Cartea cu sapte peceti

Considerația corectă ar părea a fi aceasta. Sfântul Ioan, obligat să înceapă cu ziua I, și nu la jumătatea zilei 0, tratează teofania (I) ca seară, iar mesajele (II-III) ca dimineață. El continuă această formă în ziua a doua, teofania (IV-V) fiind din nou seară, iar deschiderile peceților (VI) dimineață. Dar din acest punct încolo își variază stilul: seara următoare nu este asigurată de o a treia teofanie, ci de o nouă trăsătură, viziunile intruzive: și faptul că seara este seara propriei zile, precum și ajunul zilei următoare găsește expresie în întinderea seriilor peceților pentru a acoperi viziunile intruzive, pentru că a șaptea pecete este reținută până după ele. Această formă se repetă pentru următoarea zi. Dar acum, cititorul este obișnuit cu ideea unui ajun inclus în ziua precedentă, iar în viziunile fiarelor Sfântul Ioan ne lasă să vedem singuri că a doua parte a seriei directe este seara propriei sale zile și, prin urmare, ajunul următoarei. În secțiunea potirelor avem un apendice, care este, fără îndoială, o seară în afară de asta, și dacă e o seară pentru propria sa zi, atunci probabil e un ajun până în ziua următoare.
Ajunul potirelor, deci, ar trebui să înceapă în a doua jumătate a viziunilor fiarelor, adică cu îngerul zburând prin mijlocul cerului (XIV, 6). Am avut ocazia mai sus să subliniem că îngerul asemănător unei păsări este creatura zilei a cincea: iar potirele sunt seria a cincea. Atât despre ajun: dar despre dimineață? Creaturile din ziua a cincea sunt nativii apei, precum și păsările zburătoare. Am avut pasărea zburătoare în ajun: ne putem aștepta ca dimineața să ne arate viețuitoarele din apă. „Viața din apă” este o mare temă ioanină, așa cum știu cititorii Evangheliei; nici Apocalipsa nu o neglijează. „Mielul îi va călăuzi către izvoarele de apă ale vieții” (VII, 17). „Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieții.” (XXI, 6). „un râu cu apa vieții, limpede ca cristalul, care ieșea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului.” (XXII, I). „cine vrea să ia apa vieții fără plată!” (XXII, 17). În Evanghelie, apa potolește setea spirituală și regenerează în cristelniță.
Citatele apocaliptice pe care tocmai le-am dat sunt toate legate de apa care potolește setea: în introducerea potirelor găsim izvorul regenerator, iar acesta este propriu simbolului celei de-a cincea lucrări de creație. Dumnezeu a poruncit apei să facă să apară lucruri vii: acum el poruncește izvorului să facă să apară oameni vii cu viața lumii viitoare. Din cauza acestei analogii, simbolul peștelui pentru creștinii botezați era obișnuit în biserica primitivă; iar Hristos însuși, ca prototip al Botezului, a fost special desemnat de acesta.
Viziunea potirelor începe cu o viziune a izvorului sau ligheanului templului ceresc, „marea” de sticlă; iar peste ea, poate înălțați din ea, se află sfinții, echipați ca harpi leviți. În „marea” templului lui Solomon, personalul preoțesc efectua abluțiile rituale. Acești muzicieni cerești trebuie înțeleși ca nou purificați. Ei sunt martiri, iar botezul prin care au trecut a fost un botez de foc: „marea” fontală este umplută cu un amestec de foc. În continuare, vedem un botez de foc turnat de mâini de înger pe capetele persecutorilor lor; dar ei nu se pocăiesc.
