Cultul jihadului

Molnjer, on May 5 2008, 20:58, said:

So clever!

Sylvestru, on May 5 2008, 18:19, said:

este vb de  Cultul jihadului, teroare, cruzime, sange nu de spiritualitate.. aratami cati au scris ontopic si eu zic da frate asa e..decat amonet si cativa au scris ontopic restu numai offtopic de altfel ca si mine..si cu opium daca am gresit nu sarii asa pe mine  .. ce am in chiloti sta bine si nu sare aiurea..te rog frumos..cand voi scoate ideile din chiloti te voi anunta ca vad ca esti interesat .. sa stii de unde am ziso pe aia ... eu zic sa iti vezi de treaba.. ca sa nu stii de unde am scoso ca ar fii un pic obraznic din partea mea si din pacate respect forumul softpedia.. si apropo de evrei ei inca sunt la putere fiiind foarte destepti si cu foarte multi bani nu inseamna ca daca nu ies la tv nu sunt in spatele multor chestii interesante ... respect.. si asta a fost ultimul meu post aicea..

Edited by ferdil, 05 May 2008 - 22:24.

Raboiul sfant, pace sfanta: Jihadul si dimensiunea sa spirituala


Mohamed în mi'raj, călare pe iapa sa Buraq, vizitând Raiul (manuscris persan din sec. XV).


وَالصُّلْحُ خَيْرٌ
waalssulhu khayrun
Împăcarea este mai bună.
(Coranul, IV, 128)



1. Observații preliminare

O dialectică simplistă, cu care însă ne-am obișnuit, ne determină să afirmăm că războiul și pacea se exclud reciproc, așa cum se exclud, bunăoară, întunericul și lumina. Pentru omul religios însă, conform unei expresii a lui Nicolaus Cusanus, mult îndrăgite de Mircea Eliade, cele opuse conviețuiesc într-o stranie coincidență[1], astfel încât nici în acest caz opoziția logică nu are consecvență teologică.
Din punct de vedere creștin, războiul și pacea fac parte dintr-un același elan spiritual, pacea fiind nu doar corolarul necesar al unei lupte, ci și arma autentică a acestei lupte.[2] Acest lucru reiese din cuvintele Mântuitorului, care spune, pe de o parte, „Nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Matei X, 34), iar, pe de altă parte, „Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei XXVI, 52). Există astfel o diferență de vederi față de, spre exemplu, propaganda comunistă a luptei pentru pace, desfășurată sub stindardul roșu al diversiunii, sau față de propaganda Islamului extremist în favoarea războiului, care are o eficiență invers proporțională cu nivelul mesajului transmis.
O viziune asemănătoare Creștinismului o au în acest sens toate religiile, inclusiv Islamul. Hinduismul târziu, ca să facem o singură paralelă, pune problema războiului în Bhagavad-Gītā, inima cunoscutei epopei Mahābhārata. Unul dintre eroii principali, Arjuna, are de luptat într-un război fratricid, fapt care-l aruncă într-o dilemă morală aparent insolvabilă. Ieșirea din această dilemă îi este oferită de marele zeu Kŗșņa, care îi propune detașarea de actele sale și de consecințele lor, în spiritul filozofiei hinduse: „Ucis, vei dobândi cerul; trăind, vei avea parte de pământ. Deci ridică-te, fiu al lui Kuntī, gata de luptă. Făcând egale fericirea cu suferința, câștigul cu pierderea, victoria cu înfrângerea, fii gata de luptă.”[3] Dușmanul real al lui Arjuna este, în această viziune, și dușmanul numărul unu al Hinduismului târziu și al Budismului, dorința[4].
În mod esențial se desprinde de aici un numitor comun. Pentru omul spiritual, dincolo de disputele efemere provocate de bunurile acestei lumi, există o bătălie interioară, invizibilă, inteligibilă, care cere nu mai puțină jertfelnicie, nu mai puțin eroism și nu mai puțină dăruire decât un război vizibil, și care trebuie purtată cu arme pe măsură. Sfântul Apostol Pavel arată că „deși umblăm în trup, nu ne luptăm trupește. Căci armele luptei noastre nu sunt trupești, ci puternice înaintea lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor. Noi surpăm iscodirile minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu.” (II Corinteni X, 3 sq.) În alte locuri, Sf. Pavel este încă și mai clar, vorbind de „lupta cea bună a credinței” (I Timotei VI, 12) sau precizând care armele cu care trebuie să purtăm această luptă: „îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri. Pentru aceea luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și toate biruindu-le, să rămâneți în picioare. Stați deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul și îmbrăcați cu platoșa dreptății, și încălțați picioarele voastre gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luați pavăza credinței, cu care veți putea să stingeți toate săgețile arzătoare ale vicleanului. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni VI, 11-17).

