aşa şi păcatul este unul singur, este de fapt încălcarea acestei porunci. Astfel păcatele nu sunt mai grave sau mai puţin grave ci toate sunt încălcări de poruncă.
Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: „Să nu săvârşeşti adulter”, a zis şi: „Să nu ucizi”. Şi dacă nu săvârşeşti adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege. Aşa să grăiţi şi aşa să lucraţi, ca unii care veţi fi judecaţi prin legea libertăţii. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii.
ortodoxiatinerilor.ro

Dragi credincioși, fie ca postul care a început astăzi, sa va fie ușor și de folos pentru mântuirea sufletelor voastre

Doamne ajuta! Important e sa nu se tina post "pentru ca asa trebuie" ci sa fie din inima, fiecare dupa masura lui!
............................................................

Post si libertate

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?
Daca postul este o obligatie, atunci Evanghelia este o capodopera a literaturii absurdului. Constientizand aceasta, protestantii au hotarat sa renunte la post. Insa, oricat de multe citate nu s-ar aduce din Apostolul Pavel si chiar din cuvintele Mantuitorului Insusi, indemnul la postire sta ca un ghimpe in ochiul celui care cunoaste cat de cat Scriptura. Toti dreptii de pana la Hristos au postit. Postul era premergator intalnirii cu Dumnezeu sau unei descoperiri. Moise s-a suit pe munte dupa patruzeci de zile de nemancare si asa a vorbit cu Dumnezeu. Noul Testament nu este deloc altfel, el incepe cu un postitor - Ioan Botezatorul. Mantuitorul Insusi a postit inainte de a iesi la predica. Nu putem, asadar, sa dam la o parte postul pornind de la cateva versete biblice, atunci cand chiar cei care le-au rostit au fost ei insisi niste mari postitori; mi se pare mai decent sa punem la indoiala puterea noastra de intelegere a acelor versete.
Hristos a fost intrebat odata de ce ucenicii Lui nu postesc (Mt. 9, 14). De aici multi au inteles ca apostolii si Mantuitorul Insusi erau niste mancaciosi (Mt. 11, 19). Insa intamplarea in cauza ne descopera, de fapt, ca apostolii si Mantuitorul umblau tot timpul flamanzi. Aceasta se vede foarte bine si din conflictul pe care l-au avut cu Iudeii din cauza ca ucenicii au mancat spice sambata. Apostolii erau atat de ocupati cu predica, incat uitau sa manance, iar faptul ca au rupt spice arata cat erau de flamanzi si ca obisnuiau sa manance pe unde apucau. Mantuitorul insa nu a mancat cu ei, reprosul fiind indreptat numai impotriva ucenicilor; El era pilda de postire. Ca ucenicii mancau putin, reiese si din scena inmultirii painilor, de unde aflam ca aveau numai cinci paini si doi pestisori. Desi erau departe de localitate, in imposibilitate de a-si procura hrana, ei sunt gata sa dea si acest putin multimilor (nestiind ca ele vor fi inmultite!), ceea ce ne descopera ca ei erau obisnuiti cu foamea mai mult decat oamenii de rand. Asadar, Mantuitorul si apostolii posteau, atata doar ca ei nu numarau zilele ca fariseii. La intrebarea lor, Hristos, totusi, le zice ca, desi "fiii nuntii nu au motive sa posteasca atata vreme cat Mirele este cu ei, vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei, in zilele acelea vor posti" (Lc. 5, 34-35). Zilele "acelea", in care Mirele S-a luat, sunt miercuri, ziua vinderii si vineri, ziua rastignirii. La anul 50, apostolii convoaca un sinod la Ierusalim, unde stabilesc postul in aceste zile pentru credinciosi.

