Discutii despre despartiri

tomaso, on 28 noiembrie 2020 - 04:41, said:

tomaso, ma bucur ca ti-ai facut timp sa contemplezi si sa iti asterni gandurile, chiar daca intr-un mod destul de... filosofic . Ai inteles bine ideea acestui topic. Cumva ma regasesc in descrierea ta pentru ca si eu am fost in aceeasi situatie de 2 ori(in despartirile pe care le-am relatat intr-un post anterior). Nu am putut sa spun NU. Nu stiu cu siguranta motivul, insa merg pe varianta ca mi-a fost teama ca voi rani foarte tare. Interesant faptul ca ai adus in discutie caracteristici formate in tine de catre lecturile pe care le-ai citit cu ceva timp in urma. Din pacate, pe cat de frumos este in teorie, pe atat de diferit este in realitate.

Te invit sa scrii in continuare aici, daca simti nevoia.

BUDAIbeer, on 28 noiembrie 2020 - 08:41, said:

Cred ca nu ai fost atent la cerintele pe care v-am rugat sa le respectati din prima postare de pe acest topic. Nu e nevoie sa vii cu acuze si sa judeci oameni aici. Daca nu ai nimic constructiv de spus, esti liber sa frunzaresti alte topicuri.
Cumva sa iti raspund la ce ai scris. Imi pot trai viata, chiar am o viata destul de buna, sa zic asa. Nu am nevoie de nici un model de referinta. Eu am stat si m-am gandit dupa despartire, m-am gandit ce as fi putut face mai bine, de ce sa intamplat, am facut introspectie. Tu esti, probabil, o persoana superficiala, lucru care se vede din felul in care ai scris aici.
Inainte sa acuzi cu boli mintale, cine esti tu, sau ce te recomanda sa iti dai cu parerea despre asa ceva? Repet inca o data, daca nu ai nimic constructiv de spus, nimic de impartasit, nu este nevoie de tine aici.

BUDAIbeer, on 28 noiembrie 2020 - 08:41, said:

Eu am citit tot ce ai scris, dar mai postează în continuare tot așa și poate te trimit în vacanță.

Tomaso, buna interventia ta.
Ai zis bine cu increderea, aia e cea mai importanta intr-o relatie, atractia fata de o persoana nu mai valoreaza nimic fara incredere.
Si tot de aceea, odata ce s-a pierdut increderea, e greu sa mai fie totul ca inainte, deci despartirea in cazul asta e cel mai bine sa ramana asa.
Asa ca nu prea mai e de discutat despre despariti, se trece mai departe, oricat de neplacut pare pe moment.
Vorba aia, uneori trebuie sa accepti niste neplaceri temporare pentru a-ti fi apoi mai bine.

fatboi, on 27 noiembrie 2020 - 23:44, said:

Acum mult timp,  pe vremea când  făcea plopșorul pere și răchita micșunele, se băteau urșii în coade și când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se, iar  puricele se potcovea la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești,   am avut o iubită.   Una faină ca muiere,  dar cam zglobie.

Eu nu mă gândeam la însurătoare,  casă,  familie,  alea alea.   Ea,  ca toate fetele la 20 de ani,  blonde natural,  drăguțe, ar cam fi vrut să se mărite.   Și astfel să plece din apartamentul familiei,  acolo unde stăteau 3 surori și un frate într-o cameră,  iar părinții în dormitor.   Nedecomandat. Două camere.  

Și uite așa,  eu cu gândul la iubire,  ea cu speranța la măritiș. Iubirea a exitat fără doar și poate.  
Una puternică,  dar care într-o zi a primit lovitura pierderii încrederii.

Mai precis,  ea,  într-o criză de furie contra mea,  și-a tras-o cu un pictor de doi bani, coleg de serviciu cu ea.  
Ăla prindea și el să mai tragă câte ceva prospătură pe cosor ademenind fătucele cu rolul de model pentru picturile sale pe care le făcea ca hobby.  
Salariul și-l lua din pictarea panourilor cu citate din Ceaușescu pe care le găseai prin intreprinderile socialiste.  
Sau cu pancardele de la manifestații organizate cu intreprinderea. O cam freca,  între noi fie vorba.
Și proasta mea i-a căzut în plasă.   Ăla a scos-o de câteva ori în oraș, fata mea cam suferea de foame (la propriu), era furibundă pe mine și într-o zi i s-a dat cu roatele în sus.
Apoi a venit să-mi dea mie pictura cu ea. Și iar ne-am certat pentru că eu din prima privire i-am spus că avea un picior mai gros decât celălalt și parcă mai lung.
Nu putea să ducă ”lucrarea”  acasă,  pentru că își lua omor de la ta-su,  așa că mi-a dat-o mie,  iar eu am ascuns-o în podul casei,  acolo unde știam sigur că nimeni nu o va vedea.  

