A fost Isus un escroc, poate chiar cel mai mare sarlatan erudit al istoriei?

 truematters, on 25 noiembrie 2017 - 19:41, said:

Hai ca mai merge trucul si in zilele noastre :

[ https://www.youtube-nocookie.com/embed/8kkgccLG1Gg?feature=oembed - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

 Alireza, on 25 noiembrie 2017 - 22:00, said:

Asta pana la un imperiu structurat si centralizat ca cel roman.
Cum se face ca de atunci, in spatiul euroasiatic n-a mai existat niciun imperiu politeist?

Quote

Noul Testament nu prea da detalii despre cum au fost omorati apostolii. Nu stim daca chiar au fost omorati.  Nici nu stim sigur daca autorii evanghelilor precum Ioan si Matei erau chiar apostolii lui Isus. Multi autori scriau in numele acelor apostoli analfabeti de astfel.  
De altfel, pana si crucificarea lui Isus e povestita in detalii vagi.....adica, modul cum ar fi fost el crucificat si a inviat  e scris in cateva randuri si cu multe dramatizari si infloriri ici colo.  

Pe de alta parte, nici ei nu se asteptau sa   fie persecutati.
Credeau ca mesajul lor va fi primit altfel de romani.

De unde sa stie ei ca pornesc la moarte sigura?


Sa nu mai spun ca evangheliile au fost scrise prin anii 90-120, la mult timp dupa moartea lui Isus si persecutiile religioase ale lui Nero.  

Primele evanghelii au fost scrise in limba greaca, nu in evreiasca.
Pavel din Tarsus care era cilician si cetatean roman, nefiind deloc iudaic/evreu,  a contribuit cel mai mult la propagarea crestinismului decat apostolii evrei.  

 dan1980_25, on 25 noiembrie 2017 - 22:21, said:

Dar comunistii si nazistii cum de au gasit vreo cateva zeci de milioane de dobitoci?

Dar musulmanii?

 chflorin, on 25 noiembrie 2017 - 22:21, said:

Deci, uite ca exista oameni mai dobitoci decat credeam.

Edited by truematters, 25 November 2017 - 23:03.

 truematters, on 25 noiembrie 2017 - 21:56, said:

daca.....

orice discuţie despre IH dpdv istoric este inutilă şi ineptă  pt. cei care au înţeles „mesajul” lui IH... religia este mult mai aproape de sufletul omului decât orice teorie a conspiraţiei sau batjocură atee/satanică, religia este cea prin care omul se leagă din nou de Dumnezeu... este o ştiinţă a sufletului şi a divinului şi nu o teorie... sau „un mijloc de a conduce masele”...

ps: stigmatele sunt poate cel mai bun exemplu legat de crucificarea lui IH...

Edited by 3sat, 25 November 2017 - 23:20.

 dan1980_25, on 25 noiembrie 2017 - 22:21, said:

Fuck! Repet, unde am zis io chestia asta?

istoria fără metaistorie e statistică...

şi ca să o spunem pe şleau şi direct în acelaşi timp... toată discuţia topicului de faţă este inutilă din simplul şi năucitorul motiv că IH nu a aparţinut şi nu aparţine istoriei...

îm faţa adevărurilor divine, istoria e ca o adiere de vânt deşi şi asta este unul din mijloacele de a (a)simţi asemenea lui Ioan suflarea duhului lui Dumnezeu...

Edited by 3sat, 25 November 2017 - 23:29.

 codesmm, on 25 noiembrie 2017 - 20:38, said:

Esti sigur ca nu faci o confuzie ?

De la politeism la monoteism s-a ajuns cu peste 2000 de ani inainte de Isus.

Deasemeni, interdictia de ''a face chip cioplit'', o gasesti tot in Vechiul Testament...

egiptenii nu erau politeişti... aşa cum nici hinduşii nu erau... asta crede mintea occidentalului incapabilă să înţeleagă în profunzime... a venera diferite aspecte ale divinului nu e politeism...

Edited by 3sat, 25 November 2017 - 23:41.

 3sat, on 25 noiembrie 2017 - 23:39, said:

Rili?