Asa ca, protestantii au inteles bine ca postul nu este o obligatie. Postul de sila nu are motivatie, ca orice lucru gratuit si lipsit de sens. Acesta, insa, nu este motiv de a blama postul. Postul trebuie inteles in toata nobletea lui, pentru ca el este manifestarea suprema a libertatii umane. Anume asa intelegeau postul primii crestini, sens care s-a pierdut in zilele noastre. "A manca - scrie Sf. Efrem Sirul in veacul IV -, tine de legile firii, dar a posti tine de libertate". Cine se poate lauda ca mananca doar pentru ca "asa vrea el"? Nu, tu mananci pentru ca nu poti sa nu mananci, vointa ta reiese din instinctul firesc, nu din libertate. Sigur ca nu este nici un rau in aceasta, nici un pacat, dar nu este nici virtute. Virtutea este rod numai al libertatii. "Orice lucrare care nu se face dintr-o desavarsita libertate - spunea parintele Sofronie Saharov (+ 1993) -, nu poate avea valoare vesnica". Postirea este alegerea libera de catre om a unei vieti mai nobile, care are in ea ceva din realitatile vietii vesnice [...].
Parintele Savatie Bastovoi

Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul.

Atunci când eşti credincios dacă nu ai sentimentul interior treaz, credinţa ta este falsă. Sunt credincioşi de mai multe feluri:
1. Pravilist de s-au rupt trei rânduri de Ceasloave şi Psaltiri, dar răutăcios sufletește de nu ai văzut.
2. Postitor până la moarte de foame, dar dușmănos și afurisit, îndrăcit, spurcat la limbă şi rău la inimă de nu ai văzut.
3. Evlavios și pios la vedere de se ia un rând de sticlă de pe icoane când le sărută, dar el n-a învăţat să facă un bine, nici dacă-l picuri cu răşină.
Iată de ce vă spun lucrurile acestea, este o marea cicatrice a ortodoxiei răutatea creştinilor, este marea durere a creştinismului firea duşmănoasă a creştinilor, viclenia lor, răutatea lor, intrigăriile lor, mizeriile lor sufletești interminabile. De fapt sunt fapte mai periculoase ca ale păgânilor, si știți de ce? Pentru că sunt ispitiți de demon, la creştini lupta este mai aprigă iar noi nu ne dăm seama de viclenia și iscusința diavolului.
Păgâni nu au o lege sau o doctrină, "ei fac bine din ale firii neavând lege". Creștinii au o Scriptură, au Legea lui Hristos, a iubirii, explicată această învățătură în 12 cărţi, numite Filocalii, adică scrieri frumoase. Deci fiecare patimă sau păcat este explicat într-o carte duhovnicească. Dacă citim "Războiul nevăzut" ne minunăm, dacă citim Filocalia 8 ne mirăm, dacă citim Filocalia 4 rămânem uluiți de câtă tactică şi viclenie dispune satana în cursele lui pentru a spurca inima și sufletul omului creştin. Lupta duhovnicească este cu asalt şi noi nu ne dăm seama cum ne înșeală.
Cele trei elemente cardinale care definesc creştinismul universal cu şanse reale de mântuire, sunt:
1. Smerenia - iar noi creștinii gemem de smerenie ca ortodocşi, slavă Domnului, neapărat trebuie să ne venim în simțuri.
2. Bunătatea - pe care o putem găsi la tot pasul în ortodoxie, în special între creştinii practicanți, unde ar trebui să triumfe binele mereu și totuși uneori lasă de dorit această virtute.
3. Rugăciunea - dacă mergem şi facem un sondaj pe stradă, din cinzeci de creștini chestionați, zece ştiu Tatăl Nostru, doi Crezul, poate unul știe Psalmul 50.
Oare de ce, pentru că am fi aprigi împlinitori ai rugăciunii? Oare împlinim noi cuvântul Sfântului apostol Pavel care spune: "Neîncetat vă rugaţi"...?
Aici Ortodoxia lasă de dorit, uitarea, lenea, nepăsarea, amânarea sunt armele cu care diavolul ne rupe definitiv de Dumnezeu.
Părintele Calistrat