Scena reîntoarcerii a fost una frumoasă.  
Cu bocete,  cu lacrimi și muci,  apoi, logic cu dulcele sex al împăcării.
Vorba vine ”împăcare”,  pentru că eu nu am putut să trec peste derapajul ei.   Relația a fost compromisă definitiv în momentul când am aflat ce-a făcut.  

Adevărul este că am simțit cu intuiția mea monstruos de neomenească.  
Era ceva ciudat,  felul cum vorbea cu mine,  abia vizibil un rictus în colțul gurii,  jocul ochilor,  tonalitatea spuselor ei,  plus includerea personajului în poveștile ei,  așa,  hodoron tronc. Fată naivă care credea că asemena chestiuni rămân secrete. ”Pictorul”  avea o gașca de bețivani cu care împărtășea aventurile.   Le arăta cu degetul. ”Uite,  lu'  aia i-am tras-o ieri,  am pus-o capră și i-am dat la **** .. îi curgea pe craci ... ”   cam în genul acesta erau discuțiile,  foarte descriptive,  iar amicii cereau detalii suplimentare, interesați să afle cam cum ar fi putut să i-o tragă și ei.   

Am aflat foarte repede,  așa cum aflu eu de obicei,  din pură întâmplare.
Mi s-a oprit respirația,  mintea,  planetele nu mi s-au mai rotit după Soare,  gura iască și amară ...  a fost rău.

După împăcare am mai stat cu ea,  dar niciodată nu am mai văzut-o în rol de nevastă.   Nu că înainte m-aș fi gândit la asta,  dar măcar atunci,  în perioada cât aveam încredere în ea  nu excludeam categoric ideea asta.   După împăcare,  am exclus din start orice unire cu acte. M-am gândit mult la asta și cred că reticiența a fost cauzată de intensitatea suferinței  percepute atunci,  momentul când am aflat. Atunci am simțit că nu mai este femeia mea,  pictorul fiind al doilea bărbat al ei.   Eu fiind primul.

Ce-a fost a fost,  dar ”după”  a fost altceva.
În final  tot ea m-a părăsit.   Într-o încercare de a-mi forța mâna,  să ”mă ajute”  în decizie.   A estimat eronat puterile pe care le credea că le are asupra mea.
De avut,  le avea ...  ho ho ho ... blondă,  ochi verzi,  părul buclat natural revărsându-se peste umeri,  cam 1,68,  50-52kg.   Claxonau și cei care împingeau o roabă,  atunci când primăvara trecea la fustă scurtă și bluză cu bretele. Mersul ei era un spectacol.  Și pensionarii întorceau capul după ea,  oftând a jale. Râsul era spectaculos iar personalitatea extrovertită o făcea vedeta oricărui loc pe unde intra. Nu era proastă,  citea mult,  petrecând zile întregi la sala de lectură.   Acolo am cunoscut-o. Cât de ciudată sună să spui azi că ai cunoscut o fată la sala de lectură. Mulți nici nu știu ce reprezintă sala de lectură. Pentru ei:   Era un loc la biblioteca orașului,  unde veneau oameni,  luau o carte și citeau la o masă.   La noi era o sală monumentală. Nu am văzut una la fel decât atunci când am ajuns în București,  la facultate.   Data din anii 20,  atunci când I.G. Bibicescu a făcut prima donație de carte.

[attachment=2462726:Sala de lectura.jpg]


Acolo am văzut-o prima oară,  fiind și eu un fervent cititor  după ce epuizasem toate cărțile de acasă și din bibliotecile cunoscuților.  O foame de a ști.
Mult timp am studiat-o în tăcere,  iar ea vedea.   Ochii ni se întâlneau întâmplător și apoi ne ascundeam privirile în carte. Dar aruncând câte un check pe sub gene.  La un moment dat m-a prins ramas holbat catatonic  privind prin ea și mi-a zâmbit mustrător. Atunci mi-am făcut curaj să o abordez și timp de câteva luni doar acolo ne vedeam.

Începutul a fost frumos și incredibil de romantic.
Dar s-a terminat.

Chiar dacă ea m-a părăsit,  știu că se gândea la mine.  
Chiar și după ce se măritase de nervi cu un tânăr ofițer.   Îmi spuneau prietenii comuni că întreba de mine.
Știa că aveam pe altcineva. Și eu întrebam de ea.   Nu existau telefoane mobile,  facebook, caca lu' maca socializării,  pentru a  vedea măcar dacă mai trăiește.  