2. Un Dumnezeu, un Profet, două Jihaduri

Problema de principiu care se pune atunci când aducem discuția asupra jihadului este definiția exactă a acestui cuvânt, întrucât etimologia sa nu are o legătură mai mare cu războiul decât are cu, de exemplu, exercițiul ascetic sau cu virtutea răbdării.
Mai toate dicționarele pe care le putem consulta indică în dreptul cuvântului jihad sintagma „război sfânt”: „Cuvântul arab jihad, care se traduce prin «război sfânt»”[5], adăugând de obicei că termenul „înseamnă în primul rând «efort (împotriva pasiunilor)»”[6]. Rădăcina cuvântului – JHD – înseamnă „a se strădui, a se zbate, a se sili”[7].
În Coran (قرآن), cuvântul se regăsește în contexte diverse, traduse de obicei de tălmaciul nostru clasic al Furkânului prin „luptă cu”:
- „Nu asculta de cei necredincioși, ci te luptă (jahidum) împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54)[8]
- „Și luptați-vă (jahidu) pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta (jihadihi) dreaptă.” (XXII, 77)[9]
- „Și cel ce se luptă (se străduie, jahada), se luptă (yujahidu) numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să aibă nevoie de lume.” (XXIX, 5)[10]
- „Iar cei ce s-au luptat (jahadu) pentru noi, pe ei îi vom ocârmui pe drumurile noastre; Dumnezeu (Allah) este cu cei ce se poartă bine”. (XXIX, 69)[11]
- „Cei ce cred și purced și se luptă pentru drumul lui Dumnezeu, aceia să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu (Allah), căci Dumnezeu este iertător, îndurător”. (II, 215)[12]
Din aceeași familie lexicală provin alte două cuvinte importante din vocabularul islamic. Primul este ijtihad (اجتهاد), însemnând literal „străduință” și desemnând un concept al dreptului islamic, referitor la necesitatea unui „efort de interpretare personală” în vederea unui sistem juridic coerent, în condițiile diferențelor dintre școlile juridice sunnite, diferențe sporite de prevederile dreptului cutumiar. Acest concept s-a materializat în cele din urmă într-un cod juridic neterminat. [13] În acest sens, ijtihad-ul are un caracter universal și poate fi asemănat în principiu, mutatis mutandis, ecumenismului creștin. Al doilea cuvânt este mujahid, participiul activ al verbului (مجاهد), însemnând așadar „cel care (se) luptă, se zbate, se străduiește”, sau „participantul la Jihad”.[14] Este, desigur, un cuvânt cu un referent particular, individual, și iată de ce facem o asemenea precizare.
Unitatea lumii islamice decurge, desigur, din unitatea mărturisirii de credință (shahadah, شهادة), care afirmă unicitatea lui Allah și a Trimisului său:
لا إله إلا الله
La illaha illa ‘Llah (Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeu)
محمد رسول الله
Muhammadun Rasulu ‘Llah (Mohamed este Profetul lui Dumnezeu).[15]
Seyyed Hossein Nasr afirmă că „Islamul însuși se întemeiază pe ideea stabilirii echilibrului înlăuntrul ființei umane, ca și în societatea în care acesta funcționează… Acest echilibru, care este reflecția pământească a Justiției Divine și condiția necesară a păcii în domeniul uman, este baza de la care sufletul își ia zborul către acea pace care, ca să folosim termenii creștini, «covârșește toată mintea»”.[16]
În ciuda acestor afirmații, nu putem să facem abstracție de însăși mărturisirea de credință amintită, care conține două propoziții diferite și afirmă două unicități: a lui Allah și a Profetului; cum remarcă marele gânditor alsacian Frithjof Schuon, „una (dintre propoziții) se referă la Principiu, care e totodată Ființă și Supra-Ființă, iar cealaltă la manifestarea formală și supraformală”, numind prima aserțiune „formula discernământului sau a «abstracțiunii (tanzih)»”, iar a doua „formula integrării sau a «analogiei»”[17].
În realitate, subiacența acestei binarități este un dualism sau o gândire duală inerentă, se pare, ființei umane.[18] Potrivit cu această gândire, apar, desigur, două Jihaduri, fără a mai vorbi de variantele intermediare:
(i) Jihadul major, interior;
(ii) Jihadul minor, exterior.[19]
Această clasificare există în Islam pe temeiul unui hadith,[20] care istorisește că Mahomed, întorcându-se de la o bătălie, a rostit cuvintele „Ne-am întors de la micul jihad (al-jihad al-asghar) la marele jihad (al-jihad al-akhbar)”. Întrebat în continuare: „Ce este marele jihad?”, profetul a răspuns: „Este lupta împotriva sinelui”.[21]
Lupta se duce așadar pe două fronturi – unul invizibil, interior, pur spiritual, individual și altul vizibil, exterior, (spiritual și) material, comunitar.

