Potopul în tradiția hindusă

 The_fish_avatara_of_Vishnu_saves_Manu_during_the_great_deluge-2-1481x1080.jpg   275.68K   1 downloads

Indiferent ce fundamente pot sau nu exista în ceea ce privește credința într-un potop istoric, doctrina manvantarașilor este, la fel cea a kalpașilor, o parte esențială a tradiției hinduse, care nu mai poate fi explicată prin nici un eveniment istoric ca în cazul îngerilor vedici explicați prin deificarea eroilor.
Legenda potopului aparține unei tradiții mai vechi decât orice redactare sau referință indiană, mai veche decât Vedele (a nu se confunda punctul de vedere avut aici în vedere cu cel esențial: Vedele fiind eterne) în forma lor prezentă; aceste redactări indiene trebuie să fie gândite ca având, la fel ca și în cazul versiunilor: sumeriană, semitică și probabil cea eddică, o sursă comună, corespondențele fiind atribuite nu „influenței” ci transmisiei prin moștenire de la o sursă comună.
„Potopurile” sunt o trăsătură normală și recurentă a ciclului cosmic, de exemplu: perioada (para) unei vieți a lui Brahma numărând 36.000 kalpași, sau „zile” de timp angelic. În particular, naimitikapralaya la sfârșitul fiecărui kalpa (încheierea unei „zile” de timp angelic, și echivalent „Judecății Ultime” din creștinism), și prakritikapralaya, la sfârșitul de viață a unui Brahma (încheierea unei „zile” de Timp Supernal) sunt în mod esențial descompuneri (disoluții) ale existențelor manifestate, în potențialitatea lor nedeterminată, Apele; și fiecare ciclu de manifestare reînnoit este producere în „ziua” următoare, a formelor latente ca potențialitate în noianele de ape ale rezervorului ființei.
În fiecare caz, semințele, ideile, sau imaginile manifestării viitoare, persistă pe timpul intervalului sau intra-Timpului disoluției, pe un plan mai înalt de existență, neafectate de distrugerea formelor manifestate. Simbolismul cronologic, inevitabil din punct de vedere empiric, nu poate fi gândit ca și caracterizând actualitatea atemporală a tuturor posibilităților de existență în prezentul indivizibil al Absolutului, căruia întreaga multiplicitate este oglindită într-o singură imagine. Atunci nu poate fi nici o distrugere a lucrurilor așa cum sunt ele în Sine, ci doar a lucrurilor așa cum sunt în ele însele, eternitatea, sau mai degrabă atemporalitatea ideilor este o necesitate metafizică.
De aici, într-adevăr, concepția unui alt tip de transformare, atyantikapralaya, disoluția absolută sau supremă, de îndeplinit de către individ, când sau oriunde poate fi, ca și Realizare: când, prin nimicire de sine un om efectuează pentru el însuși transformarea lucrurilor așa cum sunt în ele însele, și le știe doar așa cum sunt în Sine, el devine astfel nemuritor – nu în mod relativ, așa cum sunt devașii, durând doar până la sfârșitul Timpului – ci în mod absolut, ca independent de timp și orice altă contingență. Ideile (imaginile, tipurile) în chestiune nu sunt în mod exact ideile platoniciene, ci idei sau tipuri ale activității, cunoașterii și ființei Sinelui constând din act pur; în simbolismul cronologic eficacitatea creativă a lor este exprimată în termeni precum adrsya sau apurva karma, „consecință latentă” sau „nevăzută”.
Crearea cosmosului (Brahmânda) la începutul unui para, și recrearea elementelor distruse ale cosmosului la începutul fiecărui kalpa, sunt munca lui Brahma (Prajapati), Tatăl-A-Toate, o tot mai apropiată geneză și ghidare a umanității în fiecare kalpa și manvantara este produsă de către un Patriarh (pitr) al străbunilor angelici, și desemnat ca Manu sau Manus. În fiecare kalpa există 14 manvantara, fiecare prezidat de către un Manu individual ca progenitor și legislator (cel care înmânează Legea); așa și rsis, Indra și alți (karma-)devași sunt indivizi fiecărui manvantara.
Primul Manu al prezentului kalpa a fost Svayambhuva, „copilul lui Svayambhu (Cel ce subzistă prin sine însuși)”; al șaptelea și actualul Manu este Vaivasvata, „copilul Soarelui”. Fiecare Manu este un supraviețuitor conștient și determinat al precedentului manvantara, și prin el, tradiția sacră este păstrată și transmisă. Manu particular avut în vedere nu este întotdeauna specificat în texte, și în asemenea cazuri trebuie în mod general înțeles că referința se face la actualul Manu (Vaivasvata).
Nu este specificat în mod expres faptul că un potop apare la încheierea fiecărui manvantara, dar asta trebuie înțeles pe baza analogiei potopului în legătură cu Manu Vaivasvata, și a analogiei „potopurilor” mai mari care marchează încheierea unui kalpa, dar în timp ce în ultimul caz principiul de continuitate este dat de Ipostaza creativă, plutind întinsă și adormită pe suprafața apelor, sprijinită de Naga „Eternitate” (Ananta), în cazul disoluției parțiale sau scufundării formelor manifestate, care are loc la sfârșitul unui manvantara, legătura este dată prin călătoria lui Manu într-o arcă sau vas de apă.
Se poate observa că aceasta este în mod esențial o călătorie sus-jos pe panta (pravat) cerului mai degrabă decât o călătorie către… și de la… (pe ape), și foarte diferită de călătoria devayana, care este continuu către în sus și către un țărm, deci unde nu există nici întoarcere. Nu se specifică durata cronologică a potopului și a călătoriei lui Manu. Din analogia cu pralayașii mai mari, o durată egală cu cea a precedentului manvantara trebuie avută aici în vedere, dar o analogie mai plauzibilă este poate de găsit în „crepusculii” yugașilor, și asta ar sugera o relativ mult mai scurtă perioadă de scufundare.