Şi trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere.
Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.
Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului.
Şi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuieşte: trimis). Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
Iar vecinii şi cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?
Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt.
Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii?
Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut.
Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu.
L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb.
Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii.
Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, şi m-am spălat şi văd.
Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei.
Au zis deci orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este.
Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea.
Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?
Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb.
Dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine.
Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă.
De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el.
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul Acesta e păcătos.
A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd.
Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?
Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?
Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.
Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este.
A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.
Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.
Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic.
Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?
El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?
Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este.
Iar el a zis: Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.
Şi a zis: Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.
Sfânta Evanghelie după Ioan, cap.9

Postul Craciunului nu trebuie falsificat
1 din 2
Cand vezi ca oamenii sunt preocupati sa gaseasca cat mai multe retete de post, e semn ca omul nu mai vede din el decat trupul. Uitam ca suntem chemati sa postim nu numai de bucate, ci si de pacate. Exista mai multa preocupare pentru indelunga pregatire a mancarurilor, decat pentru stergerea din inima a cuvintelor si faptelor care ne-au tulburat.
Nu e nimic rau in a-i impartasi aproapelui o reteta de post, dupa cum nu este rau sa mananci. Insa, atunci cand la finalul postului ramai doar cu o reteta de post, denota ca avem un suflet mort in aceasta viata.
Postul Craciunului nu are menirea de a face din noi bucatari, ci de a ne curati de patimi. Nu mi-a fost dat sa aud ca in cadrul unei predici sa se rosteasca o reteta de post. Sigur, nici nu-mi doresc, caci nu stau de vorba cu Dumnezeu ca sa fiu inspirat in a gasi cel mai potrivit mod de a aseza o leguma langa alta. Stau de vorba cu El, ca sa ajung la asemanarea cu El. Iar daca patima a fost definita ca un atasament "irational" fata de trup, postul are rolul de a elibera trupul de sclavia patimilor.
Sa retinem: trupul prospera doar in masura in care sufletul slabeste si sufletul prospera in masura in care trupul slabeste. Postul restaureaza aici si acum starea in care se afla Adam inainte de caderea in pacat: era vegetarian si nu era rob nevoilor trupului.
A nu manca mult, dar a ravni mancaruri rafinate, e semn ca firea omului e imbolnavita. In acest caz, Avva Dorotei marturiseste: "Cand un asemenea gurmand mananca ceva ce-i place, e pana intr-atat de stapanit de placerea sa, incat o tine mult timp in gura, o plimba incoace si incolo si n-o inghite decat cu greu, din pricina placerii pe care o incearca".
Dar nu doar prin restrangerea cantitativa a hranei si prin abtinerea de la anumite categorii de alimente se obtine tamaduirea firii omenesti. Caci nu este niciun castig sa stim ca unii au postit saptamani intregi, dar au refuzat sa-si imbratiseze si sa le vorbeasca semenilor cu care s-au certat.
Adrian Cocosila

Postul Craciunului nu trebuie falsificat
2 din 2
Asadar, a reusi sa ai parte de o mancare rafinata in post, nu inseamna altceva decat sa cauti satisfacerea poftelor si placerilor legate de macare. Asta inseamna sa pretuiesti mai mult darurile din creatie si mai putin sau chiar deloc Creatorul. Si asa repetam greseala lui Adam si a Evei. In timpul Postului Craciunului nu suntem chemati sa reducem hrana de dulce si sa punem in locul ei cat mai multe produse de post. Scopul postului nu este sa ne infranam de la anumite bucate de dulce pentru a ne satura cu unele de post.
In concluzie, postul nu trebuie sa se rezume la a schimba felurile de mancare, ci el trebuie sa aduca schimbarea mentalitatii, a intentiilor, a atitudinilor, a a relatiilor noastre cu Dumnezeu, cu semenii si cu lumea materiala.
Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine"...
Sa ne daruiasca Dumnezeu putere sa ne hranim in Postul Craciunului mai putin material si mai mult duhovniceste. Post cu bucurii.
Adrian Cocosila

Edited by Ayami, 16 November 2018 - 11:15.

- Aţi putea să ne faceţi o scurtă descriere a unui duhovnic bun?

