Agricultura în România...

Noi nu ne vindem țara decât la bucată!

Străinii cumpără România bucată cu bucată. Piece of cake. Avem o țară bună, binecuvântată de Dumnezeu cu pământ rodnic, ape curgătoare și climă temperată. Avem o țară. Ce facem cu ea? În primul rând, ne-o spun străinii, stăm cu mâinile încrucișate la piept și ne văităm. "Miorița" ne-a învățat cum se face. În al doilea rând, "completăm". Ciupim. Furăm, adică, măcar simbolic, cât să nu zică vecinii că suntem proști dacă ne văd venind cu mâna goală de la muncă. Asta comunismul ne-a învățat. În al treilea rând, ne bucurăm prea devreme de profit și, în loc să-l investim, îl risipim pe case și pe mașini scumpe. Asta e foamea și răzbunarea amărâtului care n-a avut mai nimic. Și rânduri despre noi ar mai fi... "Singura limitare a României sunt oamenii", crede Arjan Janknegt. Pentru străini, țara noastră va rămâne etern fascinantă și paradoxală, pentru că e locul unde tot timpul ți se spune că nu se poate face nimic, însă, cu oameni potriviți, totul e posibil.  

Străinii care vin și cumpără pământ în România știu să-l prețuiască mai mult decât o facem noi. Îl laudă, se miră că stăm cu fundul pe un sac de aur, se vaită din pricina birocrației și a prea deselor controale. Și fac bani. Pentru ei, timpul este e o linie dreaptă, ce merge spre viitor. Pentru noi, spun ei, același timp e un mic cerc: aici și acum.

Începem de astăzi un serial cu poveștile de succes ale țăranilor de import. Flămânzi de România. Veți citi reportaje despre olandezul care a zburat până la Buzău, ca să cultive ceapă, despre cum lucrează portughezii 21.000 de hectare de pământ, despre francezul care are mari oștiri de grâne și dă țării pâine. Îl veți cunoaște pe turcul venit la Brăila, într-o țară invadată de roșii turcești, să cultive legume românești. Veți afla ce interese și ce profit au străinii care cumpără terenuri în România și le lasă pârloagă. Și, mai ales, veți descoperi povestea româncei, italiancă prin adopție, care s-a întors acasă, a cumpărat pământ și a luat în grijă, gratis, toate necazurile oamenilor de pe el. Avem o țară. Poate că asta ar fi singura ei șansă: să devenim străini de ea, ca s-o putem privi cu alți ochi, și să începem, în sfârșit, să o iubim.

I Povestea olandezului căruia îi râd ochii de la ceapa românească
Arjan Janknegt cultivă ceapă, grâu, porumb și floarea-soarelui în județul Buzău.

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/10/thumb_640_x_480/175304-img-4972.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Când s-a trezit în bătătură cu un olandez care voia să facă agricultură în România, Neluțu, fermier din tată în fiu pe câmpurile râmnicene, s-a crucit adânc și a zis că omului o să-i treacă repede. L-a găzduit timp 2 ani pe Arjan Janknegt, un bărbat agil și blond, căruia n-a putut să-i spună niciodată pe numele adevărat, ci l-a botezat pe loc Eric, "că prea are față de Eric”. Văzându-l om de încredere, a decis să-i dea în arendă străinului 20 de hectare de teren, să vadă ce brânză face. La prima recoltă, Arjan sau "Eric” a scos 7000 de kile de grâu la hectarul de pământ românesc, ce n-a văzut Valea Râmnicului nici pe vremea comunismului. Neluțu s-a crucit iar, admirativ de data asta. "În primii ani, ne uitam la mașinile lui ca la avioane, că așa ceva nu văzusem decât la televizor. Ne-a întărâtat și pe noi să ne punem pe treabă”, recunoaște fermierul Ion Iancu sau Neluțu, cum îl știu prietenii. Asta se întâmpla în urmă cu 6 ani, iar de atunci Arjan Janknegt a cumpărat 160 de hectare de pământ în județul Buzău și are în arendă restul de până la 500. "În România am ajuns pe urmele cepei”, spune zâmbind cu ochii de culoarea bleu în biroul din localitatea Zidurile, unde domnește o ordine desăvârșită. Pe un perete stă agățat un tablou înfățișând o ceapă, "uien” pe limba olandeză, tablou pictat de soția lui, rămasă în Olanda.

Din clipa în care olandezul a pășit la Zidurile, ideile despre agricultură ale lui Neluțu, bărbat vesel, cu chipul ars de soare și lanț gros la gât, s-au schimbat radical. "La porumb, de exemplu, la noi e vorba aia «La ăla desu', mergi cu fesu', la ăla raru’ mergi cu caru’». E, Eric mi-a arătat că nu-i așa”. De pe două tarlale egale, una semănată după know-how olandez, alta - cu știință românească, cei doi au adunat cu mâna știuleții aurii. "Coșul lui era aproape cu două palme mai plin”, spune cu admirație Neluțu.

Când nu plouă, Neluțu, care n-are sistem de irigație, ridică ochii spre cer și-și face cruci largi. "Ce faci, Neluțu?”, l-a întrebat Arjan o dată, în româna învățată în 6 luni sârguincioase, când umbla cu dicționarele după el. "Mă rog la Dumnezeu să plouă”, i-a răspuns fermierul român. Arjan n-are nevoie de așa ceva pentru că-și irigă singur pământurile. "Acum, când ne întâlnim și n-a mai plouat de ceva vreme, mă întreabă: «Neluțu, ai mai vorbit cu…? Cum merge?», și arată în sus zâmbind”, povestește amuzat românul.

"Sandule, adu ze căruță să mergem la ceapă. Ja, ja. Așa Sandule, noroc!”, îi spune la telefon olandezul în două limbi paznicului tarlalei. Vrea să ne arate rândurile de ceapă și arpagic de pe ogoarele Râmnicului, de care e tare mândru. Acum, înainte de a începe culesul. Sandu, tras de iapa Stela în vârstă de 20 de ani, îl salută ca pe un consătean și încep să discute de culturile vecinilor, care ce a mai semănat, ce se fac dacă nu stau ploile.

Arjan a luat primul contact cu România în 1999, ajungând în partea de vest a țării. Era în căutarea locului perfect pentru ceapa ideală. A vizitat mai multe țări până să ia o decizie: Ungaria, Cehia, dar a aflat de la specialiști că cea mai bună zonă pentru cultura cepei ar fi la Buzău, aproape de Râmnicu Sărat. În 2003, Arjan a exportat pentru prima oară ceapă din Olanda în România prin firma pe care o are cu fratele său în Olanda. Apoi a început afacerea în România și drumul cepei s-a sucit: din România în Olanda. "Cultivăm ceapă și în Olanda, dar cea românească e mai bună. Acolo avem sol bun, dar nu putem schimba clima, plouă prea mult și umiditatea e mare. Aici, datorită uscăciunii, fructele și legumele sunt mai dulci, au alt gust, aspectul cepei e frumos”, spune și face gestul de "țuț”. Pe lângă ceapă, fermierul olandez mai cultivă grâu, porumb, floarea soarelui și vrea să se extindă cu culturi de fasole și sfeclă. În viitor. Dar ceapa, și arpagicul în particular, e cultura vedetă. "România ar putea deveni lejer primul exportator de semințe din Europa. Singura limitare sunt oamenii”, recunoaște cu sinceritate.

Când a plecat din localitatea natală Amersfoort, de la ferma Zeewolde din Olanda, Arjan nu și-a imaginat că va avea așa dificultăți în a se adapta la mentalitatea românească. "Românii merg în prea multe direcții și văd totul în alb și negru”, explică Arjan una din diferențele culturale. "Dacă le spui exact ce să facă, vor face, dar în agricultură ai nevoie și de nuanțe. Când intervin variații, nu mai fac nimic”, spune, în timp ce soarbe cafea din cănuța în formă de moară de vânt, adusă de acasă. Filosofia timpului la români l-a dat gata șI l-a determinat rapid să mecanizeze toate activitățile pentru a reduce dependența de zileri. Mai folosește oamenii doar în august pentru arpagic și iarna, la ambalat semințele. "La români timpul e mai scurt, ca un cerc, aici și acum. Pentru mine timpul e o linie dreaptă și mă gândesc la viitor foarte mult. Unii din cei pe care i-am avut la fermă se gândeau că iau un salariu bun acum și gata, nu mai făceau niciun efort. Eu pot sacrifica bunăstarea zilei de azi pentru un viitor mai bun”, recunoaște Arjan. "Sunt aici în primul rând ca să fac o fermă frumoasă, nu ca să fac bani. Asta nu prea au înțeles oamenii la început. Ba chiar m-au privit cu neîncredere mult timp, crezând că le iau pământul și plec cu el în Olanda”, glumește acesta.

