Liberul arbitru

De-a lungul secolelor, numeroºi filozofi ºi oameni de ºtiinþã au susþinut cã liberul arbitru este doar o iluzie. Benjamin Libet, cercetãtor în cadrul departamentului de fiziologie al Universitãþii din California - San Francisco, a fost printre primii oameni care au testat aceastã ipotezã.
În experimentele desfãºurate de Libet la finalul anilor ‘70 ºi începutul anilor ‘80, voluntarii erau aºezaþi având în faþa lor un buton ºi un ceas. Ei puteau decide oricând sã apese pe buton, însã Libet le ceruse sã sã se uite cât era ceasul în momentul în care luau decizia de a apãsa pe buton. Voluntarilor le fuseserã ataºaþi pe scalp mai mulþi electrozi, astfel cã Libet putea observa pe electroencefalogramã activitatea neuronalã din cortexul lor.
Momentul fiecãrei apãsãri de buton era înregistrat automat. Comparând timpul apãsãrii butonului cu cel în care voluntarii decideau sã apese butonul, cercetãtorii au descoperit cã diferenþa dintre decizia conºtientã a apãsãrii pe buton ºi evenimentul în sine era de aproximativ 200 de milisecunde. Analizând rezultatul electroencefalogramei, Libet a avut surpriza sã descopere cã zona din creier asociatã cu iniþierea miºcãrii devenea activã cu 500 de milisecunde înainte de apãsarea butonului. Astfel, creierul devenea activ cu 300 de milisecunde înainte de momentul în care voluntarii luau decizia conºtientã de a apãsa butonul.
Experimentul a fost interpretat de multã lume ca fiind prima demonstraþie a faptului cã liberul arbitru este doar o iluzie, deciziile fiind luate de creier, nu de sinele conºtient al persoanei.
Numeroºi alþi cercetãtori au repetat experimentul lui Libet, observând chiar perioade mai mari între debutul activitãþii cerebrale ºi momentul deciziei conºtiente. Astfel, un studiu efectuat în 2008 de cercetãtori de la Institutul Max Planck din Leipzig a arãtat cã deciziile pot fi detectate chiar cu 7 secunde înainte de momentul în care o persoanã devine conºtientã de ele.

În experimentul dirijat de profesorul John-Dylan Haynes, voluntarilor li se ceruse sã apese pe un buton cu mâna stângã sau cu cea dreaptã, la alegerea lor, fiindu-le solicitat totodatã sã þinã minte în ce moment au luat decizia. Cercetãtorii au descoperit cã pot prezice ce mânã vor folosi voluntarii cu 7 secunde înainte ca aceºtia sã ajungã la o decizie conºtientã, doar prin studierea activitãþii lor cerebrale. „Studiul nostru aratã cã deciziile sunt pregãtite în subconºtient mai devreme decât se credea pânã acum. În momentul în care intervine conºtiinþa, cea mai mare parte a muncii decizionale a fost deja efectuatã”, a comentat profesorul Haynes rezultatele studiului.
Marcus Du Sautoy, profesor de matematicã la Universitatea Oxford, a repetat acest experiment la Centrul de Neuroºtiinþe din Berlin, în cadrul unui documentar pentru BBC:

Avem libertatea conºtientã de a respinge deciziile inconºtientului
Chiar dacã experimentele lui Libet par sã indice faptul cã liberul arbitru este doar o iluzie, tot el a efectuat alte cercetãri ce par sã indice cã avem puterea conºtientã de a opri deciziile luate de creier.
Astfel, el i-a instruit pe voluntari sã-ºi propunã sã îndoaie un deget la un moment ales de ei, dar imediat dupã ce devin conºtienþi de dorinþa de a îndoi degetul, sã se opreascã din acþiune. Studiind creierul participanþilor la studiu, Libet a descoperit cã activitatea cerebralã ce se poate observa în mod normal înaintea îndoirii degetului înceteazã îndatã ce voluntarii au luat decizia de a se opri. Libet a concluzionat cã participanþii putea folosi alegerile conºtiente pentru a opri deciziile inconºtiente ale creierului.
Aºadar, chiar dacã liberul arbitru („free will”) e o iluzie, oamenii beneficieazã de „free won’t” – adicã au capacitatea de a acþiona conºtient pentru a împiedica acþiunea ce urmeazã unei decizii luate de creier.