O să vă spun cum ar trebui să fie un duhovnic bun, dar mi-e teamă că aceasta îmi va fi spre osândă, pentru că eu nu sunt un duhovnic bun. În primul rând, cred că duhovnicul trebuie să facă dovadă de smerenie şi de duh de jertfire de sine atunci când slujeşte. El nu caută să se propună pe sine oamenilor care vin să-i ceară ajutorul, ci urmăreşte să nască în ei chipul lui Hristos. Sfântul Simeon Noul Teolog spune un lucru şi mai înfricoşat: duhovnicul adevărat este cel care se dă pe sine morţii în fiecare clipă pentru fiii săi duhovniceşti. Insă cine poate să trăiască mereu la o asemenea măsură? Iertaţi-mă, eu mă feresc să folosesc termenul de „fii duhovniceşti". Eu spun aşa, mai smerit, „oamenii care vin la mine"; ţine de ei faptul că mă numesc părintele lor duhovnicesc, eu nu caut decât să îi slujesc şi să îi ajut să renască duhovniceşte.
De pildă, niciodată nu l-am auzit pe Părintele Sofronie să zică „fiii mei duhovniceşti", pentru că nu voia cu niciun chip să stăpânească, să aibă autoritate asupra cuiva. Pentru el, libertatea duhovnicească însemna să nu ai dorinţa de a stăpâni pe nimeni şi, la rândul tău, să nu te laşi stăpânit de nimeni. Noi pe toţi preoţii îi numim părinţi, pentru că ei sunt slujitorii lui Dumnezeu care contribuie la mântuirea noastră, la renaşterea noastră duhovnicească. Insă pentru a îndreptăţi acest apelativ de „părinte”, trebuie să ne străduim din toate puterile să contribuim la renaşterea duhovnicească a oamenilor încredinţaţi nouă de pronia lui Dumnezeu. Unul dintre sfinţii egipteni din primele patru veacuri a avut o viziune: a văzut altarul lui Dumnezeu înconjurat de catâri. Şi vedenia lui se tâlcuieşte în felul următor: la fel cum catârii nu pot da naştere pentru că sunt sterpi, tot aşa, în vremurile de pe urmă, cei care vor înconjura altarul lui Dumnezeu nu vor mai fi în stare să renască sufletele celor ce caută ajutor de la ei. Să ne păzească Dumnezeu de o asemenea stare cumplită.
Arhimandritul Zaharia Zaharou

Fiecare încercare, ce vine asupra noastră, este de la Dumnezeu. Ne înfricoșăm în fața încercării. Ne cuprinde frica. Sfârșitul ei nu-l cunoaștem. Doar un singur lucru trebuie să-l cunoaștem, că face parte din voia lui Dumnezeu. Desigur, noi nu știm măsura la cât putem ridica și ne neliniștim, întrebându-ne cum vom răbda ispita. Este neputința omenească, care ne însoțește în toată viața noastră.
De multe ori, încercările sunt multe și foarte dure, dar din această asprime, din bobocul plin de spini iese trandafirul frumos și înmiresmat. Tot astfel și după fiecare necaz, deși pare aspru, la sfârșit rezultatul este bun și aduce un dar de la Dumnezeu, care ne înarmează.
Când trece încercarea și suntem lăsați iarăși în seama puterilor omenești, spunem: „Dar cum am putut să fac răbdare în acea încercare, în acea durere, în acea lipsă, în acel  necaz?”. Și totuși a fost depășit, fiindcă odată cu ispita vine și scăparea: „Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”. Dumnezeu îngăduie ispita, dar în același timp dăruiește și puterea și răbdarea, pentru ca omul să poată rezista. Căci cum este cu putință ca firea omenească să o scoată la capăt cu aceste încercări foarte dure, dacă nu ar da Dumnezeu răbdare?
Aici în Occident s-a întâmplat să vizitez un spital. Acolo am văzut un om care avea o boală gravă de vreo 20 de ani. Gândiți-vă, de 20 de ani într-o salon de spital. L-am văzut cât de mult suferea și când l-am auzit, am înghețat cu totul. Ce să spui unui astfel de om? Chiar și numai atâția ani și ceea ce vedeam era pentru mine o învățătură năucitoare, o mustrare înfricoșătoare pentru mine, care nu sufeream. Unei doamne care se afla cu noi și a mers într-o altă zi să-i ofere ceva, el i-a spus profetic: „Acum când vei pleca, să iei aminte pe drum!”.  Și într-adevăr, această doamnă a avut un accident pe drum și s-a izbăvit ca prin minune! De multe ori oamenii se curățesc atât de mult prin încercări, încât Dumnezeu le dăruiește un oarecare har.
Arhimandrit Efrem Filotheitul