Despărțirea pe vremea aceea era o despărțire mai hardcore decât în cele mai negre vise ale celor de acum.  
Adică dacă dispărea cineva din peisajul vizibil,  era dispărut  cu adevărat.

Văd că unii spun ”taie tot,  blochează tot,  să nu mai știi de ea,  nu-i mai răspunzi & shit”.   Aveți grijă ce vă doriți ...

O despărțire este însoțită de regrete.   De ambele părți.   Oamenii bravează, încearcă să se arate a fi neafectați,  să fie duri și crunți.   Dar nu le prea iese.
Pentru că a te despărți înseamnă ceva echivalent cu o moarte.   Practic este cam același lucru.   Trăiri asemănătoare. Este firesc să suferi.

Gata,  trebuie să pun peștele pe cărbuni,  am vinetele de copt la foc,  am și mici pentru fiu-meu,  dacă tot mă joc cu focul, mă duc.
Poate mai scriu.

Edited by tomaso, 28 November 2020 - 15:22.

Trecand de partea filosofica, abordarea pragmatica a relatiilor, a impacarilor si reimpacarilor tine de mai multi factori. Asta e valbil pentru cei cu picioarele pe pamant, nu pentru cei ancorati in realitati paralele, relatii poetice, ideale sau fantastice (cu sens de SF).
Din pacate sau din fericire, relatiile sunt mult mai complexe, sunt de toate nuantele, nu doar de alb sau negru.
De cele mai multe ori sunt gri sau gri petrol. Dar asta e alta discutie.
In fine ideea e asa, depinde foarte mult ce va leaga :
1) fizic sau palpabil sa zicem - copii, rate la casa, bani sau lipsa lor, multe proprietati sau lipsa lor, varsta fiecaruia, timpul petrecut in relatie. In functie de astea, aici e mai greu de luat decizii, sunt multe variabile, trebuie cantarit bine, nu prea merge cu azi ne despartim si maine ne impacam.
2) spiritual - cat de bine te simti cu acea persoana, calitati vs defecte, ce poti suporta si ce nu din ce iti face celalalt, cat de mult se iubesc si se respecta cei doi, disponibilitatea celor doi de a-si schimba sau corecta atitudinile si caracterul in relatie cu celalalt, pe scurt satisfactia emotionala vs insatisfactie.
Pe scurt, nu e o reteta general valabila, e pe principiul cat e dispus fiecare sa indure, cat ii pasa sau nu.
Pana in 30 de ani, cand nu exista nici copii la mijloc, lucrurile sunt mai simple, fiecare isi poate lua jucariile si pleca, se poate intoarce si poate pleca din nou, cu maonile in buzunar si poate chiar fara regrete. Intre 30 si 40 ani si cand apar copiii lucrurile se complica binisor, iar peste 40 de ani, cand copiii mai si cresc si cresc si nevolie lor si raspunderile tale ca parinte, se complica si mai tare.
Ce sa zic, in principiu, daca relatia n-a fost sa fie, nici nu va fi, indiferent de cate incercari faceti, pentru ca tine de aceiasi voi doi ca persoane. Si daca nu va schimbati ca sa fiti pe placul celuilalt, nu veti reusi (aici vb de defecte majore, despre care nu intru in detaliu). Pe de alta parte si compromisurile sunt bune si acceptate sau acceptabile pana la un punct, dar nu poti fi pres toata viata doar ca sa nu pierzi pe cineva.
Ideea e de parteneriat, nu relatii de superioritate - inferioritate. De aici pleaca multe, in functie de comportamentul si atitudinea fiecaruia, si, bineinteles de disponibilitatea de a face compromisuri rezonabile.

Edited by Magicwisewolf, 28 November 2020 - 16:00.

Magicwisewolf, on 28 noiembrie 2020 - 15:51, said:

Ei vezi tu, aici e problema.
Femeia se asteapta (pe buna dreptate) ca barbatul sa o sprijine in orice problema.dificultate ar avea, Oricat de minora si neinsemnata nu mai vorbim de una serioasa.
Invers, sa nu fim naivi, barbatul care are orice mica problema e considerat drept slab si femeia isi pierde atractia fata de el.
Plus ca, in mod natural, asa stau lucrurile de mii de ani, barbatul trebuie sa cucereasca femeia, nu invers. Astfel, femeii ii e mult mai usor sa plece, in primul rand are nu stiu cati la coada in limba dupa ea (daca arata bine) si nu trebuie sa faca mai nimic.
Pentru barbat, e mai neplacut sa fii parasit ptr ca in primul rand ai depus un minim efort ca sa aduci femeia langa tine si apoi, de obicei nu prea ai atatea admiratoare pe margine precum are o femeie.
De fapt mereu se spune ca "femeia alege barbatul si nu invers".