În ceea ce privește adâncimea potopului, există o informație mai bună. Mai întâi este evident că dizolvarea (disoluția) formelor manifestate, la încheierea manvantara-ului va fi mai puțin în manieră cosmică decât cea, numită a celor „Trei Lumi”, care are loc la încheierea unui kalpa, și acest lucru va însemna în mod necesar că în cazul dizolvării „Celor 3 Lumi”, Svar (cerul „olimpian”) cel puțin, și probabil de asemenea Bhuvar (sferele „atmosferice”) sunt scutite de scufundare, se știe că în orice caz Dhruva (Steaua Polară) rămâne neafectată pe durata unui kalpa.
Pământul (bhur) este scufundat complet. Acum, călătoria unui Manu, în mod tipic un Patriarch (pitr, observați aici componentele „pitr” și „arc(ă)” din termenul Patriarch), este un caz special al Călătoriei Patriarhale (pitryana), fiind o călătorie către și de la „Lună”, aceia care călătoresc în mod regulat pe această rută fiind Patriarhii (desemnați în mod colectiv prin termenul „pitaras”), și Profeții (rsayah) „descendenții pofticioși” (praja-kamah).
Astfel, Potopul, în care vasul lui Manu este purtat în sus, trebuie să se ridice cel puțin la nivelul sferei Lunii, deși nu este necesar să se presupună că Luna însăși este scufundată. În timp ce e exclus faptul că apele potopului ar trebui să se extindă până la cerurile empireene, Mahar-loka sau dincolo, există un bun motiv de a presupune că în creșterea către nivelul Lunii, apele potopului trebuie să atingă de-asemenea țărmurile cerurilor olimpiene (Indra-loka, deva-loka).
Dar, cu toate că Indra-loka sau deva-loka este văzută ca o stație, nu a Călătoriei Patriarhale (pitryana), ci a Călătoriei Angelice (devayana), nu se poate nega faptul că Indra-loka este în mod continuu gândită ca un loc al răsplatei morților merituoși¹, războinicilor în particular, care rezidă aici bucurându-se de societatea apsarasas și alte plăceri până când în decursul timpului revin la rându-le către condițiile umane.
Când se spune că efectul latent al Lucrărilor rămâne eficient pe parcursul unui kalpa (Vișnu Purana), reiese din faptul că ocuparea oficiului lui Indra durează doar pe perioada unui manvantara² (de aici un kalpa poate fi la fel de bine numit o perioadă de 14 indrași precum sau o perioadă de 14 manuși) că răsplata în Indra-loka în general, trebuie să fie de aceeași durată; de aceea la începutul oricărui manvantara, trebuie ca un descendent general al Lumii Angelice să fie inițiat. Este clar că cele 2 Lumi, Indra-loka sau deva-loka și Luna ca pitr-loka, sunt dpdv psihologic echivalente, ambele fiind stații ale răsplatei Lucrărilor kamya, de fapt, Patriarhii sunt referiți în mod obișnuit ca bucurându-se de Soma în compania Îngerilor, și este specificat în Valakhilya că Manu bea din Soma în compania lui Indra.
Se poate exprima situația prin a spune că în timp ce Luna este în mod firesc pitr-loka din punct de vedere brahmana (sacerdotului), ca domiciliul postum al „acelora care venerau o credință în sacrificiu, merit și datul de pomeni”, Indra-loka sau deva-loka este în mod firesc casa morților din punct de vedere kșatriya, al războinicului. Și dacă Indra-loka este amintită doar ca o stație a devayana, asta se datorează faptului că ea reprezintă de fapt o stație din care nu există doar necesitatea întoarcerii pentru cei care au îndeplinit doar Lucrările, ci și posibilitatea trecerii prin Soare către cerurile empireene, în cursul Krama mukti și fără întoarcere, în cazul celor „care înțeleg asta și în pădure venerează cu adevărat” (Brhadâranyaka Upanisad, VI, 2, 15).
Când se spune în Rg Veda X, 14, 17 că cei doi regi pe care morții îi întâlnesc ajungând în Cer nu sunt Indra și Yama, ci Varuna și Yama, adică Varuna în cazul Călătoriei Angelice (deoarece cel care a atins nivelul apelor cerești se confruntă cu posibilitatea ca viitorul să fie numai în condiții cerești) și Yama în cazul Călătoriei Patriarhale, se poate presupune că Indra (-loka) este omis ca fiind doar o etapă în drum spre Varuna.
Acum, privitor la Yama, deoarece el este fratele lui Manu (Vâivasvata) actual, trebuie înțeles că „Yama” implică întotdeauna Yama unei anumite manvantare. Yama și Manu, ambii Patriarhi desemnați (pitr), sunt contrari în această privință, Yama fiind primul om care a murit a fost, de asemenea, primul care a aflat calea către lumea cealaltă, cu alte cuvinte, care trasat ieșirea de pe calea pitryana și, prin urmare, în calitate de prim colonizator a devenit rege și conducător al tuturor celor care l-au urmat, Manu este în același timp ultimul și singurul supraviețuitor al omului anterior vantara și progenitor și legiuitor în prezent.
Modul lui Hillebrandt (Vedische Mythologie, I, 394; II, 368 etc.) de a-l vedea pe Yama drept conducător originar al sferei Lunii, probabil la un moment dat pur și simplu zeul Lunii, tărâmul sau paradisul său fiind în mod specific cel al morților, este acceptabil în mod natural. În orice caz, într-un fel sau altul, Yama și Luna sunt priviți ca despărțitori între morți, întâlnindu-și calea (Yana) în funcție de calificarea lor prin Lucrări sau prin Înțelegere. Această „judecată” este exprimată în mod excepțional în Kausitaki Upanisad, I, 2, ca o selecție efectuată chiar de Lună, care este ușa lumii cerești³. Mai caracteristic, împărțirea este realizată de cei doi câini ai lui Yama, Sabala și Syâma („Irizant” și „Întunecat”) care corespund Soarelui și Lunii, așa cum argumentează Bloomfield (Journal of the American Oriental Society, XV, 171 ) cu referire la Rg Veda X, 14, 10; și acest lucru este susținut de Prasna Upanisad I, 9 și 10 (și Comentariul lui Sankarâcarya), în care Soarele considerat ca o stație pe calea devayana nu este doar într-un sens pasiv impasibil față de cei lipsiți de Înțelegere, ci și în sens activ o barieră (nirodha) împiedicând pe cei necalificați să treacă spre un paradis (amrtam âyatanam) de unde nu mai există întoarcere. De altfel, acest lucru ne permite, de asemenea, să stabilim corespondența Îngerului ebraic cu Sabia Arzătoare cu Soarele Vedic prin intermediul nirodha; „Sabia în flăcări” fiind arma naturală a Îngerului, în virtutea caracterului său solar. Se poate remarca și analogia pitryâna cu scara lui Iacov.