Cu timpul a învățat să se adapteze, dar cunoaște doi olandezi ale căror afaceri în România au eșuat din acest motiv. Are acum o echipă de 5 oameni de bază, angajați români, despre care are o părere excelentă. Unul dintre ei e Radu Petrică de 30 de ani, angajat de 4 ani la fermă ca mecanic agricol. N-a văzut la alți patroni români recoltele lui Arjan de când s-a apucat de meserie. Pe lângă un salariu satisfăcător, de 1800 de lei, Petrică e mulțumit și că nu face treabă de mântuială. "Nu ți se spune «Hai, repede, repede, cum o fi, numai termină». Ci faci totul pe îndelete și așa cum trebuie”, zice Petrică.

Pentru Arjan agricultura e o afacere care merită efortul. Un hectar de pământ românesc costă între 600 și 1400 de euro. În Olanda, unde pământul e în permanentă luptă cu marea, aceeași suprafață ajunge și la 10 000 de euro. Asta pentru că suprafața arabilă a Olandei este de zece ori mai mică decât a noastră, iar fermierii preferă să închirieze pământul și legea îi ajută. "Legea ar trebui să protejeze arenda mai mult și în România. Vreau să arendez mai mult pământ, pentru că a apărut o competiție mare pe piață. În viitor...”, își trasează sarcini precise bărbatul. La ușa albastră a micii ferme din Zidurile au bătut mai mulți samsari de pământuri, dar olandezul le-a arătat  ieșirea politicos și le-a spus "Nu, mulțumesc”, în cea mai pură limbă românească.

Rezultatele incredibile pentru fermierii români din zonă sunt obținute cu investiții mari și cu multă disciplină. Nici inginerii agronomi din zonă nu egalează producțiile olandezului. "La ceapă, de exemplu, investesc dublu față de români. Uneori chiar 5000 de euro la hectar pe an, cu totul, de la plantare, la mașini și depozitare”, spune în vreme ce ne arată depozitele impecabile unde vrea să inaugureze un nou sistem de ventilație. Fermierul beneficiază de subvențiile de la Uniunea Europeană, puțin peste 100 de euro la hectar, și spune că nu s-a gândit să acceseze fonduri europene pentru că i se par "scumpe” ca investiție de timp, hârtii, drumuri. Iar programul de zi cu zi nu-i permite: o oră la birou, trei ore pe câmp și vreo 10 în întâlniri, la telefon. 90% din ce cultivă Arjan e vândut în țară, cerealele la mori sau la Fabrica de Nutrețuri Combinate (FNC) Râmnicu Sărat, ceapa pentru piețe, semințele - altor fermieri. Iar o parte din ceapa aurie de România ajunge în Olanda, că e foarte apreciată. "Nu înțeleg de ce importați ceapă din Austria, Olanda și alte țări când ceapa românească e perfectă”, se arată Arjan nedumerit de ce vede prin supermarketuri.

"Harnic, dom’le. Muncește și cu 3-4 utilaje o dată. Singur. Lanurile lui sunt de elită”, vorbește cu mândrie primarul localității Valea Râmnicului, Ion Sandu, despre olandezul naturalizat la Zidurile, pe locul fostului CAP. Arjan și un finlandez au în total 5% din suprafața agricolă a comunei, iar anul trecut olandezul a plătit impozite la Primărie de aproape 8000 de lei. Culturile lui sunt însă parcă desprinse din picturile lui Van Gogh: floarea-soarelui e viguroasă, grâul - mănos, iar ceapa... La 15 tone obținute de români la hectar, Arjan scoate și 50 de tone.  
Dacă românii au învățat să facă agricultură mai bine de la olandez, românii au dat la schimb stilul de viață românesc. Neluțu l-a inițiat treptat pe străin în tainele sarmalelor cu ardei iute, ale mămăligii cu brânză  și ale limbii române. Că nu se mai putea cu limbajul semnelor și prin desene, singurul vorbitor de engleză cale de 3 sate fiind un băiat cam certat cu școala. Uneori ciocnirea celor două lumi a fost  furtunoasă. "A luat într-o vacanță niște must din România și l-a dus la soție, acolo, în Olanda, unde oamenii mănâncă mult cașcaval și margarină pe o pâine neagră-neagră. Și la cafea au mereu un biscuit mic, mi-a zis tata care a fost în vizită la olandezi, dus de Eric. Și aici, la Ziduri, Eric are în sertar mai multe cutii cu biscuiți. Ei, și-am uitat să-i spun că mustul fermentează și să aibă grijă. I-a explodat sticla în toată bucătăria lui olandeză, de a trebuit să văruiască rapid”, râde în hohote amicul lui Arjan.
Neluțu recunoaște că cel mai greu s-a obișnuit cu faptul că olandezul nu e învățat cu împrumutul românesc: ia de la mine ceva, dă-mi și tu de la tine. La Arjan era clar: vrei ceva, plătești. Și nici până azi fermierul român nu înțelege de ce, la un Crăciun, prietenul lui din țara morilor de vânt și a lalelelor i-a adus cadou, deși nu-i stă în obicei, niște saboți de lemn, cam vechi și ciudați, și un cozonac.

Pentru cei care vin la ferma lui, Arjan are scris pe o tăbliță un sfat inspirat de o  femeie din Râmnic, venită la un interviu de angajare și care se văita din orice: "Câștigători au un plan, ratații au scuze”. Asta e lecția lui pentru români, alături de răbdarea de a aștepta profit pe termen mediu și lung. "Prima oară am cumpărat În România o pârloagă și am lucrat-o cum trebuie mai mulți ani. Acum e un pământ normal și obțin culturi bune de acolo. Oriunde pe pământul ăsta trebuie să muncești. Fără să aștepți profit imediat”, spune bărbatul și-și arată palmele aspre.

II Portughezii au adus la Făcăeni agricultura de precizie
Ei cultivă rapiță, floarea-soarelui, grâu, orz și porumb pe o suprafață de 21.000 de hectare în mai multe localități

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/11/thumb_640_x_480/175558-img-0644.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Pe drumul județean ce trece prin Făcăeni, un cal, o căruță și-un țăran se trag într-o parte și fac loc unui tractor uriaș. Aici, acum vreun an, un român se apucase să toarne chimicale pe ogor așa, doar pentru că auzise că sunt dăunători, deși nimeni nu-i văzuse. La câțiva kilometri distanță de vecinul care făcea agricultură după zvon, portughezii făceau agricultură de precizie. Puneau la miligram și milimetru îngrășământ pe fiecare bucată de țarină, ghidați de computer și gps, după ce probe din pământul românesc s-au plimbat până în Portugalia, la un laborator care a analizat cu precizie cantitățile de azot, fosfor și potasiu, și apoi a livrat date despre fiecare solă.

În birourile firmelor românești se intră cu ghetele pline de noroi și se aud înjurături; la Prio Agricultură, la intrare sunt cipici de unică folosință și dezinfectant pentru mâini și se vorbește cu respect și cu tractoristul, și cu directorul. Însă români și portughezi, în România, sunt egali cel puțin în fața unui lucru: corupția. „Am fost șocați să vedem că nu puteai să intri în nici o instituție fără să ți se ceară ceva”, spune, în limba română, avocatul firmei, Bruno Amaro. El povestește cum a ajuns firma portugheză să lucreze pământul românesc: „În 2005 am făcut o lucrare de structuri metalice pentru o fabrică din Călărași. Patronului i-a plăcut ce a văzut aici; era pământ bun pentru agricultură și ieftin, manopera era ieftină, în țară era stabilitate politică. România se pregătea să intre în Uniunea Europeană și asta reprezenta o garanție că legile vor fi respectate, iar dacă nu rezolvam nimic în tribunalele românești, puteam merge la Bruxelles”.

Acum, Prio cultivă rapiță, floarea-soarelui, grâu, orz și porumb pe 10.000 hectare concesionate, 7.000 hectare luate în arendă și 4.000 hectare aflate în proprietate, în mai multe localități din țară. Cerealele sunt vândute în România, semințele de rapiță și de floarea-soarelui ajung la fabrica de extracție a firmei, de la Lehliu. Înainte de a avea fabrica de extracție, floarea-soarelui era exportată în Portugalia. „Nu ne convine să lucrăm suprafețe mici, iar comasarea pământurilor, care nu are suport legal și se poate face doar prin înțelegere, e de multe ori o problemă. Ca să fie rentabil, un punct de lucru trebuie să aibă cel puțin 3.000 hectare pe o rază de 30-40 kilometri. Pentru fiecare punct, formăm o echipă de oameni. De cele mai multe ori, din 1.000 de hectare, lucrăm 950, pentru că nu avem de unde lua celelalte 50”, explică, tot în românește, Cesar Lima, inginer agronom șef. Avocatul vorbește și despre alte greutăți: recuperarea dificilă a TVA de la statul român și faptul că subvențiile de la Uniunea Europeană ajung foarte târziu.