Concluzia lui Benjamin Libet este susþinutã de un specialist din alt domeniu: psihologul Daniel Kahneman, care susþine cã majoritatea deciziilor oamenilor sunt generate de ceea ce el numeºte sistemul 1 (partea inconºtientã a creierului), asupra cãrora sistemul 2 (conºtiinþa) poate aplica o decizie de veto.
Suntem doar niºte maºinãrii?
Mark Halett, un specialist în neuroºtiinþe din cadrul National Institutes of Health (principala agenþie de cercetare din cadrul Ministerului Sãnãtãþii din SUA), afirmã cã majoritatea oamenilor gãsesc dificil de acceptat faptul cã liberul arbitru nu existã din cauza unei erori conceptuale: aceea cã sinele este diferit de creier. „Este ca ºi cum am crede cã mintea este separatã de corp, dar mã gândesc cã nu mai crede nimeni aºa ceva. Absenþa liberului arbitru nu înseamnã cã suntem maºinãrii. Activitatea creierului este substanþa fiziologicã în cadrul cãreia funcþioneazã personalitatea noastrã. Absenþa liberului arbitru înseamnã doar cã sinele conºtient este la curent cu doar o parte din deciziile creierului nostru”.
Un experiment efectuat de Patrick Haggard, unul dintre cei mai importanþi specialiºti în neuroºtiinþe din Marea Britanie, pare sã arate cã suntem, de fapt, maºinãrii.
Pentru a demonstra acest lucru, profesorul Haggard l-a invitat pe un jurnalist de la ziarul The Telegraph sã asiste la un experiment inedit, ce demonstreazã efectele tehnicii denumite „stimulare magneticã transcranianã”. Prin folosirea unei bobine magnetice, creierul uman poate fi stimulat, tehnica permiþând controlarea corpului.
Una dintre asistentele de cercetare, Christina Fuentes, a apropiat o bobinã de capul profesoruluii Haggard ºi a activat-o apãsând un buton. Degetul arãtãtor al profesorului s-a miºcat imediat. „Aceastã miºcare nu este rezultatul vreunei acþiuni din partea mea. Eu nu fac nimic, Christina mã controleazã. Eu sunt doar o maºinãrie, iar ea o manevreazã”.
Intervalul de timp dintre acþiunea bobinei ºi miºcarea degetului este de 20 de milisecunde. Explicaþia profesorului Haggard este cã diferenþa reprezintã durata parcurgerii distanþei de la creier la deget de cãtre semnalul electric. „Pentru a controla un muºchi facial, durata este mai scurtã, iar pentru a controla un muºchi al piciorului durata creºte”, explicã profesorul.
Dupã ce demonstraþia s-a încheiat, profesorul i-a explicat jurnalistului cã „nu existã liber arbitru, aºa cum este el definit în sens spiritual. Ceea ce se observã este rezultatul acþiunii unei maºinãrii. Creierul urmeazã legile fizicii, care se manifestã sub forma unor evenimente electrice ºi chimice. În cazul unor circumstanþe identice, nu putem acþiona altfel. Nu existã un «eu» care sã poatã spunã «eu vreau sã fac altfel»”.
Profesorul Haggard afirmã cã, dacã vrem sã definim liberul arbitru drept capacitatea de a schimba cursul universului ºi de a ignora legile sale cauzale, atunci acesta nu existã. Cercetãtorul afirmã cã ceea ce noi considerãm a fi „libertatea de alegere” este de fapt produsul complexitãþii fiinþei umane. Astfel, oamenii pot transforma o serie de date de intrare într-un numãr foarte mare de rezultate. „Cred cã termenul de «liber arbitru» se referã la aceastã complexitate”, concluzioneazã Haggard.
Liberul arbitru ºi legea.

Noile descoperiri fãcute de specialiºtii în neuroºtiinþe pot afecta modul în care sistemul legal defineºte responsabilitatea. Profesorul Haggard detaliazã: „astãzi înþelegem care zone ale creierului sunt responsabile de comportamentul impulsiv ºi care zone conduc la inhibarea acestui comportament. Ce se întâmplã atunci când o persoanã comite o crimã ºi se descoperã apoi cã existã o leziune în acea zonã? Este acea persoanã rãspunzãtoare pentru acþiunile sale? Oare daunele provocate maºinãriei cerebrale sunt suficiente pentru a ne scuti de responsabilitatea acþiunilor noastre? Nu ºtiu”.
O fundaþie din SUA a lansat The Research Network on Law and Neuroscience, un amplu efort interdisciplinar în care psihologi, psihiatri ºi specialiºti în neuroºtiinþe cerceteazã modul în care noile descoperiri ale ºtiinþelor ce studiazã creierul pot fi aplicate în justiþie.