În timp ce Înțelegerea parțială care constituie vasul Călătorului în Călătoria Angelică îl absolvă de necesitatea revenirii la condițiile corporale umane, efectul latent al Lucrărilor necesită un curs de întoarcere în cazul Călătoriei Patriarhale. Cu alte cuvinte, pitryana este o reprezentare simbolică a ceea ce se numește acum doctrina reîncarnării și este legată de noțiunea de cauzalitate latentă (adrsta sau apûrva). Caracterul pur simbolic al întregii concepții este cu atât mai evident cu cât reflectăm că din punctul de vedere al Adevărului și în Prezentul absolut, nu pot exista distincții de cauză și efect; și că ceea ce se spune adesea despre „distrugerea karmei”, sau mai corect o distrugere a efectelor latente ale Lucrărilor, efectuată prin Înțelegere și implicând mukti, nu este într-adevăr o distrugere a unor cauze valabile (ca și cum ar fi fost posibil a face ceea ce nu a fost sau a concepe orice potențialitate de a fi nerealizată în Sine), ci pur și simplu o Realizare a identității „cauzei” și „efectului”.
Trebuie înțeles în mod similar cu referire la desemnarea stărilor ființei în termeni spațiali, de exemplu ca „Soarele” sau „Luna”, că acestea nu mai trebuie luate literal adică referindu-se la luminariile vizibile ci sunt denumirile analoage ale stărilor ființei ca faze ale timpului, de exemplu cele ale luminii sau întunericului de paisprezece zile, cf. Patina Upanisad I, 12. Nu pare, de fapt, că tradiția vedică propune cu adevărat vreo doctrină a reîncarnării în sensul extrem de individual și literal budist, jaina și modern, nici în orice caz o revenire individuală la condiții identice⁴, cum ar fi cele a oricărei manvantare, ci doar o revenire la condiții analoage în altă vârstă, manvantara sau kalpa, după caz. Despărțită astfel de o interpretare prea literală, doctrina vedică (upanișadică) a „reîncarnării” are o anumită asemănare cu concepțiile moderne ale „eredității”: vorbim și despre continuitatea „plasmei-germene”, despre „gene” relativ veșnice, și posibilitatea să reapară la orice descendent caracteristicile unui strămoș îndepărtat; știm prea bine că „Omul se naște ca o grădină gata plantată și însămânțată”, și puțini dintre noi pot oricând să renunțe la convingerea că „un om primește ceea ce îi vine”.
Un alt punct important în acest sens: în timp ce punctul de vedere vedic presupune în mod necesar o nemurire, adică atemporalitatea, a tuturor potențialităților ființei în mod tipic subzistente în Sine (și acest lucru poate fi gândit din punctul de vedere al Sinelui ca o existență eternă în imaginea lumii nu doar a fiecărui individ, ci a fiecărui act al fiecărui individ pe orice plan al ființei), o astfel de nemurire nu trebuie în niciun caz considerată ca o nemurire din punctul de vedere al oricărei conștiințe individuale. Este destul de clar evidențiat faptul că atât nemurirea relativă a Îngerilor, cât și nemurirea absolută a Realizării sunt condiții care sunt în întregime dependente de efortul individual; sau așa cum este exprimat dintr-un punct de vedere mai limitat în tradiția creștină, fiecare individ trebuie să își realizeze propria mântuire.
Nu poate exista „nemurire” pentru monada individuală care nu a dobândit un „suflet” prin îndeplinirea cuvenită a Lucrărilor, sau a realizat Sinele, fie parțial ca și Călător sau în întregime ca Înțelegător. În ceea ce privește ființele infra-umane, „creaturile mici, care se întorc încontinuu” despre care se spune „Fii născut și mori”, a lor este o „a treia stare”; cursul lor este efemer, nici al devayana, nici al pitryana, deși nu este exclusă posibilitatea ca și chiar un animal în circumstanțe speciale să dezvolte o conștiință cu valoare de supraviețuire. Și în ceea ce privește acele ființe umane în formă, dar atât de puțin omenești în natură, încât nu realizează nici măcar virtuozitatea (kausalya) în Lucrări, se spune că Psyche-ul renaște în pântece animal sau, alternativ, se pierde. De aici (desigur numai din punct de vedere uman, neexistând o superioritate a unei stări asupra alteia în ochii Sinelui) importanța primară a nașterii în formă umană; căci aici și acum se stabilește dacă individul va moșteni sau nu Viața Eternă sau cel puțin o posibilitate reînnoită de a câștiga Viața Eternă. Mai mult, Veda este corpul Adevărului în care este expusă calea vieții; iar acest Adevăr, etern în conștiința Sinelui (fără distincție între „cunoaștere” și „ființă”), este transmis așa cum a fost „auzit”, printr-o succesiune de Profeți (rsayah) de la manvantara la manvantara.