Când au ajuns în România, inginerii portughezi au constatat că muncitorii noștri sunt mult mai bine instruiți decât cei de la ei: „Tractoriștii români au toți școală profesională de mecanic agricol. Știu să facă și agricultură, pentru că au pământ acasă. Cei mai bătrâni sunt mai pricepuți, se vede că au făcut altă școală, iar cei tineri învață de la ei. Dar preferăm să fie cinstiți decât să știe meserie, pentru că asta se învață”, spune Cesar. Furtul e una dintre cele mai mari probleme cu care s-au confruntat aici: „Așa au făcut în trecut, au furat ca să supraviețuiască. Cei tineri au învățat de la părinți să fure și nu înțeleg că acum nu mai e nevoie să fure pentru a mânca. Când cineva fură 100 de kilograme de îngrășământ, nu-ți ia doar atât, ci și din rezultatul productivității pe care ai fi avut-o dacă foloseai îngrășământul. Îi dăm afară numai dacă putem să dove­dim”.

Bruno explică: „În cultura portugheză, să furi e ceva foarte grav, e cea mai mare rușine posibilă și nimeni n-o să mai aibă niciodată încredere în tine”. „Ai văzut Amintiri din Epoca de Aur?”, mă întreabă Sergio Serra, inginer agronom, șeful punctului de lucru Făcăeni. Din filmele reunite sub acest nume, el a înțeles mentalitatea românească ivită în comunism: ce e al statului e al tuturor și poți să iei din avutul comun fără probleme de conștiință. Sergio lucrează la Făcăeni din 2008. A învățat românește cu profesor, dar cele mai bune lecții le-a luat în câmp. Sergio Antunes, inginer agronom, își amin­­tește: „Ne-am întâlnit cu Făcăeniul în 2005, în august. Pe stradă erau căruțe, ceea ce la noi mai există poate în satele izolate, de munte. Se prășea cu calul. Am văzut și prășitul cu Aro”.

Născut în Făcăeni, Gheorghe Rusen, mecanic, lucrează la firma portugheză din 2007. E mulțumit că își primește salariul la timp și pentru că tractorul lui de 165 cai putere ară 8 hectare, poate chiar 10, în tot atâtea ore câte îi trebuiau Universalului românesc de 65 de cai să are 3 hectare. Plus că în cabina cu aer condiționat nu mai intră praful: „Pe vremea lui Ceaușescu, când veneam de la câmp, eram negru, mi se mai vedeau doar ochii și dantura”. Marian Popa, 32 de ani, mecanic agricol, recunoaște că i-a luat vreo lună să priceapă combina care vorbește englezește: „Bine că acum există telefoanele astea mobile și când nu înțeleg ceva îl sun pe domnul inginer. Dacă s-a în­tâmplat vreodată să greșesc ceva, a doua oară n-am mai repetat greșeala”. Îl rog să-mi dea exemplu de eroare și bărbatul râde: „Eroare? Noi suntem eroarea, că n-am învățat la engleză cât am fost în școală!”.

Cătălin Tatu, directorul tehnic al firmei, a renunțat să mai fie profesor de biologie când a văzut că ia un salariu mai mic decât al femeii de serviciu și a revenit la profesia de bază, cea de inginer agronom. „Am avut parte de toate provocările în firma asta. Portughezii sunt foarte meticuloși. Noi, românii, vrem să rezolvăm totul cu...” „Șmecherii”, râde Sergio Serra. „Totul e legal, trecut prin contabilitate, calculat cu două zecimale”, se miră Cătălin.

Bruno Amaro a venit în România în 2007: „Era prima dată când lucram în străinătate și era o provocare. Despre România știam mai mult partea rea decât cea bună, din cauza ambasadorilor voștri. Țiganii”. Cesar Lima, care a studiat pianul înainte să devină inginer agronom, a venit să lucreze în România pentru că asta însemna o experiență profesională importantă. „Acolo nu există o firmă cu atâta teren ca aici”, spune el. Când a ajuns în București, a fost frapat de distanța imensă dintre clasele sociale: pe de o parte, mașini scumpe, pe de alta blocuri gri și oameni săraci. „Suntem interesați să creștem, să investim, să dăm locuri de muncă și să plătim impozite statului român”, zâmbește avocatul. Anul trecut, la bugetul primăriei Făcăeni au intrat 850.000 lei noi din impozitele plătite de firma portugheză. „Vă dați seama ce înseamnă asta, pentru o localitate cu 6.500 de locuitori?”, spune Nuți Roșu, primarul localității Făcăeni. Ea îi descrie pe portughezi: „Au fost foarte serioși de la primele discuții. I-am rugat să ia măcar în primii doi ani forță de muncă de aici”. Firma a oferit de sărbători copiilor ceva simbolic, a sponsorizat echipa de handbal a școlii, un concurs de matematică, și a dat bani pentru construirea bisericii.

III Francezul care muncește jumătate din pământul unei comune
În România, cu bani puțini, a reușit să aibă 3.500 ha, în condițiile în care în Franța, țara sa de baștină, doar un hectar de teren costă cât o garsonieră în Drumul Taberei.

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/12/thumb_640_x_480/175744-kk-dsc-0165.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Conduce o Dacie Logan. Stă într-un fost C.A.P pe care d-abia acum, după 19 ani de locuit în România, îl recondiționează și-l transformă în locuință. Puțini știu însă că el este unul dintre cei mai mari investitori individuali în agricultură din județul Ialomița. Arnaud Perrein. ”Franțuzul” cum îl numesc unii locuitori ai comunei Mihail Kogălniceanu, locul unde bărbatul înalt, slăbuț, mereu parcă pe gânduri și cu țigara în mână, a hotărât să se stabilească. A venit în România ca să scape de serviciul militar din țara lui. Nici acum nu știe bine „câte luni ar fi trebuit să trag cu pușca, 8-10 luni”, după cum spune el, amuzându-se. A avut ca alternativă să muncească într-una din țările cu care firmele franceze aveau afaceri, ca-ntr-un stagiu de pregătire.

A ales România. Mai trecuse o dată prin ea. Sistemul universitar francez îi obliga pe studenți să meargă prin alte țări și un an de zile să muncească acolo. Așa a traversat țările precum Cehia, Ungaria, România, Bulgaria. Le-a privit pe toate ca pe o curiozitate ce trebuia satisfăcută, ca pe niste copii, care d-abia atunci încercau să facă primii pași. S-a întors în țara natală, a plecat apoi în SUA, a lucrat la o fermă de porci vreme de trei luni, după care a ales să închege o relație mai lungă de prietenie cu țara noastră. 16 luni a stat în România, fiind trimis de o firmă franțuzească să se ocupe de dezvoltarea filierei zaharului.

”În Ungaria și Cehia, deja veniseră foarte mulți străini. Nu știam nimic despre România, decât de Ceaușescu auzisem, cu timpul însă m-am documentat”, spune el, ușor stânjenit. Piața neagră a zaharului a anihilat însă mișcarea franțuzească, așa că Arnaud a zis că-i timpul să se retragă și să își facă propria afacere. Cu banii adunați și-a pus pe picioare o firmă de prestări servicii și, vreme de 8 ani de zile, cu două combine pentru cereale și două mașini de recoltat sfeclă de zahăr, francezul a muncit peste tot în țară. Când a văzut că și combinele se înmulțesc ca ciupercile după ploaie, că IAS-urile și fabricile de zahar îi virau banii după luni de așteptări, inginerul agronom a schimbat macazul. Domeniul a rămas același. Nici nu avea cum altfel, cu încă 7 frați agriculturori și cu părinți care au lucrat pămânatul de când se știu. A început să cumpere pământ, ba în paralel să ia și în arendă, până când ferma la care visa de copil a căpătat contur tricolor. Așa a ajuns să aibă peste 3.500 de ha de pământ. Se codește să spună cât a cumpărat, căci zice el ”încă mai circulă concepția că am venit să cumpăr țara. Dar nu este așa. Eu nu cumpăr teren ca să îl vând. Eu îl cultiv, am grijă de el, iar dacă aș avea siguranța că mâine, poimâine nu vine un alt investitor care le oferă oamenilor dublu față de cât le dau eu pe ha cumparat sau le dă 1.000 de kg la ha, nu aș face așa. Dar există acest risc de a nu mai rămâne cu nimic”, se justifică francezul.