Inca un trol care are nevoie sa posteze in poiana. Si ca sa poata face acest lucru, umbla cu cioara vopsita pe aici.
Deci trolule, pe scurt, ca sa stii si tu:

1. Suntem peste doua miliarde de crestini, undeva chiar aproape de doua miliarde jumate. Ceea ce face din crestinism cea mai populara credinta de pe planeta.
2. Iisus Hristos nu a sustinut nicaieri ca este fiul lui Dumnezeu. El se intitula Fiul Omului. Si nici apostolii nu au spus altceva, in public, pana la crucificare.
3. Pana la Matei, Filip, Iacov si Iuda Thaddeus cum facea miracolele dupa reteta ta?
4. Cersetorii aia vindecati de Iisus erau din partea locului. Ii stia toata lumea ca au diferite handicapuri, unii chiar din nastere.
5. Transformarea apei in vin a fost facuta inainte sa iasa sa predice. La rugamintea Maicii Domnului.
6. Unde a ascuns gramada aia de pesti si paine, ca sa poata hrani multimea?

Asta pe repede inainte, ca nu am chef sa ma ocup de toate prostiile insirate de tine. Tu esti dovada ca nici macar Dumnezeu nu poate sa scape, atunci cand unul vrea neaparat sa defaimeze pe altul.

Si pentru propria ta informare, Giordano Bruno nu s-a lasat ars pe rug. A fost ars pe rug. Si nu a fost ars pentru ideile sale. Dar nah, e complicat pentru tine. Probabil o sa te vad in curand in Poiana. Si o sa vad a cui clona esti.

Intrebare: zardato, tu esti bre?

Edited by kyrre, 25 November 2017 - 23:56.

„Nimeni nu-l poate întâlni pe Allah dacă nu l-a întâlnit pe Profet”; nimeni nu ajunge la Dzeu decât prin mijlocirea Logosului Său, oricare ar fi modul revelaţiei acestuia din urmă; sau, în sens specific iniţiatic, nimeni nu ajunge la „Sine”-le divin decât prin desăvârşirea „eu”-lui uman. Atunci când se spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, afirmaţia e adevărată în mod absolut pentru Logosul divin („Cristos”) şi adevărată în mod relativ pentru manifestarea Sa umană („Isus”); într-adevăr, un adevăr absolut nu se poate limita la o fiinţă relativă. Isus este Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este Isus; Creştinismul e divin, dar Dzeu nu este creştin. Numindu-se pe sine, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, în sens absolut adică principial, nu înţelegea să limiteze astfel MANIFESTAREA UNIVERSALĂ A LOGOSULUI, ci îşi afirma, dimpotrivă, IDENTITATEA ESENŢIALĂ CU LOGOSUL, a cărui MANIFESTARE COSMICĂ o „trăia” în mod „subiectiv”.