În timp ce pitryana se manifestă astfel în succesiunea manvantarelor, devayana este în primul rând un curs în care individul este extras din ce în ce mai departe de „furtuna fluxului lumii” (Eckhart, ed. Evans, I, 192), cei care călătoresc cu nava cunoașterii în mod normal „nu se mai întorc niciodată” (punar na avartante). Singura excepție de la aceasta este cazul unui avatara, a cărei întoarcere sau descindere este într-adevăr inevitabilă, ca și cea a Patriarhilor, dar cu această diferență că în acest caz necesitatea apare dintr-un angajament de sine pur voluntar (așa cum reiese atât de clar în cazul Bodhisattvas, a căror apariție ca Buddha este o consecință a pranidhana anterioare) și cu această distincție suplimentară, că în astfel de cazuri descinderea nu este atât o întruchipare reală sau o supunere neajutorată la condițiile umane, cât o manifestare (nirmana) care nu încalcă centrarea conștiinței în starea superioară a ființei din care are loc avatarana. În cazul unei avatarane a Domnului Suprem, aceasta trebuie gândită ca un act imediat de voință sau de har⁵; și aici a fortiori trebuie invocată doctrina nirmana sau cea a încarnării doar parțiale (amsa).⁶
Am văzut că fiecare trecere de la o stare a ființei la alta, deși formal „moartea din nou” (punar mrtyu), este avută în vedere din punctul de vedere vedic ca trecerea de la o stație la alta a unei călătorii pe marea vieții. Această mare poate fi concepută ca având o suprafață orizontală atât timp cât atenția noastră se limitează la oricare și aceeași stare a ființei; ori de câte ori este implicată o schimbare de stare, ca în Călătoriile Angelice sau Patriarhale, suprafața mării vieții este în mod necesar concepută ca o pantă sau o formă limitativă a unei succesiuni de grade care conduc în sus sau în jos, după caz, și ca de la o vale la o înălțime și invers. Panta, abruptul sau înălțimea este denumită pravat, spre deosebire de nivat, coborâre sau adâncime. Pravat este întâlnit frecvent în Rg Veda și Atharva Veda. Aici va fi suficient să menționăm Atharva Veda VI, 28, 3, unde se spune că Yama a fost primul care a atins pravat, arătând calea pentru mulți; ibid., X, 10, 2⁷, unde se spune că abrupturile sunt șapte la număr, evident cu referire la cele șapte planuri ale ființei, adică „cele trei Lumi” și cele patru ceruri empireene, Mahar, Janas, Tapas și Satyam; și ibidem, XVIII, 4, 7, unde se spune că traversarea vadurilor (tirtha) a marilor abrupturi se face prin intermediul Lucrărilor sacrificiale ale celor vrednici. Toate acestea sunt în concordanță cu Călătoria Angelică a iluminatului din corabia Înțelegerii și Călătoria Patriarhală a celor a căror corabie o constituie Lucrările.
Concepția mării vieții ca fiind un ocean și a „suprafeței” sale ca fiind o pantă explică în continuare o mare parte din terminologia călătoriilor postume și cea a unui Manu. De exemplu, atingerea nivelului oricărei stări a ființei, un port de escală în călătorie, este considerată ca o acostare în port: prin urmare, în Atharva Veda XIX, 39, 7, unde există o aluzie la Călătoria Angelică, nava cerului este prevăzută cu o parâmă aurie (bandhana), iar noțiunile corespunzătoare se găsesc în Satapatha Brahmana I, 8, I, 6 la comanda lui Manu, vrkse nävam pratibandhisvataram, „leagă nava de un arbore", în Mahâbhârata III, 187, 48 „leagă nava de vârful Himalaya”, și III, 187, 50 nau-bandhana „legare a navei” care denotă vârful Himalaya, acolo unde nava lui Manu face tărâm atunci când Potopul se calmează. În același mod, concepția unei pante sau „sus” contrastând cu un „jos” explică utilizarea constantă a prefixului verbal ava-, „jos”, ori de câte ori se are în vedere o coborâre pe marea vieții, ca în Atharva Veda XIX. , 39, 8, unde se spune că pentru aceia (călători pe devayâna) care „văd nemurirea” nu există „nici o alunecare în jos”, na'avaprakhrahsana⁸, și Satapatha Brahmana I, 8, l, 7, unde coborârea arcei lui Manu este numită avasarpana, cu același sens de „alunecare în jos”.
Paralela generală cu tradiția biblică este foarte apropiată; relatarea creației din Geneză corespunzând creației la începutul actualului kalpa, cea despre Potop și Noe, Potopului și lui Manu Vâivasvata. Cu toate acestea, Manu nu se crede că ia cu el în arcă o soție și perechi de creaturi după felul lor; cu alte cuvinte, aparatul versiunii ebraice în acest sens este mai mecanic.
Manu este un progenitor al omenirii în sensul că toți oamenii sunt din sămânța lui Manu; și întrucât reîncarnarea Patriarhilor nu se face dintr-odată, ci zi de zi în cursul natural al evenimentelor, trebuie înțeles nu că au descins din arca lui Manu la propriu, ci prin pitryana în conotația sa generală, genealogia lor din Manu fiind parcă implicită și prin virtute seminală. Nașterea lor efectivă de la o zi la alta este descrisă într-o oarecare măsură obscur în diferite relatări ale revenirii la Călătoria Patriarhală ca o coborâre a rasa cu ploaia și o evoluție ulterioară.
Götterdämmerung din tradiția Edda și restaurarea ulterioară a lumii pot reprezenta, de asemenea, tradiția originală a unui potop la sfârșitul unei perioade a lumii: în Völuspa, expresii precum vepr oll valynd, ragna rok, verold steypesk, skelfr Yggdrasels, snysk uormongandr, himenn klofnar, urmată de Sér upp koma opro sinne forth Or aegre ipjagroena... sas a fjalle fiske veiper, și adunarea lui Aesir care amintește de dinarul fornar, toate descrieri paralele apropiate celor indiene despre sfârșitul unei ere a lumii și restaurarea ulterioară. Descoperirea gollnar toflor paers i ârdaga âtta hofpo amintește de versiunea Berosus a legendei potopului (Cory, Ancient fragments, London, 1832, 26ff.) în care o istorie a începutului, desfășurării și încheierii tuturor lucrurilor (o adevărată Purâna!) este îngropată la Sippara înainte de scufundarea pământului și găsită din nou după potolirea potopului iar apoi făcută din nou cunoscută omenirii. Isus (Pace lui!) a spus: „Nu sunt incapabil să înviu morții, dar sunt incapabil să aplic un remediu nebunului”.