A avut noroc. Străinul venea într-o vreme în care țăranii erau scârbiți de tot felul de investitori, și români și străini. Au avut grijă să le ia pământurile în arendă, să le promită și 1.000 de kilograme la ha, dar care, până la primele munci ale câmpului au și dat bir cu fugiții, nu înainte de a-și umple buzunarele cu subvențiile acordate de stat. Arnaud le-a promis 400 de kilograme la ha. ”Acum 15 ani am luat ha cu 15 milioane de lei, în prezent prețul, cu tot cu actele plătite la notar, ajunge cam la 1.400 de euro ha”, spune francezul. A făcut contract cu oamenii pe 15 ani. Le-a învățat numele. Îi ajută când li se îmbolnăvește o vaca și trebuie să o transporte la veterinar, iarna le curăță străzile și ulițele cu utilajele lui multe și sofisticate, aduse de la cele  mai bune firme din Franța, Germania sau Argentina, le mai dă și cu 100 de kile la ha, dacă producția este bună, așa cum s-a întâmplat acum doi ani de zile.

Au fost ani când producția a fost slabă. Străinul s-a ținut de cuvânt și le-a dat echivalentul în bani. Arnaud zâmbește. S-a obișnuit cu românii. Altă dată nu dormea noaptea când observa că este furat la motorină sau la piese de mașină. ”Cel mai mult mă deranja că, de exemplu, atunci când trebuia sa udăm pământurile, se întâmpla să irigăm non-stop, ei opreau noaptea apa, ca să fure motorină și astfel îmi distrugeau culturile. Asta era paguba cea mare”. Între timp, francezul s-a înconjurat de cinci oameni de încredere, le-a delegat sarcini precise și i-a lăsat să se descurce cu oamenii, cu tot ce se întâmplă pe câmp. ”Eu mă preocup de luarea de credite, de relația cu clinții, cu băncile, prea puțin de ce se întâmplă în teren. De când am luat hotărârea asta, treburile merg mult mai bine. Am zis că trebuie să le acord încredere, ca și ei să mă răsplatească la fel”, spune investitorul, mulțumit.

Cu toate astea, a avut grijă să pună contor pe robinetul de motorină, să observe care muncește mai cu sârg și care abia își târăște picioarele. Plata e în consecință. A ajuns la concluzia, în ani de experimentat, că ”cel mai bine este să ai o echipă fixă. Acum am doar 38 de angajați, pe care îi cunosc și care muncesc foarte mult, și sâmbăta și duminica și peste orele de program, atunci când este cazul. Le plătesc orele suplimentare”. Unul dintre oamenii pe care îi are în echipă de mai bine de 7 ani este Tomiță. Muncește zi lumină, este cârcotaș, dar ”este cel mai bun pe meseria lui, de instalații”, îl laudă patronul. Angajatul zice că ar fi bine dacă ar mai crește un pic salariul, dacă ar mai avea și el un pic de timp pentru familie. Cu toate astea e mulțumit. I s-a urât de stat în București, printre străini, și să câștige un pumn de bani care se duceau pe chirie și pe mâncare. ”Sâmbăta nu ne plătea, dar de anul trecut văd că ne plătește, asta mă nemulțumea rău de tot”, își spune oful bărbatul. Gheorghe Zaharia a avut probleme de sănătate.

Francezul l-a ajutat și i-a dat un post mai ușor. Acum lucrează pe o mașinărie de-aia complicată cumpărată din străinătate. La nevoie însă, cară și saci de azot, se duce în câmp, e omul bun la toate. E fericit că a venit francezul în comună și i-a dat de lucru, de pe urma căruia își ia și bani, ba și câțiva saci de cereale.

De când au văzut cum stă treaba, sătenii au început să speculeze prezența francezului în peisaj. ”Am aflat că o femeie în vârstă vroia să vândă vreo 3 ha de teren. I-am zis că aș vrea să le cumpăr, ca să îmi întregesc parcela. Mi-a zis că dacă nu-i ofer 50 de milioane pe ha, se duce la francez, care d-abia așteaptă să îl cumpere. Știu sigur că francezul nu i-ar fi dat nici 45 de milioane, dar pentru că mi-l doream, am fost nevoit să scot banii din buzunar și să îi plătesc”, explica Ududui Angelică. Are 30 de ha în proprietate, dar 10 în arendă la francez, ”ca să nu-i fărâmițez parcela, că doar acum suntem consăteni”, zice angajatul primăriei. Asociații de producători nu mai sunt în comună.

Au pierit de mult. Au mai rămas doi, trei oameni care și-au cumpărat utilaje și muncesc câteva zeci de ha de la oamenii cu care se înțeleseseră înainte să apară francezul. Dintre ei, cele mai multe ha luate în arendă le are Marian. El este și șef și singurul angajat. Muncește de dimineață până seara cele 100 de ha, dintre care numai 8 ale lui. Se mulțumește cu cifra de afaceri de 1 miliard de lei vechi, din care, profit, 400 de milioane. Ofera câte 500 de kg la ha, plus încă câteva zeci, ca să ”îmi țin aproape oamenii”. Cu toate astea, se mai întâmplă, spune el, ”să îmi plece mie oameni și să se ducă la francez și invers, dar destul de rar”.

Toți banii pe care îi scoate din agricultură, Arnaud Perrein îi investește. Tot acolo. Așa s-au strâns până acum cam 3 milioane de euro investiți. În opinia lui, asta e și sursa succesul. Primarul comunei, Alexandru Dinu, recunoaște că ”dacă aș fi câștigat cât a câștigat Arnaud, mă opream. Noi, românii, suntem obișnuiți să investim în mașini luxoase, în case. E greșit. Adevărații afaceriști, care au o gândire capitalistă, preferă să investească foarte mult în utilaje dintre cele mai bune, în sămânță, în îngrășăminte și atunci, normal că un teren bine îngrijit rodește și te răsplătește”. Datorita investițiilor francezului, în vistieria primăriei intră anual, sub forma de impozit, 3 miliarde de lei vechi. Francezul ține gura strânsă la punga sa, niciodată nu uită să-l plătească până în martie, ca să beneficieze de reducerea de 10%. Iar pentru ca terenul pe care se află CAP-ul este concesionat pe 50 de ani de către francez, anual străinul mai varsă la buget 30 de milioane de lei vechi.

Ar vrea să cumpere și pământul CAP-ului, la fel cum a cumpărat și cele 800 de ha de teren, după cum aflam de la primar, dar ”nu s-a înțeles încă la preț cu membrii Comisiei de buget finanțe a Consiliului Local”.

În curtea mare în care Arnaud Perrien și-a construit niște hambare uriașe, cilindrice, din metal, tirurile așteaptă să fie încărcate cu orz. Camioanele cu orzul adus din câmp sunt descărcate în grămezi imese, fiecare în funcție de umiditatea recoltei. ”Fiecare firmă care ne cumpără marfa ne cere să respectăm anumite condiții”, spune Fănel, mâna dreaptă a francezului, și ne arată aparatura cu care face măsurătorile la mostrele de orz luate din câmp. Tirurile se urcă pe un cântar asemenea unei piste de aterizare, iar aparatul electronic nu trebuie să arate mai mult de 39,8 tone. ”Mai nou, tirurile nu mai au voie să depășească 40 de tone, altfel avem probleme”, ne explică investitorul. Ca orice agricultor care se ține de treabă, francezul obține ca subvenție 125 de euro, la care se adaugă 21 de euro, pentru că Mihail Kogalniceanu este considerată zona defavorizată, deși, se mândrește primarul, în comună sunt doar 28 de asistați sociali, cei mai puțini de prin toată România.

De-a lungul timpului, Perrein și-a angajat o firmă de consultanță cu ajutorul căreia a reușit să obțină fonduri europene rambursabile doar pe jumătate, în valoare de 2 milioane de euro. Abia de curând francezul poate să pună capul liniștit pe pernă. A reușit să achite creditul de 80 de miliarde de lei vechi și anual ia cam 15 miliarde de lei pentru semințe, îngășământ, produse fitosanitare, motorină. O nimica toată, spune el, pe care reușește să-l achite după ce vine recolta din fiecare an. Au fost ani în care si-a mai luat și țeapă. A încheiat contracte cu firme din România, în avans, ca imediat după recoltă, prețul să crească. Nu se plânge. Sunt ani în care obține profit și jumătate de milion de euro. În Franța nu ar fi putut în veci să fie ”domnul Arnaud, cel mai tare de aici”, cum spun sătenii. Numai un hectar de teren agricol din țara lui costă 30.000 de euro.