Serios???

"Păi de ce nu? Doar putem!"

Vai de capul nostru...

Nesemnificativ, chiar nu ar trebui sa ne intereseze prea tare. Uite de ce:

Problema este legată de cinstea interioară. Au fost sfinţi trăitori neştiutori! Nici „Tatăl nostru“ nu-l ştiau! Şi stăpâneau natura fiindcă erau cinstiţi. Şi o exemplificare şi mai plastică: într-o mănăstire, stareţul a văzut un călugăr mergând pe sus şi şi-a zis: „Acesta are o lucrare“. După ceva timp, l-a văzut mergând pe pământ şi a zis: „Să ştii că ăsta şi-a pierdut lucrarea“. L-a chemat şi l-a întrebat: „Cum te rugai tu înainte?“ „Doamne, nu mă milui pe mine, păcătosul, Doamne, nu mă milui pe mine păcătosul. Şi m-am scăpat şi am zis în biserică, tare, şi m-a auzit un părinte şi mi-a zis: «Mă, să nu mai zici aşa! Zi Doamne, miluieşte-mă!», şi de atunci zic aşa“. Şi stareţul i-a zis: „Să zici tot ca înainte“. Adică nu este vorba de ştiinţă aici. Acela era sincer, Îi plăcea lui Dumnezeu această sfântă simplitate. Oricine ai fi, oricâte diplome ai ţine în buzunarele tale sau în capul tău, dacă inima nu este cinstită nu acumulezi şi, sigur, nici libertate nu ai. Credeţi voi că dracul e liber? Nu! E cel mai muncit, pentru că nu trăieşte în Hristos. Mai mult, e declarat duşmanul lui Hristos. Nu vă temeţi de el; e tolerat, nu e o putere. Aşadar, nu există libertate decât în adevăr şi adevărul este Hristos, Calea şi Viaţa.
Părintele Cleopa Ilie

Edited by Ayami, 18 November 2018 - 19:09.

Nu întotdeauna sărăcia este a virtuții. A virtuții este sărăcia pe care o îndeplinim din voia noastră pentru scopul evanghelic. Căci sunt mulți săraci care au dorință de câstig. Și astfel, sărăcia lor nu-i izbăvește, iar dorința lor de câstig îi osândește. Astfel, nu orice sărac este de lăudat, ci numai acela care a ales voia lui Dumnezeu, îndepărtând bogăția cea lumească.
Sfântul Vasile cel Mare
.........................................................

Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântuieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. Nici bogăţia, nici sărăcia n-au calitatea de a osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului faţă de ele este cea care determină veşnicia. Pot fi bogaţi care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc sau se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi Iadul, două eternităţi paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.
Părintele Arsenie Boca

Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece bine şi plă­cut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a în­depărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor. Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dum­nezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem dureri, care ne dăruieşte doar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Ast­fel, atunci când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
Monahul Moise Aghioritul