3. Jihadul minor

Jihadul minor nu înseamnă numai un război sacru, asocierea războiului (qital) cu jihadul minor în special și cu jihadul în special fiind opera a ceea ce numim cu un termen impropriu fundamentalism islamic.[22] Unii autori musulmani consideră că e vorba de o neînțelegere a autorilor occidentali, care au încercat să găsească în Islam un termen analog Cruciadei creștine.[23]
Întreaga concepție despre jihadul minor pleacă de la diviziunea proclamată de jurisprudența islamică, diviziune care împarte lumea în două părți antagonice:
(i) Dar al-Islam (reședința Islamului), lumea musulmană, care trăiește după revelația pretins autentică dată de Allah, prin Arhanghelul Djabrail (Gavriil), profetului Mahomed. Această lume trebuie să se extindă, potrivit credinței musulmane, cât mai mult posibil, însă nu cu orice preț, i. e. prin constrângere. Furkânul afirmă: „Nu este silă în credință” (II, 257)[24];
(ii) Dar al-Harb (reședința Războiului), restul lumii, care se împarte în două:
- Ahl al-Kitab – „Poporul Cărții”, format din Evrei și Creștini; [25]
- Mushrikun – politeiștii, idolatrii (sau kafirun - păgânii).
Cei dintâi păstrează o revelație adevărată, chiar dacă incompletă sau nedesăvârșită, de aceea beneficiază de toleranță, cu condiția să accepte statutul de subordonați (dhimmi[26]) și să plătească un tribut (jizya). Acesta este sensul în care este interpretat îndeobște versetul: „Luptați-vă împotriva celor ce nu cred în Dumnezeu și în ziua de apoi și nu opresc ceea ce a oprit Dumnezeu și nu mărturisesc mărturia adevărată – dintre cei cărora li s-a dat Scriptura (s. n.) – până ce nu dau tributul (jizya) din mână și sunt umiliți” (IX, 29).[27]
Există versete în Coran chiar mai binevoitoare față de harbis decât acesta. De exemplu:
„Cei ce cred, fie Iudei, fie Creștini, fie Sabei, dacă numai cred în Dumnezeu și fac bine vor primi răsplata lor de la Domnul lor și nu va veni frică peste ei și nu se vor întrista.” (II, 59)[28]
„Credem în Dumnezeu și în ceea ce ni s-a trimis nouă și s-a trimis lui Avraam, Ismael, Isaac, Iacob și semințiilor și ce s-a dat și lui Moise, lui Iisus și profeților din partea Domnului lor. Nu facem deosebire cu ei; suntem doar moslemi.” (III, 78)[29]
Totuși, aversiunea lui Mahomed față de Evrei și de Creștini nu poate fi pusă la îndoială:
„Într-adevăr, Mesia Iisus, fiul Mariei, este un trimis al lui Dumnezeu și cuvântul Său pe care l-a pus în Maria și duhul Său. Credeți în Dumnezeu și în trimisul Său și nu spuneți nimic despre Treime… Dumnezeu e doar un unic Dumnezeu… El să aibă un fiu?” (IV, 169)[30]
„Zic jidovii: Ezra este fiul lui Dumnezeu și Nazarinenii zic: Mesia este fiul lui Dumnezeu! Acesta este cuvântul lor în gurile lor… Bată-i Dumnezeu. Cât sunt de proști!” (IX, 30)[31]
În ce privește pe mushrikun, aici lucrurile sunt ceva mai dure, aceștia având cel mult trei alternative – îmbrățișarea credinței musulmane, sclavia sau moartea[32].
„Dacă întâlniți necredincioși, jos cu gâturile, până ce i-ați măcelărit, și legați tare cătușele lor! Și după aceea sau îndurare, sau răscumpărare, până ce a depus războiul sarcina sa.” (XLVII, 4 sq.)[33].
Acestea toate sunt consecințele implicării religiei în domeniile politic și social[34], implicare care cunoaște trei tendințe clasice[35].