”Românii ar putea face mai mult în agricultură”
S-a căsătorit aici cu o româncă, are trei copii care merg la școala din comună. Franța o vizitează două săptămâni poate pe an. Arăta avantajele și dezavantajele din ambele țări: în România, pământul este mai afurist. Dacă plouă prea mult nu-i bine, dacă-i secetă, recolta-i  compromisă. În Franța, clima este mai blândă, pământul însă e scump. Dacă aici obțin până la maximum 6 t la ha, în Franța poți obține și 11 tone la ha. Acolo arenda este stabilită de către prefect, cât trebuie să dai oamenilor, aici te înțelegi cu ei, vezi cum e producția”. Un dezavantaj major pe care îl resimte în România este lipsa cercetării în agricultură. ”Românii au rămas în urmă. Eu cumpăr hibrizi de floarea soarelui, de porumb, de rapiță de la străinii care o produc în România, în Franța sau în Bulgaria. Doar soiurile de grâu sunt românești pentru ele sunt cele mai bune pentru pământul de aici. Și e păcat, căci și aici, în România, se pot face mult mai multe lucruri în agricultură”.

IV Turcul venit să cultive roșii într-o țară invadată de legume turcești
"Ce mănâncă românii? Iarbă?! Iarbă cultivăm!"

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/13/thumb_640_x_480/175954-img-4850.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

"Petrol aveți?”. "Puțin, acolo...”. La școală am învățat ce țară bogată avem și cum arată ea, ca un buchet de flori cu cozile înfipte-n mare. "N-aveți, aduceți de-afară!”, mi-o retează turcul. "Gaze aveți?”. Flori prinse-n panglica Dunării. "N-aveți! Ce aveți și v-ar putea aduce bani?”. Centuriste?! "Pământ pentru agricultură aveți! Asta v-ar putea ridica. Aveți peste 300 de parlamentari care ar trebui, 24 de ore din 24, să se gândească, ce facem cu agricultura asta, ca să scoatem România din sărăcie?”. Și turcul mă săgetează nervos cu privirea, de parcă aș fi trimisul celor peste 300 de parlamentari în biroul lui. "...Tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman ți-este,/ Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste...” La un metru deasupra capului lui Mehmet, pe-un colț de dulap, stau înțepenite, în îngemănarea stativului, drapelul Turciei și-al României.

Mehmet Resat ar pleca și mâine de aici, zice că s-a săturat, ar vinde și cu 300.000 de euro afacerea în care a investit un milion de euro. Dar e de prea mult timp în România și cred, mai degrabă, că a învățat să se vaite de la vecinii de uliță. E de loc din Mersin, un port pe coasta Mediteranei, și provine dintr-o familie înstărită. Tatăl lui l-a obligat însă să muncească de când avea 6 ani, pe principiul: "banul vine și se duce, trebuie să știi să faci ceva, ca să nu mori de foame”. Mai târziu, a devenit constructor, s-a căsătorit și a avut patru copii. În '93 a venit pentru prima oară în România, după ce un prieten l-a anunțat "Resat (n.r. - se citește cu "ș”), aicea marfă nu este, legume nu este”. Și și-a făcut o firmă, prin care a început să importe legume pentru piețele românești. Aducea și câte 20 de tiruri o dată. În același an a cunoscut-o pe Carmen, de care i-a plăcut atât de mult încât a luat-o cu el în Turcia. A divorțat, s-a recăsătorit și a făcut al cincilea copil: pe Yunus. Patru ani apoi a pendulat între Turcia și România, pentru afacerea lui, până într-o zi, când trei tiruri de roșii i-au rămas blocate în vamă. A făcut scandal, s-a certat cu vameșii, însă, dându-și seama că rigurozitatea străjerilor de la granițe îi transformă roșiile-n bulion, a hotărât să se mute la Brăila. Și să cultive legumele aici. Și-a deschis o societate împreună cu un alt turc, Mehmet Aydin, venit în România din Elazig, și-au închiriat șapte hectare de sere din Vădeni. Cum a fost începutul? "Foarte, foarte greșit!”, se vaită turcul. "Am adus semințe de la Turcia ș-am pus pepene galben, ardei iute, ardei verde, castravete turcesc. Am rămas cu marfa. Românul nu mănâncă. Nu-i place ardeiul verde, ci ăla gras, galben, nu roșia mică, care-i mai gustoasă, ci aia mare, cărnoasă, nu castravete turcesc, ci cornișor cu țepi pe el, vinete grase, nu lungi și subțiri. Așa e învățat, așa e obișnuit, nu vine Resat din Turcia să schimbe gusturile”. A investit atunci 260.000 de dolari și a rămas cu ochii-n soare. A fost nevoit să bage mâna iar adânc în șalvari, după aceeași sumă. "Am învățat agricultură, dar foarte, foarte scump am învățat”, zice el. "Acuma știu. Ce mănâncă românii? Iarbă?! Iarbă cultivăm!”. În realitate, cultivă tot ce găsiți la piață: varză, roșii, castraveți, vinete... Resat scoate și 125 de tone de roșii la hectar, iar astă iarnă a vândut un milion de fire de salată. Legumele rămân în țară și sunt cumpărate de la poarta serelor de distribuitori care le duc apoi în Constanța, București, Sibiu sau Brașov. Pe drum, prețul legumelor crește și de trei ori, pentru că Resat vinde astăzi, de pildă, cu 1,2 RON kilogramul de roșii. Prețul e afișat pe un panou de la poartă.

Din 2001 și-a mutat afacerea la fostele sere de lângă Tichileștii de Brăila. A concesionat, pe 59 de ani, 13,5 hectare de teren și a cumpărat restul, până la 16 hectare. I-a mers bine până-n iarna lui 2009, când viscolul puternic i-a distrus o parte din sere. Apoi, a venit criza și n-a mai reușit să le pună pe picioare, merge înainte cu ce i-a mai rămas și visează la "tehnolojizare”. "Tot ce fac acum e mâna lui Dumnezeu. Dacă-i cald afară, se coc roșiile, dacă plouă, cresc vinetele de afară. Dacă tehnolojizăm, e mâna mea! Apăs pe buton la calculator și eu stabilesc și umiditatea, și temperatura din sere, tot...”. Are două proiecte cu care ar putea obține fonduri europene, 4 milioane de euro, a calculat el, însă 40% din valoarea totală a proiectelor ar trebui să fie contribuția lui. Și n-ar avea decât dacă s-ar împrumuta, însă băncile din România nu acceptă gaj sere. "Doar apartamente și case”, spune turcul și nu înțelege de ce. "Turcia subvenționează cu 70% agricultura ecologică. Au fost inundații în Antalya - în câteva zile oamenii primeau deja despăgubiri, ca să înceapă reconstrucția. De ce? Turcia face export, și statul încasează bani din asta”. În România, crede turcul, totul e pe dos. "Sunt taxe mici la vamă pentru legume și fructe care cresc și aici. Și ar trebui să fie mari, ca să-i descurajeze pe importatori și să-i ajute pe producătorii interni În schimb, taxele sunt mari la măsline și citrice. Nu înțeleg!”. Nu e singurul lucru care-i depășește puterea de pricepere. "În fiecare zi e control. Luni vine mediul. Cu o săptămână înainte – finanț. Apoi, proteczia muncii. Care vine cu paznic, cu poliție. Prea mult control! Eu nu am venit pentru golănie aici! Am venit să muncesc și nu pot, trebuie să stau cu controlul!”.

Din România zice că nu-i place decât limba română. Are prieteni români la care nu apreciază însă decât deschiderea pentru dialog. Crescut într-o educație strictă, Resat are o părere proastă despre stilul nostru de viață. "Totul pleacă din familie”, spune el. "Acum, și mama și tata beau, copilul de 12 ani stă pe străzi până la miezul nopții, nu mai ascultă de părinți, ce se alege de el? Tatăl meu avea 96 de ani și era chiar de amândoi ochii, dar eu stăteam drepți în fața lui și nu mă așezam până când el nu-mi spunea: «poți să stai»”.