În turnarea celor șase potire există două puncte culminante, al treilea și al șaselea, și ambele se referă la ape. Urgiile de pe pământ și de pe mare sunt scurte și trec fără comentariu; în mare a murit orice suflet viu, căci apa s-a corupt în sânge. Cea de-a treia urgie este la fel de scurtă în sine: ea nu face decât să extindă aceeași schimbare înfiorătoare la râuri și fântâni, dar acum un dialog al vocilor angelice adaugă un comentariu. Îngerul apelor îl justifică pe Dumnezeu pentru că le-a dat să bea sângele celor care vărsaseră sângele sfinților și al profeților, iar vocea altarului măcelului spune Amin. Acum ei beau râul morții, îl vor umfla în curând: în viziunea anticipativă a ajunului potirelor am văzut deja o umbră premonitorie a unei recolte înfiorătoare, care va face să curgă sânge până la înălțimea frâielor cailor și pe o distanță de două sute de mile.
Al patrulea și al cincilea potir trec la fel de nedistincte ca primul și al doilea, dar când al șaselea ne aduce la apele Eufratului, există un nou punct culminant. Broaștele, copiii vii ai apei, sunt generate din gura Dragonului și a celor doi asociați ai săi: sunt spirite rele care ies să convoace adunarea Armaghedonului, mai ales din spatele Marelui Râu. Vedem, așadar, că potirele sunt pline de imagini ale vieții din apă și ale morții din apă. Tema continuă în introducerea viziunii din apendice. Unul dintre îngerii potirelor arată Babilonul ca pe o prostituată așezată pe ape multe, cu o cupă în mână din care iubiții ei beau damnare: ea însăși este îmbătată cu sângele sfinților. Anihilarea ei este pecetluită în cele din urmă prin căderea unei pietre de moară în mare.
Să ne întoarcem acum la lucrarea din ziua a șasea, crearea fiarelor pământului, dar mai ales a lui Adam. Lucrurile spuse despre Adam în Geneza I sunt acelea că el este creat direct (nu este evocat din apă sau uscat), este făcut după chipul lui Dumnezeu, este făcut rege peste toate lucrările mâinilor lui Dumnezeu și i se dă o consoartă (bărbat și femeie i-a creat). Hristosul celei de-a șasea dimineți (XIX, I II ș.a.) apare din ceruri, purtând Numele și natura lui Dumnezeu. El apare ca Mire al Miresei și ca Împărat al împăraților. Temele împărăției și ale Miresei se continuă și își primesc expresia deplină în viziunea finală, în care Tronul lui Dumnezeu și al Mielului este așezat în inima unei cetăți care nu este alta decât Mireasa.
Figura Evei a apărut deja, dar ca mamă a seminței care se ridică pentru a zdrobi capul șarpelui, ca purtătoare a Fiului mesianic, nu ca mireasă a lui Adam mesianic (XII, I). Figura Evei mireasa aparține părții a șasea a Apocalipsei. Ea este însă anticipată, așa cum se cuvine, în ajunul precedent (XVII-XVIII). Înainte de a auzi de adevărata Mireasă, ni se arată pe cea falsă, Babilonul, curva fiarei. Imaginea multiformă a Fiarei ne este în același timp expusă ca o confederație de împărați, sortită să cadă, deoarece trebuie să se întâlnească cu Domnul Domnilor și Împăratul împăraților - același titlu purtat de Mirele războinic atunci când va apărea în cele din urmă (XVII, 14; XIX, 16). Răsturnarea marii curve face loc cinei nunții Mielului (XIX, 2, 7).
Din cercetările noastre rezultă deci că Apocalipsa este alcătuită din șase seri și dimineți, plus un ultim ajun al sabatului (XXI și urm.). Nu numai că lucrările creației sunt dispuse în mod regulat prin zilele lor proprii, dar această dispunere a lor explică în plus anumite neregularități în ritmurile lucrărilor creației interioare la seriile separate. Putem vedea acum de ce seria din ziua a treia începe cu pământul, marea și apele în loc de luminarii, cer și pământ, și putem vedea de ce în ziua a patra ordinea primelor patru este inversată: luminarii, ape, mare, pământ, în loc de pământ, mare, ape, luminarii.