De fapt daca suntem sinceri, in orice relatie de cuplu exista asteptari mai mari ale femeii de la barbat decat invers. Deci nu putem vorbi de egalitate.

Asa ca, sfat ptr orice barbat: daca s-a despartit de tine, uit-o. Nu fi naiv.
Nu se mai gandeste la tine, cel mai probabil, decat asa, poate de curiozitate.
De fapt am vazut si niste cercetari care au aratat ca femeia trece mai usor peste o despartire decat barbatul. Si motivul e usor de inteles: femeia gaseste mai rapid si mai usor partener de inlocuire. Noi ca oameni nu avem neaparat nevoie de o persoana anume ptr a ne indeplini nevoia de apropiere, intimitate, comunicare afectiune etc. Cand gasesti alta persoana, nu te mai gandesti la cea dinainte.
Asa ca, din pacate, probabil tipele cu care ati fost se distreaza in timp ce "voi" filosofati si scrieri pe forumuri topice despre despartire.

axisborn, on 28 noiembrie 2020 - 16:37, said:

Da, este posibil.

Zicea o fostă colegă,  mai demult,  că:
“Femeia e ca maimuța: nu dă drumul unei crengi până nu a prins bine alta”

Tomaso, în primul rând felicitări pentru modul elegant și ordonat în care îți exprimi gândurile, asta demonstrează că într-adevăr ți-a plăcut să citești.
Apoi, cred că (și) la mine te-ai referit la partea cu taie tot, uită tot.
Am să povestesc una din despărțirile pe care nu le-am înțeles, la momentul ei și de ce am dat acel sfat.

Era cam tot când puricii se potcoveau cu potcoave de otel de 99 de ocale, cam pe vremea lui Traian (dar Băsescu, era spre sfârșitul primului mandat).
Eram tinerel, proaspăt ieșit din facultate și consideram subînțeles că în scurtă vreme voi găsi femeia cu care să mă însor și să am 2-3 copii. Nu era presiune familială sau ceva similar, așa consideram că e normal. Credeam în dragoste, fidelitate, idealizam conceptul de relație și eram foarte pe lumea mea, influențat, cred, de multe romane de capă și spadă și nu numai.

