Magistratul

Felie de timp. Magistratul      Autor Viorel Muha

- Dai și matale acolo o pungă de cafea, două trei pachete de Kent și te-ai scos. Păi, ce vrei, nea Costache, pe degeaba? Și unde ziceai că vrei să o bagi pe fata aia mică?
- Mă… nea Pandele!
Și nea Costache scărpinându-se sub braț zice:
- Mă gândeam să o bag undeva, undeva unde pică ceva. Știi că în ziua de azi fără… nu se poate. Păi, ce… să muncești degeaba? Da’ nu-i place medicina. Eu cu Vasilica, nevastă-mea, acolo am vrut să o băgăm. Știi tu… doctorul este doctor. Da’ nu le are cu astea. E prea slabă. La anatomie și cum îi mai zice, zoolofie, are note proaste. Și nu merge. Poți să dai cât vrei. Trebuie să fii și ceva mai mare…. așa, să ai vreo funcție. Eu sunt talpă de prost de când mă știu și îi știu și pe ai mei din neam, că tot așa or fost.
- Păi, ce faci cu ea? O ții acasă sau ce? În fabrică, nea… se poate?! E frumoasă!
- Mă, nea… Am pe văru’ meu, care este notar, mă! Și deunăzi vorbii cu el. Știi cât de prost era, mă? Nu știa nici să numere, mă, când a terminat a patra. Și acum este mare notar. La fiecare act îi pică, mă, vine și are, mă. Și mi-a zis: “Bă; vere, bag-o, mă, pe ființa aia mică la Drept. Dai și tu un porc. Dai și tu două-trei vedre de vin. Și dacă se duce și ea într-o excursie la munte cu cineva de la partid, te faci și tu că plouă, ai făcut-o, mă, magistrat. Toată viața, ea dă cu hotărârea, mă! Și apoi nu ne va mai judeca nimeni, mă! Avem notar, fiică-ta judecătoare sau procuror și mai băgăm pe unul și am pus-o vere.”

Orice stat, indiferent de forma sa de organizare, are structuri vitale, fără de care el nu poate funcționa. Comunismul, mai ales în ultima decadă, și așa-zisul capitalism după anii ‘90, au fost și încă sunt structuri administrativ politice și statale de troc. Capacitatea morală și conștiința profesională, pregătirea profesională pe disciplină, la nivelul de exigență necesar și conform cu importanța și efectul social, erau și sunt încă pentru mulți români noțiuni inexistente. Pentru mulți erau și sunt încă un mod de a-și promova odraslele în funcții și instituții importante ale statului.

Membrii de partid aveau indicații prețioase de a promova cadre de “nădejde”, adică de origine sănătoasă. Originea sănătoasă în comunism însemna cel care nu muncea, adică nu voia avere, cel care își turna vecinul, iar părinții lui erau mărginași la sat sau la margine de târg, în casă de chirpici. Cel gospodar nu avea nicio șansă, era considerat cetățean cu tendințe de îmbogățire și, mai ales că avea ceva minte, nu putea fi subordonat ușor. El nu executa imediat cu renumita confirmare, indiferent căt de aberantă era dispoziția, cu răspunsul:
- Am înțeles, să trăiți!

După anii ‘90, după o retragere temporară a celor care au fost formați, pregătiți cu acest mod de gândire și comportament, “foștii” s-au repliat rapid înapoi în instituții, peste noapte schimbându-și ideologia comunistă într-o corcitură comunisto-capitalistă, așa zisa economie de piață și libertate prost înțelesă, respectiv democrație de maidan, fără respectarea legilor, aceștia devenind imediat investitori cu adrese în cutii poștale din Occident. Ei s-au folosit și de relațiile economico-sociale și politice sub oblăduirea fostului secretar de partid, pentru a duce Romania printre primele țări în ceea ce privește corupția. Aceste structuri au instalat nepotismul, relația și șpaga ca ceva normal în societatea românescă, dar fără limite. Astfel, România, pe parcursul ultimilor 18 ani, a fost devalizată de zeci de miliarde de euro, unele surse apreciind acestă sumă la peste 100 de miliarde de euro.