Tradiţia monoteistă aparţinea la origine întregii ramuri nomade a grupului semitic, ramură provenită din Avraam şi împăţită în două: una cu originea în Isaac, cealaltă în Ismael. Începând cu Moise, monoteismul a dvenit iudaic: în vreme ce tradiţia abrahamică se întuneca la ismaelieni, Moise a fost într-adevăr chemat să dea un suport ferm monoteismului, „legându-l” de poporul lui Israel.
Deci Iudaismul a anexat monoteismul făcând din el proprietatea lui Israel, iar sub această formă, moştenirea lui Avraam a rămas de atunci înainte inseparabilă de toate adaptările seundare, consecinţele rituale şi sociale implicate în Legea mozaică.
Monoteismul, astfel canalizat şi cristalizat în Iudaism a dobândit un caracter aşa-zis istoric, dar nu în sens general şi exterior. Absorbţia de către poporul iudeu a tradiţiei primitive permite disctincţia exterioară dintre monoteismul iudaic şi cel al Patriarhilor, fără nici o influenţă în domeniul doctrinei.
Acest caracter istoric al Iudaismului a antrena prin natura sa, o consecinţă: ideea mesianică, ce apare în sine legată de Mozaism.
Deci avem aşa:
- monoteism originar
- adaptarea monoteismului originar de către Moise
- anexarea lui de către Iudaism
- concretizarea formei mesianice
Creştinismul la rândul lui, a absorbit întreaga moştenire doctrinară a monoteismului în afirmaţia mesianică şi avea acest drept! Fiind încoronarea LEGITIMĂ a formei iudaice. Mesia, prin însuşi faptul că avea să realizeze în persoana sa Voinţa divină din care se născuse monoteismul, a depăşit forma ce se împotrivea realizării depline a misiunii monoteiste; pentru a opera disoluţia unei forme tranzitorii, trebuia ca, în calitate de Mesia, să posede autoritatea inerentă tradiţiei al cărei ultim cuvânt a fost: de aceea Cristos a fost mai mult decât Moise şi anterior lui Avraam.
Persoana „avatarică” a lui Mesia a absorbit integral doctrina monoteistă, asa înseamnă că Cristos trebuia să fie nu doar încheierea Iudaismului istoric, dar totodată siportul monoteismului şi templul Prezenţei divine.
„Legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Luca, 16,16). În momentul morţii lui Cristos catapeteasma Templului s-a sfâşiat de sus şi până jos, fapt care (vezi citatul anterior) indică venirea lui Cristos ca punând capăt Mozaismului.
S-ar putea aici obiecta că în calitatea lui de cuvânt divin, Mozaismul nu e nicidecum susceptibil de anulare fiindcă „Thora noastră e pentru veşnicie şi nimic nu I se poate adăuga ori scădea” (Maimonide).
Deci cum se poate împăca ablirea Mozaismului, adică a ciclului glorios al existenţei sale terestre cu „veşnicia” Revelaţiei mozaice?
În primul rând, această defiinţare reală, în ordinea de existenţă în care s-a produs, rămâne totuşi relativă, în vreme ce realitatea intrinsecă a Mozaismului a absolută, fiind divină. Această calitate divină e cea care se opune în mod necesar suprimării unei Revelaţii atâta timp cât forma doctrinară şi rituală a acesteia rămâne intactă, aşa cum e cazul pentru Mozaism, situaţie fără de care Cristos nu I s-ar fi putut conforma.
Desfiinţarea Mozaismului de către Cristos ţine de Voia divină, însă permanenţa intangibilă a Mozaismului este de un ordin şi mai profund în sensul că se leagă de Esenţa divină însăşi – Voia nefiind decât o manifestare particulară a Esenţei divine, manifestare căreia nu îi poate modifica natura.
Voia divină manifestată de Cristos nu putea afecta decât un mod particular al Mozaismului, şi nu calitatea sa „eternă”, în consecinţă, deşi Prezenţa reală (Shekkinah) a părăsit Sfânta Sfintelor din Templul Ierusalimului, această prezenţă divină continuă să rămână mereu în Israel dar nu sub chipul focul neîntrerupt localizat într-un sanctuar, ci ca o piatră de foc care, fără a manifesta focul în mod permanent, îl conţine totuşi virtual şi-l poate manifesta periodic sau incidental.

Deci:
Tatăl domină Legea Veche, Fiul – Legea cea nouă şi Duhul Sfânt – ultima fază a ciclului creştin – domnia Paracletului în care islamul îi corespunde perfect acestei domnii.