Am găsit o fată cum nu credeam că s-ar uita la mine. Genul după care nouă masculi din zece întorceau capul pe stradă. O consideram peste nivelul meu. Am încercat pe cât posibil (fără să reușesc, cel mai probabil) să nu îi arăt asta pentru că mă ducea capul că dacă o idealizez o pierd. Dar asta nu înseamnă că nu mă purtam frumos. Ce e mai interesant e că ea mă idealiza, nu am găsit nici înainte și nici după o femeie care să se comporte așa cu mine (la început). Complimente, aprecierea a tot ce făceam, își petrecea tot timpul liber cu mine, vorbea de căsătorie și copii, ne completam reciproc, aveam pasiuni comune (sau părea că îi place ce îmi plăcea și mie). Avea o pasiune cum nu mi-a fost dat să văd, inclusiv în pat.
Viata mea se schimbase brusc în bine după o perioadă urâtă. Găsisem serviciu după o lunga perioada când căutasem și nu găsisem, apăruse ea, așadar o întoarcere la 180 de grade.
Era vară, fata era studenta. Învăța în orașul unde locuiam și urma să vină la începerea anului universitar înapoi.
Între timp ne vedeam în fiecare weekend, o dată la mine, o dată la ea, părinții erau încântați de 'ginere și noră', totul avansa foarte repede, vorbeam de căsătorie, iar ea mă asigura că e cea mai fericită din lume și dorește toată viața cu mine, că nu concepe altfel bla bla.
Bla bla a fost. Când a început facultatea s-a gândit că nu e ok să locuim împreună. Apoi a început să se răcească gradual. Ce mai făceam nu era bine, absolut nimic. În jumătate de an totul s-a stins. Tot timpul avea altceva de făcut când ne puteam vedea și încet a arătat cum e de fapt, nu făcuse decât să își modeleze o imagine ca sa fie perfectă pentru mine. Inclusiv hobby-uri, stil de viață.
Nu am înțeles de ce, 'partidă bună' nu eram. Bogat, deloc, frumos, un pic mai frumos decât dracul, și asta din profil.
Despărțirea propriu-zisă, pe care o intuisem din comportamentul ei din ce în ce mai rece, a fost absurdă.
Era vineri și vorbeam prin mesaje puțin. Eu eram la muncă. Îmi spune că îi e dor de mine, că știe că în ultima vreme s-a purtat urât cu mine, dar e stresată și ocupată și ar vrea să ne vedem în seara respectivă, să ne plimbăm, să bem o bere, să mergem la mine, să gătim, să ne uităm la un film. Că realizează că aproape a distrus relația și ea nu vrea asta, că îi e dor, tot tacâmul.
A rămas să merg după muncă să o iau de acasă.
Am ajuns la blocul ei, am sunat, nimic. Am urcat, am bătut la ușă, nimic. Deja mă speriasem. Am mai sunat de câteva ori și mă pregăteam să plec acasă. Atunci apare (venea din oraș, cu 2 ore înainte îmi spusese că se culcă puțin, probabil asta și făcuse, dar nu cum credeam eu), machiată și îmbrăcată elegant, cum nu mai fusese cu mine de câteva luni. 'Am încercat dar nu mai merge' 'ne chinuim' și lacrimi forțate.
De felul meu am fost și sunt prea sentimental, romantic, prea visător, am tras de relații uneori prea mult, dar atunci mi-a fost clar că nu e nimic de salvat.
Am plecat, m-am îmbătat seara cu vin ieftin, a doua zi am aruncat toate lucrurile (nimic de valoare sau care să îi fi trebuit) și am încercat să uit. Și nu, nu am uitat instant pentru că durea tare. Dar știam că trebuie uitat pentru că fusese o minciună imensă și atât.
Nu a fost greu să văd că începuse o relație la fel de brusc și cu la fel de mare dragoste. La fel, un om ideal și, auzi poznă, se potriveau perfect.
Apoi nu m-a mai interesat persoana ei și nu am mai auzit nimic de ea.
Ironia sortii a fost ca ne-am reîntâlnit după 9 ani, întâmplător. Nici nu știam că e în orașul meu. Amândoi singuri, amândoi mai maturi, măcar din buletin.
Asa era ea, totul pornea cu o pasiune incredibila și se plia, voit sau nu, după bărbatul cu care era, fiindu-i fix pe plac.
Inutil să spun că după un (re)început furtunos, finalul a fost la fel. Și din cât am vorbit cu ea, avusese multe astfel de iubiri eterne de câteva luni.
Nu sunt psiholog și nici psihiatru, m-a depășit acest comportament. Mediul familial fusese normal, relație cu tatăl ei foarte ok, tatăl și mama oameni foarte ok.
A doua oară m-a dezamăgit, m-a rănit, dar nu m-a mirat foarte tare.
După a doua despărțire, la câteva luni se logodise, anunțase nunta public, cu mândrie.
Tot inutil să spun că după anunțarea logodnei, cu mare fast...s-a anulat și aia.

Astfel de despărțiri dor, dar eu am ales să nu mă gândesc, pe cât a fost omenește posibil. Chiar a fost un exercițiu să văd dacă simt ceva scriind asta, nu m-a afectat deloc. Acum.
Când o relație se rupe, dacă nu e ceva minor, o ceartă copilărească exagerata, atunci cam ruptă e, din experiențele mele. Ori e o greșeală peste care eu unul nu aș alege să trec, de exemplu înșelat, ori te plictisești de acea persoană sau reciproc, ori pur și simplu găsești părți la care nu e compatibilitate deloc.
Nu sunt adeptul zicalei 'rău cu rău dar mai rău fără rău'. Mai ales când nu sunt obligații la mijloc. Să păstrezi o amintire frumoasă, da. Să înveți din greșeli, da. Dar să tragi de o relație și să faci doar compromisuri, să accepți orice numai ca sa nu pierzi relația (când deja ai pierdut-o), să plângi mult timp după o persoană pentru care nu însemni nimic, astea mi se par greșeli foarte mari.

tomaso, on 28 noiembrie 2020 - 17:51, said:

Da, se cheama "monkey branching" in limbajul PUA la americani )  (PUA=pick up artist)

ambr0zie, on 28 noiembrie 2020 - 18:33, said:

Asta-i cel mai greu să accepți.  
Mereu te minți că ”poate,  totuși,  o fi  ceva ... poate ... parcă ... ” în timp ce mintea îți spune mereu adevărul.

Un conflict între suflet și rațiune.