Să vă povestesc ceva!
Merge o femeie să scrie un pomelnic.
Preotul care a întalnit-o, nu a întrebat-o cum o cheamă sau ce problema are? Ia zis aşa:
- De ce aţi intrat îmbrăcată în pantaloni în biserică?
- Părinte, sunt bolnavă, am o vârstă, mi-e frig, dar uitaţi am haina lungă, nu sunt indecentă!
- Nu! Scrie în Scriptură că femeia care poartă haină bărbătească, anatema să fie!
Scrie în Scriptură, da.. dar tot în Sfânta Scriptură scrie:
"Și vă arăt încă o cale care le întrece pe toate.. „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poarta cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu găndește răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nadajduiește, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată”(I Corinteni 12, 28-31; 13, 1-13).”
Şi eu i-am spus doamnei, când mi-a povestit, de ce nu i-ai spus aşa: "Părinte, i-a umblă mata cu cotonoagele goale iarna, să vezi cum e când eşti bolnav şi mai ales ca femeie să ai probleme, cum e când te vâjîie gerul la picioare! Şi atunci să vii sî îmi dai mie sfaturi!"
Bineînţeles că doamna a zâmbit!
Sunt moduri de interpretare a Scripturii după buna ureche şi moduri de intrpretare a Scripturii în duh scripturistic! Omul ştie că în biserică trebuie să aibă un echipament adecvat.. deşi.. părintele Arsenie Papacioc, care a trăit la malul mării, stătea de dimineaţă până seara şi miruia femei în costum de baie. Căci veneau oamenii direct de la plajă. Îşi spuneau: "Hai să dăm un pomelnic că tot suntem aici!" Şi îi spuneau părintelui: "Părinte, vă rugăm să ne iertaţi, suntem aici la plajă, nu ne-am mai schimbat, am vrut doar să dăm un pomelnic!" sau "Suntem aici la tratament, ne iertaţi că venim aşa!" Ce-ar fi însemnat ca bătrânul să ia parul şi să bată oameni?!?
Nu! Îi miruia, îi binecuvânta, le lua pomenicul şi omul se ducea în treaba lui la plajă sau la tratament!
Părintele Calistrat

1 din 4
Unii dintre cei care propovăduiesc Evanghelia sunt pândiţi adeseori de riscul de a adapta dreptatea lui Dumnezeu în funcţie de propria dreptate. Mă tem că inclusiv noi, cei de astăzi, poate chiar mai mult decât semenii noştrii din alte epoci, repetăm scenariul de acum două mii de ani, reaşezând ierarhiile valorilor potrivit dreptăţii omeneşti: cinstim pe cei drepţi şi blamăm pe cei păcătoşi, ne sprijinim pe cei bogaţi şi ne îndulcim cu prezenţa lor, le dăm şanse de mântuire, iar pe cei săraci îi compătimim şi uneori îi dispreţuim, umplându-i cu vorbe grele de fiecare dată când îi vedem şi făcându-i să nu mai vină a doua oară la noi, suntem prieteni cu fariseii, cu cei de neam bun, cu mai marii vremurilor şi ţinem la distanţă pe vameşi şi pe desfrânaţi, căutăm compania cărturarilor şi evităm asocierea cu oamenii simpli, needucaţi, dăm întâietate oamenilor de succes şi izolăm pe cei ce nu ne aduc beneficii şi aşa mai departe.
Părintele Hrisostom Filipescu

2 din 4
Hristos nu a făcut aşa, ci dimpotrivă. A arătat prin toate cele trei pilde (pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor) pe care le găsim la Evanghelistul Luca în capitolul 15, că păcătoşii sunt mai aproape de Dumnezeu decât drepţii. Ei simt mereu gustul dulce al iertării. Morala care împarte oamenii în buni şi răi, în drepţi şi păcătoşi, nu este morala Dumnezeieştilor Scripturi şi nici a Bisericii, ci este produsul răstălmăcirii omeneşti neputincioase la cuvântul miezos al Scripturii. Cei care au produs această morală nu au fost păcătoşii, ci drepţii. Ei au produs această morală pentru a pune în evidenţă starea lor de drepţi, prin contrast cu starea păcătoşilor.
Nimeni nu poate fi drept în faţa lui Dumnezeu, dar mulţi se cred drepţi, îndreptăţindu-se în faţa propriei conştiinţe sau a conştiinţei sociale. Aceşti drepţi care nu uită să-şi spună zilnic în mintea şi inima lor cât sunt de neprihăniţi, nu se vor bucura de întoarcerea celor păcătoşi, asemenea fiului celui mare din parabola fiului risipitor. Dar Evanghelia se adresează celor păcătoşi, nu celor drepţi. Tot în Pateric întâlnim ideea că sfântul care ştie că este sfânt, nu e sfânt, e un rătăcit, un înşelat. La fel şi dreptul care ştie sau se crede că e drept, nu-i drept în faţa lui Dumnezeu.
Părintele Hrisostom Filipescu