Prin Iudaism şi Creştinism, monoteismul includea două mari expresii antagoniste; Islamul – antagonist el însuşi cu cele două forme precedente – le-a recapitulat într-un fel armonizând antagonismul iudeo-creştin într-o sinteză ce a marcat termenul dezvoltării şi realizării integrale a monoteismului. Acest fapt este confirmat prin aceea că Islamul constituie al treilea aspect al acestui curent tradiţional, el reprezintă numărul 3, numărul armoniei, pe când 2 este numărul alternativei, insuficient sieşi: fie se reduce la unitate prin absorbţia unuia din termeni de către celălalt, fie recreează această unitate prin producerea unei unităţi noi. Sunt două moduri de realizare a unităţii, ambele caracteristice, într-un fel, pentru Islam: Islamul oferă o soluţie antagonismului iudeo-creştin din care s-a ivit şi pe care îl anulează, iar pe de altă parte, prin revenirea la monoteismul pur al lui Avraam.
Deci, se poate asemui Islamul cu un Iudaism care nu a respins Creştinismul sau cu un Creştinism care nu a renegat Iudaismul. Islamul deşi produs de Iudaism şi Creştinism, se situează însă în afara acestei dualităţi prin faptul că se identifică cu originea acestei dualităţi, respingând pe de-o parte „dezvoltarea” iudaică şi pe de altă parte „transgresiunea” creştină: Islamul redă rolul central, asumat de poporul evreu întâi şi apoi de Cristos, afirmaţiei fundamentale a monoteismului, anume Unitatea lui Dumnezeu.
Pentru a depăşi în acest fel mesianismul, Islamul a trebuit să se plaseze într-un alt punct de vedere decât acesta şi să-l reducă, pentru a-l integra , la propriul său mod de a vedea: de aici integrarea lui Cristos în linia Profeţilor, care porneşte de la Adam şi se sfârşeşte la Muhammad.
Se înţelege de la sine că Islamul, ca şi cele două religii precedente, a luat naştere printr-o intervenţie directă a Voinţei divine, care a generat monoteismul, şi că Profetul a trebuit să oglindească, conform unei posibilităţi speciale şi unui mod de realizare corespunzător, adevărul mesianic esenţial şi inerent monoteismului originar sau abrahamic.
Deci, Islamul poate fi numit într-un anume sens, „reacţia” abrahamică împotriva anexării monoteismului de către Israel, pe de o parte, şi de către Mesia, pe de altă parte: dacă, din punct de vedere metafizic, cele două perspective nu se exclud deloc una pe alta, modul religios nu le poate realiza simultan şi e incapabil, prin însăşi definiţia sa, să le afirme altfel decât în dogme antagoniste care fărâmiţează aspectul exterior al monoteismului integral.
Iudaismul şi Creştinismul reprezintă deci, sub un anume raport, un front unic faţă de Islam, însă Creştinismul şi Islamul se opun, la rândul lor, Iudaismului prin tendinţa de realizare deplină a doctrinei monoteiste, tendinţă care a fost limitată în forma creştină de preponderenţa ideii mesianice ce nu poate fi decât secundară într-un monoteism pur. Elementul legislativ al Iudaismului a fost sfărâmat printr-o „exteriorizare”, fiind „absorbit” de „cele de dincolo”, după formula: Regnum meum non est de hoc mundo, ordinea socială a fost înlocuită de o ordine spirituală, tainele Bisericii nereprezentând altceva decât legislaţia corespunzătoare ordinii spirituale, însă cum acest tip de legislaţie nu satisface exigenţele sociale, Creştinismul a trebuit să recurgă la elemente heterogene de legislaţie, ceea ce a creat un dualism cultural nefast pentru lumea creştină.
Islamul a restabilit o legislaţie sacră pentru „această lume” şi a regăsit astfel Iudaismul, reafirmând totodată universalitatea pe care Creştinimsul o afirmase înaintea lui prin spargerea tiparului Legii mozaice.
Decadenţa ezoterismului iudaic în epoca lui Cristos (Nicodim de exemplu, doctor al Israelului, ignora taina învierii!) făcea ca Mozaismul în totalitatea sa, şi în raport cu noua Revelaţie, să poată fi privit ca un exoterism exclusiv.
Legea Mozaică nu trebuia să condiţioneze accesul la noile Taine, aşa cum ar face-o un exoterism în raport cu ezoterismul căruia îi e complement, ca urmare, a un alt exoterism a fost constituit pentru noua tradiţie, însă cu modificări de adaptare şi interferenţe ce au continuat timp de mai multe secole.
Iudaismul îşi reconstituia şi readapta, paralel, exoterismul în nouşl ciclu al istoriei sale – diaspora – graţie tocmai amplului influx de spiritualitate reprezentat de manifestarea Logosului cristic, toate elementele vecine mediului acestei manifestări suportau direct sau indirect, în mod deschis sau ascuns, influenţa cristică. Astfel se explică, în primul secol al ciclului creştin, pe de o parte, dispariţia misterelor antice – din care o parte au fost absorbite chiar de ezoterimsul creştin – şi pe de altă parte, o radiaţie a forţelor spirituale în tradiţiile mediteraneene. În ceea ce priveşte Iudaismul, a existat şi există poate şi acum în anumite locuri, o tradiţie ezoterică valabilă.
Echilibrul celor două aspecte divine, de Rigoare şi Milă, constituie esenţa însăşi a Revelaţiei mahomedane, e ceea ce o apropie de Revelaţia abrahamică, în ceea ce priveşte revelaţia cristică, dacă ea îşi afirmă superioritatea în raport cu Revelaţia mozaică, o face pentru că Mila este principial şi ontologic „anterioară” Rigorii (Legii mozaice), aşa cum o atestă cuvintele înscrise pe tronul lui Allah:
„În adevăr, Mila Mea a fost înaintea Mâniei Mele”
Monoteismul, revelat lui Avraam, poseda într-un perfect echilibru ezoterismul şi exoterismul, într-o stare de indistincţie primordială, primordialitate relativă, la tradiţiile de origine semitică, o dată cu Moise, exoterismul devine tradiţie, în sensul că el este cel care determină forma tradiţiie, fără a-I prejudicia totuşi esenţa. Cu Cristos, ezoterismul devine la rândul său tradiţie dar invers aplicat; prin intermediul lui Muhammad, în fine, echilibrul iniţial este restabilit, iar ciclul Revelaţiei monoteiste se încheie.
Aceste alternanţe în Revelaţia integrală a monoteismului decurg din însăşi natura acestuia şi nu se pot pune, ca atare, exclusiv pe seama vicisitudinilor contingente; „litera” şi „duhul”, conţinute sintetic în monoteismul primordial sau abrahamic, aveau să se cristalizeze, prin diferenţieri succesive, de-a lungul ciclului Revelaţiei monoteiste; Abrahamismul trebuia să manifeste echilibrul nediferenţiat al „duhului” şi al „literei”,
Mozaismul avea să manifeste „litera”,
Creştinismul „duhul”,
Islamul trebuia să realizeze echilibrul diferenţiat al celor două aspecte ale Revelaţiei