1„Merituoși”, de exemplu datorită primirii recompensei pentru Lucrările kamya, deși nu calificați prin Înțelegere fie pentru eliberarea graduală, fie pentru cea imediată (mukti).

2Cei care, ca indivizi, țin de o anumită manvantara sunt Îngerii care prezidează (devâh), Profeții (rsayah) și Manu și descendenții săi, adică regii și alți oameni. Îngerii în chestiune nu pot fi desigur concepuți ca fiind unii de ordinul ajânaja („prin naștere”, de exemplu Kâmadeva), ci din clasa karma, deținând poziții la care o calificare prin Lucrări îi îndreptățește; și dintre acești karma-devah sau Îngeri ai Lucrărilor, șef este Indra. Prin urmare, este în mod constant presupus că un individ care se pregătește în mod corespunzător aici și acum poate deveni Indra (sau pentru care contează chiar și Brahma) pentru o epocă viitoare; iar gelozia este deseori atribuită Îngerilor cu referire la cei care le vor succeda astfel în funcție. Există o anumită inconsistență a detaliului, deși nu de principiu, ca între Vișnu Parana H, Ch. 8, unde se spune că „nemurirea” Îngerilor înseamnă o supraviețuire fără schimbare de stare până la sfârșitul kalpa-ului, și ibid. III, Cap. 1 unde durata de viață a unui Indra și a altor (karma) Îngeri este limitată la manvantara. În orice caz, viziunea hindusă a naturii puterilor angelice este identică cu cea a teologiei creștine ortodoxe, cf. Sf. Grigorie și Sf. Augustin, „Angelus nomen est officii, non naturae”; pentru asta, și denumirea de deva, prin „Înger”, a se vedea studiul meu, „On Translation: Maya, Deva, Tapas,”, din Isis, Vol. XIX, nr. 55, 1933.