Românii care muncesc la el sunt "ascultători și n-au inițiativă. Dacă le zici «mută piatra», o mută, fără să se întrebe de ce. Și nu înțeleg din prima, trebuie să le explici...” N-ar fi asta cea mai mare meteahnă, turcul explică și de zece ori dacă e nevoie. Pe hoți însă, îi bate din prima! Cu mâna lui, să fie sigur că plătesc cumva, pentru că la poliție zice că a depus 20 de reclamații de furt și nu s-a întâmplat nimic. Avea serele împrejmuite cu un gard de sârmă pe care hoții-l decupau și ieșeau pe-acolo cu lădițele. În 2009, și-a tras un gard înalt din tablă. 2 km lungime. Nu i l-au luat încă pentru fier vechi, dar au început să dispară țepușele pentru sârma de deasupra. De curând, ca să nu se mai încurce cu castraveții, un hoț a încercat să-i fure seiful. Care cântărea, spre ghininul lui, 300 de kg. "A intrat pe geam și apoi, gentelman hoțul, a luat ceasul de pe seif, mi l-a pus pe birou, n-a spart nimic, n-a deranjat nimic, a mutat doar seiful un pic din loc”. A găsit ceva amprente poliția? "Nimic! A spus că 100% șosete avea la mână!”. Pe vremea când nu mai prididea cu hoții, turcul a făcut o diversiune: a ieșit cu pistolul printre sere și-a început să tragă în aer. Să se audă. "Apoi, un pic liniștit”, mărturisește el.

S-ar simți bine în România. Soția și-a înțeles atribuțiile și, când vorbește despre el, îi spune "șeful”, Yusun, fiul, a priceput că profesoara de istorie, care-l terorizează pentru că-i juma de turc, n-are toată șindrila pe acoperiș, roșiile din sere se coc, polenizate ecologic cu bondari  de 3.200.000 de lei cutia ("în Turcia, aceeași cutie, cu aceiași bondari, costă 2.000.000 de lei”), de Paște merge cu socrii la biserică și-i lasă numa' pe ei să se închine, s-a obișnuit și-i aproape integrat în decor. Dar nu poate pricepe, oricât de românizat ar fi, cum de în Antalya, de pildă, turcii cară pământ cu camioanele pe munte și-și fac sere în piatră seacă, în vreme ce-n România pâmânt există și nimeni nu vrea să-l muncească și să scoată ceva din el...

Transport gratuit și cantină pentru angajații de la sere
La serele lui Resat muncesc 25 de oameni, cei mai mulți din Tichilești. Sunt aduși și duși de la serviciu cu cele două microbuze ale firmei. Resat le-a făcut carte de muncă și le dă salarii cuprinse între 8 și 14 milioane de lei. Le-a făcut și cantină unde, la prânz, mănâncă o masă caldă. Pe principul "marțea și joia salam cu soia”, două zile pe săptămână angajații au în meniu feluri cu carne. "Sunt așa de săraci unii, nici acasă nu mănâncă ce mănâncă aici”, îi crede turcul. Când e răcoare afară, femeile muncesc în sere, când arde soarele – plivesc culturile de varză, vinete și ardei de lângă. Bărbații sunt angajați ca șoferi, tractoriști sau sudori.

Comunitatea locală e mulțumită de turc. "Nu ne ducem la el, nu vine la noi”, declară Gicu Davidescu, primarul comunei. O dată pe an tot vine turcul, când trebuie să-și plătească impozitul, care e la zi (1200 RON pe clădiri și 5000 Ron pe mașini). Plus valoarea contractului de concesionare, 6000 de RON pe an. De departe, e cel mai tare contribuabil din zonă. Și parcă e și de treabă, își amintesc cei din primărie, le împrumuta microbuzele pentru deplasările la meciurile echipei de fotbal "Dunărea Tichilești”. Pe vremea când echipa încă mai juca în Divizia D.

Cum se coc forțat roșiile?
Resat știe care e secretul roșiilor rumene pe dinafară și verzi pe dinăuntru. "E ușor de făcut: stropești roșiile cu Ethrel. Substanța se folosește ca să crești numărul de flori, să grăbești polenizarea. Și trebuie diluat 0,02%. Ei pun însă 5%, stropesc, și gogoneaua se face roșie a doua zi”. Deși știe secretul, Resat spune că ține la calitatea mărfii lui. Îi lasă pe alții să debuteze pe piață, iar el stă și polenizează legumele cu bondari. În plus, nu vrea să aibă roșii cu moț. "Așa le cunoști pe cele stropite: se coc forțat, cresc rapid și se deformează”.

Lecție englezească despre dragostea de România
Un londonez și-a vândut tot și s-a mutat într-un sat mureșean unde lucrează pământul, promovează turismul rural și îi învață pe români să se îndrăgostească de propria țară.

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/14/thumb_640_x_428/176197-dsc-0085.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]
Graham David Robinson, se recomandă din Idicel Sat, nu Pădure, de la Dealul Merilor - Apple Hill. N-ai cum să nu-l remarci în mulțime. Înalt, cu părul cărunt și cu o privire albastră, care te șochează prin seninătate.

Aventura lui în România a început în 2006, după ce a cunoscut o domniță din Reghin, undeva în capitala Marii Britanii. „Am venit să facem o vizită și am zis «ioi, ce fain, cum să plecăm? Poate că dacă ne mutăm aici putem să facem o casă ca lumea, să avem un loc să facem o familie». Acesta era planul. Planul se schimbă. Eu nu am schimbat planul, dar a schimbat ea. Eu la pământul acesta am pus rădăcinile cu adâncime, nu am cum să plec înapoi, aici mă simt acasă”. Ea, românca, a ales să se întoarcă la Londra, iar englezul a avut de ales: fie să se întoarcă acasă, cu ea, fie să rămână, singur, într-o țară străină, unde-și găsise liniștea. Și a rămas.

A dat la schimb o carieră de 20 de ani de impresariat artistic la Londra, celebritatea și câștigul, pentru o casă la țară și ceva teren agricol. „La Londra? Toată harababura e acolo, cu haos și dezamăgiri, aglomerație, circulație, praf, zgomot, nebunie, crime, toate erau acolo. Când am ajuns, la 14-15 ani, am avut un plan, să plec din oraș la maturitate, un plan am avut, un plan am făcut”. Îl mai întreb o dată, poate nu a înțeles întrebarea. Îi explic că ai noștri pleacă masiv dintr-o țară unde nu mai sunt respectați și unde nu mai văd niciun viitor. Graham zâmbește larg, ca și cum i-ar fi explicat același lucru fiecărui român cu care a stat de vorbă. „Bine, gata, la revedere, du-te în Anglia dacă dorești! Facem schimb! Pentru fiecare 10.000 de români care pleacă acolo, voi primiți un englez înapoi. E bună rata de schimb, nu?”.  Spune că românii se plâng degeaba, că nu pricep ce bogăție au în ograda proprie. „Lasă-i să se plângă, cine se plânge nu are cap. Cum să plângi la o zonă bogată ca asta? A, nu am bani, spun unii. De ce îți trebuie bani, dacă ai mâncare, ai lemn pentru încălzire sau ca să ridici o casă? Cine are plângere nu are ochi, lasă-i să plângă. Să plângi că trebuie bani pentru blugi, pentru televizor sau pentru vacanță mai departe, o prostie. Au plâns părinții, străbunicii, despre astea? Nu. Dacă intrați acolo în biserica din satul meu, din Idicel, construită în 1881, vedeți că scrie «lucrează și roagă-te».”

A început cu o casă închiriată la Ideciu de Jos, lângă băile sărate. „Apoi am vrut să cumpăr o casă veche și, după un an de zile, am descoperit un loc aici, la Idicel, și am pus-o la punct. În fiecare zi mă gândesc ce bine am făcut, ce decizie bună am făcut, n-am avut niciodată nici două zile la fel”. Și-a cumpărat câteva hectare de teren și a început să le lucreze. Ară, seamănă, prășește, cosește fânul, dă de mâncare la animale, mulge caprele, culege fructe, gătește, pune murături și îi ajută și pe vecini. Așa a pornit ideea de a-i angrena și pe alții în viața adevărată de la țară. A început să facă lobby pe site-urile de specialitate care încurajează munca voluntară în comunitățile rurale din străinătate și au început să apară primii doritori.

Anual trec pe la Idicel aproape 100 de străini care muncesc pe pământul lui și îi ajută pe săteni. Primesc, în schimb, un loc de cazare autentic și mâncare ecologică, pe care ei înșiși și-o prepară. „Văd astfel ceva ce altfel nu au nicio șansă să vadă. Au și o experiență mai deosebită decât dacă s-ar fi dus în vacanță. Iarna e și mai frumos, avem liniște peste tot și, în afară de lupi, cine să umble la pădure? Lucru este și iarna, tăiat lemne, pui deoparte să se usuce până la iarna ce vine”.