Edited by 3sat, 26 November 2017 - 00:12.

 truematters, on 25 noiembrie 2017 - 19:41, said:

Nu stim sigur, dar e posibil. Insa toate religie au caracteristica sarlatanismului: niste unii pretind ca au avut te miri ce contacte/convorbiri/viziuni cu te miri ce entitate serioara(dumnezei, ingeri, fii de dumnezei) iar niste unii naivi ii cred. Cam asa iau nastere toate religiile.

Înţelegerea pur „teoretizantă” a unei idei, adică care are tendinţa limitativă de paralizare a ideii, se caracterizează prin termenul „dogmatism” însă doar prin obligaţia de a exclude alte forme conceptuale, şi nu, în sine însuşi, dogma religioasă reprezintă o idee privită din unghiul tendinţei teoretizante iar acest mod exclusiv a devenit una dintre caracteristicile punctului de vedere religios ca atare.
Însă, o dogmă religioasă încetează de a mai fi astfel limitată îndată ce e înţeleasă în adevărul său intern, care e de ordin universal.
Dogma religioasă nu e nicidecum o dogmă în sine, ci devine o dogmă doar fiindcă e privită ca atare, printr-un soi de confuzie între idee şi forma care o înveşmântă. Pe de altă parte, dogmatizarea exterioară a adevărurilor universale este perfect justificată, deoarece adevărurile sau ideile universale, stând la temelia unei tradiţii, trebuie să fie asimilabile, într-un anumit grad sau altul, de către toată lumea. „Dogmatismul” nu constă în simpla enunţare a unei idei – în a da o formă unei intuiţii spirituale – ci într-o interpretare care, în loc să ajungă la Adevărul informal şi total pornind de la una din formele lui, paralizează forma negându-I potenţialităţile intelectuale şi atribuindu-i un caracter absolut pe care singur Adevărul informal şi total îl poate avea.

 truematters, on 25 noiembrie 2017 - 19:41, said:

Cel mai tare post de pe SP.
Iti dau orice pentru o tigara din aia buna de'a ta.!! Vad ca are efect de numa' numa'.
Doamne ajuta!

 Geth, on 26 noiembrie 2017 - 00:01, said:

Deci, mormonii ii bat pe restu' detasat la faza asta. Da' stii cum? Nici nu trec restu' de linia de start cand mormonii is la finish!