3Cf. Brhadaranyaka Upanisad UI, 1, 6, unde Luna, atinsă prin eficacitatea preotului Brahmana, identificat acum cu Intelectul, este la rândul său identificat cu Intelectul, Brahman, „eliberare completă”.

4O repetare exactă a oricărei experiențe trecute ar fi de neconceput metafizic, deoarece orice două experiențe identice privite din punctul de vedere al prezentului absolut, în care toate potențialitățile ființei sunt realizate simultan, trebuie să fie una și aceeași experiență. Metafizica afirmă caracterul unic al fiecărei monade și tocmai această unicitate îl face pe individ de necunoscut așa cum este în el însuși, deși inteligibil așa cum este în și al Sinelui.

5 Ca în Bhagavad Gita, passim.
6 La fel cum din punct de vedere creștin nu se presupune că întreaga ființă a Fiului a fost prin faptul Întrupării încarcerată în pântecele Mariei.

7O considerație generală a simbolismului tradițional ne-ar determina să identificăm această „pantă” cu pasul unei spirale având ca centru axa verticală a universului; sau ca cea a filotaxiei Arborelui Vieții.

8Acest cuvânt, despărțit nava prabhramsana a fost la un moment dat interpretat ca echivalent cu nau-bandhana, dar acest lucru a fost respins pe bună dreptate din motive gramaticale și de altă natură. Pasajul din Atharva Veda nu se referă la coborârea arcei lui Manu, ci este o referință întâmplătoare la o călătorie în sus pe devayana.

Edited by nerocezar666, 04 February 2022 - 10:33.

off-topic (cu scuze)
Fiind la alte alte religii si credinte imi permit sa reamintesc ca potopul se regaseste in fiecare religie sau credinta.Un lucru foarte interesant care ridica foarte multe intrebari.

off-topic: io intru să mă relaxez pe acest forum, iar când văd un roman scris într-o postare inițială a unui topic - EVIT!

(acum nu m-am putut abține: este - DE DEPARTE - cea mai lungă postare... )

uameni buni, nu mai evitați întâlnirile fizice, a trecut pandemia!