@ambrozie: evident tipa nu era material de relatie sau casatorie asa ca evident n-ai pierdut nimic.
Stiu genul acesta de femeie (sau de oamneni in general), clar au ceva dezechilibru de personalitate, se "aprind" repede si se dezumfla la fel de repede.
Le trebuie doar noutate mereu, ca un fel de drog.

Insa, da, cand partenerul te idealizeaza atat de puternic asa, din start, fara sa te cunoasca, asta nu e un semn bun si toti ar trebui sa fie preveniti.

axisborn, on 28 noiembrie 2020 - 20:06, said:

Pe mine m-a amuzat teribil atunci când am auzit prima oară vorba asta.

tomaso, on 28 noiembrie 2020 - 20:17, said:

Da si pe mine.
Dar le poti blama pe femei, cand au atatia in limba dupa ele? Evident ele deja stiu care e urmatorul posibil pe lista chiar in timp ce iti declara dragostea lor tie )

@axisborn eu știu că nu era material. A durut oricum.
Și eu am dereglările mele (de fapt, cine nu are?) - eu ori mă îndrăgostesc la prima întâlnire, ori deloc. Dacă după o primă întâlnire nu am norișori deasupra capului, a doua nu are sens.
Evident că mi s-au aprins câteva lbeculete roșii când era atât de avântată, dar am zis că... Și zis a fost.
După o despărțire cel mai greu e să gândești obiectiv și să înțelegi ce se întâmplă cu cealaltă persoana.
Dacă tu plângi și fosta/fostul deja a mai schimbat vreo 4 iubiri eterne între timp, problema e la tine (un tu general) și trăiești într-un scenariu propriu.

Ma bucur ca oamenii de pe forum au inceput sa inteleaga ideea acestui topic si incearca sa isi impartaseasca din experientele lor.

@tomaso, ma uimeste, intr-un mod placut, stilul tau de a scrie. Iti recomand sa te apuci de scris, cine stie, e posibil sa ajungi sa publici ceva interesant. Probabil ca au mai fost persoane din anturajul tau care ti-au zis asta.
Lasand la o parte stilul bombastic-filosofal de a-ti asterne fosta relatie aici, eu cred ca din moment ce a avut loc inselatul nu mai era cale de intoarcere. Cel putin pentru mine este o limita peste care nu as trece.Inteleg, totusi, ca despartirea ta a fost destul de dureroasa. Banuiesc ca ai o anumita varsta, avand in vedere ca pe vremea aia nu aveai facebook, instagram si alte chestii care sunt la ordinea zile astazi. Cumva e mai greu in cazul tau pentru ca nu aveai cum sa afli chestii despre ea. Din pacate, chiar daca astazi avem posibilitati de a vedea ce mai fac fostele/fostii, nu ar trebui sa ne luam dupa ele pentru ca retelele sociale nu prezinta realitate. E posibil ca o fosta sa puna tot felul de poze cu hashtaguri motivationale, dar in realitate sa planga noaptea cu capul in perna.

@radu_alexandru19, Sunt de acord in mare despre parerile tale legate de partea spirituala, pe care ai mentionat-o, cat si despre relatiile in care inca nu au aparut copii, rate la casa, etc, cu toate ca nu m-am aflat niciodata in situatia asta. Nu sunt neaparat de acord cu afirmatia ca daca daca n-a fost sa fie nici nu va fi. Aici tine foarte mult si de personalitatea partenerilor, dinamica relatiei, comprimisurile facute. Viata in cuplu nu o sa fie tot timpul roz, uneori poate ai nevoie de o gura de aer si de timp cu tine sa te gandesti la relatie, sa asterni pe hartie sau in gand daca mai merita sa continui. Uneori, dupa o comunicare productiva, e posibil sa ajungi la alt rezultat. Oricum, ai punctat bine!

@ambr0zie, pe scurt cred ca ai avut ghinion cu alegerea partenerei. Nu stiu sigur daca tipa mai avusese relatii inainte de tine, insa, avand in vedere si varsta, si faptul ca in perioada studentiei nu prea ai multe experiente, era un risc mare pentru tine, fapt care s-a confirmat dupa o perioada destul de scurta.
Este clar ca tipa a facut monkey branching(cum a mai spus cineva intr-un comentariu anterior) si cu siguranta stilul ei de atasament nu era ceva potrivit pentru tine. Chiar daca parintii ei erau ok cu tine, sau de fata cu tine, cred ca tipa nu a primit afectiunea parinteasca necesara in timpul primilor ani de viata. Mi se pare evident, mai ales ca mentionezi ca a avut mai multi parteneri de scurta durata. Legat de parerea ta despre ruperea unei relatii, sunt cu totul de acord.

fatboi, on 28 noiembrie 2020 - 21:35, said:

Problema e ca in multe astfel de cazuri nu prea alegi constient, pur si simplu te lasi dus de val.