Tot ce a fost industrie masivă până în anii ‘90 a fost tăiată, încărcată în vapoare și vândută la extern. Utilaje scumpe, metale rare, neferoase s-au vândut cu zecile de mii de tone, pe șpăgi de nimic, de personaje fără nici cel mai elementar bun simnț în ceea ce privește averea acestei țări. Ei astăzi, cheltuiesc sume uriașe prin insule exotice sau la cele mai scumpe hoteluri din lume, concurând cu oamenii bogați ai lumii, capitaliști care au strâns averi în sute de ani, uneori aceștia fiind sfidați de îmbogățiți peste noapte prin oportunism, făloșenie și gradomanie, făloșenie de neam prost și comportament de maidanez. Aceștia au avut grijă să promoveze în instituțiile principale și vitale ale statului personaje incapabile, nepregătite, respectiv copiii, nepoțiii, rudele și prietenii lor.

- Asa că, mă vere, știi că dacă o fac judecătore, îl scap de la belele și pe nepotul din partea nevestii, că de… tâmpitul, s-a apucat să fure mai mult decăt i-a spus șeful. Șeful nu a știut, nu a făcut scăzământ și uite controlul! Ăla de la control este nou și deocamdată îi este frică să ia. Am vorbit cu secretarul de partid care mi-a zis: “Taie, bre, nea Costache, vaca și dă-o la cei de la control”. Da’ cum să o dau, mă? Că pe urmă vrea și veterinarul, că am tăiat-o fără aprobarea lui. Și de unde mama naibii să dau la toți. Porcul l-am dat, vaca o dau, găinile le țin pentru ăla mic, prostănacul dracului, că din nota 5 nu poate sări. Vezi ce greutăți am? Deh, dacă mă trag din neam de proști… Acu’ să fiu sincer, noi din neam am fost înceți la minte, dar în schimb ne-am înmulțit iepurește! Și tu zici să o dau pe fată la judecător, mă? Dar asta gândește încet și o să bage la pușcărie oameni nevinovați, mă!
- Lasă, bă, că tu nu știi cum se judecă acum. Totul este stabilit dinainte. Cel care-i prost și nu vrea să dea, o încasează. Cel care este băiat deștept, dă. Și în sala de judecată n-are nevoie să gândescă rapid. Nu-i trebuie să cunoască cine știe ce legi. Avocatul are grijă să pună acolo ce trebe, mă! Păi, tu crezi că sunt lăsate așa, la voia întâmplării, lucrurile astea importante? Ș-apăi, mă fârtate, unii dă-i în mă-sa, că merită să stea la țuhaus! Auzi, mă, ce tupeu, să ceară drept la apărare!
- Da, mă, da’ nu auzi că nu el a furat? A luat ăla… al Frăsinei.
- Păi deh, mă, prostul-i prost. Ălălaltu’ a cărat noaptea. Dimineața mințindu-l, l-a pus pe prostul ăla să ia și el câte ceva. L-au prins. Așa că dacă-i prost, las-să stea la mititica. Auzi prostu’, acum vrea apărare!
- Mă, nea… și fiică-mea o să facă de-astea?
- Nu, mă, vezi-ți de treabă. Nu ea condamnă. Este condamnat dinainte. Ea doar dă sentința. Înainte de judecată se stabilește. Uite cam așa se procedează: șeful întreabă “Bă! Care are dosarul lui Pandele?”, “Păi, eu”, “Bă! Vezi, îi dai doi ani. De proști nu avem nevoie. La mititica se va deștepta de cap și va învăța să fure. Nu să facă el greutăți lui cumnate-meu, care are un C.A.P. fruntaș. Auzi prostul, să-l prindă cel mai prost paznic”. Deh, ca alde de ăștia merită mai mult. Doar așa va învăța meserie. Când se va întoarce, nu o să regrete ucenicia făcută acolo.