Conform unei expresii hinduse, «condiția umană este dificil de obținut»; ceea ce semnifică că, pentru ființa aflată în „transmigrație”, șansele de a intra într-o stare „centrală”, cum ar fi cea umană în mod precis, - sau de a rămâne acolo, după moarte, dacă este deja acolo, - sunt mult mai mici decât cele ale căderii într-o stare "periferică", cum ar fi cea a animalelor, plantelor sau chiar a mineralelor. Această disproporție este exprimată cât mai clar posibil în simbolismul geometric din care tocmai ne-am împrumutat termenii: chiar înlocuind punctul geometric cu un punct vizibil, - prin urmare printr-o circumferință cât mai mică posibil, adică până la limita de vizibilitate, - întinderea acestui centru va fi întotdeauna mică în comparație cu cea a circumferinței.
Să ne imaginăm o ploaie care udă un teren al cărui centru este marcat de o pietricică: vor fi infinit mai multe șanse ca picăturile de apă să cadă pe pământ decât pe piatră; iar această imagine, transpusă în mod adecvat, ne permite să întrevedem nu doar de ce condiția umană este „greu de obținut”, ci și de ce această condiție - sau, în orice altă lume, condiția analoagă - îl reprezintă pe Dumnezeu „pe pământ”: într-adevăr doar din această singură condiție ființa îl poate realiza pe Dumnezeu și, în consecință, poate ieși din „transmigrație” (samsâra).
Rațiunea suficientă a stării umane, „legea sa existențială” (dharma), este aceea de a fi o „punte” între „pământ” și „Cer”, deci să-l „realizeze pe Dumnezeu” în orice grad1, - sau, care echivalează cu același lucru, să părăsească cosmosul, cel puțin cosmosul formal; acest lucru explică în plus de ce toată moralitatea sacră insistă asupra importanței procreării în căsătorie (vezi banala și uitata noimă a urării „Casă de piatră”) și nu vede în ea niciun alt Sfârșit: procreerea, de fapt, permite sufletelor rătăcitoare aflate în stări periferice și pasive - analoage, dar nu identice, cu cele ale speciilor animale, plantelor și mineralelor ale lumii noastre terestre - să intre într-o stare centrală, activă, liberă - a noastră - și să obțină mântuirea sau eliberarea acolo; femeia - dacă poate garanta, așa cum se întâmplă în civilizațiile tradiționale, copiilor ei mijloacele de mântuire - realizează, prin urmare, un lucru infinit caritabil prin funcția sa maternă; mama este astfel o ușă sacră spre eliberare.


1Hindușii exprimă acest adevăr în felul următor: la fel cum este dharma apei să curgă și cea a focului să ardă, sau cea a păsării să zboare și cea a peștilor să înoate, tot așa este dharma omului de a-l realiza pe Brahma și, prin urmare, pentru a se elibera din samsâra. - În același sens din nou, teologia creștină învață că omul a fost creat pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, a-L iubi, a-L sluji și, prin acestea, a dobândi Viața Veșnică.

Edited by nerocezar666, 04 February 2022 - 11:16.

o alta expresie hindusa: "wall of text crits you for over 9000 damage!"

Transmigraţia nu are loc în timp ci în interiorul omului...

Lanțul lumilor este în general reprezentat într-o formă circulară deoarece, dacă fiecare lume este considerată un ciclu și este simbolizată ca atare printr-o figură circulară sau sferică, întreaga manifestare, care este ansamblul tuturor lumilor, va apărea ea însăși ca un „ciclu de cicluri”. Astfel, nu numai că lanțul poate fi parcurs într-un mod continuu de la originea sa până la sfârșitul său, dar poate fi parcurs din nou și întotdeauna în aceeași direcție, ceea ce corespunde, în plus, în desfășurarea manifestării, la un alt nivel decât acela la care se află trecerea simplă dintr-o lume în alta și, întrucât această călătorie poate fi continuată la nesfârșit, indefinitatea manifestării în sine este astfel exprimată într-un mod și mai sensibil... În termenii tradiției hinduse, trecerea dintr-o lume în alta este o pralaya (Disoluție, Potop), iar trecerea prin punctul în care se întâlnesc capetele lanțului este o mahapralaya (Marea Disoluție).

Maha-Pralaya (Marea Disoluție) este în termeni creștini „Judecata Ultimă”. Cei „judecați” și admiși în „rai,” care este nemurire absolută și non-contingentă, corespund acelora care în termeni vedici au atins o realizare parțială urmând calea pitr-yana sau deva-yana: cei judecați și „damnați” acelora la care servitutea (pasa, individuație, ignoranță, păcat) a fost în așa fel încât să excludă posibilitatea chiar și a unei eliberări amânate și parțiale (krama-mukti), și trebuie de aceea să-și aștepte într-o latență „perpetuă” dar nu eternă, redevenirea muritoare într-un alt Timp (kalpa), atunci când în mod natural posibilitatea de a atinge sau nu o realizare totală amânată sau imediată se va face prezentă. „Damnarea” în acest sens, adică o condamnare-de-sine la o latență fără sfârșit (deci nu eternă), o anihilare relativă (deci nu absolută), este recunoscută acelora care concep Ego-ul drept Sine, gândind că a acționa „de dragul Sinelui” nu înseamnă altceva decât a satisface orice dorință a Egou-ului, servind corpul aici și acum; cei care trăiesc astfel (devas sau asuras) „vor pieri” ( Chandogya Upanisad, VIII, 8.4). În natură același lucru este descris prin gustarea din fructul Pomului Cunoașterii Binelui și Răului (care este Pomul Vieții conceput în termeni de „perechi de opuși”). Acest Pom poate fi văzut de către Sine cu mare încântare, căci el crește în Grădina Vieții (pranarama); dar fructul („lucrurile cum sunt în ele însele”, și nu „cum sunt în Dumnezeu”) asimilat (tadakrtva) de către Ego este venin mortal (visa, cf. Rădăcinii vis în alte sensuri); a mânca din fruct înseamnă o asumare a ceea ce nu e nimic în el însuși, deci „Păcatul mortal” împotriva Spiritului, Moarte din punct de vedere al Vieții Eterne. Doar Sinele poate înghiți un asemenea venin și să fie încă Viu: așa cum o face Șiva când printr-o altă imagine este produs dvandva la Smântânirea Oceanului de Lapte („Apele”, posibilitățile ființei).