a). Una este tendința moderată, îmbrățișată de majoritatea islamicilor. Potrivit acesteia, Jihadul este o obligație a comunității (fard kifaya) de a păstra și de a extinde aria Islamului. El devine o obligație individuală (fard ‘ayin) atunci când este cerut ajutorul fiecărei persoane, d. ex. atunci când un stat islamic este agresat[36]. În aceste situații se declanșează războiul: „Li s-a dat voie celor ce fură atacați [să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate și Dumnezeu are putere să le ajute: aceia care fură alungați din locuințele lor pe nedrept numai pentru că zic: «Domnul nostru este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.)[37]
. A doua este tendința activistă, ca să nu o numim altfel, al cărei exponent de vârf este Ibn Taymiya (1268-1328). Acesta îi considera până și pe moslemii care nu-și duceau viața în credință drept necredincioși și recomanda disidența ca formă de jihad împotriva conducătorilor musulmani care nu impuneau shari’a sub toate aspectele. El și discipolul său condamnau și sufismul, iar hadith-ul care vorbea despre jihadul major îl considerau drept o invenție a sufiților.[38]
c) A treia tendință este în sfârșit cea sufită, care atribuie jihadului un sens mai mult spiritual. Se amintește de metafora lui Abu Hamid Muhammad al-Ghazali (1059-1111), care „descrie trupul ca o cetate guvernată de suflet și asaltată de ego-ul abisal”[39]. Pentru sufiți, jihadul major este cel care contează și nu cel minor. Caracterul mistic al sufismului îl face să nu aibă o voce hotărâtoare în societatea în care el s-a dezvoltat.[40]
Trebuie spus, în fine, că Jihadul minor (al-jihad al-asghar) nu se limitează la război (qital). Amir Ali, doctor în filosofie, găsește mai multe semnificații ale cuvântului jihad, toate întemeiate pe Coran și pe sunna, și toate diferite de sensul curent[41]:
(i) recunoașterea Creatorului și iubirea desăvârșită față de El (cf. Coranul, 9, 23sq.)
(ii) rezistența la presiunile societății: „Nu asculta de cei necredincioși, ci te luptă împotriva lor împreună cu el (Coranul) cu luptă mare.” (XXV, 54)[42]
(iii) consecvența în urmarea căii celei drepte: „Și luptați-vă pentru Dumnezeu (Allah) cu lupta dreaptă.” (XXII, 77)[43]
(iv) sârguința pentru împlinirea faptelor bune. Un hadith spune că „Aisha, soția lui Mahomed, l-a întrebat pe acesta: «O, trimisule al lui Allah, jihadul ni se pare cel mai bun; dar cum putem lua parte la el?» El a răspuns: «Cel mai bun jihad este un pelerinaj (hajj) desăvârșit»”[44]
(v) curajul și statornicia în răspândirea mesajului Islamului: „Credincioși sunt numai cei ce cred în Dumnezeu și în trimisul său și nu se îndoiesc și se luptă cu avere și putere pe drumul lui Dumnezeu.”[45]
(vi) apărarea Islamului și a comunității: „Li s-a dat voie celor ce fură atacați [să se apere], pentru că li s-a întâmplat nedreptate și Dumnezeu are putere să le ajute: aceia care fură alungați din locuințele lor pe nedrept numai pentru că zic: «Domnul nostru este Dumnezeu»”. (XXII, 40 sq.)[46]
(vii) ajutarea popoarelor aliate care nu sunt neapărat musulmani;
(viii) îndepărtarea trădătorilor: „și dacă te temi de viclenie din partea unui popor, poartă-te cu ei întocmai așa; Dumnezeu nu-i iubește pe cei vicleni”(VIII, 60)[47] etc.
Sistematizând aceste nuanțări, un hadith pune în gura Profetului Mahomed cuvintele: „Luptați (jahidu) împotriva necredincioșilor cu mâinile și cu limbile”[48]. Sheikh Abdullah bin Muhammad bin Humaid afirmă că „Allah a decretat Jihadul (lupta sfântă pentru cauza lui Allah) cu inima (intențiile și senzațiile), cu mâna (armele etc.), și cu limba (cuvintele etc.)”[49]