Termenii „adevăr” şi „realitate” nu trebuie confundaţi: cel din urmă se referă la „fiinţă” şi semnifică aseitatea lucrurilor, iar primul termen se referă la „faptul de a cunoaşte” – la imaginea realităţii reflectată în oglinda intelectului – şi semnifică adecvarea „fiinţei” şi „faptului de a cunoaşte”; este adevărat că realitatea este adesea desemnată prin cuvântul „adevăr”, dar acest lucru este o sinteză dialectică care urmăreşte să definească adevărul în relaţie cu virtualitatea „fiinţei”, a „realităţii”. Dacă adevărul este deci făcut să cuprindă realitatea ontologică, aseitatea, inexprimabilul, şi de asemenea realizarea „personală” a Divinului, nu există în mod clar nici un „adevăr total” pe planul gândului, dar dacă prin „adevăr” se înţelege gând în măsura în care este o reflectare adecvată, în planul intelectual, a „fiinţei”, există un „adevăr total” pe acest plan, dar cu condiţia ca nimic cantitativ să un fie considerat în această totalitate, şi în al doilea rând să fie clar faptul că această totalitate poate avea un sens relativ, conform ordinului gândului de care aparţine. Există un adevăr total care este aşa deoarece cuprinde, în principiu, toate adevărurile posibile: aceasta este doctrina metafizică, chiar dacă enunţarea este simplă sau complexă, simbolică sau dialectică; dar există de asemenea un adevăr total care este total pe planul realizării spirituale, şi în acest caz „adevăr” devine sinonim cu „realitate.”
Adevărul în sensul obişnuit al cuvântului, acela al concordanţei între o stare de fapt şi conştiinţa noastră, este într-adevăr situat pe planul gândului, sau cel puţin se aplică a priori acestui plan. Însă în cazul Intelecţiei, obiectul său este „realitatea” a cărui haină conceptuală este „adevărul”. Dar în practică termenii „realitate” şi „adevăr” trec de obicei unul în altul.
Manifestarea salvatoare a Absolutului este Adevăr sau Prezenţă, dar nu e una sau alta de o manieră exclusivă, Adevărul cuprinde Prezenţă, şi ca Prezenţă cuprinde Adevăr. Aceasta e natura dublă a tuturor teofaniilor, astfel Christos este în mod esenţial o manifestare a Prezenţei Divine, dar el este de asemenea Adevăr: „Eu sunt Calea, Adevărul, şi Viaţa”. Nimeni nu intră în proximitatea salvatoare a Absolutului decât printr-o manifestare a Absolutului, care e a priori Prezenţă sau Adevăr.

 kyrre, on 25 noiembrie 2017 - 23:45, said:

........... si pentru ideile sale.