Kent Kiehl, profesor la Universitatea din New Mexico ºi totodatã unul dintre cei mai importanþi cercetãtori ai psihopatiei, crede cã în viitor imagistica cerebralã va juca un rol important în justiþie, similar cu cel al probelor ADN azi. „Neuroºtiinþele ºi imagistica cerebralã vor transforma întreaga filozofie a pedepselor, vor schimba modul în care decidem pe cine ºi cum pedepsim”, afirmã Kiehl.
Aceeaºi problemã este dezbãtutã ºi în Marea Britanie. În luna decembrie a anului trecut, Royal Society (una dintre cele mai importante academii ºtiinþifice britanice, fondatã în 1660) a dat publicitãþii un raport pe tema aplicãrii neuroºtiinþelor în instanþe. Un caz citat în acest raport, relatat în 2002 în revista New Scientist, aratã limitele conceptului de liber arbitru.
Un bãrbat american de aproape 50 de ani a început sã dezvolte o atracþie sexualã neobiºnuitã, începând totodatã sã colecþioneze pornografie infantilã. În cele din urmã, bãrbatul a fost gonit din casa familialã dupã ce a început sã-i facã avansuri fiicei sale vitrege. Diagnosticat ca pedofil ºi condamnat pentru molestarea unui copil, bãrbatul a fost obligat sã urmeze un program de reabilitare pentru dependenþe sexuale. În ciuda eforturilor, bãrbatul nu s-a putut abþine de la a solicita favoruri sexuale personalului clinicii ºi altor pacienþi, astfel cã a fost externat forþat din clinicã, în cele din urmã.
Cu o searã înainte sã fie trimis la închisoare, bãrbatul s-a prezentat la spital cu probleme de echilibru ºi cu o durere de cap cumplitã. Examinarea neurologicã, ce a inclus rezonanþa magneticã, a relevat o tumoare canceroasã în dreptul cortexului orbitofrontal. Aceastã regiune a creierului joacã un rol important în reglementarea comportamentului social, lezionarea sa putând duce la reducerea capacitãþii de controlare a impulsurilor ºi la dezvoltarea unui temperament antisocial.
Dupã ce chirurgii au eliminat tumoarea, pacientul ºi-a recãpãtat echilibrul ºi a reuºit sã termine programul de reabilitare impus de judecãtor. Bãrbatul a fost declarat vindecat dupã ºapte luni, nemaifiind considerat un pericol pentru fiica sa vitregã, astfel cã s-a putut întoarce acasã.
Dupã aproximativ un an, bãrbatul a început din nou sã colecþioneze pornografie infantilã, raportând în acelaºi timp dureri de cap persistente. Analiza creierului cu ajutorul aparatului de rezonanþã magneticã a relevat o recidivã a tumorii cerebrale. Dupã ce pacientul a fost operat din nou, tendinþele pedofile au dispãrut la rândul lor.
Un alt exemplu ce aratã limitele conceptului de liber arbitru este oferit de medicamentele ce trateazã maladia Parkinson. Aceste medicamente, din categoria „agoniºtilor dopaminei”, accentueazã apetitul pacienþilor pentru sex, mâncare, jocuri de noroc ºi alcool. În întreaga lume (SUA, Scoþia, Franþa, Canada, Australia) s-au întâlnit cazuri în care pacienþii au devenit dependenþi de jocuri de noroc, pornografie ºi întâlniri sexuale periculoase, existând numeroase procese pe rol împotriva companiilor farmaceutice.
Nu avem de ales: trebuie sã credem cã liberul arbitru existã
Mulþi specialiºti considerã cã iluzia liberului arbitru este necesarã pentru o bunã funcþionare a societãþii. Acest lucru este sugerat de un studiu efectuat de Kathleen Vohs ºi Jonathan Schooler, psihologi la Universitatea Minnesota ºi respectiv la Universitatea British Columbia. Voluntarii ce au participat la studiu au fost împãrþiþi în douã grupuri. Jumãtate dintre ei au citit un pasaj din cartea „The Astonishing Hypothesis” a lui Francis Crick, în care laureatul Premiului Nobel scria cã „deºi pare cã liberul arbitru existã, de fapt toate alegerile noastre sunt predeterminate ºi nu putem schimba acest lucru”, iar ceilalþi au citit un fragment din aceeaºi carte în care nu era vorba depre liberul arbitru. Dupã lecturã, toþi voluntarii au fost rugaþi sã rezolve câteva probleme de matematicã pe computer, profesorii explicându-le cã programul prezenta o defecþiune care putea afiºa rãspunsul corect ºi rugându-i sã nu abuzeze de acest defect al programului.