Acest mod de a vedea realitatea concretă de către omul de rând devenit cineva, acest mod de gândire a devenit un fapt normal, ceva care era eficient și funcționa. Devenise modul de a fi al celui care se descurca, al băiatului deștept. Mai târziu, băiat de băiat și alte diminutive de șmecher, care reușeau să facă carieră sau să parvină în viață, folosindu-se de racilele regimului comunist si ulterior anilor ‘90 în așa zisa societate democrată, au pus mâna pe structurile importante din instituțiile statului român.

Astfel, în structurile societății au intrat, nu de puține ori, personaje cu o educație mediocră și de neam înceți la minte. Acest fapt s-a repercutat până în zilele noastre. Dacă în structura unei instituții a statului a ajuns un personaj de genul arătat mai sus, acesta a ajuns să facă infuzie în instituții cu neamuri și prieteni care la rândul lor au facut același lucru. Cel cinstit, ori era marginalizat, ori pleca, ori se supunea majorității sindicalizate la modul comunist și subordonate organizației de partid comunist, fie direct, fie indirect.

Aceste fenomene au continuat cu o mică sincopă și după anii ‘90, rămânând aceeași mentalitate sau chiar mai accentuată în unele perioade, acest fenomen căpătând proporții îngrijorătoare și devastatoare pentru economia Romăniei.

Îndreptarea țării noastre spre așa-zisa europenizare și liberalizare a constat imediat după anii ‘90 într-o liberalizare masivă, în sensul că se puteau scoate din țară de la becuri și rulmenți până la vapoare, respectiv aducerea de baloturi de haine vechi sau ceea ce generații întregi au dus lipsă, un pantof occidental, un tricou și un Coca-Cola sau aparatură electronică de casă, care a fost un privilegiu și un mare lux, zeci de ani.

Îmi aduc aminte că puteai să cumperi un apartament cu prețul unui videocasetofon. Pentru un radiocasetofon mai modest munceai să strângi bani un an, iar pentru o mașină mâncai iaurt și marmeladă peste zece ani.

Astfel, dupa anii ‘90, la nivel înalt s-a pregătit dezasamblarea fabricilor și tăierea lor, pentru a fi date la fier vechi. Vapoarele așteptau la rând să fie încărcate cu materiale feroase și neferoase, venidu-le ulterior și lor randul, la tăiat și la înstrăinare pe nimic. Au fost tăiate utilaje scumpe, au fost duse materiale rare sub formă brută la export. Pe lângă căile ferate, hoții de fier vechi aruncau din vagoane de tren fierul tăiat sau dezmembrat, pe care îl reintroduceau în circuit. Au ajuns până acolo încât au tăiat chiar și șina de cale ferată sau au demontat subansamble, punând traficul feroviar și viața a mii de oameni în pericol.

Jaful începuse să se extindă la scară mare. Se săpau gropi de unde se atacau și perforau conducte de petrol, împreună cu cei care le păzeau, furând motorină și benzină. Se făceau transferuri masive de combustibil, fără a fi controlate și supuse taxelor aferente. Războiul din Iugoslavia a înlesnit o altă categorie de foști tovarăși să se îmbogățescă pe baza anumitor materiale și a combustibilului.

A urmat privatizarea prin metoda MEBO și marele jaf național al preluării acțiunilor pe nimic, acțiuni împărțite populației din tot ce a mai rămas viabil din economia națională.

A urmat perioada jocurilor tip Caritas, jocuri puse la punct cu ținte precise, jocuri din care unii au știut să profite. Cei din instituțiile statului au pus mâna pe sume frumoase, ei fiind cei care s-au înfruptat primii din aceste jocuri. Populația contribuitoare a luat din nou țeapa de rigoare.

A fost și perioada furtului din bănci. S-au încasat comisioane de milioane de dolari de contabili și alți funcționari sau persoane dubioase, pe privatizări prin așa zisa consultanță. A fost perioda în care pe sume uriașe erau aduse în țară echipamente de informatică și altele, fie depășite, fie la prețuri exorbitate, fapt care se întâmplă și astăzi în același mod. Și acestea cu ajutorul foștilor tovarași, bișnițarilor și a altor categorii sociale cu tupeu.