Recunoaşterea, veneraţiunea culturală, chiar a unei multiplicităţi de zei, nu e deloc exclusivă de vocaţia metafizică. Popoarele cel mai bine înzestrate intelectual sunt acelea cu mentalitate mitologică, pentru că intuiţia intelectuală excludea primejdia de asociaţionism. Avem un exemplu contemporan la hinduşi: trei sute de milioane de zei nu împietează, nu primejduiesc cea mai intransigentă advaita. Disputa se încheie când ştim că însăşi Tradiţia primordială, Sanathana dharma, Lex perennis are un vehicul mitologic. Şi atunci termenul injurios de politeism devine pozitiv pe bunul motiv că Supremul e incomensurabil, deasupra conceptului de theos, fie el monos. Nenorocirea este că aceia care încearcă o apărare a mitologiei o fac timid, cu jenă, chiar negăsind altceva mai bun să spună decât că în ultimă esenţă zeii sunt îngeri. Este un adevăr sumar şi parţial: îngerul şi deva reprezintă atribute divine. Dar îngerul e în strânsă, strâmtă dependenţă cu Dumnezeul personal. Sufixul El ne-o arată cu prisosinţă. E trimisul lui Dumnezeu ale cărui decizii le înfăptuieşte în lume. Îngerul e aşa de puţin din lumea noastră, că atunci când coboară în ea aduce miracolul sau cataclismul. Zeul e şi el un atribut divin dar, deosebire capitală, nu numai transcendent, dar şi imanent în caverna cosmică. De aceea puteau trăi permanent în lumea noastră, în familiaritate cu locuitorii ei, pentru că o intuiţie intelectuală pe atunci general răspândită le percepea rădăcina transcendentă. Familiaritatea era deci explicabilă; imanent, cel mai înalt dintre zei avea comună măsură cu oamenii, cum este comună măsură între Himalaya şi un muşuroi. Se stabilea o situaţie de bune relaţii reciproce: omul acea nevoie de zeu, dar şi zeul de om, în primul rând de sacrificiile lui fără de care se debilita şi pierea. Dar adoraţia tăcută a supremului rămânea Sacrificiul prin excelenţă, pentru că era un sacrificiu intelectual în care jertfa, jertfitorul, jertfelnicul coincideau. Cum putea fi întunecată această Adoraţie tăcută, la un pelasg din sec. al XVII-lea înainte de Hristos, de faptul că avea un schimb de bune procedee cu entităţile care guvernau lumea noastră, sau, de ce s-ar fi scandalizat pentru că aspectele cosmice ale unor principii universale se uneau cu muritoare pentru a procrea rase eroice?
Prezenţa zeilor sensibiliza Natura, o făcea să vorbească în ritmurile ei generale şi particulare. Politeismul făcea imposibilă proza. Dar zeii sunt aspecte, nu numai ale Divinului, ci şi ale Demiurgului, care e geniul colectiv al tuturor fiinţelor din Univers, considerate numai în aspectul lor individual. De aici complexitatea raporturilor dintre zei, rivalităţile lor fireşti într-o lume a multiplicităţii, antagonisme care erau în realitate ordalii, distilând o limită, un elixir de-a lungul circuitului sangvin al Universului. Soma izvorăşte din torsiunea în sens contrar a Şarpelui cosmic de către Asura şi Deva. Mai intervine apoi un fapt de o importanţă incalculabilă asupra căruia atragem atenţia ascuţită a cititorului: imanenţa zeilor în cavernă, autonomia, rivalităţile lor aduceau dezmembrarea demiurgului. Nu se poate exagera natura benefică a acestui fapt: teribilul tiran se neutraliza prin morfismele lui contrarii.