4. Jihadul major

Dificultatea pe care o întâmpină Jihadul major în recunoașterea sa de către întreaga comunitate musulmană pleacă de la faptul că își întemeiază întreaga legitimitate pe un hadith[50] și nu pe un verset al Coranului[51]. În acest sens, putem remarca diferențe de opinii la nivelul școlilor juridice ale Islamului, așa cum am arătat anterior.[52]
Seyyed Hossein Nasr[53] afirmă că „marele jihad sau jihadul interior pe care omul trebuie să-l poarte în permanență, înlăuntrul său, în virtutea nobleței firii umane, constă în tensiunea constantă între ceea ce părelnic și ceea ce realmente suntem și nevoia de a ne transcede pe noi înșine de-a lungul acestei călătorii a vieții pământești, ca să devenim ceea ce suntem.” [54]
Pentru același autor, câmpul de bătălie al jihadului constă în împlinirea obligațiilor moslemului (cei cinci stâlpi ai Islamului):
1. Mărturisirea de credință (vezi mai sus, §2)[55]: „Invocarea celor două mărturisiri în forma limbajului sacru în care ele au fost revelate înseamnă a practica jihadul lăuntric și a lua aminte cine suntem, de unde venim și unde este sălașul nostru cel mai de pe urmă”[56]. Un site sufit dă câteva indicații practice în acest sens, pornind de la observația că prima shahadah conține o negație (La ilaha – Nu este dumnezeu) și o afirmație (illa’ Llah – afară de Dumnezeu). De aici rezultă faptul că jihadul major are o latură negativă, constând în renunțarea la orice gând care ar putea strecura îndoiala în sufletul moslemului, și una pozitivă, manifestată în „îmbrățișarea… prezenței lui Dumnezeu, în orice formă ar apărea ea în conștiința” acelei persoane. Această din urmă precizare este extrem de interesantă, deoarece o asemenea bivalență de sens poate implica, în opinia autorului, și gânduri precum: „Dumnezeu lipsește”, „Sunt deprimat”, „Sunt departe de Dumnezeu”, care au rolul de a-l invoca și readuce pe Allah în imanența credinciosului.[57]
2. Rugăciunea zilnică[58] „este un jihad nesfârșit care imprimă în existența umană un ritm continuu în acord cu ritmul cosmosului.”[59]
3. Postul[60], asupra căruia nu insist, justificarea viziunii postului ca bătălie spirituală fiind de domeniul evidenței;
4. Pelerinajul[61] (hajj), consacrat de binecunoscutul hadith care spune că este cel mai potrivit jihad[62]; Seyyed Hossein Nasr arată că „asemeni cavalerului aflat în căutarea Graalului Sfânt, pelerinul către locuința Celui Iubit trebuie să se angajeze într-o luptă spirituală a cărei finalitate face ca orice sacrificiu și orice vicisitudine să pălească în semnificație, întrucât pelerinajul către Casa lui Dumnezeu implică, pentru cel ce practică jihadul lăuntric, întâlnirea cu Stăpânul Casei, Cel așezat în centrul celeilalte Kaa’bah care este inima”[63];
5. Milostenia[64] – constând în taxa religioasă (zakat) – este socotită de autorul citat drept un jihad întrucât ea „contribuie la stabilitatea justiției economice în societate”[65].