A urmat devalizarea bazelor turistice, a patrimoniului cooperatist, cel al U.T.C.-ului, cel al P.C.R-ului., tăierea pădurilor, devalizarea patrimoniului balnear și multe altele.

Astăzi după ce s-au terminat multe dintre acestea, s-a ajuns ca fostele case, vile și alte sedii, respectiv terenurile intravilane și extravilane să fie furate, date, manevrate de către funcționarii din primării, de către aleși care au vrut să vină în vârful tortului. Aceștia au fost propulsați și sunt, prin diferite mijloace, respectiv promisiuni mincinoase, pentru a fura și jefui, fără a respecta cele mai elementare legi și fără frica că vor fi pedepsiți vreodată.

Odată cu perioada de preaderare a României, au trebuit impuse reguli europene, pentru o țară la care trebuiau legi de trei ori mai aspre. Astfel, legislația europeană în loc să oprească fenomenul de jaf și corupție, l-a amplificat, acesta devenid, în masă, instituționalizat până la nivel de miniștri.

Corpul magistraților și în special judecătorii au înlesnit și nu au stopat aceste fenomene, fie că s-au subordonat politic, fie din interese personale, materiale, respectiv prin susținere a intereselor de clan.

Nea Ion și nea Costică au votat imediat după anii ‘90 pe marele “persecutat”, fost secretar de partid, ca președinte democrat al unei Românii așa-zis democrate. Ei se uită astăzi pe hârtia afișată la intrarea în scara blocului și nu le vine să creadă când văd sumele apocaliptice pe care le au de plătit. Pensionarii se calcă în picioare la pomeni electorale, ce constau în câțiva mici și o bere. Personaje gen anii ‘38-’39, ca în perioada prohibiției din America, cu mamuți și namile hrănite sănătos și cu priviri de asasini drept paznici, fac propagandă electorală, promițănd minciuni drept prosperitate. Tineretul este îngrozit că nu are șansa să cumpere o garsonieră, nu mai vorbim de un apartament sau un teren, chiar dacă muncește o viață.
România este o țară înapoiată și nu tocmai curată, a ajuns manevrată, scumpă pentru a putea trăi și a avea o locuință decentă, mai scumpă ca în multe state occidentale.

Așa că nea Pandele și nea Costache au astăzi nepoți notari sau avocați, procurori sau judecători. Pensia pe care o au o folosesc ca să cumpere bomboane la copiii de pe strada cu vile unde locuiesc. Au uitat că au fost mărginașii satelor și săracii târgului. Ei se uită cu mirare la camerele de luat vederi, la ușile garajelor care se deschid singure, la jeep-urile nichelate care se îndreaptă spre intrările vilelor cu 20 de camere în care locuiesc. Bombează pieptul și se înfoaie. Se simt mândri, gândidu-se că din ei și neamul lor de săraci și înceți la minte au ieșit așa grozăvii. Câte milioane de pesionari își drămuiesc ultimul leu pentru o felie de salam sau cele câteva milioane de procese care ucid zilnic România și pun pe drumuri lunar sute de mii de oameni nu le dau de gândit oare? Ei nu vor să știe nimic decât că s-au ajuns. S-au descurcat. Au fost mai “șmecheri”.

Magistratul în societatea românescă a ajuns nu să fie un limitator de infracțiune, ci un producător suplimentar de procese, în care armate de avocați se învârt și duc România nu spre prosperitate, ci spre dezastru.

Măi, nea Pandele și nea Costache, treziți-vă copiii și nepoții, că duc această țară la dispariție!

- Deh, nea Pandele, dacă zici mata că nu ea judecă, judecătoare o fac, sau procuror, că așa vom duce și noi o viață mai bună.
- Ei, vezi că gândești bine, mă, Costache? Dăi în mă-sa pe cei care ne fac puturoși și săraci. Nouă să ne meargă bine!
- Hai la cârciumă să bem o țuică!