Cu timpul, Graham nu a mai reușit să facă față cererilor de voluntariat. Are zilnic zeci de solicitări pe care trebuie să le sorteze, în funcție de abilitățile solicitanților. Și-a extins spațiul de cazare și a cumpărat alte trei case, pe care le-a renovat și le-a pus la dispoziția voluntarilor. Și-a făcut și-o firmă, ca să poată cumpăra mai mult pământ, pentru că legea nu i-a permis să dețină teren agricol. Mai are doi cai și 24 de capre, duse, până în septembrie, la stână la Stânceni.

Oamenii îl știu și îl apreciază, pentru că e un om harnic. Pentru ei a înființat o asociație de dezvoltare rurală, „Marisiana”, cu care numai anul a derulat trecut 12 acțiuni. Tot el organizează și Sărbătoarea Cepei la Ideciul de Sus, care promovează tradițiile și luptă împotriva kitschurilor, mai mult decât o fac autoritățile locale la festivalurile de toate soiurile. „Am înființat asociația pentru dezvoltarea turismului rural, un agroturism sustenabil și lucrul cu musafirii din străinătate. Facem renovare la căsuțe, facem curățenie la terenuri și livezi, punem la punct gardurile, am dat și o mână de ajutor la vecini. Dacă cineva e singur acasă și e și bolnav, nu are cum să le facă pe toate. Acolo am mers cu musafirii și am dat o mână de ajutor, poate la semănat de cartofi sau la tăiat la crengi”.

Iar oamenii l-au primit ca pe unul de-al lor. „Au fost politicoși, amabili, s-au bucurat că a venit cineva tânăr, cineva de la oraș, din străinătate, când copiii lor au plecat toți spre oraș”. Nu i-a fost greu să învețe nici limba română, iar acum sporovăiește cu oricine, mai bine decât alții care s-au născut și au făcut școala în România. „Am înțeles că sunt la țară, oamenii nu vorbesc limba mea. Sau învăț limba lor, sau nu mă descurc. Trei ani de zile am învățat. Poate că vorbesc eu ceva dialect ciobănesc sau cu accent ciudat. Am avut o prietenă română, dar nu am învățat de la ea pentru că am vorbit numai limba engleză, dar cu alții am învățat, cu consăteni, cu ziar local, cu întâlnire cu oameni de afaceri, cu politicieni, cu constructori sau cu vecini. După ce a plecat prietena mea, am rămas cu limba română în cap”.

Mâinile lui Graham sunt muncite și pline de vânătăi. Impresarul de altă dată cu costumul la patru ace a fost de mult dat uitării. Englezul își cultivă singur mâncarea, și la magazin ajunge din an în paști. „Cumpăr câte ceva, ulei, făină, hârtie igienică, orez, sare. Am un pic de bani puși de o parte, o pensie privată, nu e mult. Dar aici, pentru că am casă, am grădină, nu am datorie la bancă, nu am ipotecă, aș putea să trăiesc bine. Aș putea să mă duc la hipermarket să cumpăr orice, dar prefer să lucrez, sau cu sapa, sau cu coasa, sau cu furca, nu contează. Salam și mezeluri nu am mâncat de 28 de ani, și mă simt foarte bine. Am o mașină pentru transportul oamenilor, o Dacie papuc și am niște Trabanți care merg cu optimism și la vale, la deal - mai greu. Lumea crede că un englez trebuie să conducă un Rolls-Royce, un Aston Martin sau ceva. Nu, eu vin cu Trabant”. Televizor nu are. „Ce să faci cu televizorul? Să mă uit la știri negative, la prostii? Nu îmi trebuie. Nici televizor, nici radio, nici ziare. Și ca să ai legătură cu cineva sau să cauți informații utile, poți să intri pe internet”.

Spune că nu îi lipsește Anglia, dar o dată pe an pleacă o săptămână sau două să își viziteze rudele și prietenii. Un singur lucru îl regretă după plecarea definitivă: „mâncarea indiană. În România nu găsesc așa ceva, decât în maxim trei sau patru restaurante din București. La Londra, cu un telefon, îți vine mâncarea acasă. Aici gătesc aproape zilnic, acasă sunt bucătar. Am avut ieri niște ciuperci de la pădure pe care le-am găsit, luni am avut mâncare vietnameză, altă dată mâncare engleză, ardelenească sau ceva mediteranean”.

Iubește România, dar nu poate să nu vadă mojiciile unor semeni de-ai noștri. „Am mers într-o zi la plimbare în pădure și am găsit un cireș tăiat. Era gros, cred că s-a chinuit o oră sau două să îl taie. Am crezut că cel care l-a tăiat vroia lemnul, poate pentru vreun coșciug, costă și 1.000 de euro un coșciug din cireș. Am întrebat pe un țăran care are terenuri în zonă, cine l-a tăiat. Mi-a spus că fiul lui, ca să culeagă o mână de cireșe”.

Englezul n-are deloc stare și e hotărât să schimbe în bine sătucul care l-a adoptat. „Ce mai vreți să faceți?”. „Aici? Copii. În afară de familie, care ar fi deosebită, am o idee să mai cumpăr niște case în zonă, să dezvolt un cartier turistic. Aș vrea să mai am timp să scriu niște cărți despre soluțiile socio-economice la problemele din lume, dar și niște poezii și povești pentru copii”. Graham Robinson este deja faimos în rândul englezilor stabiliți în România. L-a invitat și pe prințul Charles să îi viziteze moșia. „Am vorbit și cu secretarul prințului și cu ambasadorul din Marea Britanie, există un dosar despre fiecare englez din România, suntem doar 2.000. Domnul ambasador mi-a spus: pe dosarul tău e scris «a devenit cioban ardelenesc».”

. „Am mers într-o zi la plimbare în pădure și am găsit un cireș tăiat. Era gros, cred că s-a chinuit o oră sau două să îl taie. Am crezut că cel care l-a tăiat vroia lemnul, poate pentru vreun coșciug, costă și 1.000 de euro un coșciug din cireș. Am întrebat pe un țăran care are terenuri în zonă, cine l-a tăiat. Mi-a spus că fiul lui, ca să culeagă o mână de cireșe”.

În orice țară dezvoltată

Românii care muncesc la el sunt "ascultători și n-au inițiativă. Dacă le zici «mută piatra», o mută, fără să se întrebe de ce.

"Eu sunt italianca pricopsită cu teren în România"
De 13 ani, Angela Stella și soțul ei cumpără pământ în Mehedinți. Anul trecut au scos prima recoltă-record

[ http://www.jurnalul.ro/usr/thumbs//imagini/2011/07/18/thumb_640_x_480/176694-intact-imagesbogdan-chesaruimg-4890-1.jpg - Pentru incarcare in pagina (embed) Click aici ]

Când a plecat din România, în august 1989, măritată cu un italian, și au pus-o să semneze că renunță la casa și la pământul pe care le avea de la părinți, Angela Stella a știut că n-o să reziste mult departe. Și n-a rezistat. Cetățenia italiană n-a schimbat nimic în sufletul ei. Omul cu care s-a căsătorit, inginer agronom de meserie, i-a propus, acum 13 ani, să cumpere pământ în România și să facă agricultură. Aveau deja o fermă în Italia, cu care făceau bani frumoși, mai ales în anii în care puneau roșii. Dar, italianul s-a încumetat s-o ia de la zero într-o țară pe care n-o cunoștea, de drag. Pentru pământ și pentru românca ce lăsase totul în urmă pentru el.

13 ani în șir au cumpărat și au pregătit terenuri. S-au chinuit să le găsească pe toate la un loc, să scoată livezile care acopereau unele porțiuni, să le răsucească și să le îngrașe de se uita lumea la ei ca la niște ciudați.

Angela Stella are acum aproape 400 de hectare cultivate cu grâu, porumb și floarea-soarelui, majoritatea comasate la limita dintre comunele Devesel și Burila Mare. O parte aici, și-o parte dincolo. Și-a zis că așa ajută două comunități. De fapt, ajutorul pe care-l dă comunității e, poate, cel mai important factor în munca ei. „Oamenii de aici sunt foarte necăjiți. Eu am creat câteva locuri de muncă, dar sunt puține în comparație cu ce au nevoie oamenii ăștia, pentru că atât îmi permite legea, ca PFA. Am și oameni calificați, și necalificați. Și încerc să-i ajut, pe fiecare cum pot. Îmi cer ajutorul și încearcă să învețe. Le-am arat oamenilor, le-am semănat, fac tot ce pot face pentru ei. Soțul meu... zic eu că nu știe. Dar el mă cunoaște... Nu-i spun ce fac și el nu-mi zice dacă bănuiește ceva”, zâmbește cu bunătate Angela Stella.