Într-un ciclu uman descendent, cea dintâi facultate întunecată de decadenţă este intuiţia intelectuală, cu inevitabile consecinţe, opacizarea conştiinţei Absolutului. Pe măsura acestei opacizări se actualiza în om un substitut al Nefiinţei care era Fiinţa, Dumnezeul personal, înlocuind Nondualitatea cu Unitatea. În rectoratul Universului se introducea o imperfecţiune riguros proporţională cu limitarea pe care o reprezenta Fiinţa faţă de Non-fiinţă. O primă limitare la grad universal desigur, dar incontestabilă.
În civilizaţiile mitologice, cu fond advaitic, Fiinţa era prea sus ca să primească un cult şi prea jos ca să fie altceva decât o etapă în meditaţie. Era un simplu moment logic şi în acelaşi timp un punct de refracţie prin care Supremul actualiza şi vitaliza principiile rectoare ale universului, pe Zei cu funcţiunile lor universale desigur dar manifestate. Când conştiinţa intelectuală a generalităţii oamenilor nu a mai putut percepe decât Non-supremul, i s-a tăiat acestuia rădăcina şi s-a ofilit. Ca să prinzi în totalitatea lui un principiu, singura cale este să prinzi Principiul de deasupra lui. De aceea nu se poate identifica de-a dreptul şi fără nuanţări Dumnezeul personal, pe Ishwara, cu Dumnezeul legislator ce a făcut legăminte cu anumite colectivităţi din a doua jumătate a lui Kali-Yuga.
Pe muntele Horeb în „Rugul Arzător”, Fiinţa I s-a manifestat lui Moise prin cuvintele: „Eu sunt cel ce sunt” (Eheieh aşer eheieh). Sunt singurele cuvinte pe care le poate rosti Fiinţa, pentru că se scurg pe circuit închis. O vorbă mai mult şi se extrapola stabilind un raport cu altceva decât Ea însăşi, cu alte cuvinte înceta de a mai fi Fiinţa, ci un mod cosmic al ei, acela de Monarh şi Legislator al unei colectivităţi umane. Şi în adevăr, acesta a trimis pe Moise în Egipt, el a făcut un legământ cu poporul ales de el, pe muntele Sinai, I-a dat Decalogul şi Legea. Dar cum Biblia nu aduce explicit aceste precizări, se manifestă pe muntele Sinai o entitate deconcertantă, chiar dizarmonică, Manu identificat fără fineţe cu Viraj şi Prajapati un Dumnezeu al lui Abraham, al lui Isaac, al lui Iacov care în nici un caz nu poate fi Fiinţa. Un părinte care şi-a scos copiii din Egipt, dar care îi extermină dacă îi pun la îndoială monarhia; şi ispita era scuzabilă pentru că la acea epocă zeii mai erau încă în caverna cosmică, foarte eficaci, foarte reali, deci atrăgători. De aici, represaliile sălbatice. Toate aceste confuzii, aceste deritmii ar fi fost evitabile dacă Dumnezeul de pe Horeb ar fi spus că pe Sinai se afla nu El, ci reprezentantul lui, acela care era ca El, Mi-ka-el. Dacă n-a făcut-o, e din cauza primejdiei de asociaţionism care într-o ocazie similară ar fi fost inexistentă la hinduşi sau la chinezi. Şi primejdia exista pentru că Dumnezeu se coborâse la o colectivitate umană dezmoştenită intelectual.
Chiar la gradul lui Ishwara mai există o comună măsură între el şi Manifestarea care nu dispare decât în Nefiinţă. De aceea, Dumnezeul personal înlocuieşte deficitul de transcendenţă prin argumentul de autoritate, prin legământ, printr-o putere oarecum dictatorială şi coercitivă. E Dumnezeul armatelor, Sabaoth.
Întunecarea intelectuală făcea primejdioasă prezenţa zeilor în lume, prin pericolul de asociaţionism. Au trebuit să se resoarbă într-o lume guvernată de Dumnezeul gelos şi au fost înlocuiţi cu îngeri încadraţi într-o ierarhie militară, strict centralizaţi în jurul Tronului divin. Dar despotismul e în exact raport cu deficitul de putere reală. Rechemarea zeilor a atras în mod automat după ea reconstituirea unităţii Demiurgului, care e reflexul în lumea noastră a moneteismului. Cu el tratează direct Dumnezeul personal şi este o anumită ordine în lume câtă vreme Dumnezeu e partea superioară a unei verticale a cărei prelungire inferioară o constituie Demiurgul. Cele două jumătăţi ale axei se întâlnesc de obicei pe un munte unde se stabileşte un modus vivendi, aranjat în cele mai mici amănunte după cum se vede în Pentateuh. Înţelegere fragilă, supusă tuturor inegalităţilor geniului colectiv al poporului care a făcut legământ cu Dumnezeu. Dar e în adevăr Dumnezeu? Este acela care I-a spus lui Moise pe muntele Horeb: Eu sunt cel ce sunt? Este cum am mai spus locotenentul lui Dumnezeu, Mikael. Dacă între IHVH şi lume nu este comună măsură sau foarte mică, nu se poate spune acelaşi lucru despre Mikael, polarizarea lui Metatron, Îngerul Feţei, împreună cu Samael, Principele acestei lumi. Ca toate complementarele, ei se situează la acelaşi nivel pe planul şi în posibilităţile actualei umanităţi. Compelmentarismul se traduce în antagonism, luptă şi Diteism de fapt. Şi aceasta e vizibil din primele momente după darea legii. Reprezentantul li Mikael, Marele Preot Aaron, înşelat de Samael, a făcut la cererea poporului, expresia colectivă a Demiurgului, un viţel de aur; au urmat represaliile ştiute şi aşa a continuat în toată istoria poporului ales.
Revenim şi întărim afirmaţia noastră şi accentuăm că Religia e o soluţie de naufragiu a ultimelor trei mii de ani ai unui ciclu descendent, cu cădere precipitată, de şaizeci şi cinci de mii de ani, în partea cea mai puţin dotată intelectual a omenirii.