3 din 4
Omenirea aşteaptă de la Dumnezeu să facă dreptate iar Dumnezeu nu vine cu dreptate, ci cu milă şi cu dragoste. Unde este milă şi dragoste, nu este dreptate. Vom avea mari surprize, pentru unii poate neplăcute, când vom întâlni în Rai chipuri ce poate nu le-am preţuit îndeajuns pe pământ, în această viaţă scurtă. Și cu dreptatea noastră cu care sugrumăm inimi, vom vedea că altele au fost criteriile lui Dumnezeu. Soluţia cu care vine Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos şi Biserica de două mii de ani şi până la sfârşitul veacurilor este mila, bunătatea, facerea de bine, pacea şi nu doar dreptatea. Omul însă, din egoism vrea să fie îndreptăţit mereu, chiar şi în relaţia sa cu Dumnezeu.
Marea şansă pe care Dumnezeu o acordă secundă de secundă, minut de minut, zi de zi, acelora care cad, care păcătuiesc, care rătăcesc, care uită de Dumnezeu o viaţă întreagă, este că și în ultimele clipe ale vieţii lor pot recupera pentru veşnicie dragostea lui Dumnezeu. Acesta este marele paradox al creştinătăţii, că niciodată nu este prea târziu şi că în orice moment te-ai întoarce vei fi socotit ca şi cum nu ai fost departe de Hristos nici o clipă, vei lua plata ca cei ce au stat o viaţă alături de El. Unde este dreptatea aici ? Nu este dreptate. Unde este dragoste şi milă, nu mai este dreptate. Dreptatea oamenilor este relativă şi egoistă în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, dreptatea omenească este răstignită.
Părintele Hrisostom Filipescu

4 din 4
Teologii afirmă în baza scrierilor Sfinţilor Părinţi că temeiul, criteriul judecăţii finale va fi dragostea de aproapele, atitudinea faţă de semeni, în care se află chipul lui Hristos. Nu doar mărturisirea credinței ne va mântui, ci viețuirea conform dreptei credințe. La ce îţi va folosi credinţa cu care te-ai bătut în piept o viaţă, dacă inima ţi-a fost goală? La ce ţi-ai obosit trupul cu postul în zadar, dacă nu ai avut milă şi dragoste faţă de cei din jur? Ți-ai împietrit mai tare inima în rugăciune dacă nu ai iertat sincer, ci doar din vârful buzelor pe cel ce ţi-a greşit. Mila şi dragostea vor fi criteriul judecăţii finale şi nu jertfa arsă pe altarul egoismului. „Milă voiesc, iar nu jertfă”, spune Domnul. Legea cea Nouă a Noului Testament, aceasta este, iubirea, porunca iubirii. Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu. Un singur lucru trebuie să facă omul: să-şi vină în fire asemenea fiului risipitor, să conştientizeze că s-a îndepărtat de Dumnezeu şi să se întoarcă, să vină acasă. Întorcându-se va fi primit fără nici un reproş. Oamenii reproşează, Dumnezeu niciodată. În Pateric, în cartea bătrânilor nevoitori spre sfinţenie, se spune că „De va voi omul de dimineaţa până seara poate ajunge la măsura desăvârșirii”.
Ce minune este că Dumnezeu nu ne osândeşte plecarea ci ne binecuvântează mereu întoarcerea! Dacă nu ar fi Dumnezeu, cu iubirea Sa, ne-am condamna unii pe alții și nimeni nu ar mai ajunge în Rai…
Părintele Hrisostom Filipescu