Uite, una care chiar a durut. Mai mult decât relații de 5 ani.
Am întâlnit o fată, colega de cameră a unei colege de facultate. M-am îndrăgostit instant. Pur și simplu nu am trăit așa ceva, nu are termen de comparație. Tipa parcă era croita exact după standardele mele, fizic vorbind (eu nu-s ipocrit, dacă nu îți place fizic și alegi partenerul sau partenera pe alte criterii, deja e altceva, nu dragoste. Nu zic că ajunge atracția fizică, dar e baza piramidei, pe care așezi, dacă e cazul, altele).
Relația sau ce a fost a durat 2 luni, dar după 15 ani nu o pot numi relație. Fata era foarte inteligenta, de o maturitate emoțională (aparent) de lăudat. Mă atrăgea incredibil, petreceam ore întregi discutând diverse subiecte, de la muzică, filosofie, literatură, la orice.
Problema e că deși petrecusem mult timp în discuții mai mult sau mai puțin profunde (și da, și în pat, destul), uitase un mic aspect, avea prieten în alt oraș, relație destul de lunga.
Acolo am greșit, dar la 22 de ani sângele e mai fierbinte și vrei să muți munții din loc.
Trebuia, după ce am aflat, să închei tot, așa cum era codul meu moral și stilul meu. Dar era foarte târziu deja, mai ales că îmi spusese că ea nu crede în marea iubire, în perechea ideală (și m-am trezit eu să încerc să îi induc alte idei).
Nu mă potriveam cu fata deloc și nu am fi făcut o pereche trainica, dar avea ceva care ma fascina. Totul la ea mă fascina.
După mulți ani am realizat că eram doar o pata de culoare, băiatul amețit cu părul lung și chitara în spate, care o făcea să râdă, care o surprindea plăcut și cu care vorbea orice. O aventură doar.
În mod normal trebuia să o pun să aleagă, dar știam că nu m-ar fi ales pe mine și am fost organul genital feminin care plânge, lăsând situația să curgă de la sine.
Acea perioadă din viata mea a fost foarte ciudată. Nu mai aveam nevoie de somn decât 3-4 ore pe noapte, nu mai mâncam aproape deloc, dar energia era maximă. Cântam și compuneam la greu, azi nu as mai putea în ritmul ăla. În mod normal trebuia să mă distrug, dar prietenii îmi spuneau că strălucesc.
După ce am ținut-o așa vreo 2 luni și am realizat că fata înțelesese că mă mulțumesc cu puțin, am pus capăt. Recunosc că am zis că e ca într-un film cu adolescenți, să pun eu punct ca ea să realizeze că îi lipsesc și să vrea să încerce o relație normală. Pe care aș fi acceptat-o.
Am discutat mult, în fața unei cafele, ne-am despărțit amical, civilizat și am plecat acasă pe jos, o oră de mers. Atât de liniștit eram încât lumea se ferea din calea mea.
Drama mea interioara poate părea o glumă sau mofturi, dar simțeam că s-a rupt ceva în mine. Deși eram conștient că aventura nu avea viitor și ea nu simțea dragoste pentru mine (îmi și spusese, și nu în ceartă) conta prea puțin.
Totuși îmi plăcea ideea că încheiasem povestea fără drama. Fără scandal. Ajungea drama mea interioară.
Partea cea mai urâtă e că finalul a avut și un epilog. O alta persoana, care nu ne înghițea pe niciunul din noi, s-a gândit că nu e ok ca aventura noastră să rămână fără urmări. Asa ca l-a informat pe prietenul oficial de toată povestea. Cu mențiunea că eu, din răzbunare, am fost cel care i-a zis - asta a rămas varianta finala și asta i-a spus prietenul fetei, că eu l-am căutat.
A fost tot ca o fază din filme cu adolescenți, imediat după încheiere am plecat de 1 mai la Vama Veche, unde am băut tot ce am nimerit. Dormeam în cort și într-o dimineață mă sună. Ceea ce nu se întâmpla în mod normal. Eram convins că mă sună să îmi spună că a venit și ea. De fapt, mă sunase să îmi spună că prietenul a aflat tot, în detaliu, și dacă am fost eu cel care a spus.
I-am spus atunci exact ce gândeam - că nu am de ales și accept că nu vrea să fie cu mine, și atâta vreme cât nu e cu mine nu îmi pasa cu cine este, dacă e cu prietenul, singură sau cu altul. Și mai ales, că nu i-aș face rău cu nimic, că nu pot lovi în ceva ce am iubit.
Eram la stadiul în care mă bucuram ca e liniștită și fericită chiar dacă fără mine.