 caput-mortuum-alchemical-symbols-alchemy-iron-iii-oxide-symbol-thumb.jpg   16.43K   2 downloads

În timp ce rezultatele pozitive ale manifestării ciclice sunt „cristalizate” pentru a fi transmutate astfel în germenii posibilităților pentru ciclul viitor, care încheie procesul „solidificării” sub aspectul său „benefic” (implicând în mod esențial „sublimarea” care coincide cu „reversia” finală), ceea ce constituie rezultatele pur negative ale acestei manifestări, este „precipitat” sub forma unui caput mortuum (în sens alchimic al termenului) în cele mai inferioare „prelungiri” ale stării noastre de existență, sau în partea domeniului subtil care poate fi cu adevărat calificată ca „infra-corporală”. Asta e ceea ce Kabbala ebraică denumește drept „olam qlippoth”: acolo căzând „foștii regi ai Edomului”, în măsura în care ei reprezintă „reziduurile” neutilizabile ale Manvantarașilor trecuți.

 PREZENTUL MANVANTARA1.png   1.38MB   2 downloads

Dar în ambele cazuri a existat în egală măsură o trecere în modalități extra-corporale mai înalte pentru un caz și mai joase pentru celălalt astfel încât, se poate spune în mod just că manifestarea corporală însăși, în relație cu ciclul în chestiune, dispare cu adevărat ori este complet „volatilizată”. De-alungul acestui ciclu și până la punctul final trebuie întotdeauna avuți în vedere cei doi termeni care corespund cu ceea ce tradiția hermetică denumește drept „coagula” respectiv „solve”, și asta din ambele părți simultan: pe partea „benefică” există deci „cristalizare” și „sublimare”; de partea „malefică” există „precipitare” și întoarcerea finală în indistincția „haosului”.
Cele două părți denumite „benefică” și „malefică” corespund exact celor de „dreapta” și „stânga” unde „ridicatul” și „damnatul” sunt referiți la Judecata Ultimă, adică mai precis „discriminării” finale a rezultatelor manifestării ciclice.

Edited by nerocezar666, 04 February 2022 - 12:29.

nerocezar666, on 04 februarie 2022 - 11:11, said:

Cunoașterea Transcendentală nu se bazează pe expresii "hinduse".
În ce carte a fost înregistrată această expresie, pe care ai citat-o?

Edited by madhukar, 12 February 2022 - 12:25.

nerocezar666, on 04 februarie 2022 - 11:11, said:

Forma umană este dificil de obținut în ere anterioare,
erei actuale, care a început când Śrī Kṛṣṇa a părăsit pământul,
numită și era lui Kali,
ere în care Virtutea era mai puternică și totodată o condiție esențială legată de forma umană a ființelor,
vezi
Satya sau Krit-Yuga - Era perfectă (Mahabharata)

În Șrimad Bhāgavatam este prezentat caracterul zeității Kali care prezidează această eră
care a început acum circa 5300 de ani, după ce și Krișna și-a încheiat jocurile pe pământ la sfărșitul lui Dwapara Yuga.

"Regele Parikșit i-a spus lui Kali, „Prezența ta (Kali) printre oameni ca incorporare a Adharmei va face ca peste tot
oamenii să fie lacomi, mincinoși, hoți, nearieni (anāryam), impostori, certăreți, vanitoși, escroci, falși și nefericiți.
De aceea, oh prieten al Adharmei nu poți rămâne acolo unde se află Adevărul și Dharma (Datoria Prescrisă),
ceremoniile sacrificiale, ceremoniile de venerare ale Domnului Suprem și răspândirea acestor acte de venerare de către experți.”

Citește mai mult: Cele 4 Principii regulative

Edited by madhukar, 12 February 2022 - 19:14.