Astfel, autorul arată, în contradicție cu unele secte islamice, care au adăugat jihadul la „cei cinci stâlpi ai Islamului”[66], că jihadul lăuntric este însăși îndeplinirea acestor acte de devoțiune, care duc la bun sfârșit „bătălia interioară împotriva tuturor forțelor care ar putea să abstragă omul de la viețuirea în conformitatea normei sale teomorfice, care este natura sa originară, dăruită de Dumnezeu”.[67]
Asemenea rânduri aduc, cred, o nouă perspectivă asupra jihadului, mai spiritualizată, mai aproape de înțelesul unui concept teologic autentic. Spusele lui Mahomed: „Nu este silă la credință”[68](II, 257) sau „Pacea e mai bună”[69](IV, 127) invită la o meditație ecumenică, în spiritul toleranței și al pacifismului. Islamicii înșiși ar trebui să-și revizuiască, în maniera lui Frithjof Schuon sau Seyyed Hossein Nasr, atitudinea, manifestând respect față de propria lor religie și de viziunea ei asupra atotputerniciei și bunătății Creatorului:
Laudă lui Dumnezeu, Domnul veacurilor,
Celui milostiv, îndurat,
Ce domnește în ziua judecății.
Ție voim să-Ți slujim și Ție să ne rugăm.
Ocârmuiește-ne pe noi pe drumul cel drept,
Pe drumul celor de care Te-ai îndurat,
Nu al celor asupra cărora ești înfuriat, și nu al celor ce rătăcesc.
(Sura care deschide cartea)[70]


http://radugonciar.b...-jihadul-i.html

"We have returned from the lesser jihad (battle) to the greater jihad (jihad of the soul)." profetul Muhammad spunea deci ca adevaratul Jihad este Jihad an Nafs, Jihadul sufeltului adica lupta cu propriile noastre imperfectiuni. Sint curioasa citi dintre voi au stat intr-o tara islamica pina acum, ca de vorbe sintem satui. Islamul asa cum este praticat de oamenii virtuosi, si d\fac aceasta precizare deoarece peste tot exista si uscaturi, a ase vedea in crestinism toti fanaticii si bigotii ca si cei ce au intiat INCHIZITIA, deci adevaratul islam este religia pacii, asta este si traducerea. practicile islamice sint dedicate suta la suta PURIFICARII si legaturii cu Dumnezeu Unic, Allah. Jihadul este un razboi la care ar trebui sa participam cu totii, mai ales acum. pentru a da nastere omului nou, omul ce reflecta in imanent realitatea transcendenta. Da, toti sintem fiinte sacre.

zameinbici, on Jun 19 2008, 16:24, said:

daca tot iubesti atat Sharia si islamul, cara-te in mizeria lu barbat'u si nu m=ne mai tine aici lectii de doi bani ca de violenta suntem satui. Libertatea pe care o avem.,si nu o avem de mult timp- nu e a noastra noi doar o mostenim-este victoria celor care au luptat in urma noastra. Nu ne vom lasa calcati in picioare de miste mizerabili, sa ne violeze si sa ne abuzeze femeile, sa ne ia libertatea spunundu-ne unui dumnezeu mojic, pedofil si criminal. De vrei Sharia VALEA DE AICI !!!

zameinbici, on Jun 19 2008, 16:24, said:

Vezi ca te contrazici  ori e PACE islamul ori e RAZBOI...hotaraste-te. NOI vrem PACE...du-te si fa razboi in tara lui barbatu'. De vrei sa stai aici respecta LIBERTATEA SI PACEA NOASTRA.