A părut că m-a crezut, dar apoi nu am mai schimbat o vorbă mulți ani. Când auzea de mine lua foc. Dacă mă vedea, întâmplător, întorcea capul.

In vara, în aceeași Vamă, mă îmbătasem groaznic și i-am trimis un mesaj. Nu porcos, nu cringy. 'Salutări din Vama Veche' și apoi un vers scurt dintr-o piesă, care avea oarece însemnătate. Am căzut apoi mort de beat în cort și am adormit.
Dimineața vad 10 apeluri pierdute și un mesaj, nu chiar de dragoste, prin care îmi spunea că mă urăște, îi pare rău că m-a cunoscut, sunt cea mai josnica persoană, e foarte fericită cu iubitul ei și alte amabilități.
Niciodată nu am uitat-o și ceea ce nu înțeleg la mine este de ce după fiecare relație, că am mai avut multe, mă simțeam că mă despart din nou de ea. Revenea dorul de ea și sentimentul ăla de frustrare.
Am trecut greu peste. Foarte greu. S-a dus și energia, încrederea în mine, pofta de viață. A urmat o perioadă grea, am pierdut cazarea, era să pierd anul de facultate, să nu intru in licență.
Realizam că nu am motiv să sufăr atât. Că nu fusese o relație, că nu avea viitor. Dar nu conta.

După mulți ani am vorbit. M-a cautat pe Facebook. Cât eram 'împreună' nu aveam Facebook niciunul din noi. Am schimbat câteva vorbe, inima îmi bătea ca la găină când o tai. Nici nu știam ce să îi spun, am întrebat-o ce mai face, mi-a zis ceva de doctorat, i-am zis și eu de muncă și după ce am tras aer în piept am întrebat-o dacă nu ar vrea să bem o cafea. Răspunsul a fost că în sfârșit are liniște în viață și vrea să rămână așa.
Nu am mai insistat, mai ales că răspunsese după mult timp, am glumit spunându-i că i-a luat mult timp de gândire și atât.
Visasem la momentul ăsta mulți ani. Să apară din senin, zâmbind și să mă întrebe ce mai fac, să vorbim un pic și să începem ceva ce trebuia început atunci, demult.

Ceea ce trebuie reținut e că dacă alt om nu te vede asa cum îl vezi tu, nu te vrea în viata lui, nu aveți aceleași idei de viitor, coduri morale și mai ales, dacă nu simte sau nu mai simte, toate întrebările pe care ți le pui după despărțire sunt irelevante. E nevoie de curaj și verticalitate să accepți, da, asta e, nu mă mai vrea, nu poți obliga un om să te iubească.
Ceea ce ne lovește în situațiile acestea este, zic eu, proiecția noastră asupra celeilalte persoane, faptul că nu se comportă cum credem noi că 'trebuie'. Așteptările noastre care de multe ori nu au acoperire în realitate.

Edited by ambr0zie, 28 November 2020 - 23:27.

ambr0zie, on 28 noiembrie 2020 - 23:23, said:

Pe mine cel mai mult mă deprimă într-o despărțire gândul că mi-am făcut iluzii deșarte.    Acele visuri și fantezii ce-ți încălzesc inima la momentul acela.  
Cred că sunt și combustibilul iubirii,  de fapt.   Revenirea la realitate este greu de acceptat.     Însă dacă ea nu vede în tine ceea ce vezi tu în ea,  atunci totul în van.    Nu există dispense.

Dar există alte pierderi mult mai grele și mai dureroase.   Să fii părăsit de o femeie care nu te iubește,  cărei îi sticlesc ochii după altul,  nu este o așa mare pierdere.  
Parcă,  totuși,  nici nu cred că-i vreo pierdere.   Nu poți pierde ceea ce nu ai avut nciodată. Nu?   Sau doar ai crezut că ai.  

O pierdere adevărată este să pierzi un om cu care împărtășești iubire,  valori,  coduri morale,  tot.    Să îl vezi cum se duce fără să poți face nimic.  
Ceea ce simți atunci când o femeie nu te vrea este nimic ca intensitate a durerii față de pierderea femeii care te iubește sincer și din tot sufletul ei rotund de femeie.
Uneori viața poate fi atât de neînțeles!