Text de Viorel Muha

Publicat de Viorel Muha in Memorii

http://blog.citatepe...or/muha-viorel/




Șuetă abstractă de primăvară autor    Mirela Nicoleta Hincianu

La capătul lunii mai din primăvară am cioplit masa mea dintr-o boabă de cafea, decor tocmai potrivit și neapărat necesar într-o șuetă despre contabilitatea evenimentelor trecute prin primavară.

Amfitrioana dimineții lipsă din calendarul lui aprilie trecut este astăzi o decupată zeiță amorfă din povestea de marmură albă, rămasă surplus din numărul de trepte ce dau spre tărâmul grădinilor Edenului.

Albă, companioana cocoțată pe un stativ de fier evadat din muzeu, la cererea ei expresă îmi parodiază agramat mozaic cusut din lapidare fragmente de drame pedespite cu măscărici ca urmare a acuzării de prea multă tristețe.

Deh! Invidie de comedie, război veșnic al zambetului cu lacrima! Și ce tiradă de râs-plâns se stârnește din logoreea amicei mele de-o cafea!

Imbrățișată cu verbele, rotunda formă de cafea, se rostogolește în pȃntece de ceașcă, vestigiu rămas din vremea poveștilor fără dimineți.

În actul al treilea al zilei, cănd melcii își căutau ochii în frunze verzi răsărite sub gardul ce dă spre curtea vecinului Hamlet, musafirul meu încă ronțăia biscuiți reci de piatră, alarmându-se că limbajul de lemn este mai tare ca piatra și nu-l digeră nici cei mai intelectuali dintre critici.

“Divina comedie” începe cu infernul, când muza mea se pierde în dominoul versurilor scăpate de sub tutela ordinii precise și logice, versuri anulate iremediabil și anapoda, în final cu iz de prolog.

Aievea, imaginea sălii din muzeul figurilor de ceară, se mulează pe așternutul neuronilor ce se lăfăie într-un relaș între două secunde consecutive de aplauze.

Vârtej de contradicții: Frankenstein zâmbește narcisist undelor speriate ale lacului, care-și agață peste oglinda privirii un petec de noapte. Luceafărul învie cu o împunsătură în ochii adormiți o Julietă exilată dincolo de viață, Icar doarme visul unei nopți de vară așteptând ca Prometeu să piardă și ultimul licăr de lumină în rece sclipire de ape.

Alarmate, ideile își cheamă la sfat literele, doar-doar mai salvează ceva ordine din haosul aburilor de cafea.

Răcoarea dimineții târzii, înțepenește în adiere de vânt purtător al pufului de păpădie răsărit în văzduh, semn de punct alb plutitor, semn înălțat în nori de alb în povestire. Îmi adun culorile, tot anapoda, să-i povestesc pestriț dalbei mele prietene că revoluția neuronilor este pe cale să se transforme într-o cruciadă în toată regula dacă mai scormonesc în trecuturi care nu pot fi aduse în prezent.

Mai păstrez încă o porție-caramel din cele servite, amestecată astăzi, și programez o altă întâlnire în preajma Coloseum-ului, într-o zi cu două dimineți… neapărat!

Zâna mea de marmură albă decupată pleacă să cutreiere cele șapte minuni ale lumii. Coloana Infinitului privește spre ele și îmi promite gânduri timbrate în alb, după o lungă meditație la Masa Tăcerii.

Zările se descos de nori, melcii au evadat către un petec de cer colorat verde, iar eu ghicesc în firimiturile rămase căte dimineți cu două răsărituri și o singură cafea, îmi vor aduce vești din trecut, să-i comand lui Sisif boabe de cafea cât să-mi ajungă pentru o mie și una de nopți de măcinat gânduri…

Am adunat dintre litere deșirate către orizontul rămas din haosul cuvintelor de azi o memorabilă introspecție, ca totuși poveștile de-o cafea să înceapă cu epilog și se termine cu prolog!

Publicat de Mirela-Nicoleta Hincianu in Eseuri


http://blog.citatepe.../despre/eseuri/

Prima parte ar trebui să existe în prefața oricărei cărți de istorie modernă...