Cum ai vrea sa luptam impotriva imoralitatii daca nu ne da-ti voie?

iceman007, on Jun 19 2008, 21:13, said:

nu se contrazice deloc
nu o sa mai fie violenta cand toata lumea va fi supusa islamului intrun fel sau altul ....
rugativa in cazul in care sunteti teisti/deisti sa nu ajungeti sa fiti considerati dimmie de catre ei ca o sa fie trist ... sper ca realizeaza toata lumea ca toti care nu sunt islamici sunt kafirun si sa nu credeti ca sura 109 este bagata in seama
daca sar implementa legea sharia toata lumea cu creier o sa paraseasca barca

iceman007, on Jun 19 2008, 21:13, said:

Sint invinsa de argumentele tale teologice, lingvistice si intelectuale. o singura problema am...corect in limba romana se scrie "nu ne dati voie"(intr-un cuvint), si NU "Nu ne da-ti voie"citez din opusul de mai sus. De unde stii tu care e tara mea?a sotului meu?daca am sot?hmmm r u a psychic????cit iei pe minut sa-ti dau si io un telefon sa imi spui in bobi.ah si legat de chestia cu contrazicerea. nu pot sa ma supar pe tine ca nu ai inteles. pentru unii cu IQ sub 147( ca al meu)e mai greu.

iceman007, on Jun 19 2008, 21:13, said:

si inca ceva..am citit toate raspunsurile tale si toate sint pline de cuvinte jignitoare, de ura, dar nu te ingrijora. m-am lamurit in cele din urma de ce. scrii pe undeva ca tatal tau este de religie islamica. saracu baietzel parasit. te intelegem. sa stii ca exista grupuri de sustinere pentru traumatizatii ca tine. poor baby you(CC sa traiasca).daca vrei punem de o colecta sa te trimitem la tratament!ALLAHU AKBAR!

IQ 147 ... wow .... si la IQul tau ai ales sa ataci persoana nu ideea ... genial
presupun ca nu teai gandit nici o secunda la ad homminem

zameinbici, on Jun 19 2008, 22:48, said:

Probabil ai citit regulamentul, este un topic special pe forum cand ai ceva de impartit lingvisticeste cu cineva de p'aci. Oricum nu ma rusinez daca iau in considerare faptul ca sunt unii care se  inchina unui dumnezeu pedofil si inca mai cred ca soarele se invarte in jurul pamantului, ca albinele fac mierea de albine in burta, ca vacile fac laptele din excremente, ca furnicile vorbesc, pamantul e plat, sperma tasneste dintre coaste si coapse etc ...daca tot consideri Coranul cuvantul lui Allah.

si mai stim si engleza...asa destepti ne mai consideram...pai te-am ghicit dupa palavre: ce muiere sanatoasa la bostanel ar accepta sa fie considerata deficienta mental si sa isi imparta "stalpul casei" cu inca 3 deficiente , daca nu e un musulman care  promite marea si sarea sucindu-le mintile.

Se pare ca il contrazici pe Allah si Mahomed care or zis ca muierile is deficiente psihic si au probleme cu memoria. Vezi sa nu arzi in iadul cu apa clocotita si puroi rezervat pentru apostati. Nu te mai lauda cu IQ tau ca s-ar putea Allah sa te trazneasca,

arpisz, on Jun 19 2008, 20:38, said:

Nici atunci nu va fi pace...exemple is destule, cand termina de ucis kafirii, se omoara intre ei apoi, vezi Iraq, Palestina, Iran invocand diferite motive: crime de onoare, uciderea cu pietre, taierea mainilor si alte grozavii

Edited by iceman007, 20 June 2008 - 01:11.