Cercetãtorii au descoperit cã persoanele din primul grup, care citiserã textul referitor la absenþa liberului arbitru, au triºat în proporþie semnificativ mai mare decât cei din al doilea grup. Rezultatele obþinute în cadrul unui alt experiment, în care participanþii puteau obþine bani triºând, au fost similare: voluntarii care citiserã în prealabil o afirmaþie care nega existenþa liberului arbitru triºau mult mai mult decât cei care citiserã o afirmaþie care afirma existenþa acestuia.
Alt experiment, coordonat de profesorul Roy Baumeister ºi publicat în jurnalul „Personality and Social Psychology Bulletin”, a obþinut rezultate similare. Cercetãtorii au descoperit cã persoanele care citeau afirmaþia „la fel ca orice altceva în univers, toate acþiunile umane sunt rezultatele evenimentelor precedente” se comportau mai agresiv ºi mai egoist decât cele care citeau afirmaþii care subliniau existenþa liberului arbitru, precum „demonstrez existenþa liberului arbitru în fiecare zi când iau decizii”.
Un studiu efectuat de mai mulþi psihologi americani a arãtat cã variabila care permite cea mai corectã estimare a performanþei la serviciu este credinþa în liberul arbitru. Cercetãtorii au evaluat diverse trãsãturi ale subiecþilor, incluzând cât de mulþumiþi erau de propria viaþã, câtã energie simþeau cã au sau cât de importantã considerau munca, însã niciun alt factor nu prezicea la fel de bine performanþa la serviciu precum credinþa în liberul arbitru. „Credinþa în liberul arbitru conduce oamenii spre un comportament mai degrabã moral. În societãþile în care indivizii cred în liberul arbitru se observã o mai mare aderenþã la coduri de comportament ce stimuleazã o viaþã sãnãtoasã, bogatã ºi fericitã, astfel cã aceastã credinþã este una adaptivã”, a explicat Dr. Kathleen Vohs, unul dintre autorii studiului.
Unii specialiºti susþin, însã, cã nu este nevoie sã menþinem iluzia liberului arbitru. „Atunci când înþelegem cauzele care se aflã în spatele gândurilor ºi sentimentelor noastre putem, în mod paradoxal, sã obþinem un control mai mare asupra vieþii noastre. Una e sã ne certãm cu soþia din cauzã cã suntem într-o dispoziþie proastã, alta e sã înþelegem cã dispoziþia a fost provocatã de glicemia scãzutã. Atunci când înþelegem acest lucru admitem, desigur, cã suntem doar o marionetã biochimicã, dar putem prelua controlul mãcar asupra uneia din sforile prin care se manevreazã marioneta: o simplã gustare ar putea fi secretul bunei dispoziþii. Aºadar, înþelegerea cauzelor sentimentelor ºi gândurilor noastre conºtiente ne permite sã ne croim o cãrare mai înþeleaptã prin viaþã”, argumenteazã Sam Harris în cartea sa „Free Will”.
Michael Gazzaniga, unul dintre cei mai importanþi specialiºti în neuroºtiinþe din SUA, susþine acelaºi lucru: trebuie sã abandonãm iluzia liberului arbitru. „Pãmântul nu este plat. Înainte ca acest adevãr sã fie recunoscut, lumea obiºnuia sã se întrebe «ce se întâmplã când ajungi la capãtul Pãmântului - oare cazi?». Odatã recunoscut adevãrul, noua perspectivã a permis oamenilor sã înþeleagã cã întrebãrile vechi erau stupide. Cred cã vom depãºi aceastã etapã ºi vom abandona noþiunea de liber arbitru, acceptând cã suntem o maºinãrie deosebitã, dotatã cu un simþ moral ce îºi are originile în faptul cã trãim în grupuri sociale. Aceastã perspectivã ne va permite sã ne punem noi întrebãri”, argumenteazã Gazzaniga.
Un lucru este cert: noile date oferite de neuroºtiinþe asupra ideii de liber arbitru vor conduce cât de curând la modificarea sistemelor de drept ºi a societãþilor în care trãim. Vor fi societãþile viitorului caracterizate de empatie în mai mare mãsurã, ca urmare a noilor perspective asupra înþelegerii funcþionãrii creierului? Este doar alegerea noastrã.