Curtea societății, în care stau strălucitoare utilajele agricole de parcă-s gata de paradă, e păzită de patru căței pripășiți și de un băiat. Viorel are 25 de ani și a crescut la casa de copii. „Am venit la poartă la doamna, într-o zi, și am cerut de muncă. Trebuia să îmi plătesc și eu mâncarea, camera unde stăteam... Și n-aveam cu ce. Și doamna a fost bună și m-a luat aici paznic. Acum, dacă mi-aș găsi și o fată bună...”, visează el. Pentru „doamna”, Viorel e cel care n-o lasă niciodată să dispere. „De câte ori mă vede supărată și necăjită și îi spun că nu mai pot aici, că vreau să plec, se uită la mine și-mi zice: «Doamnă, dar nu vă gândiți că, dacă plecați dumneavoastră, unde mă duc eu? Ce mă fac?» Și îmi dau seama că, în comparație cu oamenii ăștia amărâți, eu n-am dreptate să mă plâng că e greu”, spune femeia.

În fiecare zi se supără pe sistem. În fiecare zi, după câte un control venit pe nepusă masă de la câte o instituție, o apucă plânsul și-și spune că România nu-i o țară în care să poți construi. Și în fiecare zi o ia de la capăt. Pentru că băieții tineri, care au lucrat în construcții afară s-au întors și vin să lucreze la ea cu ziua îi spun: „Doamnă, dacă am avea de lucru aici la dvs. măcar două zile pe săptămână, noi n-am mai pleca din țară”. Pentru că tanti Maria, care are peste 90 de ani și căreia Angela i-a arat o bucățică de teren e în stare să facă, de câteva ori într-o zi, drumul de câțiva kilometri de la casa ei până la marginea comunei, numai ca să o găsească la birou și să-i mulțumească. Și pentru că e mândră de orgoliul țăranului român: „Nimeni, niciodată, nu mi-a cerut pomană. Oamenii cer de muncă”.

E mâhnită că pe bătrâni n-are cine să-i mai ajute. Tinerii-s la oraș, și ei nu mai pot lucra singuri nici măcar două palme de pământ. Iar Angelei i se aprind ochii când se gândește la „mârșăvia” pe care a făcut-o statul – „a îndepărtat tinerii de la țară. Uitați-vă ce s-a întâmplat la bacalaureat. E un dezastru. Și toată lumea îi amenință pe copiii ăia cu sapa – «O să ajungi la sapă!» De parcă sapa ar fi un lucru rău, rușinos, înjositor. Nu zice nimeni să nu înveți, să nu vrei să știi, să nu te instruiești. Dar, până nu ai pus mâna în viață și pe sapă, nu se cheamă că știi ce e munca adevărată. Iar munca câmpului nu înjosește, din contră. Te înnobilează”.

„De când a venit «italianca», oamenii din zonă și-au schimbat viziunea despre ce se poate și ce nu se poate în agricultură. „Eu, de exemplu, am pus anul trecut grâu și am scos două tone și ceva la hectar. I-am cerut sfaturi, când am rugat-o a venit să-mi măsoare umiditatea solului, ea chiar se pricepe. E întotdeauna săritoare, deschisă, te ajută fără să ceară nimic în schimb. Anul trecut a scos și 7 tone de grâu la hectar!”, spune primarul din Devesel, Alexandru Mimiș. „Ei, oamenii aici spun că am producții-record. Dar, eu știu că se poate face și mai mult. Încă terenul de aici nu este adus la capacitatea lui maximă. Fiind nemuncit de 20 de ani, în alte locuri fiind livadă... S-a stricat. E nevoie de timp și de multă muncă pentru ca el să dea tot ce poate da”, spune femeia. Până acum au investit peste un milion de euro. „Dar încă continuu să aduc bani de acasă, pentru că nu putem vorbi de profit. Cel puțin în primii 4-5 ani de zile, nici nu pui problema profitului. Important e să ajungi, la un moment dat, să nu mai vii cu bani de-acasă. Deci, măcar să scoți atât cât bagi”.

Muncește 16 ore pe zi. Organizează oamenii, face proviziile de motorină, le gătește muncitorilor și le spală vasele, completează documente, ia sapa și muncește în rând cu oamenii, inspectează culturile. Dar, cu tot dragul ei de România și pământul de aici, pentru autorități, Angela nu e „românca întoarsă acasă”: „Eu așa mă consider. Sunt ro­mâncă. Pentru ei sunt «italianca». Mă tratează ca pe o străină. Și, dacă am făcut ceva aici, sunt italianca care s-a pricopsit cumpărând teren în România. Dacă nu făceam nimic, eram o escroacă care distrugea. Bine nu e niciodată”. În comparație cu Italia, să faci agricultură în România pare treabă de nebun: „Deși e de zeci de ori mai ieftin ca în Italia, pământul românesc costă mult pentru cât îți dă. E o investiție enormă să aduci terenul la stadiul din primul an de cultivare. Apoi, sistemele de irigare sunt la pământ. Nu e motorină agricolă. În Italia, motorina se dă în funcție de cât pământ ai. Dacă la final de an îți rămân, să zicem, 200 de litri, îi notezi și anul următor se scad din cantitatea pe care o primești. În România e circ. Ți se dă motorina, dar ești continuu suspectat că o vinzi, că o bei, că faci baie cu ea... Eu înțeleg că sunt și oameni de rea-credință, dar n-ar trebui să sufere din cauza lor cei care chiar fac treabă. Ar trebui să existe reguli clare. Altfel, e o continuă fugă după hoț. Și, în condițiile astea, îți vine să renunți la motorina lor subvenționată și să bagi mâna în buzunar, numai ca să ai liniște”, spune Angela Stella.

Prima recoltă pe care a făcut-o în România a mers la export. „N-am știut ce să fac cu ea. Adevărul e că nu cercetasem piața după firme și, neavând experiență, nu m-am încumetat în România. Dar anul acesta am luat contact cu niște societăți serioase și cred că atât producția de grâu, cât și cea de porumb vor rămâne în țară”.

Pai da, insa Romania nu prea intra in respectiva categorie.

Și pentru a ajunge acolo, nu agricultura este punctul critic.

Și pentru a ajunge acolo, nu agricultura este punctul critic.

Am dat întâmplător peste o serie de reportaje apărute recent în "Jurnalul Național". Nu, nu era vorba despre Iri și Moni și nici despre scandalurile din "Liga lui Mitică", ci despre un subiect și niște realități care ar merita mult mai multă atenție din partea societății (a noastră a tuturor!) și de aceea m-am gândit că ar fi util să postez această serie și pe forum, în ideea că informațiile prezentate vor reprezenta o lectură instructivă și utilă pentru cât mai mulți cititori.

http://www.jurnalul....sca-584211.html

http://www.jurnalul....zie-584335.html

http://www.jurnalul....une-584426.html


http://www.jurnalul....vam-584573.html

„Din cele 40.000 de hectare de teren arabil deținute în Timiș de cetățeni străini împreună cu cetățeni români, pese o treime nu sunt cultivate, dar obțin subvenții. Unele societăți însă, pe lângă faptul că nu lucrează aceste terenuri și primesc subvenții pentru ele, nici nu plătesc datoriile la bugetele localităților pe raza cărora își desfășoară activitatea”, a afirmat Băcală.

Toate suprafetele agricole din judetul Tulcea achizitionate de firme cu investitori straini vor fi verificate, informeaza Rompres. Decizia a fost luata ieri, in sedinta Colegiului Prefectural al judetului, la recomandarea prefectului Chirica Lefter,
..
"La Rahmanu, exista o suprafata agricola cumparata de o firma spaniola, insa terenul nu a fost cultivat, ci lasat parloaga. Speram sa nu se intample la fel cu toate terenurile achizitionate de societati cu capital majoritar strain", a declarat directorul DGADR, Vasile Gudu. El a mai spus ca proprietarii terenurilor agricole din judetul Tulcea sunt interesati sa isi vanda suprafetele ca urmare a faptului ca pot beneficia de renta viagera. Mentionam ca situatia semnalata in zonele de terasa ale judetului Tulcea este similara cu cea inregistrata in Delta Dunarii, firme cu actionariat majoritar strain care au concesionat suprafete de teren de la Consiliul Judetean necultivand terenurile respective.

Mai rar asa idiot. Pe bune, probabil ala era retardat, la modul propriu.

ambasadorul Franţei, consideră că